LUCRĂRI PRACTICE DE ANTROPOLOGIE MEDICO_LEGALĂ

1. ANTROPOLOGIA - DEFINIŢIE, OBIECT, ISTORIC

Conflictele politice, religioase, interetnice și rasiale din ultimii 20 -30 ani, soldate cu un număr
mare de victime, îngropate de cele mai multe ori în gropi comune, precum și catastrofele colective
care au avut loc, au adus în prim plan o specialitate puțin cunoscută publicului, și anume antropologia
medico-legală, care si-a adus contribuția (în cadrul unor echipe complexe alcătuite din medici legiști,
geneticieni, criminaliști etc.) la identificarea victimelor și la rezolvarea crimelor împotriva
umanității.
Și în țara noastră după 1990 au fost fost investigate presupuse crime împotriva umanității.
Astfel, în perioada 1991-1992, descoperirea unor zeci de schelete în curtea Palatului Ghica din
satul Căciulați – Snagov, palat în care fusese sediul Securității în anii 50, a ridicat suspiciunea că
acestea ar fi de fapt victime ale opresiunii comuniste. În investigațiile efectuate de autoritățile române
s-a implicat și echipa argentiniană de investigații antropologice medico-legale (una printre primele
înființate în lume la momentul respectiv), rezultatele arătând că era vorba de un vechi cimitir din
secolele XVII- XVIII), și nu de victime ale comunismului.
Antropologia (grec. anthropos = om, logos = ştiinţă) este o ştiinţă de sinteză care studiază
istoria naturală a "fenomenului biologic - omul" (Rainer, 1945), în mediul său de viaţă natural, social
şi cultural.
Antropologia apare ca ştiinţă independentă, la sfârşitul secolului al XVIII –lea (Primul tratat de
antropologie şi etnologie este Histoire naturelle génèrale et particulière des animaux (1749) scris de
Buffon).
Până în secolul al XVIII –lea, antropologia a folosit ca principală metodă de studiu metoda
descriptivă. Aceasta, în secolele următoare, se perfecţionează şi va fi cunoscută sub denumirea de
antroposcopie. Începând din secolul al XVIII –lea, în antropologie se aplică tot mai mult cercetarea
cantitativă care foloseşte măsurarea corpului, a diferitelor sale segmente, a oaselor şi a distanţelor
dintre reperele antropologice. Această metodă este cunoscută sub numele de antropometrie.
România a fost printre primele ţări care a preluat această metodă. M. Minovici (1892) crează
primul serviciu antropometric în cadrul Palatului de Justiţie (pentru recumoașterea infractorilor) şi
întemeiază prima şcoală de antropologie din ţara noastră. El este autorul unor monografii în domeniu
(Observaţii statistice asupra antropologiei criminalului, Identificarea antropometrică prin metoda
Bertillon– 1892).
În secolul al XIX - lea o serie de crime şi de catastrofe colective, rămase celebre în istorie,
accelerează actul de naştere al unei noi ramuri a medicinei legale – odontostomatologia medico-
legală (antropologia dentară).
Poate că impactul cel mai mare l-a avut incendiul de la Bazarul Charité, consecutiv unui
accident plecat de la camera cinematografică, unde o cantitate de eter a fost manipulată neglijent, iar
incendiul declanşat a produs mai mult de o sută de victime, majoritatea provenind din înalta
aristocraţie. Printre acestea, s-a găsit şi ducesa d’Alençon, sora Împăratului Austriei. Rămăşiţele sale
au fost identificate de dentistul său Davenport, după restaurări dentare pe care el însuşi le
efectuase.,aceasta constituind prima recunoaştere de către autorităţi a valorii legale a unui document
stomatologic de act necesar identificării, în vederea înhumării.

1
 2. DOMENIILE ANTROPOLOGIEI. CADRUL ANTROPOLOGIEI MEDICO - LEGALE

Datorită complexității sale, antropologia are mai multe ramuri, dintre care menționăm:
Antropologia culturală studiază originea, evoluţia, structura şi funcţiile culturilor în diferite
zone ale globului.
Antropologia fizică (biologică) cercetează particularităţile morfologice ale omului,
determinând sexul, vârsta, rasa şi talia persoanelor pe baza resturilor osoase descoperite. Pentru a
realiza aceasta, antropologul trebuie să cunoască temeinic în primul rând noţiunile de anatomie,
embriologie, anatomie comparată şi histologie.
În funcţie intervalul de timp scurs de la deces (intervalul postmortem), antropologia fizică se
împarte în antropologie istorică (arheologică) şi antropologie medico-legală.
Antropologia istorică, care are ca obiect reconstituirea civilizaţiilor, a modului de viaţă al
oamenilor, a bolilor şi traumatismelor datorate vârstei, eredităţii, războaielor şi activităţilor
ocupaţionale ale omului.
În România, limita dintre antropologia istorică şi antropologia medico-legală este dată de
intervalul de 50 - 70 de ani, care a trecut de la moartea persoanei ale cărei resturi sunt examinate. În
limitele acestui interval de timp, resturile umane examinate fac obiectul de studiu al antropologiei
medico-legale. Resturile umane care au o vechime mai mare de 50 -70 ani constituie obiectul de
studiu al antropologiei istorice.
În alte țări, această limită este diferită de cea de la noi. De exemplu, în Portugalia este de 15 ani,
în Spania -25 de ani, iar în Italia este după Al Doilea Război Mondial
Antropologia medico-legală este ramura antropologiei fizice care examinează piesele
scheletice, resturile umane, urmele lăsate de om, fotografiile persoanelor dispărute pentru
identificarea persoanelor de la care provin, pentru stabilirea cauzelor morţii şi ale altor probleme
legate de aceasta (data morții etc), contribuind la stabilirea identităţii unei persoane folosind metode
metrice (antropometrice), non-metrice (subiective, morfologice, antroposcopice) reconstrucţia
facială, supraproiecţia, odontologice.
Pentru realizarea acestor deziderate, în cadrul antropologiei medico-legale se mai utilizează
metode radiologice, compararea fotografiilor, metode chimice, botanice, histologice, serologice.
genetice etc.
Etapele investigației în antropologia medico-legală sunt:
- descoperirea resturilor scheletice;
- cercetarea la fața locului;
- transportul către Laboratorul de antropologie medico- legală;
- expertiza antropologică medico-legală.
Lucrările medico-legale antropologice se execută atât pe persoane, cât şi pe resturi
cadaverice.
1. În expertizele antropologice medico-legale pe persoane, expertul trebuie să stabilească de
cele mai multe ori, identificarea persoanei în viață, fie care nu are acte de identitate, fie identificarea
pe baza imagilor de pe camere video ( în caz de jafuri, agresiuni etc), vârsta persoanei examinate în
cazuri care implică responsabilitatea penală – 14, 16, 18,21 ani – în funcție de țară, pentru
înregistrarea tardivă a nașterii, pe material fotografic (în pornografia infantilă), sau a sexului în
probleme legate de schimbarea sexului (la hermafrodiți, transsexuali de ex.).

2
 În cazul persoanelor în viaţă (îndeosebi la subadulţi), estimarea vârstei trebuie de obicei să
evalueze probabilitatea ca persoana examinată să fi atins un prag specific de vârstă relevant din punct
de vedere legal (vârsta responsabilităţii penale, a majoratului, vârsta minimă pentru căsătorie,
asigurări sociale etc), fapt care impune ca estimarea vârstei în aceste cazuri să fie mai precisă decât
aceea făcută în scopul identificării unei persoane decedate.
2. În expertizele pe resturi umane, obiectivul principal urmărește identificarea persoanei.
Organele de urmărire penală, instanţele de judecată şi aparţinătorii victimelor decedate solicită
stabilirea identităţii în numeroase cazuri, generate de următoarele considerente:
- considerente de drept civil, care impun efectuarea acestor expertize, deoarece o persoană
nu poate fi declarată decedată dacă nu s-a găsit cadavrul acesteia sau fragmente care să-i fie atribuite;
identificarea unui cadavru atrage după sine şi rezolvarea unor aspecte legate de moştenire,
posibilitatea contractării unei alte căsătorii de către partenerul rămas în viaţă, problemele legate de
asigurările sociale, de situaţia copiilor minori rămaşi fără unul sau ambii părinţi;
- considerente de drept penal, în care dacă se identifică victima unei agresiuni se poate proba
o eventuală crimă; pornind de la datele oferite de expertiza medico-legală antropologică, poliţia poate
întreprinde cercetări în vederea identificării agresorului; pe de altă parte, prin examenul antropologic
se pot identifica impostorii, care ridică pretenţii nejustificate;
- considerente umanitare, care se referă la faptul că aparţinătorii doresc primirea rămăşiţelor
celui (celor) dispărut (dispăruţi), în vederea înhumării.
În vederea identificării, primul grup de întrebări la care trebuie să răspundă expertul se referă
la stabilirea profilului biologic al acesteia (apartenenţa oaselor sau a resturilor cadaverice la specia
umană, iar în cazul în care acestea sunt de origine umană se determină numărul persoanelor de la care
acestea provin (numărul minim de indivizi), vârsta, sexul, talia, rasa). Apoi se realizează
identificarea personală (particularități morfologice, leziuni patologice, traumatice – ante, peri sau
post mortem), cu stabilirea datei morții (a intervalului postmortem), a mecanismului de producere a
leziunilor traumatice și a cauzei morții (dacă este posibil).
A 3 a etapă realizează identitificarea pozitivă a persoanei de la care provin resturile cadaverice
/osoase prin compararea datelor antemortem cu acelea postmortem (obținute prin examinarea
antropologică): lucrări dentare, proteze, examene radiologice ale oaselor, ale sinusurilor frontale și
maxilare, examenul dactiloscopic (când avem date), examenul ADN.

3. EXPERTIZA ANTROPOLOGICĂ MEDICO-LEGALĂ PE RESTURI CADAVERICE

În funcţie de cât de complet este scheletul şi de starea materialului osos, putem determina
natura materialului supus expertizei (biologică sau non-biologică, umană sau animală), numărul de
schelete (numărul minim de indivizi), stabilirea profilului biologic al acestora (sexul, vârsta, talia,
rasa), prezența leziunilor patologice sau traumatice.

3.1. NATURA MATERIALULUI EXPERTIZAT

Materialul supus expertizei poate fi de natură biologică (umană sau animală) sau non-biologică.
3.1.1. Stabilirea naturii non-biologice
De cele mai multe ori, prin examinarea vizuală a pieselor care fac obiectul expertizei se poate
preciza natura non-biologică a acestora, datorită caracteristicilor morfologice, structurale, etc.
Materialele care se pretează la confuzie cu fragmente osoase sunt reprezentate de: conglomerate
minerale, fragmente de ceramică, porţelan, material plastic, cochilii de scoici, bucăţi de coral etc.

3
 Uneori, pentru o identificare cât mai precisă, se poate recurge la metode radiologice, histologice
sau analiză spectrală.

3.1.2. Stabilirea originii umane sau animale a pieselor osoase

Metoda anatomiei comparate permite de regulă, stabilirea apartenenţei la specia umană. Având
în vedere că adesea materialul osos prezintă un grad avansat de fragmentare, examinatorul trebuie să
posede experienţă şi cunoştinţe solide de anatomie pentru a putea preciza originea umană sau animală
a oaselor. O posibilă sursă de eroare în acest proces ar putea fi reprezentată de patologia preexistentă,
cu răsunet asupra morfologiei oaselor.

Fig. 1. Mână de copil (7 ani)/ Labă de urs

Fig. 1. Mâna
Mânacopil
copil(vârsta 7 ani), decedat cu 2cu
luni2 luni Fig. 2. Oase
2. de origine animală (labă de urs)
Fig.În1. formularea (vârsta
răspunsului7 ani), decedat
corect la acest obiectiv alFig. Oase
expertizei de origine animală
antropologice, sunt(labă
utilede urs)
anterior descoperirii resturilor cadaverice
anterior descoperirii resturilor cadaverice
următoarele aspecte:
 morfologia generală (de ansamblu) a oaselor:
o la oasele de animal : proeminenţele pentru inserţiile musculare sunt mai reliefate şi
mai neregulate;
o multe mamifere nu au claviculă;
o dimensiunile corelate cu vârsta: oasele animalelor de talie mică pot fi confundate
cu acelea de copil din punct de vedere al dimensiunilor, dar cele de natură umană,
la vârste mici nu au sudate epifizele la diafize;
 morfologia specifică a oaselor:
o oasele craniului sunt uşor de diferenţiat;
o vertebrele de animal au corpul mai înalt şi procesul spinos mai voluminos;
o la animal, scapula este mai lungă în sens medio-lateral decât supero-inferior
(aspect invers la om);
o oasele bazinului sunt uşor de diferenţiat: la animal - osul iliac este înalt, acetabulul
mic şi sacrul îngust;
o oasele lungi: la om - diafizele sunt mai drepte, cu mai puţine proeminenţe şi cu
diametrul mai mic în raport cu lungimea;
o la animal, suprafeţele articulare sunt mai adânci;
o oase lungi sudate (fuzionate) sunt caracterisice animalelor; la om aspectul este
întâlnit numai în cazuri patologice;
 aspectul pe secţiune:
o la animal: textura şi densitatea osului sunt mai mari;
o la animal: diploia oaselor craniului este mai subţire în raport cu tăbliile;
o grosimea compactei în raport cu diametrul total al osului este de :
 ¼ la oasele de origine umană;
 ¹/3 la mamifere;

4
  ⅛ la păsări;
 metoda histologiei comparate:
o la om: procent mai mare de lamele şi sisteme Haversiene; compacta nestratificată,
vase dispuse longitudinal, osteoane poligonale cu canale Havers excentrice, al
căror diametru (60 microni) este mai mare decât la animal;
o la animal: structură plexiformă a osului (întâlnită frecvent la carnivore, la primate
non-humanoide, dar şi la copii mici); oasele pot prezenta porţiuni avasculare;
 metode radiologice:
o la om: spongioasa oaselor lungi prezintă un aspect trabecular circular sau ovalar;
 metode biologice şi tehnici moleculare;
o proteine precum colagenul, sunt specio-specifice permiţând diferenţierea pieselor
scheletice de natură umană de cele de animal, cu condiţia ca suportul proteic al
oaselor să nu fi fost distrus de factorii de mediu (expunere îndelungată în mediu
uscat, cu temperaturi ridicate)
o se utilizează: reacţia de precipitare Cistovici-Uhlenhuth; metoda Ouchterlony;
imunoelectrofluorescenţa; analiza ADN a regiunii cytocromului B mitocondrial.

3.2. STABILIREA NUMĂRULUI MINIM DE INDIVIZI

Pentru aceasta se va utiliza metoda de cuantificare denumita Numar Minim de Indivizi (MNI
Minimum Number of Individuals) și care, dupa cum ii spune si numele, reprezintă numărul minim
estimat de indivizi care au contribuit la formarea ansamblului scheletal. Trebuie subliniat ca MNI nu
reprezinta cel mai probabil numar de indivizi
Sunt mai multe metode folosite pentru calcularea MNI, cea mai simpla fiind: cel mai frecvent
os care se întalneste după sortarea pe tipuri și în funcție de ce parte sunt: stânga sau dreapta.

3.3. STABILIREA APARTENENŢEI DE SEX

În cazul oaselor de origine umană, determinarea sexului este prima întrebare la care
antropologul medico-legal trebuie să răspundă. Rezolvarea corectă a acestei probleme este absolut
necesară pentru că răspunsurile la alte întrebări cum ar fi stabilirea vârstei se rezolvă în funcţie de
sexul persoanei de la care provine scheletul.
În general, există două diferenţe morfologice majore între oasele provenind de la bărbaţi şi
cele care provin de la femei: (a) oasele bărbaţilor sunt mai mari şi mai robuste datorită inserţiilor unor
grupe musculare mai puternice decât la femei precum şi a modificărilor hormonale de la pubertate şi
(b) la bărbaţi, bazinul este adaptat staţiunii bipede, pe când la femei, forma şi mărimea bazinului
reflectă adaptarea acestuia la progresiunea fătului prin canalul pelvian.
Dacă antropologul dispune de toate piesele osoase, stabilirea sexului este 100% certă.
Acurateţea rezultatelor obţinute prin examinarea pelvisului este de 90% şi de 80% prin examinarea
craniului, iar împreună oferă rezultate exacte în circa 90 - 95% din cazuri
Având în vedere variabilitatea trăsăturilor pe baza cărora se pot stabili vârsta, talia şi rasa,
determinarea sexului este un criteriu foarte important din punct de vedere statistic, deoarece exclude
50% din probabilitatea provenienţei oaselor de la persoane de sex opus.
Dimorfismul sexual al pieselor scheletice este influenţat de rasă, vârstă şi de terenul persoanei
de la care provin oasele.

5
 3.3.1. Stabilirea apartenenţei de sex după caracterele craniului
Examenul antroposcopic al craniului
La om, dimorfismul sexual al craniului este mai slab exprimat decât la antropoide. Totuşi,
examenul antroposcopic şi metodele craniometrice au evidenţiat trăsăturile diferite ale craniilor
provenind de la persoanele de sex masculin, faţă de cele de sex feminin
Din punct de vedere antroposcopic, craniul masculin se deosebeşte de craniul feminin prin:
punctele sale de sprijin când este aşezat pe un plan orizontal (la bărbat se sprijină pe procesele
mastoide, iar la femeie se sprijină pe maxilar şi pe condilii occipitali - Broca), dimensiuni mai mari,
proeminenţele pentru inserţiile muşchilor capului şi gâtului mai reliefate (în special pe solzul
occipitalului şi pe mandibulă), sinusurile craniene şi condilii occipitali mai voluminoşi, procesele
mastoide mai late, cu vârful ascuţit (la femei vârful este rotunjit), creasta supramastoidiană (situată în
prelungirea rădăcinii posterioare a procesului zigomatic al osului temporal) este pronunţată, putând să
depăşească spre posterior meatul acustic extern, fosele temporale mai adânci, calota mai puţin boltită,
glabela şi arcadele sprâncenoase proeminente, depăşind rădăcina nasului, grosimea parietalelor mai
mare spre marginea sagitală (şi nu opus acesteia ca la femei), solzul occipitalului mai gros decât al
frontalului (invers la femei), vertexul mai bombat, fruntea înclinată, puţin proeminentă, cu unghiul
frontonazal mai adâncit (femeia având fruntea rotunjită, verticală şi puţin înaltă), tuberozităţile
frontale şi parietale puţin proeminente, viscerocraniul mai dezvoltat decât neurocraniul, fiind mai
lung şi mai lat, orbitele patrulatere cu marginile superioare îngroşate şi rotunjite, (la femei marginile
superioare sunt ascuţite), tavanele orbitelor şi fosele lacrimale mai adânci, bolta palatină adâncă şi
lată, apertura nazală strâmtă, cu margini ascuţite, mandibula în "V" (la femeie în "U"), ramura
mandibulei mai verticală, gonionul = 1250 (la femei mai obtuz), mentonul patrulater şi proeminent (la
femei rotund sau ovalar, "lacks" al bărbiei), arcul dentar în "U" (la femei arcul dentar parabolic) şi
procesul alveolar al maxilarului puţin proeminent

Fig.2. Dimorfismul sexual al craniului de adult: A - craniu de bărbat; B - craniu de femeie

(diferenţele sunt marcate cu linie îngroşată)
Examenul antropometric al craniului

Măsurarea dimensiunilor reperelor anatomice şi a distanţelor craniene cu importanţă

antropologică a demonstrat necesitatea combinării lor în scopul obţinerii unor concluzii de certitudine
în stabilirea sexului.

Cercetări mai complexe au arătat că valorile lăţimii bizigomatice, lungimea procesului mastoid,
lăţimea procesului zigomatic şi înălţimea procesului mastoid şi modulul mastoid (înălţimea
procesului mastoid x lungimea procesului mastoid) sunt cei mai buni inducatori ai dimorfismului
sexual.
6
 3.3.2. Stabilirea apartenenţei de sex după caracterele bazinului
Din punct de vedere al dimorfismului sexual, bazinul osos conţine cele mai importante repere
anatomice, acurateţea determinării sexului prin examinarea acestuia fiind de 90%.
Cercetările asupra dimorfismului sexual pe care îl prezintă coxalul, s-au desfăşurat asupra
următoarelor zone ale acestuia: spaţiul preauricular, marea incizură ischiatică, marginea inferioară
a osului şi ramurile ischiopubiene
Trăsăturile primelor două zone sunt determinate de influenţa ortostatismului şi a mersului
asupra osului, iar ale celorlalte, de gestaţie şi de particularităţile inserţiilor organelor genitale
externe, fiind de aceea mai evidente după pubertate.
Reperele legate de articulaţia sacroiliacă sunt:

 faţa auriculară - este situată pe faţa sacropelvină a osului, postero-inferior de fosa iliacă şi
antero-inferior de tuberozitatea iliacă: ea are forma asemănătoare pavilionului urechii;
coxalele provenite de la scheletele persoanelor de sex feminin au această faţă mai
proeminentă;
 şanţul preauricular (neomologat în nomenclatura internaţională) este situat pe marginea
inferioară a feţei auriculare, între aceasta şi marea incizură ischiatică; existenţa sa este
considerată ca o consecinţă actului obstetrical, fiind absent sau extrem de rar la bărbaţi şi
nulipare;
 şanţul postauricular (retroauricular) (neomologat în nomenclatura internaţională), se
găseşte inferior de tuberozitatea iliacă, în imediata apropiere a marginii posterioare a
acesteia; este prezent la coxalele provenind de la scheletele persoanelor de sex feminin;
procesele erozive care survin odată cu înaintarea în vârstă duc la ştergerea sa;
 tuberculul piriform (neomologat în nomenclatura internaţională), atribuit tracţiunii
exercitate de m. piriform, este situat pe faţa sacropelvină pe marginea superioară a marii
incizuri ischiatice, în apropierea spinei iliace postero-inferioare; este o trăsătură atribuită
coxalelor provenind de la persoane de sex masculin;
 tuberozitatea iliacă este o zonă rugoasă, patrulateră, cuprinsă între extremitatea superioară
a linei arcuate, segmentul posterior al crestei iliace şi faţa auriculară; pe ea se inseră
ligamentul sacroiliac interosos; la coxalele feminine este mai redusă ca întindere şi
proeminentă, iar la coxalele persoanelor de sex masculin este plată; ea este considerată ca
fiind cel mai important reper pentru stabilirea dimorfismului sexual al coxalului
Dimorfismul sexual al acestor repere este prezent din viaţa fetală .
Marea incizură ischiatică este situată pe marginea dorsală a osului, inferior de spina iliacă
postero-inferioară; la coxalele aparţinînd scheletelor persoanelor de sex feminin este mai adâncă şi
mai lată; trăsăturile specifice fiecărui sex apar în luna a IV - a intrauterină şi se accentuează pe
parcursul sarcinii; constituie cel mai important reper în stabilirea dimorfismului sexual.

Ramura ischio-pubiană (marginea inferioară a coxalului) este formată din unirea ramurii
ischiatice cu ramura inferioară a pubisului; trăsăturile corespunzătoare celor două sexe sunt
condiţionate de actul naşterii şi de inserţiile corpilor cavernoşi ai penisului şi ai clitorisului; aceste
trăsături încep să se contureze la pubertate; deşi actul naşterii induce modificări ale feţei dorsale a
pubisului şi ale şanţului preauricular, nu s-a stabilit o corelaţie între numărul naşterilor şi intensitatea
acestor modificări.

Ramura ischio-pubiană prezintă următoarele repere cu valoare antropologică:

7
  faţa simfizară se articulează cu faţa corespunzătoare a osului opus formând simfiza
pubiană; deşi aceasta este reperul anterior al diametrelor antero-posterioare ale stâmtorilor
inferioară şi superioară, valorile acestor diametre, ca şi valorile celorlalte diametre ale
bazinului nu pot fi folosite de regulă în stabilirea sexului, deoarece pe materialul supus
examenului antropologic medico-legal integritatea bazinului este compromisă prin
putrefacţia articulaţiei sau prin distrugerea elementelor anatomice; în schimb, partea
simfizară prezintă aspecte care constituie cel mai bun indicator pentru stabilirea vârstei şi
sexului persoanei de la care provine osul examinat.
 arcul ventral (noţiune utilizată în antropologie, neomologată în nomenclatura
internaţională; ea nu trebuie confundată cu aceea de arc pubian - arcus pubis care este
delimitat de ramurile ischio-pubiene) este reprezentat de o creastă puţin proeminentă,
situată pe faţa anterioară a părţii mediale a ramurii ischio-pubiene, inferior de faţa
simfizară; ea are direcţie oblic descendentă de la creasta pubisului; arcul ventral constituie
o trăsătură specifică coxalelor provenite de la scheletele persoanelor de sex feminin;
prezenţa sau absenţa sa este unul din cele mai sigure criterii în stabilirea sexului pe
elementele anatomice de la acest nivel.
 creasta falică este o proeminenţă situată în partea mijlocie a ramurii ischio-pubiene, mai
vizibilă pe marginea inferioară a acesteia; ea este mai evidentă la bărbaţi, corespunzând
inserţiei corpului cavernos al penisului; la femei este mai ştearsă şi corespunde inserţiei
corpului cavernos al clitorisului;
 partea medială a ramurii ischio-pubiene situată imediat inferior de faţa simfizară este
lăţită la coxalele aparţinînd persoanelor de sex masculin şi îngustată la acelea provenind
de la persoane de sex feminin.
Dimorfismul sexual pe oasele bazinului este prezentat în fig. 50, 51, 52, 53 şi în tab. 19.

Fig. 3.Coxal (bărbat) Fig. 4.Coxal (femeie )

1-creasta iliacă; 2-tuberozitatea iliacă; 1-creasta iliacă; 2-tuberozitatea iliacă;

3-faţa auriculară; 4-spina iliacă postero-inferioară; 3-şanţul retroauricular; 4-faţa auriculară;

5-tuberculul piriform;6-marea incizură ischiatică. 5-şanţul preauricular; 6-marea incizurăischiatică.

8
 F ig. 5. Coxal (femeie) Fig. 6. Coxal
(bărbat)

1-faţa simfizară; 2-arc ventral; 3-

gaura 1-faţa simfizară; 2-
creasta falică;

obturată; 4-ram ischio- pubian; 5-

tuberozi- 3-gaura obturată; 4-ram ischio-pubian;

tatea ischiatică. 5-tuberozitatea ischiatică.

Acetabulul constituie un important reper în antropologie, atît prin trăsăturile sale folosite
pentru stabilirea sexului şi a vîrstei, cît şi pentru valoarea de component al diferitelor măsurători sau
indici (lungimea pubis - acetabul, lungimea tubercul pubian - acetabul, indicele cotilo-sciatic, etc).

3.3.3. Stabilirea apartenenţei de sex după caracterele celorlalte componente ale

scheletului postcranian
În general, oasele provenind de la persoanele de sex feminin sunt mai subţiri, mai lungi, având
cavităţile medulare mai largi, iar proeminenţele pe care se inseră muşchii mai puţin reliefate. Excepţie
de la aceasta fac oasele bazinului, care în ansamblu sunt mai dezvoltate decât acelea care provin de la
persoanele de sex masculin, dar care au reliefurile mai şterse.
Aceste diferenţe sunt corecte în majoritatea cazurilor, dar sunt frecvente situaţiile în care
trăsăturile clasice de mai sus sunt inversate, sau sunt mai slab manifestate. Astfel, efortul fizic are rol
decisiv în determinarea unui relief mai proeminent al suprafeţelor osoase care servesc ca loc de
inserţie pentru muşchi.
Practicarea unei activităţi fizice intense de către unele femei are drept consecinţă dezvoltarea
corespunzătoare a reliefului osos, care capătă astfel trăsături "masculine".
Situaţia inversă în care unii bărbaţi nu depun o activitate fizică intensă şi la care în consecinţă
reliefurile osoase sunt mai puţin dezvoltate, (de tip "feminin") este de asemenea întâlnită.
3.3.3. Stabilirea apartenenţei de sex după dinți
Dimorfismul sexual este mai puţin pronunţat la dinţii temporari, comparativ cu dinţii
permanenţi. Cei mai studiaţi au fost dinţii canini şi incisivi mandibulari, canini şi molari secunzi.
Metodele de studiu au constat din măsurarea diametrului coroanei şi a lungimii rădăcinilor.
În ceea ce priveşte dimorfismul sexual, acesta este cel mai evident la nivelul caninilor şi al
celui de-al 3-lea molar mandibular.

9
 3.4. STABILIREA VÂRSTEI

Vârsta cronologică (calendaristică, legală) este intervalul de timp (zile, săptămâni, luni, ani)
scurs de la data naşterii unei persoane până la un anumit moment din viaţa sa.
Diversele structuri ale organismului (osoase, dentare, sexuale, nervoase, componenta psihică),
nu ating simultan dezvoltarea corespunzătoare unei anumite vârste; de exemplu, doi copii de aceeaşi
vârstă pot avea talii şi dezvoltări diferite ale segmentelor corpului. De asemenea, erupţia dentară sau
sudarea diafizo-epifizară nu se fac la aceeaşi dată pentru toate persoanele, ci în cursul unei perioade
de luni sau de ani.
Vârsta biologică este reprezentată de un complex de factori ai dezvoltării organismului, cei mai
mulți strâns corelați între ei. Ea include: vârsta dentară, sexuală și osoasă.
În expertizele antropologice pentru estimarea vârstei se estimează de fapt vârsta fiziologică
(biologică) a unui individ, pe baza gradului de dezvoltare al markerilor specifici diferitelor etape ale
vieţii unei persoane.
Datorită variabilităţii, vârsta biologică nu corespunde întotdeauna cu cea cronologică. De
aceea, în estimarea vîrstei, trebuie utilizaţi cât mai mulţi markeri de dezvoltare şi metode combinate.
Vârsta dentară se determină analizând gradul de dezvoltare a dinţilor şi a componentelor lor,
din datele pe care le oferă erupţia şi calcificarea. Până la vârsta de 20 ani, vârsta dentară este identică
cu vârsta biologică, datele de evoluţie ale dinţilor fiind precise, fără variaţii individuale.
Vârsta osoasă se determină analizând mai mulţi parametri precum creşterea în lungime şi
grosime, momentul apariţiei centrilor de osificare primari şi secundari, osificarea, fuzionarea diafizo-
epifizară, modelarea osoasă, apariţia de modificări degenerative, etc.
Ontogenetic, creşterea individului se împarte în etapa prenatală şi etapa postnatală, astfel
încât şi metodele de estimare a vârstei sunt specifice acestor etape.
Indiferent dacă estimarea vârstei se face pe piese scheletice sau pe persoana în viaţă, în final
se obţine estimarea vârstei fiziologice, care este mai mult sau mai puţin diferită de vârsta
cronologică. La persoanele mai în vârstă scade acurateţea estimării (discrepanţa este mai mare
între vârsta estimată şi cea cronologică), prin creşterea gradului de eroare.
Vârsta se poate încadra într-una din următoarele perioade cronologice:
 fetală – viaţa intrauterină;
 infans I (inf .I) – este cuprinsă între naştere şi apariţia primilor molari permanenţi
(0 – 7 ani);
 infans II (inf. II) – este cuprinsă între apariţia primilor molari permanenţi (7 ani) şi
apariţia molarilor secunzi permanenţi (12 – 13 ani);
 juvenilis (juv.) sau adolescenţa – este cuprinsă între apariţia molarilor secunzi
permanenţi şi osificarea sincondrozei sfenooccipitale (22 – 23 ani); în această
perioadă, cartilajele de creştere sunt osificate;
 adultus (ad.) sau adult tânăr – este cuprinsă între osificarea sincondrozei
sfenooccipitale şi vârsta de 40 ani; în această perioadă apare abraziunea dentară, s-
au obliterat circa 1/3 din sutura sagitală şi ½ din sutura coronală, celelalte suturi
fiind încă neobliterate;

10
  maturus (mat.) corespunde adultului mijlociu din alte periodizări, ea se întinde
între 40 – 60 ani; în această etapă, suturile sunt aproape complet obliterate,
abraziunea dentară este accentuată, iar unii dinţi au căzut;
 senescens (sen.) – se întinde de la sfârşitul perioadei precedente până la moarte.
Primele două perioade de vârstă sunt frecvent reunite în copilăria precoce. Începând din viaţa
intrauterină până la vârsta de doi ani, creşterea oaselor se realizează cu viteză mare. Între vârsta de
doi ani şi pubertate, creşterea continuă, dar cu o viteză mai mică.
La pubertate, creşterea oaselor şi sudarea diafizo-epifizară se asociază cu apariţia caracterelor
sexuale secundare.
Metodele utilizate pentru stabilirea vîrstei se aleg în funcţie de etapa ontogenetică în care
se află materialul supus expertizei.
Din acest punct de vedere în antropologia medico-legală sunt luate în considerare 4 etape :
etapa vieţii intrauterine, etapa apariţiei punctelor de osificare, etapa de creştere şi sudură diafizo-
epifizară şi stadiul de involuţie a scheletului (de modelare). (ex. osteofite, atriție dentară).

3.4.1. Stabilirea vâstei pe craniu

Stabilirea vârstei pe craniu se face prin examinarea craniului metode antroposcopice și
(îndeosebi a gradului de obliterare a suturilor craniene) și prin metode radiologice.
Stabilirea vârstei pe craniu la adulti
Pentru a aprecia gradul de obliterare a suturilor calotei, se folosesc următoarele repere:
 sutura sagitală, care este formată în sens antero-postenor din patru zone:
- bregma, vertex, obelion şi zona posterioară,
 sutura coronală formată, în fiecare din cele două jumătăţi ale sale (dreaptă şi stângă):
- din câte trei zone: bregmatică, mijlocie şi temporală,
 sutura occipitală (lambdoidă), formată în fiecare din cele două jumătăţi (dreaptă şi
stângă):
- din câte trei zone: lambdatică, medie şi asterională.

Fig.7. Zonele suturilor calotei craniene

1 -sutura coronală (bregma); 2 -sutura coronală (zona
mijlocie); 3 -sutura coronală (zona temporală); 4 -
sutura sagitală (bregma); 5 -sutura sagitală (vertex); 6
-sutura sagitală (obelion); 7 -sutura sagitală (zona
posterioară); 8 -sutura lambdoidă (lambda); 9 -sutura
lambdoidă (zona mijlocie); 10 -sutura lambdoidă
(zona asterională).

Osificarea (sinostozarea) suturilor se desfăşoară:

 de la interior spre exterior;
 are loc ceva mai tardiv la femei (cu circa 10 ani) decât la bărbaţi;

11
  gradul de obliterare al fiecărei suturi este cuantificat astfel: sutură deschisă (fără nici o
obliterare exocraniană)= 0, sinostozare 50%= 1, suturare incompletă= 2, obliterare
completă= 3.
Cercetările au arătat că rezultatele obținute prin examinarea craniului au numai valoare
orientativă în ceea ce privește estimarea vârstei, datorită marii variabilități a modului în care se
desfășoară procesul de sinostozare.
Pentru formularea unor concluzii mai precise, este necesară examinarea și a celorlalte piese
ale scheletului (scheletul postcranial).
Metodele de explorare radiologică oferă rezultate mai precise.
Pentru simplificare, Sauvage, oferă următoarele repere:
-absența oricărei osificări suturale: 35 ani;
- obliterarea segmentului posterior al suturii sagitale: 40 ani;
- obliterarea suturii sagitale la nivelul bregmei: 50 ani;
- obliterarea suturii scuamoase: circa 70 ani.
În concluzie, se poate afirma în linii mari, că procesul de închidere a suturilor se încheie în
jur de 50-55 ani, abaterile de la aceste norme fiind condiționate de terenul patologic.
3.4.2. Stabilirea vâstei pe baza scheletului postcranian
A. La subadulții în viață
Pentru simplificare, în determinarea vârstei extrauterine, piesele scheletice se pot clasifica în
oase ale persoanelor subadulte (preadulte, sub 20 ani) şi oase ale persoanelor adulte .
La persoanele în viață, metodele se bazează pe evidențierea gradului de dezvoltare fizică
(somatică și sexuală), osoasă și dentară a organismului.
Minorii care sunt expertizaţi prezintă o mare variabilitate individuală, la care contribuie faptul
că de cele mai multe ori ei sunt subalimentaţi, distrofici sau suferă de diferite boli, cu repercusiuni
osoase (rahitism, TBC sau chiar SIDA).
Estimarea vârstei la persoana în viaţă se realizează în România pe un barem modificat după
normele dezvoltate de către Grupul German de Studiu pentru estimarea medico-legală a vârstei
(Study Group for Forensic Age Diagnostics). Conform acestuia, metodele de investigare
recomandate sunt: examinarea fizică, cu determinarea unor măsurători antropometrice (greutate,
înălţime, tip constituţional, maturarea sexuală, identificarea unor afecţiuni ce determină dezvoltarea
anormală a organismului), examinarea radiologică a mâinii stângi (la care se poate adăuga
examinare radiologică sau CT a claviculei, dacă dezvoltarea scheletică a mâinii este completă) şi
examenul odontologic, cu determinarea statusului dentar şi realizarea unui examen
ortopantomografic. Metodele de mai sus trebuie utilizate împreună, pentru a permite creşterea
acurateţii de identificare.
Prin examenul antropometric se măsoară greutatea, talia, perimetrul capului, toracelui,
abdomenului, lungimea segmentelor membrelor şi se calculează indicele cranian.
Estimarea vârstei se face prin compararea rezultatelor obţinute cu nomogramele din tratatele de
pediatrie. Rezultatele examenului antropologic pot fi aproximative datorită variabilităţii individuale,
a malnutriţiei şi a diverselor boli cronice care întârzie dezvoltarea staturală şi ponderală. De aceea, se
asociază cu examenul odontostomatologic şi radiologie.
Examenul odontostomatologic consemnează dinţii erupţi sau pe cale de erupţie şi aspectele
patologice ale acestora.

12
 Examenul radiologic se efectuează după parcurgerea etapelor precedente şi evidenţiază centrii
de osificare şi sudarea diafizo-epifizară.
Aceste metode permit estimarea vârstelor de 14, 16 şi 18 ani, care ridică problema
responsabilității penale și a discernământului minorilor implicaţi în comiterea unei fapte penale.
Precizarea vârstei de 18 ani este absolut necesară la persoanele cu statut de refugiat.
Până la vârsta de 20 ani, vârsta dentară coincide cu vârsta biologică (fiziologică), datele de
evoluţie ale dinţilor fiind precise, fără variaţii individuale, spre deosebire de vârsta osoasă, care
permite aprecieri numai între anumite limite.
B. La adulți
Pentru estimarea vârstei la adulţi pe material osos se folosesc: modificările extremităţilor
sternale ale coastelor şi claviculei, sudura părţilor componente ale sacrului, aspectele morfologice ale
crestei iliace, ale feţei auriculare, ale feţei simfizare a pubisului, gradul de obliterare a suturilor,
evidenţierea semnelor de îmbătrânire osoasă şi examenul dentar (inclusiv mandibula).
În jurul vârstei de 20 ani, creşterea organismului este terminată, epifizele majorităţii oaselor
fiind unite cu diafizele, iar dinţii sunt practic toţi erupţi şi calcificaţi.
După vârsta de 20 ani, continuă obliterarea suturilor -ultima este sutura sfenooccipitală
(bazilară)- între 25-30 ani şi modificările morfologice ale diafizelor (inclusiv ale canalului medular,
evidențiabile radiologic), ale lungimii oaselor, ale extremității sternale a coastei a IV şi ale feţei
simfizare a osului coxal.
Se utilizează în prezent modificări degenerative dentare (uzura dentară) sau osoase
(osteoartrita) pentru a determina vârsta.
Osteoartrita articulară este o boală caracterizată prin leziuni degenerative, constând din
necroza cartilajului şi deformări ale feţelor articulare. Boala apare atât în în articulaţiile cu grad mare
de împovărare (coloana vertebrală, şold, genunchi) cât şi în articulaţiile în care există o frecare
continuă între feţele articulare (umăr, cot, articulaţii metacarpofalangiene)
Estimarea vârstei după modificările mandibulei.

În ontogeneză, mandibula prezintă modificări imprimate de factori genetici şi modelate de factori

mezologici. La nou-născut, corpul mandibulei este pronunţat oblic, iar gaura mentală se află în
apropierea marginii inferioare. La adult, corpul devine mai lung şi mai gros, iar gaura mentală se află
la jumătatea distanţei dintre cele două margini. La bătrâni, gaura mentală se află în apropierea
procesului alveolar. După vârsta de 60-70 ani, consecutiv edentaţiei, proc.alveolar se atrofiază, osul
se transformă într-o lamă subţire, iar protuberanţa mentală proemină spre anterior şi superior. Unghiul
mandibulei prezintă valori care au fost corelate cu vârsta.

Tardiv, apar modificări induse de osteoartrită (la vertebre cel mai frecvent apar în jurul vârstei
de 40 ani) exemple şi de atriţia (uzura) dentară.

3.5. STABILIREA TALIEI

Prin talie se înţelege lungimea totală a corpului. Ea este definitivă între 22-25 ani, când sudarea
diafizo-epifizară este încheiată. Se apreciază că între 40-60 ani talia scade cu 2-3 cm.
În aprecierea taliei pe fragmente osoase trebuie efectuate măsurători ale oaselor lungi (având în
vedere că există raporturi precise între lungimea oaselor şi talie), rezultatele lor fiind comparate cu
datele din tabele şi raportate la talia reală a corpului (adică incluzînd şi părţile moi). Aprecierea taliei
13
prin măsurarea oaselor lungi ale membrului inferior este mai utilă decât prin măsurarea oaselor lungi
ale membrului superior. În ultimul secol, talia medie a crescut în Europa şi SUA. (aşa numita
„creştere seculară).
Schematic, s-a apreciat că lungimea humerusului reprezintă cca 20% din talie, lungimea
femurului cca 27% iar tibia cca 22%. Dintre acestea, cel mai sigur parametru îl reprezintă lungimea
femurului.
Statura este o variabilă determinată de factorii genetici şi influenţată de rasă, sex, vârstă, teren
patologic, alimentaţie şi arealul geografic.
Determinarea staturii se face prin metode anatomice şi metode matematice (ecuații de regresie).
Spre exemplu:
Pentru bărbați – talia=1511,5+4,2x înălțimea nasului±43,1mm
Pentru femei – talia=1431,9+3,2x înălțimea nasului±41,2mm

3.6. STABILIREA RASEI

După morfologia craniului, sunt 3 tipuri de rase: caucazoidă (albă), mongoloidă și negroidă.
În prezent, s-au redefinit în: rasa europeană, africană și asiatică.
Rasa caucazoidă:
- unghiul nazofrontal adânc,
- oasele zigomatice nu proemină anterior
- distanța interorbitală mică
- marginea inferioară a aperturii piriforme ascuțită sau puțin proeminentă
- microdonție
- ocluzie dentară de tip psalidodont (incisivii și caninii sup depășesc prin marginea lor
ocluzală pe cei inferiori
- tuberculul Carabeli frecvent (pe fața meziolinguală a I molar sup)
Rasa mongoloidă:
- pielea cu tentă gălbuie
- talie medie
- față turtită
- prognatism redus
- meziodonție
- incisivi superiori în formă de lopată
- incidență scăzută a tuberculului Carabeli
- hipoplazie maxilară
- M2 inferior prezintă frecvent 5 cuspizi
- ocluzie dentară de tip labiodont (muchie pe muchie)
- epicantus pronuntat (dă aspect de ochi oblici), orbite mari, circulare
Rasa negroidă
- piele pigmentată
- păr scurt, creț
- buze groase,
- marginea inferioară a aperturii în jgheab
- prognatism
- ocluzie de tip intermediar
14
 - tuberculul Carabeli rar
- bărbia puțin proeminentă

Fig. 8. Diferenţe rasiale (marcate cu linie îngroşată) ale craniului de adult (norma frontală
şi norma laterală): A-rasa caucazoidă; B- rasa negroidă; C- rasa mongoloidă.

A B C

Fig.9. Diferenţe rasiale ale conturului rădăcinii nasului (sutura naso-frontală): A- rasa
caucazoidă; B- rasa mongoloidă; C- rasa negroidă

15
 3.7. LEZIUNI OSOASE: TRAUMATICE – ANTE, PERI, POSTMORTEM.
PATOLOGICE

Fig. 10. Leziuni antemortem – de trepan

3.8. IDENTIFICAREA PERSOANEI

Așa cum am prezentat anterior, în vederea identificării, primul grup de întrebări la care
trebuie să răspundă expertul se referă la stabilirea profilului biologic al acesteia (apartenenţa oaselor
sau a resturilor cadaverice la specia umană, iar în cazul în care acestea sunt de origine umană se
determină numărul persoanelor de la care acestea provin (numărul minim de indivizi), vârsta, sexul,
talia, rasa).
Apoi se realizează identificarea personală (particularități morfologice, leziuni patologice,
traumatice – ante, peri sau post mortem), cu stabilirea datei morții (a intervalului postmortem), a
mecanismului de producere a leziunilor traumatice și a cauzei morții (dacă este posibil).

A 3 a etapă realizează identitificarea pozitivă a persoanei de la care provin resturile cadaverice

/osoase prin compararea datelor antemortem cu acelea postmortem (obținute prin examinarea
antropologică): lucrări dentare, proteze, examene radiologice ale oaselor, ale sinusurilor frontale și
maxilare, examenul dactiloscopic (când avem date), examenul ADN.

Fig 11. Identificare pe sinusuri folosind Rx antemortem/postmortem

16