Și din oglindă luminiș (4)

Și din oglindă luminiș / Pe trupu-i se revarsă, / Pe ochii mari, bătând închiși, / Pe fața ei
întoarsă.
Vedem, în consecință, că privirea fetei de împărat este îndreptată, cu obstinație, către
cer. Ne întrebăm, însă, dacă ea este singurul om de pe pământ care are aceste aspirații? Și
răspundem, firește, nu. Oamenii s-au îndreptat întotdeauna spre cer, loc al aspirațiilor
absolute, locaș al divinităților, tărâm ideal, absolut, acolo unde vor merge sufletele după
moartea de aici, de pe Pământ: „După cum atestă datele arheologice, oglinda e un străvechi
atribut al civilizației umane. (…) …pe lângă rosturi practice, mai aveau și o seamă de funcții
magico-religioase foarte importante. Latinescul speculum, «oglindă», era inițial un
instrument al observației cerului (s.n.) (Ivan Evseev, Dicționar de simboluri…, p. 135).
Pe de altă parte, divinitatea, sub orice formă s-ar manifesta ea, se arată oamenilor, dă
„semne” despre existența sa. Multiple, variate și nenumărate sunt, în consecință, modalitățile
prin care ființele divine „fac semn” celor pământene, iar una dintre acestea este chiar
„oglindirea”. Oglinda nu mai apare, astfel, după unele credințe, doar ca o manifestare a
sacrului, ci și ca o „premoniție”, o anunțare a unor evenimente substanțiale din viața unui
individ, cum ar fi, de pildă, întâlnirea cu deitatea: „Poartă magică între realitate și iluzie,
oglinda este o replică a realității; ea oferă o similitudine aparentă și are funcții magice:
revelează lumea eliberată de timp. În credințele românești, ca și la alte popoare, oglinda
face să apară oameni care încă nu există sau reflectă acțiuni viitoare;” (Doina Ruști,
Dicționar de teme și simboluri din literatura română, Iași, Polirom, 2009, p. 409).
Vorbind despre o altă realitate (suprarealitate, meta-realitate etc., etc.), nu putem face
abstracție, de asemenea, de vis, care apare, de altfel, în poem, în relație cu oglinda: „Și din
oglindă luminiș / Pe trupu-i se revarsă, / Pe ochii mari, bătând închiși / Pe fața ei întoarsă.”
Visul are una dintre cele mai bogate și mai complexe simbolistici. Reținem câteva, cu
impact major în ceea ce privește textul eminescian, și ne vom opri, în primul rând, la statutul
său (în poem) de (a doua) realitate mediată. De altfel, în toate mitologiile, credințele și
sistemele religioase întâlnirile directe dintre om și divin sunt destul de rare, de obicei
ființa/neființa divinității având un impact mult prea puternic, imposibil de suportat, de
obicei, asupra celei pământești (la soare te puteai uita, dar la dânsul, ba, spune o frază –
aparent banală – din basmul românesc, dar plină de tâlc dacă privim lucrurile în lumina celor
spuse mai sus). Pe de altă parte, întortocheatele „căi” ale visului ne duc cu gândul,
implacabil, la periplul ritualic inițiatic, despre care am mai vorbit: „Visul constituie o cale de
a codifica obsesiile, idealurile și imaginea lumii individuale. (…) Motivul rătăcirii (într-un
labirint, într-o pădure, pe coridoarele unui castel) pregătește scenarii onirice de factură
inițiatică, în care eroul reia simbolic fragmente ale existenței trăite sau ale aspirațiilor sale
secrete (Doina Ruști, Dicționar de …, p. 409).
Mai mult chiar, ne îndeamnă să credem psihanaliștii, recurența unui motiv oniric este
un semn evident al unei refulări, al reprimării unor dorințe atavice, ascunse, poate că abia
formulate și (re)cunoscute de către ființa noastră interioară: „În Luceafărul predispoziția spre
visare a Cătălinei se convertește treptat în dorință magică și vis transcendent. Reveria
impulsionează dorurile refulate.” (Doina Ruști, Dicționar de …, p. 409)
Știm, firește, că visul este un topos preferat, prin excelență, al romanticilor. În vis se
întâlnesc „personajele” eroice, precum și creatorii, poeții, revoltații etc., cu divinitatea, în vis
se împlinesc destinele și dorințele îndrăgostiților etc., etc., etc. Modernitatea a mai „retezat”
din importanța extremă pe care o aveau în epocă, în viață și în creație irealitățile, pentru ca,
astăzi, aceste aspecte (să le spunem „imateriale”) ale ființării umane să fie, pur și simplu,
ignorate aproape cu totul, considerate depășite, anacronice, incompatibile cu
„raționalismul”, tehnicismul și scientismul veacului XXI. Dar visul, ne-o spun cercetătorii,
oamenii de știință, nu poate fi ignorat, nu poate fi trimis „la culcare”, ca să zicem așa, el face
parte din viața noastră, chiar dacă este vorba despre cea nocturnă, și nu cea diurnă: „… visul
nocturn ocupă (…) a douăsprezecea parte a existenței la majoritatea oamenilor. Asta pentru
a nu mai vorbi de visul din starea de veghe, ori de reverie, ele adăugându-se unei realități
deja impresionante (JC, AG, DS, p. 809). Așadar, cu sau fără voia noastră, visul deține o
poziție primordială în existență.
Omul este o ființă singulară, unică. Universul interior al fiecăruia este irepetabil, de-a
lungul istoriei (la fel ca și ADN-ul, am spune) și nu se poate reitera niciodată în identitate. De
obicei, gândurile, sentimentele, aspirațiile sunt și greu, dacă nu imposibil de exprimat, în
totalitatea nudității lor. Creația artistică se străduiește, de veacuri, să exprime măcar o parte
din aceste valori profunde și, în egală măsură, insondabile, ale umanității. Cu atât mai mult,
visul este „menit” să ascundă și mai adânc simțirea profundă a omului, chiar dacă, în
aparență, ar „dezvălui” câte ceva: „Or, visul (…) simbolizează aventura individuală, situată
atât de profund în intimitatea conștiinței; visul apare ca expresia ce mai secretă și mai
impudică a propriei noastre interiorități” (JC, AG, DS, p. 809).
În general (mitic vorbind), cea mai simplă cale de comunicare a Divinului către
omenire este, așadar, visul. În vis îi apare Dumnezeu Fecioarei, anunțând-o de miracolul
nașterii fără păcat a pruncului Iisus, în vis îi apare meșterului Manole (exasperat de
nereușitele sale repetate) Dumnezeu, pentru a-i arăta calea pe care o are de urmat pentru
izbânda în construcția mânăstirii, și exemplele ar putea continua. Prin vis, așadar, Zeul le
vorbește oamenilor: „Vechiul Egipt acorda visului o valoare mai cu seamă premonitorie:
„«Zeul a creat visul pentru a indica drumul pe care oamenii ar trebui să îl urmeze, atunci
când nu mai pot vedea viitorul», spune o carte de înțelepciune” (JC, AG, DS, p. 810).
Pare, așadar, dincolo de orice îndoială faptul că visul constituie o funcție, dacă ar fi să
vorbim în termenii lui V. I. Propp. Pe lângă „legătura” pe care o face între „muritor” și
„nemuritor”, mitologia ne mai dezvăluie un aspect. În vis se realizează comunicarea (și) între
sufletele celor de aici și celor călătoriți în Lumea de Dincolo: „Pentru băștinașii Bantous din
Kasai (…), anumite visuri sunt aduse de către sufletele care se separă de corp în timpul
somnului și merg să vorbească cu cele ale morților. Aceste vise au un caracter premonitoriu
în ceea ce privește destinul celui care le-a visat ori, în alte cazuri, se constituie în veritabile
mesaje ale morților către cei vii, prezentând, așadar, un real interes pentru ansamblul
comunității” (JC, AG, D de S, p. 810)
De altfel, și în folclorul românesc există această credință, potrivit căreia cei de aici ar
comunica în acest mod cu sufletele celor călătoriți.

Gheorghe SECHEȘAN