CRIMA

„Reprezentând o instituţie de bază a dreptului penal, infracţiunea este o faptă

antisocială, ilicită, care lezează o serie de valori şi relaţii sociale, faptă imputabilă
anumitor persoane şi constitutivă de efecte juridice, adică de răspundere penală”.
Reluând clasificarea din legislaţia românească interbelică, existentă şi în alte
legislaţii, Noul Cod Penal împarte faptele prevăzute de legea penală ca infracţiuni
în crime şi delicte, după criteriul gravităţii faptei comise.
Ca și faptă a omului, infracţiunea se produce în societate şi se răsfrânge
negativ asupra ei, fiind, ca geneză, un fenomen social. Datorită efectului său
negativ la nivelul ansamblului raporturilor sociale, ca urmare a atitudinii şi
comportamentului infractorului faţă de valorile, respectiv regulile sociale stabilite
de o societate dată pentru apărarea acestora, infracţiunea reprezintă un fenomen
antisocial, acesta fiind, de altfel esenţa infracţiunii.
Potrivit art. 17, alin. 1, din Codul Penal,”infracţiunea este fapta prevăzută
de legea penală, care prezintă pericol social şi este săvârşită cu vinovăţie” (în
NCP - actualizat 2016 - art. 5, al. 1: infracțiunea este fapta prevăzută de legea
penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a
săvârșit-o).
Infracţiunea reprezintă aspectul material, uman, moral şi juridic al unei
anumite fapte considerată periculoasă şi sancţionată de societate.

Infracţiunea este acţiunea sau inacţiunea, care fiind socotită doloasă sau
culpoasă, legiuitorul a sancţionat-o penaliceşte.
Din aceste definiţii, rezultă că pentru a fi considerată infracţiune, o faptă
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii, care constituie şi trăsături esenţiale
ale infracţiunii:
a) fapta să fie prevăzută de legea penală; comparativ cu vechea legislaţie,
Noul Cod Penal pune pe primul loc această condiţie, din raţiuni de
« democratizare» a politicii penale: este necesar ca mai întâi să se verifice dacă o faptă este
prevăzută de legea penală şi doar după aceea să se determine dacă
prezintă pericol social.
b) fapta să prezinte pericol social; pericolul social al unei fapte este
determinat, în conformitate cu prevederile art. 18, din Codul Penal de următoarele
elemente:
- fapta să fie o acţiune sau inacţiune, ceea ce presupune existenţa sa reală,
rezultat al unei atitudini volitive şi conştientizate;
- prin producerea faptei să se aducă atingere uneia dintre valorile sociale
prevăzute la art. 1, din Codul Penal, care menţionează ca valori apărate
de legea penală împotriva infracţiunilor: "… România, suveranitatea,
independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi
libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept.";
- fapta să fie sancţionată cu pedeapsă penală, ceea ce presupune ca atingerea adusă unei valori
sociale să fie atât de gravă, încât pentru prezervarea ei să fie necesară aplicarea unei pedepse
prevăzute de Codul Penal.
Inexistenţa uneia sau a mai multor trăsături esenţiale ale infracţiunii
conduce la inexistenţa acesteia, indiferent de categoria în care se încadrează:
crimă sau delict penal.
Definirea şi circumscrierea infracţiunii (crimă sau delict) prin cele trei
trăsături menţionate are o importanţă atât teoretică – generală, cât şi una practică,
deoarece permite:
a) includerea în categoria delictelor şi crimelor numai a acelor acţiuni şi
fapte care întrunesc cumulativ cele trei trăsături: ilicitate, vinovăţie, incriminare;
b) delimitarea delictelor şi crimelor de alte abateri sau încălcări ale
normelor de drept care nu afectează grav ordinea socială şi normativă şi nu
periclitează viaţa şi securitatea indivizilor, grupurilor, instituţiilor.
În vederea înțelegerii fenomenului infracţional este necesar a fi considerate
dimensiunile acestuia. Sociologul Dan Banciu analizează criminalitatea după cum
urmează:
a) delincvenţa (criminalitatea) reală; reprezintă totalitatea actelor şi faptelor
antisociale cu caracter penal, săvârşite în realitate, ţinându-se cont de condiţiile
existenţei delictului, indiferent dacă ele au fost descoperite şi înregistrate de
organele penale (organul care face constatarea şi înregistrarea este poliţia); această
dimensiune a criminalităţii reprezintă adevărata dimensiune a ilicitului penal, dar redarea ei în
cifre, cu exactitate, este imposibilă, datorită faptului că nu toate
faptele antisociale ajung să fie reclamate, din diferite cauze;
b) delincvenţa (criminalitatea) descoperită, este acea parte a criminalităţii
care a fost descoperită de către organele specializate de control social; aici se
poate vorbi despre date statistice exacte; cifra criminalităţii descoperite este
totdeauna mai mică decât cea a criminalităţii reale, deoarece, aşa cum am
menţionat, aceasta este parte din criminalitatea reală;
c) delincvenţa (criminalitatea) judecată, cantitativ diminuată faţă de criminalitatea descoperită,
reprezintă o parte din aceasta, care este judecată şi urmează
a fi sancţionată de instanţele penale (tribunal);
d) cifra neagră a criminalităţii - considerată de către unii sociologi a fi chiar
criminalitatea reală, o reprezintă diferenţa dintre criminalitatea reală şi criminalitatea descoperită,
desemnând acele fapte penale care rămân necunoscute din
diferite motive (lipsa plângerii, abilitatea infractorului etc.) sistemului judiciar.
După cum am menţionat, dimensiunile fenomenului infracţional suportă
modificări de la o etapă la alta, fie din cauza infractorilor, fie din cauza carenţelor
existente în sistemul juridic, dar, dacă luăm în considerare numai diferenţa dintre
dimensiunea judecată a criminalităţii şi cea descoperită, nu putem să facem
abstracţie de corupţie, un fenomen infracţional care a ajuns să fie prezent în
societate la toate nivelurile sale.
Cel mai mare pericol apare la nivelul criminalităţii aşa-zise judecate, unde
unele infracţiuni sunt de asemenea manieră judecate încât nu mai apare sancţiunea.
„Sociologia delincvenţei (sau criminalităţii) studiază ansamblul manifestărilor şi actelor de
delincvenţă săvârşite în realitate în raport cu multiplele aspecte de
inadaptare, dezorganizare, anomie şi marginalitate existente în cadrul societăţii”
.
Instituţiile sociale, relaţiile interpersonale din cadrul acestora, fenomenele
sociale, sunt factori determinanţi ai criminalităţii, pe care sociologia delincvenţei
îi analizează, în funcţie de sistemul juridic al societăţii respective, urmărind
combaterea criminalităţii prin aplicarea politicilor de prevenţie. Aceste politici
îmbracă forme diferite în spaţiu şi timp, deosebindu-se şi în funcţie de
caracteristicile fiecărei societăţi.
Conceptul de “reacţie specială a societăţii împotriva criminalităţii”.
Istoria diferitelor preocupări provocate de săvârşirea faptelor antisociale, îşi are originea încă din
negura timpurilor antice. Acest început nu a fost marcat, numaidecât de teorii asupra crimei sau
de studiul criminalului, ci de unul dintre cele mai puternice sentimente ancestrale: teama,
determinată de instinctul de conservare.
În timp, problematica infracţionalităţii, a infractorilor şi a reacţiei sociale împotriva acestora, ca
reacţie antiinfracţională, a evoluat odată cu progresele realizate de umanitate, căpătând contur, cu
adevărat ştiinţific, în perioada modernă a ultimelor decenii. Această afirmaţie este susţinută de
faptul că, deşi, cercetarea ştiinţifică asupra cauzelor criminalităţii făcuse progrese serioase în
prima jumătate a secolului al XX-lea, rezultatele obţinute au fost luate în considerare, într-o mică
măsură, în domeniul politicii penale, al mijloacelor şi metodelor concrete de prevenire şi
combatere a fenomenului infracţional. Astfel, reluând o idee a lui E. Ferri, criminologul francez
J. Pinatel nota: "Ceea ce surprinde în ansamblul mijloacelor utilizate pentru a combate
criminalitatea, este faptul că ele au fost puse în aplicare, fără să existe o veritabilă preocupare
cu privire la natura şi cauzele acestui fenomen". Este meritul oamenilor de ştiinţă, penalişti şi
criminologi, care au corectat această stare de fapt, insistând asupra necesităţii "concordanţei,
dintre rezultatele ştiinţifice privind cercetările etiologice şi metodele de tratament şi
resocializare a infractorilor, pe de o parte, şi sistemul justiţiei penale, pe de altă parte".
Actualmente, problemele criminalităţii şi justiţiei penale, preocupă cele mai înalte foruri
mondiale, inclusiv ONU, care a constituit, în cadrul Consiliului Economic şi Social (ECOSOC) o
secţie pentru justiţie penală şi combaterea criminalităţii. Cu toate acestea, modelele de politică
penală, aplicate în diverse ţări, nu sunt şi nu pot fi identice. Ele depind de specificul politic,
economic, social şi cultural, al fiecărei ţări în parte, de evoluţia istorică proprie, de contextul
regional în care se află, precum şi de starea şi dinamica fenomenului infracţional, naţional şi
transnaţional.
1. Caracteristicile şi importanţa reacţiei sociale împotriva criminalităţii
Conform opiniei specialiştilor, studiul criminalităţii trebuie făcut în întregul ei context social,
deoarece "comportamentul criminal nu poate fi înţeles, dacă el nu este analizat şi în contextul
reacţiei faţă de acesta, atât a celorlalţi membri ai societăţii, cât şi a autorităţilor".
Conceptul de reacţie socială, combină două aspecte separate, respectiv: reacţia oficială a
instituţiilor de control social şi a instituţiilor judiciare, pe de o parte, şi, în acelaşi timp, reacţiile
personale ale indivizilor şi ale grupurilor sociale, pe de altă parte.
Se are în vedere, în acest sens, în primul rând faptul că, indivizii şi grupurile îşi construiesc
norme comportamentale, bazate pe propriile lor valori şi interese, astfel încât, ei reacţionează la
anumite comportamente, care le violează normele şi valorile, deoarece le consideră deviante. În
al doilea rând, indivizii şi grupurile care au norme şi valori comportamentale diferite, intră într-
o competiţie, în care fiecare încearcă să îşi impună propriile norme, inclusiv în faţa instituţiilor
de control social. Succesul unuia sau altuia dintre indivizii şi grupurile aflate în această
competiţie, este direct proporţional, cu gradul de putere, pe care îl posedă şi cu voinţa de folosire
a acestei puteri. În al treilea rând, politicile oficiale, sunt rezultat al acestui conflict şi al
procesului de compromisuri între grupuri.
Deşi există o multitudine de teorii şi opinii, care susţin că, comportamentul uman este influenţat
de impulsuri de natură socială, psihologică sau biologică, care îi determină pe oameni să comită
fapte de natură infracţională, teoriile controlului social nu le agreează, acestea susţinând că
"comportamentul criminal aparţine naturii umane, iar dacă nu ar exista constrângerea oferită
de lege, omul ar comite infracţiuni în mod natural".
Teoria controlului social şi a reacţiei sociale împotriva criminalităţii, studiază acele tehnici şi
strategii care reglează comportamentul uman şi îl conduce către conformare, către respect faţă
de regulile sociale, fie că acesta comportă influenţe ale familiei şi şcolii, credinţe religioase,
valori morale, prietenii etc..
Valoarea controlului social şi a reacţiei sociale, constă în considerarea sa ca un adevărat
mecanism, după care societatea îşi ţine sub control membrii săi, astfel încât, controlul social
ajunge să definească ce este comportamentul deviant, raportat la ce este bine şi ce este rău,
inclusiv ce înseamnă încălcarea legii. În cadrul acestui mecanism social, de ţinere sub control a
membrilor societăţii, legea, normele, obiceiurile, moravurile, etica şi morala, sunt considerate ca
fiind forme ale controlului social, care impun diferite forme de reacţie socială, în cazul încălcării
lor, prin neconformare.
2. Modele de reacţie socială împotriva criminalităţii
Reacţia socială împotriva criminalităţii, este asociată cu lupta împotriva criminalităţii, care
trebuie să fie realizată prin mijloace specifice apărării unor valori sociale atât de importante
ocrotite prin lege, respectiv prin mijloace juridice de drept penal şi procesual penal.
Termenul de "reacţie", desemnează, în condiţiile utilizării acestor mijloace juridice, atât un mod
de a reacţiona al autorităţilor, de a răspunde la o acţiune neconformă normelor şi valorilor
societăţii, cât şi o contrareacţiune necesară din partea acestora, în sensul că, pentru a combate un
rău, este necesar să lovească în izvoarele sale, adică în cauzele acelui rău.
Principalele modele de reacţie socială la cere ne vom referi în continuare, sunt cele referitoare
la: modelul represiv de reacţie socială, modelul preventiv de reacţie socială, modelul dual şi
modelul curativ de reacţie socială.
2.1.  Modelul represiv de reacţie socială. Foarte mult timp, reacţia socială antiinfracţională a
avut un caracter sancţionator, strict represiv. În acest sens, sunt relevante reglementările juridice
inscripţionate, care confirmă evoluţia sancţiunilor sub forma unor cutume străvechi, atât sub
forma răzbunării private nelimitate, cât şi diferite forme ale răzbunării private limitate şi
ale compoziţiei. O dovadă importantă, în acest sens, o reprezintă plăcuţele de ceramică de la
Esnunna, aparţinând civilizaţiei summeriene, care, în opinia specialiştilor, ar avea o vechime de
7 milenii, precum şi alte reglementări specifice ale acelor timpuri.
Conform celor mai vechi cutume ale justiţiei private, se considera că, ofensa adusă unui individ
se repercuta, în mod automat, şi asupra clanului din care făcea parte acel individ, astfel încât,
responsabilitatea ripostei şi aplicării unei sancţiuni, aparţinea întregului grup din care făcea parte
individul căruia i-a fost adusă ofensa. În mod similar, responsabilitatea individuală, pentru fapta
comisă de un individ, devenea responsabilitate colectivă, astfel că responsabilitatea se răsfrângea
asupra întregului clan din care făcea parte făptuitorul, clan care, sub imperiul acelor cutume,
trebuia să suporte diferite sancţiuni, pentru fapta considerată ca fiind antisocială, comisă de către
unul din membrii săi.
Răzbunarea privată nelimitată, consta în aceea că, în conformitate cu acele cutume, reacţia
socială primitivă era nelimitată, sancţiunea nefiind proporţională cu gravitatea faptei, ci mult mai
dură. Ca urmare, în timp, întrucât excesele ripostei aveau un efect negativ concret, prin aceea că
duceau la slăbirea forţei ofensive şi defensive a întregii comunităţi (ca urmare a eliminării
membrilor săi), s-a impus necesitatea limitării răzbunării.
Răzbunarea privată limitată, rod al cutumelor ulterioare, consta în restrângerea ripostei, de la
nivelul grupului, care nu mai era considerat responsabil de fapta comisă de membrul său, numai
asupra făptuitorului, în acest fel, pedeapsa aplicată fiind individualizată şi echivalentă cu răul
provocat, fiind, în acelaşi timp, ţinută sub control de autoritatea centrală a comunităţii.
Astfel, legea talionului, în care pedeapsa stabilită era echivalentă faptei, după principiul
proporţionalităţii "dinte pentru dinte" şi "ochi pentru ochi", şi, mai târziu, compoziţia, constând
în compensarea victimei în bani sau alte valori, în care un rol important revenea autorităţii, au
constituit un progres juridic real. Însă, pentru ca această evoluţie să fie posibilă, a fost necesar ca
justiţia penală să primească un adevărat caracter sacerdotal şi teocratic, prin care se considera
că autoritatea conducătorului militar şi religios emana de la divinitate. În condiţiile acestor reguli
cutumiare, considerându-se că pedeapsa care trebuie să fie aplicată făptuitorului, reprezintă o
"răzbunare divină", conducătorul şi, mai târziu, judecătorul, putea impune aplicarea legii şi
pedepsirea făptuitorului. În acest sens, este edificator "Codul lui Hammurabi", cod care, fiind
foarte apreciat la vremea sa, a fost preluat şi de alte legislaţii penale orientale, egiptene şi
ebraice.