Romeo Popa, Viața Economica În Oltenia Secolele XIV-XV

ROMEO A.
POPA
ASPECTE PRIVIND
VIAŢA ECONOMICĂ ÎN
OLTENIA
(SEC. XIV – XV)
1
În loc de PREFAŢĂ
...Cum cresc vlăstarele pe trunchiul roditor, pe care rădăcini

puternice îl susţin, aşa suntem şi noi, românii, cei iubiţi şi dăruiţi de
Dumnezeu. Ca rude importante ale Romei apărurăm, dar vremuri vitregi
făcut-au să stăm aproape despărţiţi, pe minunata ţarină pentru care muriră
dacii, evlavioşii lui Zamolxis... Istoria clamează într-un glas că seminţia
noastră-i un căuş de palmă, ce populează un petic sfânt de Rai, muncit şi
apărat de moşii noştri. De aici încolo multe zile ne vom mai bucura, căci
vrednicia minunatului popor şi înţelepciunea sa vor scoate înc-odată la
lumină tot ce-i mai drept din noi, făcându-ne să fim mai mult decât am fost
vreodată.
Primit-am de la Cel Divin menirea să încercăm măcar a fi ca o
familie, pentru că ea e totul, şi toţi aceia care ne cunosc aflat-au de mult timp
că a avea un neam cu care să te mândreşti este o treaptă urcată spre fericirea
atinsă doar de zei...
Dragei mele familii:

Părinţilor, soţiei Flori şi fiicei noastre Theodora!
Autorul
2
CUPRINS
CADRUL FIZICO – GEOGRAFIC
CAP. I. CONSIDERAȚII ASUPRA PRACTICĂRII AGRICULTURII,

POMICULTURII ȘI VITICULTURII
CAP. II. ASPECTE PRIVIND CREŞTEREA ANIMALELOR,

PESCUITUL, ALBINĂRITUL ŞI VÂNĂTOAREA
CAP.III. APRECIERI CU PRIVIRE LA EVOLUŢIA UNOR

MEȘTEȘUGURI
3.1. Prelucrarea fierului, aramei şi lutului
3.2. Podoabe
3.3. Morile şi ţesătoria
3.4. Exploatarea sării şi alte meşteşuguri
CAP.IV. ASPECTE ALE VIEȚII COMERCIALE ŞI FINANCIARE

4.1. Căi de comunicaţie
4.2. Comerţ intern
4.3. Comerţ extern
4.4. Tranzacții comerciale, vămi, taxe vamale şi scutiri de taxe vamale
4.5. Scurte date privind circulaţia monetară
BIBLIOGRAFIA
HĂRŢI ŞI ILUSTRAŢII
3
CADRUL FIZICO – GEOGRAFIC1
Veche provincie românească situată în sud-vestul ţării, Oltenia, prin condiţiile de

relief, climă, ape, sol şi hotarele sale naturale (Dunăre, Carpaţii Meridionali, Olt), constituie o
unitate naturală bine definită care include judeţele: Dolj, Gorj, Mehedinţi, Vâlcea şi Olt. La
nord şi nord-vest limita sa trece peste culmile masivelor: Căpăţânii, Parâng, Vâlcan şi
Mehedinţi. La sud şi sud-vest teritoriul Olteniei este delimitat de fluviul Dunărea iar la est
limita sa trece peste cumpăna apelor dintre Jiu şi Olt până la Drăgăneşti, de unde urmează
cursul Oltului până la vărsarea sa în Dunăre, la Izbiceni. Prima consemnare cartografică a
unităţilor administrative ale Olteniei a fost făcută în anul 1700 de către stolnicul Cantacuzino
sub numele de: Mehedinţi, Vâlcea, Jiul Superior (Gorj), Jiul Inferior (Dolj), Romanaţi (partea
estică a Oltului, de peste râu).
Relieful Olteniei
Deşi are o suprafaţă de aproape 11 ori mai mică decât cea a României, în cuprinsul său
se întâlnesc aproape toate formele de relief din ţară. Pornind de la altitudinea de 20 m (la
Bechet), până la 2.518 m (Vârful Mândra – Munţii Parâng), întâlnim zone de luncă şi terenuri
nisipoase, câmpie, zonă colinară, podiş şi zonă muntoasă. Relieful Olteniei prezintă o
ordonare etajată, factorii de bază care au conlucrat la marea sa varietate fiind mişcările
scoarţei, intensitatea şi oscilaţiile climatice destul de accentuate din cuaternar. Cea mai înaltă
treaptă a reliefului Olteniei este situată în partea de nord, constituită de la est spre vest din
masivele: Căpăţânii, Parâng, Vâlcan şi Mehedinţi. Din punct de vedere geologic Oltenia
cuprinde trei unităţi: lanţul Carpaţilor Meridionali ai Olteniei, Podişul Getic şi Câmpia
Olteniei. Majoritatea masivelor muntoase din lanţul muntos al Olteniei sunt formate din şisturi
cristaline străbătute pe alocuri de puternice intruziuni de granite şi pegmatite (la Tismana,
Urdele, Baia de Aramă, Valea Olteţului, Valea Cernei). Calcare răzleţe apar în munţii
Căpăţânii, Vâlcan dar în special în Mehedinţi, unde dau naştere la forme carstice foarte
diverse precum crestele abrupte şi văi înguste. În sudul zonei muntoase se întinde zona
subcarpatică având, în parte, un aspect colinar (dealurile Motrului, Jiului, Olteţului),
alcătuind zona muncelelor şi o zonă mai netedă (câmpia colinară a Desnăţuiului şi
Tesluiului), alcătuind Piemontul Getic, limitat la sud de o linie convenţională ce trece prin
Drobeta Turnu Severin – Pleniţa – Radovan – Craiova – Balş. Masivele deluroase din partea
nordică nu depăşesc înălţimea de 560 m, au pante accentuate şi fragmentate de văi înguste. În
continuarea Piemontului Getic până la Dunăre se desfăşoară Câmpia Olteniei, caracterizată
printr-un relief plat, străbătut de cursuri de apă cu văi largi, compusă din trei subunităţi:
Câmpia Vestică (a Mehedinţilor), Câmpia Estică (a Romanaţilor) şi Câmpia Centrală (a
Băileştilor).
Reţeaua hidrografică a Olteniei
1
Extras din studiul Corneliei Chimisliu, Condiţiile fizico-geografice ale Olteniei, Muzeul Olteniei Craiova,
www. biserici cu pictură murală exterioară din oltenia.ro.
4
Întreaga reţea hidrografică este în totalitate tributară Dunării, care rămâne artera cea
mai importantă ce udă teritoriul Olteniei pe o distanţă de peste 300 km. Primeşte mulţi
afluenţi (Bahna, Topolniţa, Blahniţa, Desnăţui, Jiu şi Olt) formând uneori ostroave şi insule
(Ostrovul Mare, Ostrovul Corbului ş.a.). Principalele râuri care străbat teritoriul Olteniei îşi au
obârşia în zona montană, cel mai mare fiind Oltul, care pătrunde aici prin defileul Turnu –
Roşu, primind numeroşi afluenţi ca Lotrul, Olăneşti, Bistriţa de Olt, Olteţul etc. Jiul împarte
Carpaţii Meridionali ai Olteniei în două părţi aproape egale, apele sale generând grandiosul
defileu de o frumuseţe aparte, având o lungime totală de 349 km, din care 285 pe teritoriul
Olteniei. Jiul, împreună cu afluenţii săi din partea superioară a bazinului (Tismana, Bistriţa,
Sohodol şi Suşiţa) şi din partea inferioară a acestuia (Motrul, Gilortul, Amaradia) formează un
mare bazin hidrografic, Jiul de Est adunându-şi apele de la poalele munţilor Parâng şi Sebeş
iar Jiul de Vest avându-şi obârşia între munţii Retezat şi Vâlcan, pe teritoriul comunei Câmpul
lui Neag. Cele două ape se unesc la sud de Livezeni (satul Iscroni) şi străbat lanţul carpatic
prin defileul Surduc – Lainici, apoi brăzdează zona subcarpatică, Podişul Getic, Câmpia
Olteniei şi se varsă în Dunăre la Bechet. Sistemul lacustru este reprezentat de lacuri naturale
şi antropice, dintre lacurile naturale amintim şi noi lacurile glaciare (Câlcescu, Zănoaga Mare,
Roşiile, Cioara, Vidal etc.), lacurile carstice situate în Podişul Mehedinţi – cu caracter
temporar – (Zătonul Mare, Zătonul Mic, Gornoviţa) şi lacurile de terasă (Calafat – Ciuperceni
– Rast – Negoi, Castranova – Apele Vii).
Clima Olteniei
Oltenia se găseşte în zona climei temperat continentală, unde apar trei regimuri
climatice: pontic, central – european şi mediteranean. Particularităţile orografice imprimă însă
climei o mare varietate de nuanţe, începând de la clima munţilor înalţi (cu peste 2.000 m
altitudine) până la acea a câmpiilor şi luncilor joase (20 – 30 m.). În zona muntoasă din nordul
Olteniei întâlnim un climat cu ierni foarte aspre pe vârfurile înalte şi ierni umede şi aspre în
zona subcarpatică, iar dacă în partea vestică a regiunii iernile sunt mai blânde din cauza
influenţelor climei mediteraneene, în partea de est acestea sunt aspre. Câmpia Olteniei
beneficiază de un climat continental de câmpie, afectat iarna de invazia aerului continental
foarte rece şi vara de invazia aerului foarte cald. Cele mai ridicate temperaturi se înregistrează
în lunile iunie – august iar cele mai scăzute în lunile decembrie – februarie, climatul cel mai
blând, cu influenţe mediteraneene, din zona Orşova – Drobeta Turnu Severin – Tismana,
favorizând dezvoltarea unei vegetaţii de origine mediteraneeană (păduri de castani
comestibili, păduri de liliac etc). Izotermele Olteniei sunt de 100 - 110 C în Câmpia Olteniei, 70
-110 C în zona subcarpatică şi Podişul Getic şi de 00 C în zona montană, la peste 1.800 m
altitudine. Media anuală a temperaturilor este cuprinsă între 9,30 C la Baia de Aramă şi 11,70 C
la Drobeta Turnu Severin, iar în ceea ce privesc precipitaţiile, media anuală a acestora variază
între 486 mm (Vlăduleni) şi 951,5 mm (masivul Parâng). Cea mai mare cantitate de
precipitaţii se înregistrează, de regulă, în luna iunie (70 l / mp) iar cea mai mică valoare este
în luna februarie (40 l / mp), la munte, deasupra vârfurilor de peste 2.200 m, la amiază
formându-se adesea nori care generează ploi torenţiale însoţite de descărcări electrice. Iarna
stratul de zăpadă poate ajunge la 40 cm în Câmpia Olteniei sau la 2 – 3 m în zona montană la
peste 1.900 m altitudine, nebulozitatea cea mai mare fiind înregistrată pentru lunile decembrie
şi ianuarie iar cea mai scăzută în lunile iulie şi august. Vânturile care-şi fac simţită prezenţa în
Oltenia sunt: crivăţul (din est), austrul (din vest) şi băltăreţul (de la sud).
5
CAPITOLUL I
CONSIDERAŢII ASUPRA PRACTICĂRII AGRICULTURII,

POMICULTURII ŞI VITICULTURII
Numeroasele surse istorice medievale ce fac referie la ocupaţiile cotidiene prezente în

spaţiul nord-dunărean, evidenţiază faptul că ţările române au avut, în general, o existenţă
economică cu un pronunţat caracter agricol, în cadrul căreia de detaşa agricultura sub toate
formele, precum şi creşterea animalelor1. Secolele al XIV-lea şi al XV-lea reprezintă în istoria
noastră o etapă de timp deosebită sub raport economic, fiind perioada când importante trasee
comerciale internaţionale brăzdau teritoriul aflat în sudul Carpaţilor Meridionali, mai ales la
nivelul secolului al XV-lea2.
Istoriografia românească aparţinând veacului XIX a reţinut câteva opinii privind
practicarea activităţilor cu caracter economic, unii autori fiind de părere că principalele
ocupaţii promovate la finele feudalismului timpuriu, s-ar fi regăsit în cadrul unei economii
naturale unde relaţiile de schimb păreau a nu fi prea bine conturate3. În paralel cu aceste
afirmaţii au apărut şi aprecieri care susţin exact contrariul, ele sugerând creşteri economice
petrecute la nivelul Ţării Româneşti între secolele XIV – XV4. Conform datelor analizate, s-a
ajund la concluzia că vechea economie românească cunoscuse progrese remarcabile în evul
mediu, mai cu seamă la capitolul schimburi de produse, teoria având ca suport ştiinţific
dovada unei intense circulaţii monetare5. A te menţine, însă, pe o poziţie echidistantă faţă de
toate aceste impresii exprimate ca urmare a actului cercetării, nu fusese un lucru tocmai uşor,
deoarece fiecare afirmaţie se baza pe documente, motiv pentru care dezbaterile aveau să
continue şi la nivelul secolului XX. Acum, din dorinţa de a avea cât mai curând o concluzie
pe tema nivelului atins de economia medievală românească între secolele XIV – XV,
specialişti s-au gândit să facă o reevaluare a câtorva evenimente majore care au marcat
intervalul respectiv, fiind singura alternativă capabilă să ofere fundamentul formulării unor
convingeri cât mai aproape de adevăr. Conform punctelor de vedere exprimate, domnia lui
Mircea cel Bătrân (1386 – 1418) devenea reprezentativă pentru toţi cei care căutau să afle
nivelul la care ajunseseră relaţiile economice în acea perioadă, politica marelui voievod
îndemnând spre o economie profitabilă, necesară eforturilor de consolidare a independenţei
statului. Concret, măsurile luate în plan intern aveau să conducă spre o evoluţia a indicelui
demografic, creşterea numărului populaţiei aflându-se în legătură directă cu progresele
economice, cristalizarea societăţii şi realizările din domeniul cultural6. O primă concluzie la
care s-a ajuns a fost aceea că dincolo de Olt, spre vest, fuseseră 1.223 de sate 7 integrate celor
1
Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, vol. II, partea a II-a, ediţia IV, Bucureşti, 1943, p. 540.
2
Petre P. Panaitescu, Interpretări româneşti, Bucureşti, 1994, p. 103 apud Ioan Prahoveanu, Vama medievală de
la Bran, în „RI”, nr. 9-10, tom 8, 1997, p. 685.
3
Istoria României, vol. II, Editura Academiei, Bucureşti, 1962, p. 284, 289.
4
Dinu. C. Giurescu, Ţara Românească între secolele XIV-XV, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, pp. 207-209.
5
Constantin C. Giurescu, Probleme controversate în istoriografia română, Editura Albatros, Bucureşti, 1977, p.
31; Idem, Istoria românilor, I, Bucureşti, 1935, p. 469.
6
Adina Berciu-Drăghicescu, Dinică Ciobotea, Viaţa economică a Ţării Româneşti în epoca lui Mircea cel Mare,
în „Marele Mircea voievod”, Editura Academiei, Bucureşti, 1987.
7
Ion Stângă, Cetatea Severinului şi tezaurele sale (sec. XIV-XV), Editura Banatica, Reşiţa, 2001, p. 26
6
3.220 aşezări medievale cunoscute în toată Ţara Românească, alţi autori afirmând că numărul
punctelor de locuire rurale muntene fusese cuprins între 2.800 şi 3.000 1. Amintita creştere
demografică, dar şi stabilitatea politico-militară prin care trecea ţara, reprezintă factori
importanţi ai dezvoltării atinse de statul muntean pe perioada domniei lui Mircea cel Bătrân,
despre aceştia vorbind o serie întreagă de surse2, cum ar fi Cetatea Severinului. Descoperirile
arheologice efectuate între zidurile sale şi în afara incintei se susţin, de cele mai multe ori, cu
ajutorul documentelor, în jurul fortificaţiei fiind dispuse, se pare, peste 15 aşezări rurale3, ceea
ce face ca zona respectivă să se alăture regiunilor din imediata apropiere a Dunării cu cea mai
densă populaţie a Ţării Româneşti4.
Studiile demografice au arătat că, pe o suprafaţă egală cu 24.078 km 2 cât cuprindea
Oltenia (31,44 % din Ţara Românească) erau deja constituite 1.223 de sate, ceea ce reprezintă
38,8 % din totalul aşezărilor rurale medievale cunoscute la nivelul Ţării Româneşti (3.220
sate), făcând din regiunea amintită un perimetru relativ populat, comparativ cu alte areale
geografice5. Conform documentelor vremii, se pare că între secolul XIV şi prima jumătate a
veacului al XV-lea, din punct de vedere administrativ-teritorial existaseră în Oltenia mai
multe judeţe (Jaleş – 1385, Vâlcea – 1392, Motru – 1415, Judeţul de Baltă – 1444 6) care vor
suporta mutaţii în urma reorganizării administrative a Olteniei din 1483. Propusă de
domnitorul Vlad Călugărul (1481; 1482 – 1495), măsura respectivă avea să conducă la
dispariţia judeţelor Jaleş şi Motru şi apariţia, pentru prima dată, a judeţului Mehedinţi 7, o parte
a celui de Baltă intrând – după toate probabilităţile – în componenţa acestuia din urmă, restul
formând un alt judeţ şi anume Jiul de Jos8. Lor li se vor alătura pe viitor judeţele Romanaţi
(atestat la 1496), Gorj (amintit pe la 1497) şi judeţul Gilort, ultima unitate administrativ-
teritorială fiind pomenită prima dată prin anul 15029. Judeţul Jaleş fusese amplasat în
regiunile de deal şi munte ale Gorjului de astăzi, graniţa administrativă trecând dincolo de
Motru şi Baia de Aramă, iar cel al Motrului – denumit după râul ce-i străbătea teritoriul –
aflându-se în dreapta şi stânga amintitei ape, spre Strehaia, cu capitala probabil la Bratilov
(lângă Baia de Aramă)10. El apare menţionat pentru prima dată într-un document emis de
Mircea cel Bătrân (10 iunie 1415), prilej cu care se confirmă unor boiernaşi satele Bela (adică
Bala) şi Preslop11. Judeţul Gilortului – de la râul cu acelaşi nume – este pomenit în
documentul lui Radu cel Mare (1495 – 1508) la 3 mai 1502, prilej cu care sunt dăruite
mănăstirii Govora 4 burdufuri de brânză şi 6 caşuri din judeţul Gilortului12, având ca şi
capitală, se pare, aşezarea Târgul Gilort atestată documentar la 24 aprilie 1484 13. Judeţul
Mehedinţi a fost interpretat de istorici ca o formaţiune administrativă foarte veche,
susţinându-se că era o imagine aproape perfectă a Banatului de Severin, numele trăgându-i-se
fie de la un străvechi jude, fie de la soldaţii Mehadiei care cuceriseră teritoriul pentru coroana
ungară14. Alte păreri susţin că denumirea ar reprezenta un derivat al numelui dacic dat
1
Panait I. Panait, Evoluţia demografică a aşezărilor rurale de la sud de Carpaţi în lumina cercetărilor
arheologice, în „Cercetări Arheologice în Bucureşti”, III, Bucureşti, 1981, p. 187.
2
Ştefan Ştefănescu, Demografia, dimensiune a istoriei, Bucureşti, 1974, p. 75.
3
Ion Stângă, op. cit., p. 26; Ion Popescu-Cilieni, Miclăuşevaţ, Curilo şi Grădanovăţ, în „Oltenia”, pp. 153-159.
4
Petre P. Panaitescu, op. cit., p. 63; Ion Stângă, Contribuţii privind cunoaşterea circulaţiei monedei
moldoveneşti la Cetatea Severinului în a doua jumătate a secolului XIV şi prima jumătate a secolului XV, în
„Drobeta”, XIV, 2004, Drobeta Turnu Severin, p. 91.
5
Ioan Donat, Aşezări omeneşti din Ţara Românească în secolele XIV-XVI, în „Studii”, 9, nr. 6, 1956, p. 83.
6
Romeo A. Popa, Oltenia administrativ-teritorială (1746-1929), Editura Ars Longa, Iaşi, 2012, p. 34.
7
Idem, Judeţul de Baltă şi Banatul de Severin, în „A. O.”, XIII, 71-73, Craiova, 1934, p. 15.
8
Ibidem, p. 16.
9
Romeo A. Popa, op. cit., p. 34.
10
Vasile Cărăbiş, Judeţul Jaleşului, în „Litua. Studii şi cercetări”, VI, 1994, Tg. Jiu.
11
Documente privind Istoria României, veacul XV, B. Ţara Românească, p. 69 (de acum se va cita DIR).
12
Idem, XVI, B, p. 16.
13
Idem, XV, B, p. 181.
14
Ioan Donat, art. cit., în op. cit., p. 16.
7
pârâului Mede ce curgea prin zonă, hidronim utilizat ulterior şi de romani, aceştia utilizându-l
pentru a desemna aşezarea balneară întemeiată la Ad Mediam1.
Determinante pentru epoca medievală au fost raporturile existente între stăpânii de
pământuri (nobilime/boierime) şi ţăranii dependenţi, cei din urmă având obligaţii vasalice faţă
de feudalii lor, apărute în principal ca o consecinţă a folosirii lotului primit. Atât muncile,
dijmele, cât şi celelalte sarcini feudale, erau ancorate structurilor administrativ-fiscale ale
statului feudal, organizate în aşa manieră, încât ele afectau şi comerţul extern aducător de
foloase importante pentru vistierie2. Afirmarea tot mai puternică a ţărilor române în plan
politic va favoriza dezvoltarea relaţiilor economice promovate în special cu teritoriile
învecinate, fiind stimulate mai mereu datorită caracterului lor complementar. Se pare că prima
regiune care a profitat de pe urma evoluţiilor economice petrecute în Ţara Românească, a fost
Transilvania, aprovizionarea pieţelor comerciale de aici aflându-se în strânsă legătură cu
meşteşugurile şi mineritul zonal. Odată cu trecerea timpului, producţia atelierelor orăşeneşti şi
rurale din Ardeal va acoperi o parte din necesarul populaţiei aflată în estul şi sudul
Carpaţilor3, ceea ce va conduce, inevitabil, spre o radicalizare a legăturilor economice
promovate între cei doi versanţi montani.
Importanţa economică a teritoriilor ce formează azi regiunea Oltenia era cunoscută
încă din vremuri îndepărtate, textul Diplomei acordată cavalerilor ioaniţi (1247) amintind pe
acei majores terrae ca posesori de mari proprietăţi funciare (întinderi de pământ), a căror
exploatare le aducea foloase însemnate. La fel de apreciate erau şi bălţile Celeiului, coroana
maghiară cunoscându-le potenţialul economic, fiind privite la acea vreme ca priorităţi vitale.
Atât datele oferite de campaniilor arheologice, cât şi conţinutul mai multor hrisoave
medievale, pot confirma că în ceea ce priveşte muncile câmpului există o adevărată
continuitate, multe plante agricole cultivate aici fiind cunoscute încă din trecut. Aşa este, în
primul rând, cazul grâului – enumerat în zeci de documente – la care se mai adaugă meiul,
orzul şi ovăzul, ultima denumire aparţinând fondului slavon şi pătrunzând, se pare, încă din
perioada conlocuirii slavo-române4. Descoperirile survenite în timpul campaniilor arheologice
de la Cetatea Severinului au evidenţiat faptul că, în cuprinsul fortificaţiei, coacerea pâinii
reprezentase ceva obişnuit pentru castelani, resturile unui cuptor cu această destinaţie fiind
identificate alături de alte amenajări5.
Îngrijirea plantelor agricole (orz, grâu, mei) ori a viţei de vie indigene – mult mai
rezistentă ca cea din zilele noastre – au reprezentat pentru români ocupaţii fundamentale,
ţăranul punând în jurul casei tot soiul de legume, semănând in ori cânepă despre care se crede
că deţineau o pondere însemnată între celelalte culturi6. Practicarea agriculturii în evul mediu
trebuie percepută ca o ocupaţie având rădăcini puternice în istorie, grâul fiind cultivat aproape
peste tot între zona submontană şi câmpia ori luncile Dunării7, pe terasele marilor râuri sau
câmpiile învecinate acestora8, la loc de cinste între preferinţele localnicilor figurând şi cultura
meiului9. Pe plan economic, Valahia subcarpatică avea să cunoască etape distincte de
dezvoltare, toate îndeletnicirile practicate (agricultură, viticultură, creşterea animalelor,
pescuit, albinărit10) favorizând cristalizarea de timpuriu a unor importante legături comerciale
1
Melentina Bâzgan, Evoluţia judeţului Mehedinţi până la mijlocul secolului al XVIII-lea, în „Drobeta”, XIII,
2003, p. 288.
2
Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 49.
3
Documenta Romanie Historica, D, vol. I, p. VII (de acum se va cita DRH).
4
5
Gheorghe I. Cantacuzino, Cetăţi medievale din Ţara Românească (în secolele XIII-XVII), p. 124.
6
Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 541.
7
Adina Berciu-Drăghicescu, Dinică Ciobotea, op. cit., pp. 54-56.
8
Marcu Botzan, Apele în viaţa poporului român, Editura Ceres, Bucureşti, 1984, p. 129.
9
Adina Berciu-Drăghicescu, Dinică Ciobotea, op. cit., p. 56.
10
Radu Manolescu, Comerţul Ţării Româneşti şi Moldovei cu Braşovul (sec. XIV-XVI), 1965, p. 15,16, apud
Vasile Cărăbiş, Relaţiile comerciale ale Olteniei cu Transilvania din sec. XIII până la începutul sec. XIX , în
8
cu teritorii mai îndepărtate. În sprijinul ultimei afirmaţii ne-am permis să pomenim, ca
argument preliminar, o descoperire efectuată în anii trecuţi la Drobeta Turnu Severin, fiind
vorba despre un mic tezaur monetar compus din imitaţii realizate după dinarii vienezi, piese
bătute, se pare, într-un atelier local şi confecţionate din metal inferior calitativ1. Cele 139 de
monede se datează la cumpăna secolelor al XIII-lea şi al XIV-lea, specialiştii concluzionând
că respectivul depozit poate reprezenta cea mai elocventă dovadă a contactului economiei
locale cu ţările central europene2.
Ocupaţiile unui popor într-o anumită etapă cronologică pot fi stabilite şi dacă
analizăm sistemul măsurătorilor de suprafaţă, lungime, capacitate ori greutate, menţionarea
găleţii în cazul de faţă, dovedind amploarea pe care o luase agricultura în evul mediu.
Hrisovul datat 29 iulie 1497 informează că mănăstirea Tismana primea de la Radu cel Mare,
pe fiecare an, câte 15 găleţi de grâu din venitul domniei provenit din judeţul Mehedinţi3,
găleata fiind cea mai veche măsură de capacitate a materiilor uscate, cunoscută la nivelul
Ţării Româneşti4. Prima sa menţiune documentară apare în anul 1374, când domnitorul
Vladislav Vlaicu făcea o donaţie consistentă mănăstirii Vodiţa, hrisovul amintind – printre
altele – şi câte găleţi vor fi de la satul lui Costea pe Topolniţa 5. Măsura apare menţionată
destul de des în actele domneşti având valoarea unei cantităţi, mai cu seamă în daniile de
mertice făcute diverselor mănăstiri6, domnitori precum Dan I (1354 – 1386) ori Mircea cel
Bătrân, acordând Tismanei 400 de găleţi cu grâu din judeţul Jaleşului7. În alte înscrisuri
atribuite celei de-a doua jumătate a secolului al XV-lea, găleata stă la baza câtorva tranzacţii,
hrisovul lui Cârstea, spre exemplu, arătând că acesta cumpărase satul Budeni pe nouă găleţi
de grâu8, aşezare plasată lângă Târgu Jiu şi atestată în 14939. Tot documentele medievale –
mai cu seamă cele scrise în timpul domniei lui Radu cel Mare – au evidenţiat faptul că, pe
vreme de foamete, o găleată putea atinge valoarea a 400 de aspri10, ceea ce însemna că, dacă
un porc valora 100 de aspri, o găleată de grâu reprezenta echivalentul a patru porci mari11.
Referire la această unitatea de măsură face şi documentul din 24 martie 1495, prilej cu care
aflăm că mănăstirea Govora primise o găleată şi jumătate de grâu12, adică o cantitate necesară
unui om pe durata unui an întreg13. Au existat cazuri când anumiţi domnitori întăreau boierilor
stăpânirea peste câteva sate, prilej cu care le erau acordate şi scutirile cuvenite, dijma din
grâne fiind amintită sub forma găletăritului14.
O chestiune majoră ce i-a procupat mult timp pe specialişti a fost identificarea corectă
a volumului de cereale care putea realiza o găleată şi pentru că hrisoavele secolului al XV-lea
nu aduceau date în acest sens, s-a trecut la studierea mai multor documente întocmite pe la
„Litua. Studii şi cercetări”, VII, Tg. Jiu., 1997, p. 68.

1
Alexandru Bărcăcilă, Un depozit de mici dinari tip vienez din sec. XIII la Turnu Severin, în „Oltenia”, IV, nr. 1-
12, Craiova, 1943, p. 38 ; Octavian Iliescu, Despre tezaurele monetare şi viaţa economică în secolele III-XIV, în
„Studii”, an V, 1952, nr. 3, p. 183, apud Constantin Stuparu, Un nou tezaur de monede şi podoabe feudale din
secolul XIV descoperit la Schela Cladovei, în „Drobeta. Buletin ştiinţific trimestrial”, an I, nr. 2, 1994.
2
Dinică Ciobotea, Circulaţia monetară în Oltenia în preajma constituirii statului feudal Ţara Românească (sec.
X-XIV), în „A. O.”, Serie nouă, 2, 1983, p. 78.
3
DRH, B. Ţara Românească, vol. I (1247-1500),1966, p.451.
4
Nicolae Stoicescu, D. Mioc, Măsurile medievale de capacitate din Ţara Românească, în „Studii. Revistă de
istorie”, an XVI, 6, 1963, p. 1351.
5
DIR, B, XIII-XV, p. 27.
6
Nicolae Stoicescu, D. Mioc, art. cit, în op. cit., p. 1357.
7
DIR, B, XIII-XV, p. 32, 40, 45, 61.
8
Ibidem, p. 217.
9
Nicolae Stoicescu, D. Mioc, art. cit, în op. cit., p. 1358, 1359.
10
DIR, B, XVI, vol. I, p. 379.
11
12
DIR, B, XIII-XIV, p. 230.
13
14
9
începutul secolului al XVI-lea. Concluzia formulată a fost aceea că pentru strângerea unei
găleţi erau necesare 880 de ocale, fiind o cantitate însemnată de grâu, reprezentând
echivalentul a 1.494,24 l în măsură modernă1. Este posibil ca, după toate probabilităţile,
găleata folosită în secolul al XV-lea să fi fost totuşi mai mică, având 20 de obroace mari,
motiv pentru care putem lua ca o exagerare cele 400 de găleţi oferite ca danie Tismanei din
judeţul Jaleş2. Aplicând metoda de calcul prezentată mai sus, cantitatea respectivă ar fi
însemnat – nici mai mult, nici mai puţin – decât 6.000 hl de grâu, adică circa 456 de tone3.
Obrocul desemnează anumite făgăduieli, un ajutor sau o măsură4, figurând în
documentele medievale cu sensul de danie sau ajutor material, hrisoavele secolului al XVI-lea
păstrând ortografiat şi înţelesul de valoare a unei mărimi5. Plantele cerealiere (grâu, mei, orz,
ovăz, secară) reprezentau una din principalele surse de existenţă ale locuitorilor evului mediu
şi totodată aducătoare de venituri pentru boieri, domni şi biserică, domnia – ca principală
instituţie a statului – acumulând importante cantităţi de cereale pe care ori le comercializa, ori
le dona în diverse moduri6. Documentul lui Mircea cel Bătrân datat 1388, prin care acorda
Coziei un obroc de 220 de găleţi cu grâu, vin, brânză, miere, postav etc.7, evidenţiază clar
aportul adus de domnitorii ţării la creşterea avuţiilor mănăstireşti, venituri cu care acestea se
înscriau mai mereu în comerţul intern şi extern. Cerealele erau supuse tranzacţiilor comerciale
cu condiţia ca anul să fi fost bogat8, în momentele de criză declanşate de câte o secetă, ori
pustiiri sau jafuri, pentru a fi asigurat necesarul de consum al ţării se făcea apel la piaţa
Transilvaniei9. Analizând cum se cuvine toate informaţiile expuse, putem afirma că nici nu
poate fi vorba despre premizele unei economii medievale supusă hazardului, schimburile
nefiind practicate accidental, autoritatea domnească arătându-se preocupată ca activităţile
economice să fie bine definite, pentru a putea spori veniturile vistieriei.
Practicarea agriculturii s-a realizat cu deosebită intensitate în intervalul delimitat de
secolele XIV – XV, orzul şi grâul cultivându-se aproape peste tot şi conform documentelor
medievale, cele mai multe recolte erau strânse din regiunile de deal ale zonei Horezu –
Râmnicu Vâlcea (2 august 1453)10, din lunca Dunării (consemnare apărută în 19 iunie 149311),
precum şi din alte părţi (hrisovul referitor la satul lui Costea aflat pe Topolniţa 12). Documentul
datat 3 octombrie 1385 emis de cancelaria domnească a lui Dan I, relatează cu privire la o
producţie anuală a judeţului Jaleş de cel puţin 4.000 găleţi de grâu (adică aproximativ 3.600
hl), specificând faptul că recolta minimă provenea din satele libere, obţinută în condiţiile
aplicării unor tehnici agricole rudimentare13. În 17 aprilie 1488, atunci când reconfirma
privilegiile mănăstirii Cozia, domnitorul Vlad Călugărul oferea lăcaşului de cult şi găletăritul
din judeţul Vâlcea, poruncind că să-şi ia călugării găleţile de grâu cât se află în acel judeţ 14,
în timp ce succesorul său, Radu cel Mare, dăruia la 26 aprilie 1500 un obroc …din judeţul
Oltului 5 găleţi ohabnice de grâu şi de orz 5 găleţi15.
1
2
DIR, B, XIII-XV, pp. 32-33.
3
4
D.P. Bogdan, Glosarul cuvintelor româneşti din documentele slavo-române, Bucureşti, 1946.
5
Nicolae Stoicescu, D. Mioc, art. cit, în op. cit., p.1361.
6
7
8
Petre P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, Bucureşti, 1944, pp. 83-115.
9
Ioan Bogdan, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi cu Ţara Ungurească în secolele
XV şi XVI, Bucureşti, 1905, p. 10.
10
DRH, B, I, p. 192.
11
Ibidem, p. 391.
12
Ibidem, p.18.
13
Vasile Cărăbiş, art. cit., în op. cit., p. 87.
14
DRH, B, I, p. 340.
15
Ibidem, p. 492.
10
Pe lângă cele amintite, există şi alte consemnări aparţinând secolelor XIV şi XV care
evidenţiază intensitatea muncilor agricole, împreună scoţând la iveală gama diversificată a
produselor cerealiere. Poruncind în 27 iunie 1387 scrierea unui document către mănăstirea
Tismana, Mircea cel Bătrân de fapt realiza o danie către aceasta de 400 găleţi pe an 1, în timp
ce hrisovul din 10 iunie 1415 emis la Argeş, prin care întărea unor boieraşi satul Bela scutit de
dăjdii ori slujbe – afară de oastea cea mare – specifica faptul că: (…) A binevoit domnia mea,
cu a sa bunăvoinţă (…) şi am dăruit (…) satul numit Bela, care este în judeţul Motrului (…).
Au dat domniei mele un cal şi o cupă. De aceia, să le fie ocină şi de ohabă (…) de găletărit
(…)2. Daniile făcute mănăstirii Tismana vor fi întărite prin porunca lui Dan al II-lea (1422 –
1431) din 5 august 1424, acesta afirmând că s-a dat, printre altele, (…) şi grâul de la judeţul
Jaleş, 400 de găleţi pe an (…) 3, iar Basarab cel Bătrân, zis Laiotă (1473 – 1477), reconfirmă
Coziei vechile posesiuni printr-un act redactat la Târgovişte în 15 iulie 1475, acordându-i cu
acest prilej (…) şi găletăritul din judeţul Vâlcea (…)4. Obroc anual de 12 găleţi domneşti din 6
sate ale judeţului Romanaţi oferea Radu cel Mare la 1 august 1496 mănăstirii Govora 5 şi tot
domnitorul, de această dată la 29 iulie 1497, dăruia Tismanei (…) din judeţul Mehedinţilor
(…) 15 găleţi de grâu din venitul domniei mele, afară de satele sfintei mănăstiri (…) 6.
Descriind expediţia flotei burgunde pe Dunăre, fără însă a face precizări exacte cu privire la
anumite locuri, cronicarul Wallerand de Wavrin remarca prezenţa unor gropi mari de pământ
folosite pe post de depozite de cereale, fiind vorba – după toate probabilităţile – de amenajări
tronconice, bitronconice sau clopot, care puteau înmagazina până la 4.000 kg de grâu7.
La baza relaţiilor sociale în epoca feudală au stat tot felul de obligaţii pe care ţăranii le
aveau faţă de autoritatea domnească ori boieri, colectarea celei de-a zecea părţi din producţia
cerealieră revenind dregătorilor pomeniţi în documente cu titlul generic de „găletari”8.
Hrisoavele medievale informează că, adeseori, satele mănăstirilor primeau scutiri de la plata
unor obligaţii către domnie, afară doar de slujba la oastea cea mare, un exemplu în acest sens
fiind hrisovul lui Radu cel Mare din 9 ianuarie 1498, prin care domnitorul scutea de slujbe trei
sate aparţinând Tismanei (Bahna, Vârful Vladului şi Cleceveţ)9. O trăsătură importantă ce
caracterizează epoca feudală a fost aceea că, în majoritate, membrii clasei producătorilor nu
aveau voie să se mute acolo unde-şi doreau, dar se pare că existau şi excepţii de la regulă,
confirmate cu ajutorul câtorva documente. Astfel, conform datelor furnizate de unele
înscrisuri, se pare că ţăranii liberi (vecinii) puteau să se strămute în evul mediu de la un sat la
altul numai dacă dădeau găleata şi alte taxe, ţăranii dependenţi (rumânii) având voie să facă
acelaşi lucru doar după ce plăteau boierului găleata de ieşire, sistemul actual de măsurare
indicând un echivalent al acesteia de 1.495 l grâu10.
Din păcate, stadiul în care se găseşte astăzi cercetarea nu poate oferi prea multe
informaţii privind perioadele de creştere ori criză prin care au trecut producţiile cerealiere,
deoarece înscrisurile găletarilor întocmite între secolele XIV – XV nu s-au păstrat 11. Există
însă unele documente ce pomenesc doar cantitatea de cereale pe care o primeau mănăstirile
din partea domniei, fără a preciza dacă aceasta însemna toată dijma strânsă de pe cuprinsul
unui judeţ sau o parte din ea, reamintind în acest sens cele 400 găleţi de grâu din judeţul
Jaleşului date Tismanei şi Vodiţei ca obroc anual din partea lui Mircea cel Bătrân (27 iunie
1
DIR, B, XIV, p. 40.
2
Idem, B, XV, p. 69.
3
Ibidem, p. 79.
4
Ibidem, p. 155.
5
Ibidem, p. 241.
6
Ibidem, p. 248.
7
8
Ibidem.
9
DIR, B, XV, p. 252.
10
11
Ibidem, p. 53.
11
1387)1. Alături de acestea figurează şi cele …15 găleţi de grâu din venitul domniei mele…
strânse din judeţul Mehedinţi şi dăruite Tismanei de Radu cel Mare la 29 iulie 1497 2,
domnitorul scutind de dări satele Tismanei în 8 aprilie 1496 – 1508 (!), dăruind mănăstirii …
12 găleţi de grâu pe apa Motrului3. De asemenea, documentul emis la Târgovişte în 26 aprilie
1500 aduce precizări importante şi cu privind la dania domnească făcută mănăstirii Ostrov …
şi din judeţul Oltului 5 găleţi ohabnice de grâu şi de orz 5 găleţi … 4, toate la un loc
demonstrând încă o dată faptul că autoritatea domnească se preocupa ca depozitele lăcaşurilor
de cult să nu ducă lipsă de cereale.
După cum putem observa, practicarea agriculturii este dovedită cu ajutorul majorităţii
hrisoavelor medievale, o bună parte din producţia cerealieră fiind destinată schimburilor
comerciale de pe urma cărora domnia, boierii, biserica şi diverse alte categorii sociale
obţineau câştiguri însemnate. Domnitorii erau dispuşi să facă danii substanţiale marilor
lăcaşuri de cult, cedându-le şi câte o importantă cantitate de cereale, având grijă să specifice
fie judeţul, fie regiunea de unde aceasta fusese colectată. Cultivarea grâului în Ţara
Românească reprezentase o îndeletnicire destul de apreciată pentru secolele al XIV-lea şi al
XV-lea, un număr însemnat de documente evidenţiind cele afirmate, contrazicând în acest
sens pe toţi cei care susţineau că meiul deţinuse primul loc între preferinţele ţăranului5. Munca
pământului face parte din categoria ocupaţiilor ce se confundă cu arhaicul autohton, o dovadă
în acest sens fiind uneltele agricole utilizate care, de-a lungul timpului, au suportat multiple
transformări. Vechimea acestora este probată de prezenţa în vorbirea curentă a unor termeni
atribuiţi fondului traco-geto-dacic cum ar fi „sapă”, „hârleţ” etc.6, plugul şi moara păstrând, de
asemenea, legături cu un trecut îndepărtat, fiind instrumente cărora li se atribuie în continuare
o importanţă deosebită în domeniul agricol7. Cine şi-a propus să realizeze astăzi un studiu
asupra plugului utilizat în secolele XIV şi XV, trebuie să arate foarte multă răbdare, deoarece
informaţii decisive privind acest aspect aproape că lipsesc. Puţinele date obţinute au fost mai
mereu completate cu ştiri culese din hrisoavele secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea, uneori
informaţiile documentare fiind comparate cu cele arheologice, înregistrate la nivelul întregului
areal geografic românesc. Ca urmare a acestor demersuri, s-a putut trasa imaginea plugului
simetric folosit între secolele XIV – XV, instrumentul agricol respectiv având cadru cu talpă,
grindă, coarne, bârnă şi trei părţi lucrătoare (brăzdarul, fierul lung şi cormanul schimbător)8,
alături stându-i şi plugul asimetric, prevăzut cu cormană fixă plasată mai mereu pe partea
dreaptă9.
Cultura pomilor fructiferi (pruni, meri, cireşi, vişini, gutui, nuci, peri, caişi, piersici
ş.a.) este o ocupaţiile frecvent întâlnită între muncile agricole, coşurile cu fructe reprezentând
în epoca medievală darea cuvenită domniei din partea tuturor satelor10. Alături de agricultură,
şi această îndeletnicire este percepută în zilele noastre ca fiind foarte veche, având totuşi o
pondere mai mică între celelalte sectoare agricole, dar nu de neglijat, livezile şi pomii
fructiferi ocupând un loc onorabil în cadrul activităţilor satului feudal românesc. Textul celui
mai vechi document emis de cancelaria Ţării Româneşti la 1374 din porunca lui Vladislav
1
DRH, B, I, p. 24.
2
DIR, B, XV, p. 248.
3
Ibidem, p. 238.
4
Ibidem, p. 268.
5
Vasile Costăchel, Petre P. Panaitescu, A. Cazacu, Viaţa feudală în Ţara Românească şi Moldova (secolele XIV-
XVII), Bucureşti, 1957, pp. 28-29, 32.
6
Ioan I. Rusu, Limba traco-dacilor, Bucureşti, 1967, p. 204.
7
Nicolae Edroiu, P. Gyulai, Evoluţia plugului în Ţările Române în epoca feudală, în „Acta Musei Napocensis”,
II, 1965, pp. 307-344; Nicolae Edroiu, Despre apariţia plugului în Ţările Române, în „Terra Nostra”, II,
Bucureşti, 1971, pp. 95-117.
8
9
Nicolae Edroiu, P. Gyulai, art. cit. în op. cit., pp. 307-344.
10
Vasile Cărăbiş, art. cit. în op. cit., p. 88.
12
Vlaicu, păstrează amintirea câtorva livezi cu nuci dăruite de ctitor mănăstirii Vodiţa (…şi
Vodiţa Mare, pe amândouă părţile cu nuci şi cu livezile … 1), pomicultura desfăşurându-se cu
succes în zonele deluroase ale Olteniei, unde cultura cerealieră deţine o pondere scăzută.
Printre pomii fructiferi amintiţi la nivelul judeţului Jaleş sunt enumeraţi şi nucii, cunoscuţi
documentar încă de prin secolul al XIV-lea2, menţionarea respectivă fiind consemnată în actul
lui Dan I datat 3 octombrie 1385. Cu această ocazie aflăm că domnitorul fusese dispus să dea
mănăstirii Tismana …nucii copaci toţi… de la Dăbăceştii de pe Jaleş3, aşezarea cu pricina
fiind amplasată undeva în regiunea Runcu. Plantaţiile cu nuci se găseau în număr mare şi, la
fel ca în cazul altor denumiri de pomi fructiferi (măr, păr, prun, gutui etc.) ce aparţin aceluiaşi
spaţiu lingvistic, termenul care le desemnează („nucet”) derivă din latinescul nucetum4. Unul
dintre cele mai importante obiective istorice aflate în Oltenia este, fără îndoială, mănăstirea
Cozia, etimologia numelui purtat de biserica cea mare dezvăluind un lucru absolut important
şi în acelaşi timp, interesant. După toate probabilităţile, termenul „Cozia” derivă dintr-un
cuvânt aparţinând fondului pecenego-cuman – se pare „coz” – care în traducere liberă ar
însemna „nucă”, indicând faptul că în zonă fusese o importantă plantaţie cu nuci5. De altfel
chiar Mircea cel Bătrân, întărind mănăstirii trei sate de la Dunăre prin intermediul hrisovului
domnesc scris între 1409 – 1418, asociază numele lăcaşului respectiv cu acela de nucet
(livadă cu nuci), afirmând că …este întemeiată de însuşi domnia mea la locul numit Nucet…6.
O bună parte din recolta obţinută de producătorii pomicoli era transformată în marfă,
asemenea bunuri fiind foarte apreciate pe piaţa comercială, din păcate însă documentele
înscriind mai greu aşa ceva, comparativ cu podgoriile de viţă de vie7. Cele mai multe hrisoave
medievale păstrează între daniile domneşti făcute câtorva mănăstiri din dreapta Oltului şi
livezile cu pomi fructiferi, …cu nucile şi livezile cu seliştea Bahnei şi moara de la Bistriţa şi
40 sălaşe de ţigani… sunând un fragment din documentul adresat Tismanei şi Vodiţei ce către
Mircea cel Bătrân la 27 iunie 13878. Într-o altă poruncă, de această dată atribuită lui Radu cel
Mare, domnitorul întărea mănăstirii Govora mai multe posesiuni, aflând cu această ocazie că
… să le fie de la vadul Slatinei de la Trestioara şi din jos şi din sus, cu livezile şi cu pădurea
şi cât este curăţat de pădure9. Uneori hrisoavele conţineau dispoziţii şi pedepse drastice,
documentul lui Basarab cel Tânăr (1477 – 1482) din 3 aprilie 1480 dat Tismanei, afirmând
răspicat faptul că …ori pe unde sunt pometurile mănăstirii de la hotar nimeni să nu cuteze să
le sape sau să le usuce că oricine se va încumeta să le sape sau să le usuce rău va păţi 10. Un
obicei des întâlnit la nivelul evului mediu fusese acela ca delimitările mai multor moşii sau
vetre de sate să fie făcute prin indicarea câtorva pomi sau precizarea anumitor livezi, textele
documentelor folosind fondul pomicol pe post de limite toponimice. Aşa este cazul hrisovului
din 1498 referitor la moşia Şoaşu – azi în zona Ocnele Mari, judeţul Vâlcea 11 – despre ale
cărei margini aflăm că erau …din Lacul Doamnei drept peste Valea Adâncă (…), drept în
mărul popei...12.
Practicarea agriculturii de către comunităţile umane a însemnat o necesitate, devenind
pentru ţăranii evului mediu un factor important al traiului cotidian, aceştia fiind obligaţi să
1
DRH, B, I, p. 18.
2
3
DIR, B, XIV, p. 32.
4
Alexandru Rosetti, Istoria limbii române de la origini până în secolul al XVII-lea, Bucureşti, 1968, p. 109, 125,
192.
5
Ibidem, p. 58
6
DIR, B, XV, p. 60.
7
8
DIR, B, XIV, p. 41.
9
Idem, B, XV, p. 253.
10
DRH, B, I, p. 278.
11
12
DRH, B, I, p. 451.
13
onoreze dijmele cuvenite către stăpânul feudal. Pretenţiile tot mai mari ale boierilor privind
cantitatea de produse percepută ca zeciuială, la care adăugăm şi necesităţile de ordin
comercial, au făcut ca populaţia să caute obţinerea unor noi suprafeţe agricole destinate
plantării livezilor şi cultivării cerealelor. Acţionând în acest fel, factorul uman avea să
contribuie decisiv la modificarea configuraţiei zonelor Ţării Româneşti şi implicit, a regiunii
Oltenia, efectul produs în urma cedării către agricultură a unor suprafeţe virgine de pământ
(desţelenire) fiind obţinerea de terenuri noi transformate în ogoare, vii, livezi ori grădini.
Tehnicile rudimentare utilizate îngreunau foarte mult progresul satelor medievale şi – după
toate probabilităţile – terenul obţinut în urma procedeului amintit intra în proprietatea celui ce
efectuase defrişarea1 (fie boier, fie ţăran2). Se pare că documentul referitor la moşia Govorei
de la Trestioara (din vadul Slatinei), căreia îi aparţineau livezile şi pădurea …şi cât este
curăţat în pădure…3, face trimitere tocmai la asemenea acţiuni, demonstrând că operaţiuni de
defrişare se puteau executa şi în apropierea satelor. Alte hrisoave ce conţin date analoage au
fost emise la 9 ianuarie, respectiv 13 iulie 1499, într-unul din ele figurând faptul că moşia
donată de vistierul Tudor mănăstirii Govora purta numele „Nevoia”, indicând clar modul cum
fusese şi – mai cu seamă – de ce fusese aceasta oferită agriculturii4.
Ramură importantă a economiei medievale, viticultura se numără şi astăzi printre
ocupaţiile de marcă întâlnite la nivelul spaţiului nord-dunărean, figurând ca o îndeletnicire
majoră încă din vremurile antice. În actualul stadiu al cercetării se pare că termenii „strugure”,
„butuc” ori „curpen” aparţin mediului geto-dac, în timp ce din spaţiul latinesc au fost
împrumutate cuvintele „viţă” (vitea), „rădăcină” (redicina), „trunchi” (trunculus), „coardă”
(corda) ş.a.5. Pomenită spre finele secolului al XIV-lea, cultivarea viţei de vie este amintită şi
în paginile documentelor scrise pe la începutul veacului următor6, informaţiile furnizate
evidenţiind zonele mai importante ale Olteniei care s-au făcut remarcate prin promovarea la
loc de cinste a ocupaţiei respective. Aşa avem exemplul hrisoavelor din 10 iunie 1415 (apar
localităţile Beala şi Preslop)7, respectiv 16 septembrie 1430 (este pomenit satul Turcineşti) 8,
ambele înscrisuri făcând referiri la zone deluroase bogate în viţă de vie plasate în nord-estul
Severinului. Date similare oferă şi alte documente, fiind vizate în special regiuni ale Gorjului
actual unde sunt pomenite aşezările de la Dâmbova, Ciurileşti, Amărul 9, Gura Deşului ori
Săseani, cu specificaţia că ultimele două sate apar menţionate în hrisovul datat iulie 145110.
Zonele olteneşti cu potenţial viticol sunt şi azi plasate în subcarpaţii ce străbat judeţele
Mehedinţi, Vâlcea, Gorj, creşterea viţei de vie având o vechime considerabilă, relieful şi alţi
factori naturali îndemnând la realizarea unor producţii pe măsură. Să nu uităm, totuşi, că
plantaţii de viţa de vie există şi în regiunile de câmpie, dar, din punct de vedere calitativ,
vinurile obţinute aici nu se ridică la înălţimea celor preparate în arealul subcarpatic. Cea mai
veche ştire privind cultura viţei de vie la vest de Olt apare în 28 octombrie 1428 (judeţul
Jaleş), regele Sigismund al Ungariei confirmând mănăstirilor Vodiţa şi Tismana daniile
anterioare, poruncind că …să le fie slobode şi sate şi toate hotarele ce au şi vii şi mori şi nuci
şi livezi…11. Există câteva înscrisuri medievale ce scot în evidenţă cantităţile apreciabile de
1
Vasile Costăchel, Petre P. Panaitescu, A. Cazacu, op. cit., p. 33.
2
Constantin C. Giurescu, Despre rumâni, în „Studii de istorie socială”, Bucureşti, 1943, p. 153, apud Dinu C.
Giurescu, op. cit., p. 62.
3
DIR, B, XV, p. 253.
4
DRH, B, I, p. 470, 478.
5
6
Domnica Bajmatără, Vasile Marinoiu, Pivniţe din Gorj, secolele XIV-XIX, în „Litua. Studii şi cercetări”, Tg.
Jiu, 1988, p. 143.
7
DRH, B, I, p. 81.
8
Ibidem, p.129.
9
Ibidem.
10
Ibidem, p. 180.
11
DIR, B, XV, p. 89.
14
struguri şi vinuri acumulate din zona Râmnicu Vâlcea – Drăgăşani – Piteşti1, între acestea
figurând şi hrisovul lui Vlad Dracul (1436 – 1442; 1443 – 1447), datat 6 septembrie 1440.
Din paginile sale aflăm că domnitorul va întări ieromonahului Dorotei şase vii aflate la
hotarul Râmnicului, documentul cu pricina mărturisind asupra faptului că respectivele
podgorii fuseseră cumpărate de la localnici pe 3.100 vedre de vin2. Cantitatea menţionată pare
uşor exagerată, ţinând cont că o vadră este egală azi cu 12,88 l3, Radu cel Mare dăruind
mănăstirii Govora doar 100 vedre de vin din vinăriciul domnesc al Râmnicului cu drept de
comercializare fără vamă4 şi tot el realizează un gest asemănător în 29 iulie 1497, donând
mănăstirii Tismana 300 vedre de vin adunate din judeţele Mehedinţi şi Gorj5.
Întreţinerea şi exploatarea viilor reprezentaseră activităţile agricole care la nivelul
epocii medievale fuseseră promovate de ţărani cu deosebit succes, aceştia fiind obligaţi să dea
o parte din munca lor sub forma coşurilor cu struguri sau a vedrelor de vin. Există documente
scrise pe vremea lui Mircea cel Bătrân ce fac referire la aşa-zisa dijmă (vamă) din vin, unde
apare pomenită sub forma vinăriciului, domnia, boierii şi biserica asigurându-şi venituri
considerabile de pe urma colectării sale6. Faptul că practicarea viticulturii în regiune avea o
aşa de mare importanţa, o dovedesc şi toponimele întâlnite în Oltenia zilelor noastre, câteva
locuri purtând nume sugestive atestate documentar încă de prin secolul al XVI-lea (Dealul
Viilor, Dealul cu Vii, În deal la vii ş.a.)7. De la ţăran la boier, toate categoriile sociale puteau
deţine terenuri cu viţă de vie, dijmele şi dările ce însoţeau acest sector de activitate fiind
percepute regulat şi obligatoriu, strângerea vinăriciului datorat domniei sau boierului căzând
în sarcina slujbaşilor denumiţi sugestiv „vinăriceni”8.
O categorie aparte de documente medievale reuneşte înscrisurile care conţin date
privind podgoriile mănăstireşti, hrisovul lui Radu Prasnaglava (1420 – 1422; 1423; 1424;
1427) din 19 iunie 1421 întărind daniile făcute Coziei şi Cotmenei, prilej cu care aflăm că
acestora li se recunoscuse satul (…) Călimăneşti (…) şi metohurile de la Râmnic (…) şi la
Slatina metohurile cu vii şi la Severin 3 sate (…) şi la Bistriţa metohul (…) şi 3 vii şi zece
sălaşe de la Bistriţa şi Vădăstriţa… 9. În 16 martie 1494 domnitorul Vlad Călugărul
reconfirma mănăstirii Bistriţa mai multe sate, dar şi o vie la Căzăneşti pe care …jupan Staico
logofăt a dăruit (…) ca să fie sfintei mănăstiri 10, în timp ce ieromonahul Macarie dăruia
Govorii în 24 martie 1495 o vie la Ocne …ca să fie sfintei mănăstiri…, cu condiţia să rămână
el paznicul respectivei podgorii şi să primească anual un mertic de o găleată şi jumătate de
grâu11. Şi gestul lui Radu cel Mare poate fi înscris în aceeaşi notă, domnitorul găsind de
cuviinţă ca la un an distanţă, în 1 august 1496, să întărească şi el Govorii viile şi vinăriciul de
la Râmnic12. Câteodată, autoritatea centrală trimitea mănăstirilor cantităţi de vin mai mari sau
mai mici, Radu cel Mare dăruind Tismanei la 29 iulie 1497 …din judeţul Mehedinţi şi judeţul
Gorjului câte 300 de vedre de vin din venitul domniei mele… 13 şi tot el, de această dată în 10
noiembrie 1497, avea să repete gestul oferind mănăstirii Govora un mertic anual … din
1
Vladimir Osiac, Dinică Ciobotea, Ion Pătroiu, Virgil Joiţa, Istoria comerţului în sud-vestul României (secolele
XIII-XX), Editura de Sud, Craiova, 1999, p. 30.
2
DRH, B, I, p. 158.
3
Nicolae Stoicescu, Cum măsurau strămoşii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1971, pp. 171-174.
4
5
DRH, B, I, p. 450.
6
7
8
9
DIR, B, XV, p. 76.
10
Ibidem, p. 225.
11
Ibidem, p. 230.
12
Ibidem, p. 241.
13
Ibidem, p. 248.
15
vinăriciul Râmnicului de pe Olt (…) câte 200 de vedre de vin… 1. Datorită faptului că recolta
de struguri obţinută din regiunile viticole vâlcene putea asigura cantităţi însemnate de vin în
secolul al XV-lea, domnia şi-a permis ca la 26 aprilie 1500 să ofere şi mănăstirii Ostrov …
vinăriciul domnesc de la Râmnic pe fiecare an, câte 200 vedre de vin ...2, produs care putea
oricând să ia calea pieţei, fiind supus taxei părpărului (4 iunie 14973), identică cu aceea
impusă negoţului cu peşte.
Documentele de epocă subliniază faptul că pământurile pe a căror suprafaţă existau vii
se negociau separat4, comparativ cu restul întinderilor ce deţineau alte culturi şi care erau
supuse unei atenţii comune5, situaţia în cauză marcând încă o dată importanţa viilor în viaţa
comunităţilor medievale. Totodată, coşurile cu struguri, vinăriciul domnesc, lucrul la vii,
precum şi alte obligaţii ale ţăranilor faţă de autorităţile feudale definesc însemnătatea
viticulturii, conjugate cu necesităţi de ordin comercial, ce făceau ca produsele podgoriilor
româneşti să fie tot mai căutate. O parte a hrisoavelor studiate scot la lumină faptul că pe
perioada epocii medievale fuseseră utilizate diferite unităţi de măsurare, păstrare ori
transportul materiilor lichide, amintitele înscrisuri punând la dispoziţie informaţii cu privire la
bute, butoi ori vadră, demonstrând că vinul reprezenta un articol des întâlnite pe piaţă 6. De
origine latinească, butea apare pentru prima dată în documentele Ţării Româneşti la 20 mai
1388, moment în care Mircea cel Bătrân trimitea Coziei 10 asemenea măsuri cu vin 7, Radu cel
Frumos (1462 – 1473; 1473 – 1474; 1474; 1474 – 1475) dăruind şi el aşa ceva mănăstirii
Tismana în 10 iulie 14648. Capacitatea respectivelor recipiente putea varia în funcţie de
destinaţie, adică mai mari pentru păstrarea vinului şi mai mici în vederea transportului 9, cel
mai adesea butoaiele – la care fac referire textele documentelor – având 100 de vedre (circa
1.300 l)10. Din vinăriciul domnesc dăruia Radu cel Mare mănăstirii Govora două astfel de
unităţi cu vin în 1496, fiecare conţinând câte 100 de vedre11, termenul având origini slave12 şi
regăsindu-se în actele Ţării Româneşti încă din prima jumătate a secolului al XV-lea. La
hotarul Râmnicului fuseseră cumpărate în 1440 un număr de 6 vii în schimbul a 3.100 vedre
cu vin13, vadra fiind pomenită atât în contextul obligaţiilor ţărăneşti percepute la nivelul
secolului al XV-lea (vinărici), cât şi cu ocazia diverselor tranzacţii comerciale ce aveau ca
obiect vinul, mierea, untdelemnul, păcura ş.a.14.
În secolul al XV-lea podgoriile cu viţă de vie se puteau cumpăra şi pe vedre de vin
(vezi mai sus), situaţia fiind uşor comparabilă cu cea a satelor vândute pe găleţi cu grâu 15,
hrisoavele medievale atrăgând atenţia asupra faptului că lucrul la plantatul, legatul şi culesul
viilor cădea în sarcina ţăranilor de orice categorie. Situaţia se schimbă atunci când vine vorba
despre mâna de lucru participantă la construirea pivniţelor ori a altor instalaţii similare,
obligaţie care revenea, se pare, mai mult ţăranilor liberi (vecini), afirmaţia respectivă
rămânând doar la stadiul unei supoziţii, deoarece nu există date suficiente privind formularea
1
Ibidem, p. 251.
2
Ibidem, p. 268.
3
DRH, B, I, p. 449.
4
Ibidem, p. 397.
5
6
7
8
DRH, B, I, p. 212.
9
Nicolae Stoicescu, D. Mioc, art. cit. în op. cit., p. 1375.
10
Ibidem.
11
12
Nicolae Stoicescu, D. Mioc, op. cit., p. 1376.
13
14
Nicolae Stoicescu, D. Mioc, art. cit. în op. cit., p. 1376.
15
Dinu C. Giurescu, op. cit., pp. 58-59.
16
unei păreri concrete1. Ştim însă sigur faptul că pivniţa este şi astăzi întâlnită în mediul rural,
locuitorii de la sate păstrând aici vinul şi alte bunuri, având la bază un plan bine stabilit, trasat
în concordanţă cu specificul zonei. Resturile unei asemenea amenajări s-au descoperit la
Polata în judeţul Gorj2, indicând o construcţie de dimensiuni mari ridicată pe o temelie din
piatră, întreaga structură funcţionând cu succes în secolele XIV, XV şi XVI3. Specialiştii au
demonstrat că depozitul pivniţei putea înmagazina cantităţi însemnate de produsei, zona cu
pricina fiind înconjurată şi astăzi de întinse suprafeţe cu pometuri ori podgorii de viţă de vie.
Cercetările întreprinse asupra ruinelor de la Polata, dincolo de informaţiile cu specific
economic ce identifică potenţialul pomicol şi viticol al regiunii în cauză, au o valoare istorică
deosebită, deoarece oferă specialiştilor un bogat material arheologic cu privire la reşedinţa
feudală aflată la „Câmpul lui Pătru”, plasată în sudul Carpaţilor4.
CAPITOLUL II
ASPECTE PRIVIND CREŞTEREA ANIMALELOR, PESCUITUL,

ALBINĂRITUL ŞI VÂNĂTOAREA
1
Ibidem, p. 59.
2
Domnica Bajmatără, Vasile Marinoiu, art. cit. în op. cit., p. 148.
3
Venera Rădulescu, Iulian Cămui, O locuinţă cu pivniţă de piatră din secolele XIV-XV la Polata-Gorj, în
„Cercetări arheologice”, VIII, Bucureşti, 1986, pp. 101-111.
4
Domnica Bajmatără, Vasile Marinoiu, art. cit. în op. cit., p. 148.
17
Creşterea animalelor în spaţiul românesc este percepută ca una dintre cele mai vechi
îndeletniciri, aceasta practicându-se cu succes pe păşunile întinse şi fâneţele bogate, fapt ce i-a
îndemnat pe specialişti să afirme că în epoca medievală avusese o importanţă mai mare decât
agricultura1. La Dunăre, pe râuri şi în bălţi, pescuitul se desfăşura într-un ritm susţinut, peştele
fiind un produs frecvent căutat pe piaţă, motiv pentru care Mircea cel Bătrân îndemna la trei
zile de pescuit moruni în beneficiul domniei2. Practicarea vânătoarei este la îndemâna oricui,
reprezentând o veche ocupaţie a omului (ca şi pescuitul), la nivelul epocii medievale fiind
realizată în vederea procurării hranei, satisfacerea nevoilor comerciale şi nu în ultimul rând,
pentru împlinirea plăcerilor celor bogaţi. O importanţă deosebită a avut-o şi apicultura,
necesarul de ceară din care se cofecţionau lumânări şi cantitatea de miere (înlocuitor al
zahărului zilelor noastre) acoperind nevoile cotidiene.
Începuturile păstoritului pe aceste meleaguri sunt dovedite cu ajutorul numeroaselor
descoperiri arheologice, cercetările ştiinţifice stabilind ca punct de pornire o perioadă aflată
undeva prin vremurile preistorice. Creşterea animalelor presupune eforturi uriaşe, fiind o
îndeletnicire capabilă să ofere şi azi satisfacţie tuturor acelora care se ocupă cu aşa ceva, în
epoca medievală asigurând necesarul de hrană şi o parte din îmbrăcăminte. Intensitatea cu
care s-a desfăşurat de-a lungul timpului a făcut ca cei mai utilizaţi termeni, ce definesc
ocupaţia în sine, să aparţină fondului lexical al strămoşilor noştri, cuvinte ca „ţap”, „baci”,
„căciulă”, „ghioagă”, „stână”, „ţarc”, „strungă”, „brânză”, „urdă” etc. fiind de origine geto-
dacică, în timp ce „oaie”, „berbec”, „miel”, „capră”, „a mulge”, „lapte” ş.a. aparţin
vocabularului latinesc3. Ţăranii foloseau pentru munca la câmp animale mari de tracţiune
(vite), creşteau ovine, caprine, bovidee etc. atât în scopuri personale, cât şi din obligaţie, o
parte a produselor animaliere revenind stăpânului feudal ca dijmă. Cele obţinute de pe urma
practicării păstoritului însemnau şi o sursă importantă de bani, unele gospodării ţărăneşti fiind
pregătite să asigure târgurilor acest gen de mărfuri, pe care negustorii le achiziţionau şi le
vehiculau mai departe. Există numeroase documente româneşti care se referă la plata aşa-
numitei vămi a oilor, taxă înscrisă înaintea altor dări cunoscute în secolele al XIV-lea şi al
XV-lea, demonstrând importanţa păstoritului în cadrul economiei medievale 4. Creşterea
ovinelor se confirmă ca ocupaţie permanentă pe întreg teritoriul Ţării Româneşti 5, zona
subcarpatică a Olteniei având şi astăzi un potenţial economic deosebit, fiind o regiune
favorabilă practicării păstoritului, pe care natura a dăruit-o cu întinse păşuni şi fâneţe. În zeci
de hrisoave apar numeroase aprecieri la adresa brânzeturilor produse aici, gen de bunuri
înscrise mai mereu ca danii făcute mănăstirilor, alături şi de alte produse. Un exemplu
edificator ar fi porunca lui Dan al II-lea (1422 – 1431) din 5 august 1424, domnitorul dăruind
Tismanei pe fiecare an …şi burdufuri de brânză 35 şi 10 caşcavale şi 10 burdufuri de miere şi
10 postavuri de îmbrăcăminte şi 10 postavuri de încălţăminte6.
Oi, porci, vite, lână etc. erau doar câteva articole expuse frecvent în cadrul târgurilor
medievale care, plasate strategic la intersecţia a două zone geografice sau a unor importante
drumuri comerciale, înlesneau circulaţia produselor animaliere autohtone până în Italia 7.
Ramură importantă a economiei româneşti, păstoritul rotunjea veniturile celor care îl
practicau8, boii, caii, oile sau porcii reprezentând mijloace de schimb până în secolul al XVII-
1
Vasile Cărăbiş, art. cit. în op. cit., pp. 87-88.
2
Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, vol. I, partea a II-a, ediţia a IV-a, Bucureşti, 1943, p. 54.
3
4
Adina Berciu-Drăghicescu, Dinică Ciobotea, op. cit., p. 58 ; Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 65.
5
Ibidem, p. 64.
6
DIR, B, XV, p. 79.
7
Fernand Broudel, Structurile cotidianului: posibilul şi imposibilul, Bucureşti, 1984, p. 219 (harta), 240, apud
8
Vasile Costăchel, Petre P. Panaitescu, A. Cazacu, op. cit., p. 17.
18
lea1. De pe pieţele româneşti plecau spre destinaţii aflate în sudul Dunării (achiziţionarea
turmele de oi din târgurile româneşti se făcea pentru a acoperi producţia locală a Imperiului
otoman la Adrianopol, Brusa sau Istanbul2) şi peste munţi fie în Transilvania (există
informaţii cu privire la exportul animalelor din judeţul Jaleş spre Ardeal, negustorii utilizând
căile de acces aflate pe valea Jiului3 şi valea Oltului), fie spre Ungaria ori Moldova.
Păstoritul se practica în zonele de câmpie (pe imaşul aflat lângă satele adunate), la
deal, dar mai ales în regiunile montane cu aşezări risipite, multe hrisoave domneşti făcând
referire la această îndeletnicire ca ocupaţie de bază. Domnitorul Vladislav Vlaicu dăruia
călugărilor Vodiţei în 1374 …10 burdufuri de brânză şi 12 caşcavale… 4, danie reluată şi pe
vremea domnitorilor Dan I şi Mircea cel Bătrân5, documentului scris Tismanei la 3 octombrie
1385 arătând că, o dată pe an, Dan I oferea acesteia 10 burdufe cu brânză şi 10 bucăţi de
caşcaval. Aceeaşi cantitate de brânză şi caşcaval va dărui şi Mircea cel Bătrân mănăstirilor
Tismana şi Vodiţa (27 iunie 1389)6, domnitorul întărind din Argeş boiernaşilor Vlad şi Stănilă
satul Bela la 10 iunie 1415, spunând ca …să le fie ocină si de ohabă, începând de la vama
oilor, de vama porcilor (…) de gloabe de cărături, de podvoade adică de la slujbele mici,
până la cele mari…7. Scutind de vamă căruţele Coziei în 7 august 1451, domnitorul Vladislav
al II-lea (1447 – 1456) dă poruncă pentru ca nimeni …să nu cuteze să-i împiedice pe acei
călugări dacă vor vinde berbeci şi porci…8, iar Vlad Călugărul dăruia mănăstirii Bistriţa …
căşăritul din judeţul Vâlcea, oricât este hotarul judeţului Vâlcea… 9. Înscrisurile medievale
aduc dovada preponderenţei creşterii oilor între preferinţele păstoreşti, îndeletnicire exercitată
pe întreaga suprafaţă a Ţării Româneşti, de la Dunăre la munte10. Dijma oilor se aduna în
folosul domniei11, căşăritul domnesc şi bucăţile de caşcaval strânse din anumite judeţe fiind
transformate în danii pe care domnitorii le făceau mănăstirilor, acestea având obligaţia să
împartă din ele şi celor nevoiaşi. Pomenită în paginile documentelor medievale, sus-numita
vamă a oilor reprezenta în egală măsură dijma din oierit, dar şi taxă pe comerţul cu ovine,
aducându-şi o contribuţie substanţială la rotunjirea veniturilor domneşti12, fiind înscrisă alături
de vama porcilor atestată pe vremea lui Mircea cel Bătrân (hrisoavele din 140313 şi 10 iunie
141514).
Creşterea porcilor în partea de nord a Dunării se arată a fi şi ea tot o ocupaţie veche
(„porc” din latinescul porcus), tarifele practicate în cadrul negoţului intern (documentul din 7
august 145115) şi extern (documentele din 1422 şi 142416) făcând referire la aceasta. Atât de
importantă era în plan economic respectiva îndeletnicire, încât autoritatea centrală percepea
„darea din porci”, documentul datat 28 februarie 1424 scoţând în evidenţă calitatea oficială a
vameşului de porci, ca slujbaş domnesc desemnat să strângă amintitul impozit17.
Utilizate în vederea deplasărilor individuale ori pentru tracţiune, cabalinele nu erau
atinse de zeciuială, un singur cal preţuind la începutul secolului al XV-lea cât valoarea a 4
1
2
Robert Mantran, Istoria Imperiului otoman, Editura ALL, 2001, p. 108.
3
4
DRH, B, I, p. 18.
5
Ibidem, p. 21, 24, 27, 35, 44, 54.
6
DIR, B, XIV, p. 40.
7
Idem, XV, p. 69.
8
Ibidem, p. 122.
9
Ibidem, p. 225.
10
Ioan Donat, Păstoritul românesc şi problemele sale, în „Studii”, tom 191, nr. 2, 1966.
11
DRH, B, I, p. 74, 84, 103.
12
13
DRH, B, I, p. 51.
14
DIR, B, XV, p. 69.
15
Ibidem, p. 122.
16
DRH, B, I, p. 101, 108.
17
Ibidem, p. 103.
19
bovidee, 6 porci sau 12 berbeci1, alte tarife indicând valori diferite, însă nu prea mari faţă de
cele deja pomenite. Se pare că nici vitele nu erau impozitate, comparativ cu oile şi porcii
(animale ce se înmulţesc mai repede), explicaţia fiind poate aceea că autorităţile în drept nu
doreau să lovească în producători2, bovideele făcând doar obiectul unor daruri.
Realităţile indică faptul că practicarea cu succes a păstoritul necesită eforturi
considerabile, crescătorii de animale fiind obligaţi să facă faţă greutăţilor de tot felul. Cazul
locuitorilor din zonele montane şi depresiuni reprezintă un exemplu elocvent, aceştia
văzându-se obligaţi să promoveze un păstorit de tip pendulatoriu, ce se înscrie unui interval
cronologic foarte mare. În cadrul acestuia, în epoca feudală vitele rămâneau pe păşunile alpine
până la 1 septembrie, fiind corelat de cele mai multe ori cu păstoritul prin pendulare dublă,
când animalele erau duse pe păşunile alpine după 2 – 3 săptămâni de staţionare la începutul
primăverii pe fâneţele de la poale, coborârea fiind înregistrată după 15 august, cu o staţionare
de 2 – 3 săptămâni pe o pajişte intermediară3. Vechimea transhumanţei la români trebuie
căutată încă din vremurile preistorice, ea relizându-se în mod simplu (1 – 3 zile de mers cu
turma pe jos), însă se practica şi pe distanţe mai mari, pe versanţii nordici ai Carpaţilor
Meridionali4. Zonele cele mai căutate de către ciobanii olteni de la munte erau regiunile din
jurul Craiovei, ale Băileştiului, ţinuturile Drincei şi lacul Nedeia, o parte dintre păstori
preferând şi malul drept al Oltului, spre Caracal, Brastavăţu sau zona lacului Potelu5.
Pieţele medievale căutau să răspundă nevoilor tot mai mari ale consumatorilor de
produse piscicole6, peştele fiind un articol apreciat încă de pe vremea dacilor şi a romanilor,
când pescuitul se practica pe râurile Jiu şi Olt, la Dunăre sau în bălţile acesteia. Sub raport
economic, prinderea şi comercializarea peştelui este atestată documentar de Diploma
cavalerilor ioaniţi la 2 iunie 1247, documentul făcând precizarea că …şi iazurile care sunt
acum în fiinţă sau care se vor face de către dânşii (…) în afară de pescăriile de la Dunăre şi
iazurile de la Celeiu pe care le păstrăm pe seama noastră şi a lor… 7. Pescăriile (pescationes)
de la Dunăre şi heleşteele (piscinae) de la Celei, conform aceleiaşi surse, erau foarte apreciate
în epocă de vreme ce regele Ungariei îşi oprea jumătate din venituri, acestea aducând profituri
substanţiale oricui le-ar fi avut sub stăpânire8. Primul document de cancelarie al Ţării
Româneşti, datat 1374 şi emis de Vladislav Vlaicu, dăruieşte mănăstirii Vodiţa … venitul
domnesc de la Vârşii şi toată vâltoarea cea de la mijloc cu toate ale ei şi Dunărea de la
Padina Oreahova până la Mostiştea şi Vodiţa Mare, pe amândouă părţile… 9, în zilele noastre
fiind încercată chiar o localizare a acestor toponime. Astfel, acordând drept de pescuit
călugărilor mănăstirii respective, hrisovul nu face altceva decât să pomenească pescăriile
aflate în vestul Ţării Româneşti după întemeiere10, aflând că la locul Vâltoare, de la Porţile de
Fier, se realiza cu succes pescuitul la cegă, Padina Oreahova şi Mostiştea găsindu-se în
vecinătatea Vârciorovei, iar Râşava se identificată cu Orşova11.
Numeroase alte documente arată că întreaga regiune geografică dispusă de-a lungul
fluviului era favorabilă practicării pescuitului, atât pe malurile Dunării, cât şi în heleşteele,
bălţile ori iazurile din interiorul ţării sau zonele montane. Aşa aflăm că Mircea cel Bătrân,
chiar în primele momente ale domniei (27 iunie 1387), se grăbea să întărească porunca dată
1
2
Ibidem, p. 68.
3
Maria Comşa, Consideraţii privind păstoritul pe teritoriul României de la sfârşitul secolului III, până către
sfârşitul secolului XIII, în „Litua. Studii şi cercetări”, VI, 1994, Tg. Jiu, p. 58.
4
Ibidem, p. 59.
5
Ibidem, p. 60.
6
7
DRH, B, I, p. 8.
8
9
DRH, B, I, p. 18.
10
Ioan Donat, Pescăriile vechi ale Olteniei, în „A. O.”, an XII, 1933, nr. 67-68, pp. 173-179.
11
20
de antecesorul său, reconfirmând Vodiţei …satul Jidovştiţa cu Potocul şi Vâltoarea de la
mijloc de Dunăre, toate şi venitul de la 8 pescării şi Dunărea de la Padina Oreahova până la
Mostiştea de sus…1, iar în 8 ianuarie 1392 dăruia Coziei, între altele şi …balta numită
Mamino…2. Ca semn al preţuirii faţă de vechiul său aliat, încercând să menţină aceeaşi linie şi
cu succesorul lui Mircea cel Bătrân, regele Sigismund al Ungariei porunceşte într-un
document din 28 octombrie 1419 (dat la Vodiţa) să nu se atingă nimeni de călugării
mănăstirii, …să fie volnici peste tot venitul (…) şi pescăriile şi vârtejurile ce au la Dunăre,
toate să le fie slobode…3 la Severin. Toate daniile acordate de Mircea cel Bătrân mănăstirilor
Vodiţa şi Tismana între 1409 – 1418 conţin pescăriile aflate la Porţile de Fier (în număr de
opt) şi zeciuiala aferentă, acestea fiind confirmate ulterior şi de Vlad Dracul la 2 august 1432 4.
Au fost cazuri când autoritatea centrală a emis porunci stricte pentru protejarea mănăstirilor şi
a avutului acestora, subliniind faptul că tuturor celor cărora călugării nu le-ar fi permis să
folosească în beneficiul propriu posesiunile lăcaşul sfânt şi le-ar fi încălcat proprietatea, li se
aplicau pedepse aspre din partea oamenilor stăpânirii. Un asemenea avertisment lansa Mircea
cel Bătrân din Severin cu ocazia întâlnirii avute cu Sigismund în 1406 […nimeni să nu cuteze
să pescuiască în apa Tismanei (…) începând de la sat până la munte, ci numai călugării să
fie volnici…5], urmat de Basarab Ţepeluş în 3 aprilie 1480 care, după ce întărea dreptului
Tismanei asupra pescuitului în râul cu acelaşi nume, spunea răspicat faptul că nimeni nu avea
dreptul la a-şi păşuna vitele, să cosească sau să are în pământul mănăstirii, fără voia
călugărilor6.
Prezenţa în limba română a termenilor „iaz” (lac artificial) şi „râmnic” (înţeles similar,
dar asociat denumirii peştelui în limba slavonă – râba), arată că produsele piscicole fuseseră
apreciate încă din vremea conlocuirii româno-slave (secolele VII – IX)7, procesul prin care
elementele slave s-au contopit la nord de Dunăre în marea masă a autohtonilor producându-se,
probabil, mai întâi la şes. De aici, din zonele de câmpie ori de-a lungul râurilor, va atinge la
final şi regiunile montane, denumirile mai multor bălţi aflate la munte având azi o
terminologie slavonă în proporţie ridicată8. Aproape imediat ce a prins contur statul muntean
în veacul al XIV-lea, între daniile pe care le fac mănăstirilor primii basarabi figurează bălţile
de pe linia Dunării, numărul lor mare determinând apariţia ulterioară a Judeţului de Baltă între
Calafatul de astăzi şi râul Jiu (28 octombrie 1428)9. Balta Celeiului (amintită la 2 iunie 1247),
pomenită în 8 ianuarie 1392 cu numele de balta Mamino, cunoscută azi ca balta Potelu, se
găseşte la est faţă de râul Jiu între actualele Sărata şi Orlea, perimetrul respectiv reprezentând
cu adevărat o zonă favorabilă activităţilor piscicole. Diploma ioaniţilor din secolul XIII
întăreşte cele afirmate, evidenţiind asemenea preocupări şi arătând că … iazurile care sunt
acum în fiinţă (…) afară de pescăriile de la Dunăre şi iazurile de la Celei… 10 reprezentau
pentru coroana maghiară importante surse de venituri, alături de cele provenite din regiunile
Severinului şi ale altor formaţiuni prestatale aflate în vecinătate.
Potenţialul piscicol de la Dunărea de Jos va deveni repede cunoscut şi Înaltei Porţi,
încă din primele decenii ale secolului al XV-lea turcii clamând exclusivitate asupra dreptului
de achiziţionare a icrelor11. Se vorbeşte tot mai insistent că un procent de 85 % din exportul
1
DRH, B, I, p. 24.
2
Ibidem, p. 44, 64.
3
DIR, B, XV, p. 74.
4
Ibidem, p. 105.
5
Ioan Donat, art. cit. în op. cit., p. 177.
6
Ibidem, p. 168.
7
8
Ioan Donat, art. cit. în op. cit., p. 174.
9
DRH, B, I, pp. 120-121.
10
Ibidem, p. 8.
11
Anca Popescu, Circulaţia mărfurilor de la Dunărea de Jos reflectată în kanunuame-le (a doua jumătate a
secolului XVI), în „Revista Istorică”, tom 6, 3-4, 1995, p. 263.
21
Ţării Româneşti promovat în acea perioadă era deţinut de produsele piscicole, un asemenea
comerţ fiind realizat chiar la locul de pescuit1, o foarte mare căutare având sturionii prinşi în
zona Orşovei. Căruţele încărcate aici transportau marfa către pieţele aflate în Ungaria şi
Imperiul romano-german2, direcţia de deplasare pe Dunăre a corăbiilor încărcate cu peşte fiind
de cele mai multe ori din aval către amonte3.
Pe toată perioada epocii medievale vânătoarea a reprezentat o ocupaţie făcută cu
scopul de a asigură hrana şi necesarul pieţelor comerciale, însă ea se mai practica şi din
plăcere, caz în care devenea apanajul clasei boiereşti. Mediului ştiinţific de la noi îi sunt
cunoscute câteva hrisoave unde se aduc precizări privind zonele speciale destinate vânătoarei,
braniştile respective (sau loviştile) fiind utilizate numai cu aprobarea stăpânului, putând fi
deţinute atât de domnitori, cât şi de boieri sau unele mănăstiri. Aflăm, astfel, că la 4
septembrie 1495 Vlad Călugărul dăruia lăcaşului de cult de la Glavacioc o branişte lângă
Slatina … ca să le fie (…) pentru că am dat-o domnia mea sfintei mănăstiri de la
Glavacioc…4, semnatarul documentului trasând sancţiuni aspre tuturor celor care ar fi încălcat
porunca, arătând că sfinţii părinţi puteau …să fie volnici să-i facă rău…5 acelei persoane care
cuteza să intre fără permisiunea lor.
Apicultura răzbate din negura vremii până în zilele noastre, studiile lingvistice
demonstrând că termenii „albină” (alvina) şi „stup” (stypus), păstrate şi folosite în limba
română, aparţin indiscutabil fondului lexical latinesc. Mierea reprezenta înlocuitorul perfect al
zahărului din zilele noastre, fiind şi materie primă pentru realizarea miedului (o băutură
alcoolică), în timp ce ceara se utiliza la producerea lumânărilor. Prisăcile se amplasau în
păduri şi beneficiau de toată atenţia, având stupii puşi în trunchiuri de copaci, apicultorii fiind
obligaţi să dea boierului şi domniei vama din stupi, reprezentând una dintre cele mai vechi
taxe medievale6. La 3 octombrie 1385 Dan I dăruia mănăstirii Tismana …miere şi ceară…din
albinăritul domnesc strâns de pe cuprinsul judeţului Jaleş7, o serie de alte documente scoţând
în evidenţă faptul că dregătorii însărcinaţi să facă acest lucru erau, nimeni alţii, decât vameşii
de albine8.
La nivelul regiunii Oltenia apicultura s-a desfăşurat cu succes în satele de munte
(hrisovul din 7 august 1451)9 şi în cuprinsul aşezărilor aflate la deal, câmpie sau luncă 10,
autoritatea centrală arătându-se dispusă să cedeze uneori din drepturile sale atât boierilor, cât
şi mănăstirilor. Atunci când mănăstirea Vodiţa intra în posesia cunoscutului hrisov din 1374,
primea de la Vladislav Vlaicu şi câte o …maje de ceară…anuală11, Dan I reconfirmând
porunca în 3 octombrie 1385, dăruind şi el …miere şi ceară pe măsură…12. Mircea cel Bătrân
se alătură înaintaşilor prin danii importante făcute Coziei la 8 ianuarie 1394, îndemnând pe
călugării mănăstirii să ia în fiecare an albinăritul din judeţul Vâlcea …să le fie mierea pentru
nevoia mănăstirii iar ceara să fie pentru biserică…13. Dăruind mănăstirii Glavacioc braniştea
de la Slatina, Vlad Călugărul îndemna în 4 septembrie 1495 pe vătaful Tatu să păzească şi
1
Toma Rădulescu, Tezaurul monetar de la Rast, judeţul Dolj (sec. XV-XVI), în „Oltenia. Studii şi comunicări”,
III, 1981, Craiova, p. 107.
2
Ibidem, p. 263.
3
Ibidem.
4
DIR, B, XV, p. 232.
5
DRH, B, I, p. 416.
6
Vasile Cărăbiş, Judeţul Jaleşului, p. 88.
7
DIR, B, XIV, p. 32.
8
DRH, B, I, p. 103, 140, 218, 292.
9
Ibidem, p. 188.
10
Ibidem, p. 64.
11
Ibidem, p. 19.
12
Ibidem, p. 21.
13
Ibidem, p. 44.
22
stupii, poruncind…iar tu Tatule (…) să-mi păzeşti acei stupi cum şti mai bine… 1. Aproape
toate documentele ce însoţesc poruncile domneşti făcute mănăstirilor conţin unităţi de măsurat
produse apicole folosite în epocă, hrisovul dat Coziei în 1388 amintind despre cele …10
burdufuri (s.n.) de miere şi 10 bucăţi (s.n.) de ceară…2, la fel ca şi actele de donaţie făcute
mănăstirii Tismana între 1400 – 14183, fiind semnificative cel puţin pentru perioada domniei
lui Mircea cel Bătrân, alături de maja identificată documentar pe timpul lui Dan I în 1385.
CAPITOLUL III
APRECIERI CU PRIVIRE LA EVOLUŢIA UNOR

MEŞTEŞUGURI
Cine şi-a propus – măcar o dată – urmărirea în timp a evoluţiei meşteşugurilor

cunoscute în epoca medievală, are obligaţia să se aplece cu hotărâre asupra datelor oferite de
înscrisurile vremii. Din păcate, sursele documentare atribuite secolelor XIV şi XV fie conţin
referiri insuficiente, fie se păstrează în număr mic, situaţii care nu pot avantaja prea mult
cercetarea. Datorită faptului că indicaţiile referitoare la nivelul tehnic al producţiei în Ţara
Românească în general sunt laconice, aceste informaţii trebuie completate mai mereu cu ştiri
de mai târziu4, balanţa fiind oarecum înclinată de cercetarea arheologică. Datele acumulate pe
1
DIR, B, XV, p. 232 (nr. 243)
2
DRH, B, I, p. 27.
3
Ibidem, p. 54
4
23
această cale sunt cele mai sigure, uneori ceea ce oferă arheologii având acoperire şi cu relatări
scrise, realizând, astfel, o conjunctură fericită pentru orice cercetător. Resturi de ateliere,
cuptoare, diverse unelte, obiecte întregi sau fragmentare ş.a. pot oricând aduce ştiri preţioase
cu privire la activitatea meşterilor feudali, ele alăturându-se altor vestigii arheologice care
marchează evoluţia în timp a tehnologiilor şi amploarea producţiilor meşteşugăreşti de tot
felul, contribuind decisiv la conturarea rolului avut de atelierele respective în cadrul
aşezărilor1.
Meşteşugurile s-au practicat de timpuriu în spaţiul nord-dunărean, fundamentală în
susţinerea acestei afirmaţii fiind păstrarea din fondul latinesc a cuvintelor „maestru” şi
„măiestrie” – la fel ca şi denumirile date majorităţii meşteşugurilor – în timp ce termenii
„meşteşug” şi „meşter” provin din limba maghiară2.
Deşi la prima vedere s-ar părea că produsele de primă necesitate erau importate, iar
meşteri specializaţi, care să lucreze exclusiv pentru export, nu existau3, apar unele informaţii
ce vizează câteva domenii meşteşugăreşti mai importante. În acest sens supunem atenţiei
descoperirea la Râmnicu Vâlcea a resturilor unei case din lemn cu pivniţă, datată pe la
sfârşitul secolului al XIV-lea4, întreaga construcţie dovedind că meşteşugul ridicării
locuinţelor era bine definit, însă ceea ce conferă aşezării un loc aparte pe harta centrelor
meşteşugăreşti olteneşti, o reprezintă faptul că aici rezida un important prim-meşter
(protomeşter) pe la 1440, este vorba despre Laslău (poate ungur de origine)5. Alte documente
lasă să se înţeleagă faptul că, uneori, era folosită experienţa câtorva meşteri specializaţi
proveniţi din Transilvania ori sudul Dunării, alături de amintitul Laslău figurând şi numele
ardeleanului Ciop Hanoş. Acesta fusese chemat înainte de 1392 pentru a pune în funcţiune
roţile de la Bratilov aflate la graniţa dintre actualele judeţe Mehedinţi şi Gorj, instalaţiile
respective fiind utilizate până după 1460, având ca scop extragerea şi reducerea minereului de
cupru6.
Faptul că arheologia susţine informaţiile scrise (exemplul morilor de la Râmnicu
Vâlcea şi Târgu Jiu7), ne ajută să conturăm imagini mai clare asupra principalelor puncte
medievale meşteşugăreşti existente din Oltenia, dezvoltarea unor oraşe ca Ocne (Ocnele
Mari), Râmnic, Slatina, Târgul Gilort, Târgu Jiu ş.a. fiind făcută în etape distincte, ţinând cont
de conjunctura economică şi împrejurările politice8.
3.1. Prelucrarea fierului, aramei şi a lutului
Formarea statului feudal Ţara Românească în secolul al XIV-lea avea să dea un

imbold hotărâtor dezvoltării vieţii meşteşugăreşti, o atenţie deosebită acordându-se extragerii
şi prelucrării metalelor. Aflate la mare căutare, arama şi fierul erau exploatate mai ales din
regiunile Râmnicu Vâlcea – Govora, Baia de Fier – Gorj 9 (Baie za hier) şi Baia de Aramă –
1
Gheorghe I. Cantacuzino, Probleme ale cercetării meşteşugurilor în oraşele medievale din Ţara Românească,
în „Historia Urbana”, tom VI, 1-2, Editura Academiei Române, 1998, p. 14.
2
Constantin C. Giurescu, op. cit., pp. 542-543.
3
4
Elena Busuioc, O locuinţă de orăşean şi documente materiale din sec. XIV-XV la Râmnicu Vâlcea, în
„SCIVA”, tom 39, nr. 2, 1988, pp. 119-142.
5
DIR, B, XV, p. 107.
6
Ioan Bogdan, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi cu Ţara Ungurească între
secolele XV şi XVI, Bucureşti, 1905, p. 22-23, 69-70, 80, 177, 241, 319-320, 331 apud Gheorghe I. Cantacuzino,
Probleme ale cercetării..., p. 21.
7
Gheorghe I. Cantacuzino, Probleme ale cercetării..., p. 19.
8
Ibidem, p. 21.
9
Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 542; Ştefan Olteanu, Constantin Şerban, Meşteşugurile din Ţara
Românească şi Moldova în evul mediu, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, pp. 15-18; Petre Poni, Fapte pentru
24
Mehedinţi1, în 18 ianuarie 1480 fiind consemnată prima referire la o aşezare ce purta
denumirea de Baia2 (reprezintă un nume generic, termenul desemnând, de obicei, punctul de
unde se extrăgea un anumit minereu3). Prelucrarea metalelor deţinea un loc bine stabilit în
cadrul meşteşugurilor medievale, stând la baza dezvoltării altor ramuri economice 4,
informaţiile în acest sens fiind obţinute, de cele mai multe ori, graţie săpăturilor arheologice.
Există însă şi hrisoave ce „vorbesc” despre exploatarea fierului, documentul datat 7 august
14515 demonstrând că la Cozia călugării făceau comerţ cu acest tip de metal, extras se pare
dintr-un loc ce aparţinea mănăstirii6. Actul din 18 ianuarie 1480, deşi nu se referă concret la
exploatarea propriu-zisă de la Baia de Fier din judeţul Gorj, reprezintă un caz fericit prin care
informaţiile scrise vin să susţină datele arheologice, aflând cu această ocazie că la reducerea
minereului extras şi depozitat acolo se folosiseră instalaţii acţionate prin forţa apei, a căror
vechime este atestată cel puţin din secolul al XV-lea 7. Săpăturile cu caracter ştiinţifice
întreprinse în perimetrul Cetăţii de la Severin au adus şi ele date importante, resturile unor
vetre de fierari, urme de zgură, precum şi cele câteva unelte necesare prelucrării pietrei, fiind
în măsură să ateste anumite meşteşuguri practicate de castelani8.
Fierul în Oltenia se obţinea, mai întâi, prin extragerea minereului cu răngile şi până să
se ajungă la zdrobirea sa prin procedee hidraulice, roca era fărâmiţată cu ajutorul ciocanului
utilizat manual9. Mănăstirea Cozia scotea şi comercializa fier de pe una din proprietăţile sale,
dar minereu exista şi la Banea (Baia de Fier), însă, spre surprinderea noastră, nu cunoaştem
niciun document scris care să ateste precis exploatarea de aici 10, deşi aşezarea apare
menţionată pe la 1480 (datele pe care le avem sunt mai mult rodul muncii arheologice).
Procedeul obţinerii fierului era identic cu cel utilizat în secolele IX – XIII, atunci când
reducerea minereului se făcea în cuptoare ovale realizate parţial din pământ şi înalte de 1 m,
arderea fiind întreţinută cu foale acţionate manual sau hidraulic 11. Minereul se scurgea spre
baza cuptorului-furnal la o temperatură de 1.000 0 C sub forma unei paste groase de unde era
scoasă cu căngile, lupele astfel obţinute fiind reîncălzite pentru ca materialul steril să fie
eliminat12. Tipul de cuptor prezentat şi tehnologia amintită vor fi utilizate şi în secolele XIV –
XV, fapt ce dovedeşte o continuitate în ceea ce priveşte meşteşugul reducerii, obţinerii şi
prelucrării fierului13, produs folosit în cadrul atelierelor pentru executarea diverselor obiecte
(unelte agricole, obiecte de uz casnic, articole de pescuit, arme etc.).
Un hrisov al lui Mircea cel Bătrân datat 11 mai 1392, prin care domnitorul dăruia
mănăstirii Tismana sate, selişti, bălţi14, precum şi venitul …care este al domniei mele de la
roţile lui Ciop Hanoş care le-a făcut de curând la Bratilov… 15 pe râul Brebina, scoate în
evidenţă obiceiul extracţiei şi obţinerii aramei, exploatarea fiind atestată pentru ultima oară în
a servi la descrierea mineralogică a României prelucrate de D.M. Cădere, Bucureşti, 1925, partea I, p. 9 şi urm.,
partea a II-a, p. 21 şi urm.
1
Ştefan Olteanu, Cercetări cu privire la producţia minieră din Moldova şi Ţara Românească (sec. X-XVII), în
„Studii. Revistă de istorie”, tom. 19, nr. 5, 1966, p. 950.
2
DRH, B, I, p. 275.
3
4
5
DIR, B, XV, p. 122.
6
7
Ştefan Olteanu, art. cit. în op. cit., p. 950.
8
Gheorghe I. Cantacuzino, op. cit., p. 124.
9
Ştefan Olteanu, Constantin Şerban, Meşteşugurile din Ţara Românească şi Moldova, în „EM”, Bucureşti, 1969,
p. 18.
10
11
12
Ibidem, p. 90.
13
Ştefan Olteanu, Constantin Şerban, art. cit. în op. cit., p. 18.
14
DIR, B, XIV, p. 45 şi 306.
15
Ibidem, p. 47.
25
anul 14641. Călugării mănăstirii Tismana primeau a zecea parte din producţia de cupru
cuvenită domniei, iar aceasta, ca şi orice mănăstire medievală, făcea comerţ2, numeroase alte
relatări aducând precizări suplimentare privind zeciuiala din aramă, cum ar fi confirmările
domneşti dintre anii 1400 – 14183, 2 august 14394 şi 10 iulie 14645. Din păcate, documentele
nu aduc lămuriri clare asupra procesului de extracţie utilizat, informaţiile făcând referire doar
asupra anumitor procedee tehnologice, ceea ce reprezintă, totuşi, dovezi indiscutabile ale
importanţei de care se bucura exploatarea şi prelucrarea aramei. Aflăm, bunăoară, că după ce
minereul era pus în cuptoare, aerul se introducea în instalaţie prin intermediul foalelor
acţionate de forţa hidraulică a râului Brebina, reducerea oxizilor realizându-se la locul
extracţiei6. Şi monedele folosite în această perioadă – cel puţin acelea din epoca lui Mircea cel
Bătrân – dovedesc meşteşugul obţinerii cuprului, culoarea lor roşietică fiind determinată de
prezenţa aramei în aliaj cu argintul7, ceea ce, din punct de vedere istoric, corespunde
perioadei refacerii statului muntean după confruntările cu turcii (1396 – 1400)8.
Se pare că pe la mijlocul secolului al XV-lea producţia de aramă şi fier din Ţara
Românească nu mai satisfăcea nevoile populaţiei, domnitorii dând de înţeles că importul
fierului nu va fi restricţionat, îngăduind ca unii comercianţi să fie scutiţi de a mai plăti taxe
vamale. Aşa putem explica de ce Laiotă Basarab le va spune braşovenilor în 1475 …că se află
destul fier la turci şi încă mai ieftin şi vom cumpăra…de la ei9, comparativ cu vremea lui
Mircea cel Bătrân, când domnia îşi permitea să cedeze mănăstirilor a 10-a parte din veniturile
în aramă cuvenite. Acest lucru fusese posibil la cumpăna secolelor XIV şi XV deoarece
punctele de extracţie mai însemnate, ca cel aflat la Bratilov, produceau suficient 10, situaţie
care, din păcate, nu se va mai repeta şi în primele decenii ale secolului al XV-lea, când s-a
înregistrat o scădere a extracţiei minereului amintit. Informaţii la fel de sărăcăcioase avem şi
când vine vorba despre meşteri, fauri ori cu privire la poziţia ocupată de aceştia în cadrul
societăţii medievale româneşti, existând posibilitatea ca statutul lor social din secolele XIV şi
XV să fi fost asemănător cu cel al omologilor aflaţi în veacul al XVI-lea, adică fie erau
târgoveţi, fie stăpâni de pământuri sau poate chiar robi11. Că se grupau în bresle, corporaţii ori
alte tipuri de organizaţii medievale realizate pe criterii socio-profesionale, nu ştim, în schimb
suntem siguri că îşi desfăşurau munca în perimetrul atelierelor.
Un domeniu meşteşugăresc la fel de important a fost şi plastica lutului, modelarea
argilei în epoca medievală stând la baza numeroaselor tipuri de vase destinate atât uzului
casnic (prepararea sau păstrarea hranei, a lichidelor etc.) cât şi a celor de lux. Continuatori ai
vechilor meşteri daco-romani, olarii români beneficiaseră încă din veacul al XIII-lea de pe
urma perfecţionării roţii12, aproape toate categoriile sociale căutând să achiziţioneze ceramică,
necesar acoperit cu ajutorul unei game largi de producţii. Datele înregistrate cu prilejul
efectuării campaniilor arheologice arată că vasele de uz casnic fuseseră cele mai des folosite,
întâlnindu-se şi tipuri aparţinând ceramicii de lux, însă în număr mai mic, apariţiile de acest
gen fiind rezultatul direct al importului promovat în zonă13.
1
Petre P. Panaitescu, Minele de aramă ale lui Mircea cel Bătrân, în „RIR”, VII, 1937, pp. 258-263.
2
Idem, Mircea cel Bătrân, Bucureşti, 1944, p. 91.
3
DIR, B, XV, p. 61.
4
DRH, I, p. 105.
5
Ibidem, p. 135.
6
7
Octavian Iliescu, Monede de aramă de la Mircea cel Bătrân, în „CNA”, XVIII, 1944, pp. 278-283, apud Adina
Berciu-Drăghicescu, Dinică Ciobotea, op. cit., p. 59.
8
Ibidem.
9
Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 84
10
11
Ştefan Olteanu, Constantin Şerban, art. cit. În op. cit., p. 18.
12
13
26
Modelarea lutului în secolele XIV – XV fusese bine definită, specialiştii precizând că
existaseră la acea dată două mari arii unde se practica olăria, una în perimetrul câtorva aşezări
şi cealaltă funcţionând la nivelul anumitor centre specializate, fapt ce arată categoric depăşirea
limitelor unui meşteşug de tip casnic, ajungându-se până acolo încât putem vorbi despre o
adevărată arta1. Satisfacerea pretenţiilor tot mai mari ale unei clientele din ce în ce mai
pretenţioasă a contribuit la dezvoltarea „industriei” ceramice şi implicit a comeţului, printre
tipurile de vase utilizate în acea perioadă începând să-şi facă loc şi modele specifice anumitor
zone geografice care, prin tipologie şi ornamentaţie, vor păstra amprenta autenticităţii locale.
Deşi nu există informaţii că olarii ar fi fost supuşi taxelor de transport sau de târg,
presupunem că marfa lor era atinsă de asemenea măsuri, sumele plătite fiind percepute
imediat ce carele încărcate cu vase se pregăteau să tranziteze vămile domneşti ori
mănăstireşti.
După întemeierea Ţării Româneşti în secolul al XIV-lea mănăstirile, bisericile, Curţile
domneşti de la Argeş şi Târgovişte, curţile ori conacele boiereşti etc. aveau să profite de pe
urma înfloririi meşteşugurilor medievale, „industria” ceramicii cuprinzând o gamă variată de
modele (oale, străchini, farfurii, pahare, cupe, urcioare, amfore ş.a.) frumos împodobite,
utilizând în acest sens diferite tehnici de ornamentaţie. Meşterii olari aveau la dispoziţie o
paletă largă de decoraţiuni, produsele realizate purtând linii simple ori ondulate, benzi şi
triunghiuri stelate, împletituri, elemente florale, animaliere sau păsări, diverse cruci, bumbi
etc. O categorie aparte în cadrul ceramicii medievale este formată de vasele smălţuite, acestea
devenind repede producţii specifice perioadei feudale, săpăturile arheologice scoţând la iveală
numeroase producţii de acest tip. Faptul că smălţuirea era folosită cu deosebit succes şi în
mediul rural, confirmă teoria privind aria largă de utilizare a sa, specialiştii căzând de acord
asupra faptului că respectivul procedeu de decorare fusese utilizată încă din perioada secolelor
al XIV-lea şi al XV-lea2.
Analizând cum se cuvine ornamentaţia aplicată vaselor medievale, pe lângă elemente
autohtone, cercetările de specialitate au sesizat şi influenţe primite din afara spaţiului oltenesc,
justificând încă o dată – dacă mai era nevoie – intensitatea schimburilor comerciale
promovate în zonă. Aşa este exemplul pe care îl oferă un frumos vas descoperit în aria
geografică a judeţului Mehedinţi, acesta reprezentând, se pare, o reminiscenţă a vechii
influenţe culturale bizantine asupra ţărilor române. Produsul cu pricina afişează o cromatică
interesantă, determinată atât de prezenţa smalţului galben cu pete verzi, cât şi a vrejului
meandric specific secolelor XV – XVI3. Este posibil ca motivele şi procedeele ornamentale de
inspiraţie bizantină să fi fost acumulate undeva pe la cumpăna secolului al XIII-lea cu veacul
următor, perioada fiind descrisă ca o etapă cronologică în care cele două concepte decorative
(cel geometric şi cel vegetal) aveau să prindă contur în plastica olarilor nord-dunăreni, aceştia
folosindu-le pe tot parcursul secolului al XIV-lea4.
Cercetările cu caracter ştiinţific aduc precizări asupra faptul că vasele atribuite gamei
ceramicii comune erau mai des folosite, din aproape toate aşezările medievale studiate fiind
recuperate asemenea producţii, apariţii care se împart pe mai multe genuri şi cu o cromatică
felurită. S-au găsit vase nesmălţuite, dar şi variante cu smalţ, din prima categorie făcând parte
produse ce prezentau o pastă omogenă şi bine frământată, la realizarea cărora meşterii
utilizaseră nisipul fin pe post de degresant5. Câteva exemplare prezintă pereţii mult mai aspri,
1
2
3
Barbu Slătineanu, Studii de artă populară, Bucureşti, 1972, p. 287.
4
Corina Nicolescu, Paul Petrescu, Ceramica românească tradiţională, Editura Meridiane, Bucureşti, 1974, p.
51.
5
Constantin Stuparu, Cercetări asupra aşezării şi necropolei feudale din secolele XIV-XV din comuna Gruia,
jud. Mehedinţi, în „Drobeta”, VI, 1985, p. 141.
27
lustruiţi sau acoperiţi cu angobă1, altele se văd că sunt lucrate rapid cu roata, neavând semne
de olar, ceea ce înseamnă că nu făceau obiectul schimburilor comerciale, fiind destinate
exclusiv uzului membrilor comunităţii2. Analizând cum se cuvine resturile provenite de la
câteva modele smălţuite, cercetătorii au căzut de acord asupra faptului că ponderea amintitei
categorii ceramice era cu mult mai redusă faţă de producţiile comune, lucru ce i-a îndemnat
pe aceştia să nu pună semnul egalităţii între cele două categorii.
De-a lungul timpului s-a demonstrat ştiinţific că ori de câte ori cercetările arheologice
scot la lumină ruinele unor instalaţii destinate arderii vaselor din lut, ele promovează în fapt
posibilitatea ca în acel loc să fi existat un centru ceramic. Aşa putem interpreta şi descoperirea
de la Burila Mare – Mehedinţi unde, pe malul fluviului Dunărea, la locul numit „Fântâna
Ruja”, s-au identificat resturi de locuire şi cuptoare boltite, alături de un important material
ceramic3. Întreaga regiune situată în aval şi amonte de comuna amintită semnalează, practic,
resturi ceramice smălţuite şi de uz comun, toate fiind atribuite cronologic secolelor XIV şi XV
(localităţile Izvorul Frumos, Gârla Mare, Ostrovul Corbului, Salcia), cu unele radiaţii şi spre
interiorul judeţului (satele Cujmir, Halânga, Pădina Mare şi Rogova)4. Aşezarea mehedinţeană
Gruia este un alt loc unde s-au găsit cioburi de vase smălţuite, multe având la interior culoare
galbenă, fiind asociate în momentul descoperirii cu resturi ceramice de factură rudimentară5.
Cercetările arheologice au arătat că meşterii olari aplicau şi smălţuirile cu culoare verde sau
maronie, imitând de obicei motivul stelar6, fiind probată încă o dată apropierea culturală de
lumea bizantină. Bogatul material ceramic descoperit în Ţara Românească şi Moldova este în
măsură să indice faptul că smălţuirea vaselor cu culoare verde şi galbenă era preferată la nord
de Dunăre între secolele XIV – XVI7, însă prezenţa acestor tipuri de producţii nu trebuie
înţeleasă ca făcând concurenţă celor din gama vaselor de uz comun. În actualul stadiu al
cercetării se ştie că producţiile smălţuite fuseseră destinate privilegiaţilor perioadei medievale,
studii de specialitate fiind efectuate şi asupra câtorva producţii ce afişează un mod de lucru
mai interesant, amintind în acest caz vasele smălţuite pe bază de plumb. Tehnologia amintită
se găsise la mare cinste pe tot parcursul secolului al IX-lea, atunci când meşterul era obişnuit
să depună smalţul direct pe peretele vasului, procedeul intrând ulterior într-un proces de
reevaluare, în sensul că olarii nu vor mai aplica smalţul direct, ci o vor face numai după ce
vasul va fi dat cu un strat de angobă (albeală)8.
Studiind îndeaproape politica externă a domnitorilor români pe perioada secolului al
XIV-lea, s-a constatat că aceasta era axată pe păstrarea independenţei tânărului stat, motiv
pentru care vor fi încercate toate măsurile posibile, în primul rând strângerea legăturilor cu
comunităţile aflate la sud de fluviu. Fixarea raporturilor cu civilizaţia creştino-bizantină a
Balcanilor era absolut necesară primilor basarabi, în condiţiile ascuţirii luptei duse contra
prozelitismului catolic, cultura medievală românească acumulând de-a lungul timpului
numeroase noţiuni de referinţă atribuite ortodoxismului sud-dunărean. Analizând cum se
cuvine elementele culturale bizantine prezente în cadrul civilizaţiei româneşti, s-a ajuns la
concluzia că acestea fuseseră aduse aici fie pe filieră slavă, fie datorită contactului direct
promovat cu teritoriile imperiului, un bun exemplu în acest sens fiind simbolul peştelui
1
Emil Busuioc, Ceramica de uz comun din prima jumătate a secolului XV la Suceava, în „SCIV”, XVII, 1966,
nr. 2, p. 301.
2
Constantin Stuparu, Cercetări asupra aşezării...., p. 141.
3
Ion Stângă, Contribuţii privind dezvoltarea economico-socială a Ţării Româneşti la sfârşitul secolului XIV şi
începutul secolului XV, în lumina unor descoperiri monetare din judeţul Mehedinţi, în „Drobeta”, VI, 1985, p.
148.
4
Ibidem.
5
Constantin Stuparu, Cercetări asupra aşezării...., p. 141.
6
Nicolae Constantinescu, Coconi. Un sat din câmpia Dunării în epoca lui Mircea cel Bătrân, Editura
Academiei, Bucureşti, 1972, p. 134.
7
Barbu Slătineanu, op. cit., p. 287.
8
Corina Nicolescu, Paul Petrescu, op. cit., p. 35.
28
utilizat ca emblemă a lui Iisus Hristos, aplicaţie care se regăseşte şi în plastica lutului 1.
Descoperirea efectuată în perimetrul ruinelor mănăstirii Coşuştea, plasate la circa 8 km NV de
localitatea Iloviţa – Mehedinţi, în apropierea lăcaşului de cult aflat la Vodiţa, vine să susţină
cele afirmate, săpăturile arheologice desfăşurate aici scoţând la lumină un potir şi o farfurie
atribuite cronologic secolelor XV – XVI2 (se pare că mănăstirea a fost ctitorită în anul 14753).
Decorul de pe suprafaţa potirului are forma solzilor unui peşte, având mărimi variabile şi o
frecvenţă redusă, depinzând în mare parte de destinaţia religioasă oferită vasului 4. Faptul că
respectiva producţie ceramică aparţine obiectelor de cult, este întărită şi de inscripţia slavonă
pe care o poartă (Pomeneşte, Doamne, sufletul robului tău…), simbolistica plasând vasul în
categoria motivelor inspirate din cultura bizantină. Fragmente ceramice decorate într-un mod
asemănător s-au mai identificat şi în alte zone, mărturie stând resturile unor vase recuperate
din cuprinsul ruinelor mănăstirii Vodiţa sau la Putna, cu specificaţia că meşterul olar a folosit
tehnica sgrafitto pentru a aplica decorul, ele fiind de import şi datându-se în secolul al XVI-
lea5.
Tot ariei culturale bizantine îi aparţine şi palmeta (sau semipalmeta) cu contururi
rotunde, reprezentând un element ornamental întâlnit pe suprafaţa mai multor vase aparţinând
celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIV-lea, cum ar fi urciorul descoperit la Drobeta Turnu
Severin şi cele câteva străchini identificate în perimetrul localităţii Câmpulung – Muscel6.
3.2. Podoabe
Informaţii directe cu privire la culegerea aurului de pe fundul albiilor unor râuri ca

Olăneşti7, Olt sau Jiu există abia din secolul al XVI-lea, procedeul spălării nisipurilor aurifere
fiind cunoscut cu mult timp înainte, încă din perioada geto-dacică 8. Vechimea prelucrării
metalelor nobile poate fi dovedită şi atunci când pronunţăm denumirile respective în limba
română, ocazie cu care apare clar o derivaţie din fondul lexical latinesc9. Citite într-un anumit
fel, câteva documente medievale atribuite cronologic veacurilor al XIV-lea şi al XV-lea ne
arată că meşterii argintari aveau obiceiul să nu-şi semneze creaţiile, o bună parte dintre
podoabele studiate adoptând ca manieră de lucru stilul bizantin. Executate în tehnica au
repousse, piesele de mici dimensiuni s-au obţinut prin baterea cu matriţe confecţionate din
bronz sau fier, placa de argint destinată modelării fiind aşezată pe o planşă din mastic ce
acoperea matriţa cu o scândură subţire sau o bucată de piele – pentru amortizarea loviturii –
şi se bătea cu ciocanul până când modelul apărea imprimat pe suprafaţa metalului10.
Cea mai mare parte a bijuteriilor recuperate s-a datorat cercetărilor întreprinse asupra
necropolelor medievale, multe dintre ele fiind găsite şi în cadrul unor tezaure ori reprezintă
apariţii fortuite. Faptul că la nivelul Ţării Româneşti numărul descoperirilor de acest gen este
relativ ridicat, are o explicaţie, statul începând să se afirme tot mai mult ca un factor al
latinităţii orientale11, înregistrând creşteri la capitolul economic. Ca o consecinţă a celor
1
Ibidem, p. 54, 55.
2
Stelian Baicu, Potirul de la Coşuştea, în „Drobeta”, IV, 1980, Turnu Severin, pp. 145-146.
3
Alexandru Bărcăcilă, Mănăstirea Coşuştea-Crivelnic Mehedinţi. Descoperire arheologică, în „BCMI”, fasc.
86, 1935, pp. 165-184.
4
Stelian Baicu, art. cit. în op. cit., p. 148.
5
Ibidem.
6
Corina Nicolescu, Paul Petrescu, op. cit., p. 52.
7
8
9
Ibidem.
10
Ibidem, p. 121.
11
Ştefan Burda, Tezaure de aur din România, Bucureşti, 1979, p. 41.
29
relatate, aveau să apară şi să se dezvolte câteva centre protourbane în măsură să ofere condiţii
optime schimburilor comerciale interne şi externe1, făurarii secolului al XIV-lea realizând
producţii artistice de mare valoare. După momentul întemeierii, beneficiind din partea statului
muntean de toate condiţiile, s-a trecut chiar la inventarea câtorva modele noi, acestea
devenind pentru perioadele următoare prorotipuri clasice. Podoabele analizate scot în evidenţă
procesul de integrare petrecut atât la nivel local, cât şi în cadrul lumii balcanice, ele păstrând,
prin tehnica utilizată, vechi tradiţii inspirate din arta bizantină şi italiană, cele aparţinând
spaţiului italian reprezentând intermediarul natural al ţărilor române pentru relaţiile cu
occidentul2. Faptul că cea mai mare parte a bijuteriilor confecţionate în spaţiul românesc
expun o tehnică de lucru şi o manieră artistică ce le apropie de imperiul bizantin, atestă
existenţa unor legături trainice cu acesta, prezenţa lor aici datorându-se, mai mult ca sigur,
schimburilor comerciale efectuate cu regiunile sud-dunărene3.
Graţie cercetării arheologice efectuată până în prezent, s-au strâns laolaltă numeroase
tipuri de podoabe grupate pe diverse categorii, în funcţie de destinaţiile oferite la momentul
creaţiei (brăţări, cercei, inele, catarame, broşe, şiraguri de mărgele etc.). Hrisoavele medievale
ne lasă să înţelegem faptul că, printre cei care confecţionau podoabe în secolele XIV şi XV, se
aflau şi ţiganii robi ai moşiilor domneşti, boiereşti ori mănăstireşti 4, amintirea lor fiind dublată
de cea a meşterilor în hier (adică fier), consemnaţi documentar sub numele de „faur” sau
„făurar” (17 noiembrie 14315). Având în vedere faptul că numărul podoabelor identificate este
relativ ridicat, propunem în cele ce urmează o prezentare a câtorva categorii mai importante,
fiind de părere că modelele alese pot contura o imagine bună asupra modului cum se lucrau în
evul mediu bijuteriile. Menţionăm încă din capul locului faptul că expunerea nu reprezintă o
înşiruire exhaustivă a descoperirilor efectuate de-a lungul timpului în regiunea olteană,
aceasta cuprinzând doar anumite piese, zicem mai reprezentative, necesare scopului propus.
Pentru început am focalizat atenţia asupra câtorva tipuri de brăţări, producţii artistice
grupate într-o gamă foarte largă, la fel ca şi alte bijuterii medievale. Modelele descoperite la
Basarabi – Calafat, spre exemplu, prezintă extremităţile realizate din plăci triunghiulare şi
suprafaţa torsionată cu fir de argint6, capetele fiind decorate cu granulaţii înconjurate de o
sârmă răsucită7, în timp ce exemplarele identificate la Schela Cladovei – Drobeta Turnu
Severin se pare că au parcurs un drum al evoluţiei pornit de undeva de prin sudul Dunării.
Prototipul lor apare în provinciile imperiului bizantin 8, plasarea cronologică făcându-se între
sfârşitul secolului XIV şi începutul veacului al XV-lea, adică exact perioada când meşterii
complicaseră formele şi încărcaseră decorul, înmulţind granulaţiile şi filigranul9. Analoage
brăţărilor de la Schela Cladovei sunt tipurile identificate la Gogoşu10 şi Şuşiţa11 (Mehedinţi),
având corpul lucrat prin împletirea câtorva fire în jurul unui ax central, lipite de plăcile
1
Constantin Stuparu, Un nou tezaur..., p. 27.
2
Dinu C. Giurescu, Relaţiile economice ale Ţării Româneşti cu ţările Peninsulei Balcanice din secolul XIV până
la jumătatea secolului XVI, în „SMIM”, VII, 1974, pp. 167-201.
3
Sunt constatate ample analogii cu piese de aceeaşi factură identificate în cuprinsul unor aşezări din secolele
XIV-XV din Bulgaria.
4
DRH, B, I, p. 27.
5
Ibidem, p. 134.
6
Răzvan Theodorescu, Itinerarii medievale, Editura Meridiane, Bucureşti, 1979, p. 108.
7
Toma Rădulescu, Paul Turturică, Tezaurul de monede şi podoabe feudale de la Schela Cladovei-Mehedinţi
(secolele XIV-XV), în „A. O.”, 3, Craiova, 1984, p. 85.
8
Răzvan Theodorescu, op. cit., p. 105, 107.
9
Toma Rădulescu, Paul Turturică, art. cit. în op. cit., p. 85.
10
Alexandru Bărcăcilă, Tezaurul medieval de la Gogoşu-Mehedinţi, în „Cronica numismatică şi arheologică”,
XIV, 1933, nr. 113-114; Dumitru Berciu, Eugen Comşa, Săpăturile arheologice de la Balta Verde şi Gogoşu
(1940-1950), în „Materiale”, II, 1956, pp. 460-465.
11
Laurenţiu Roşu, Gheorghe Popilian, Tezaurul medieval de la Şuşiţa, în „Revista Muzeelor”, nr. 4, 1964, p.
326.
30
triunghiulare dispuse la extremităţi1. Într-o altă categorie am integrat brăţara confecţionată din
argint aurit având 14 plăcuţe prinse una de alta prin intermediul unor balamale cu tijă mobilă2,
reprezentând produsul unui atelier galiţian sau poate o piesă executată sub această influenţă 3.
Diferite ca formă, tehnică şi mai ales decor, întâlnim două piese care prezintă tipul cu capete
deschise având ample analogii cu cele descoperite la Voineşti – Iaşi 4, deosebirea constând
doar în prezenţa unui anumit suport făcut de meşter între corpul piesei şi capete. Brăţările
respective sunt realizate din trei fire groase de sârmă răsucită, pe care, după acelaşi procedeu,
au fost înfăşurate trei fire subţiri, însă torsionate mai strâns5.
Alte două brăţări prezintă un corp flexibil alcătuit din şiruri longitudinale de verigi
prinse cu axe transversale (modelul jocului de şah), una având cap triunghiular foarte aplatizat
şi ornamentat cu granule şi filigran, cealaltă, fiind mai îngustă, având la mijloc o montură cu
chaton înalt cu chihlimbar şi înconjurată de două rânduri suprapuse de granule6. Piesele îşi
găsesc bune corespondenţe în inelele descoperite la Cotul Morii – Popricani 7, cele identificate
în perimetrul necropolei de la Hudum8 şi în cimitirul medieval aflat în apropierea anticului
oraş Drobeta9. Amintitul sistem de lucru (cel în şah) a mai fost întâlnit şi la tetraevanghelierul
lui Nicodim dăruit Tismanei10, existând posibilitatea ca ambele obiecte să fie în fapt resturile
unei închizători de carte, probabil lucrate la acelaşi atelier11. Din punct de vedere al stilului
adoptat, brăţara se încadrează perioadei de sfârşit a secolului XIV şi începutul celui următor şi
se presupune de către specialişti că ar fi aparţinut unei familii înstărite de pe linia Dunării,
situaţie identică cu cea a bijuteriilor identificate la Gogoşu, Şuşiţa, Orşova ori Schela
Cladovei12.
Din perimetrul comunei Şuşiţa – Mehedinţi provine un mic tezaur descoperit în
punctul arheologic „La frasinul lui Stregărescu”, atribuit celei de-a doua jumătăţi a secolului
al XIV-lea, conţinând între alte podoabe şi patru resturi de brăţări medievale. Unul dintre
fragmente măsura 11 cm şi fusese confecţionat din cinci sârme împletite, prezentând un cap
ca o placă trapezoidală arcuită înrămată prin lipire cu două sârmuliţe 13, găsindu-şi bune
analogii în descoperirea de la Gogoşu – Mehedinţi14. Fragmentul lung de 9 cm era alcătuit din
bare mici legate câte două prin benzi subţiri, cinci rânduri de butoni fiind dispuse pe corpul
podoabei, capul terminându-se cu un vârf triunghiular având tortiţă de prindere15.
O altă categorie de podoabe o formează cerceii, fiind accesorii care nu puteau lipsi din
portul feminin medieval, prezentându-se cercetătorilor într-o gamă varietată determinată de
tehnologia adoptată, metalul folosit şi modelele realizate. Câteva perechi sunt în mod cert
produsul unor atelierele locale, altele, din contră, afişează fie tehnici care amintesc de
tradiţiile bizantine ale secolelor XIV – XV, fie dezvăluie legături cu regiunile balcanice ori
1
2
3
Dan Gheorghe-Teodoru, Tezaurul feudal timpuriu de obiecte de podoabă descoperit la Voineşti-Iaşi, în
„Arheologia Moldovei”, I, 1962, pp. 249-250.
4
Ibidem, p. 246, 249.
5
Maria Bălăceanu, Ion Stângă, Un tezaur de monede şi podoabe din timpul lui Mircea cel Bătrân descoperit la
Jiana Mare-Mehedinţi, în „Drobeta. Buletin ştiinţific trimestrial”, an II, nr. 2, 1994, p. 21.
6
Ibidem.
7
Eugenia Neamţu, Obiecte de podoabă din tezaurul timpuriu descoperit la Oţelini, raionul Huşi, regiunea Iaşi,
în „Arheologia Moldovei”, 2-3, 1963-1964, pp. 287-290.
8
Victor Spinei, Moldova între secolele XI-XIV, Bucureşti, 1982, fig. 37/11-12.
9
Alexandru Bărcăcilă, Monede, podoabe de metal şi fragmente ceramice descoperite la thermele Drobetei şi
cimitirul medieval suprapus, în „Materiale”, V, 1958, p. 779.
10
Corina Nicolescu, Arta metalelor preţioase în România, Bucureşti, 1973, p. 30.
11
Maria Bălăceanu, Ion Stângă, art. cit. în op. cit., p. 21.
12
Ibidem, p. 22.
13
Laurenţiu Roşu, Gheorghe Popilian, art. cit. în op. cit., p. 328.
14
Alexandru Bărcăcilă, Tezaurul medieval…; Dumitru Berciu, Eugen Comşa, art. cit. în op. cit., p. 456.
15
Laurenţiu Roşu, Gheorghe Popilian, art. cit. în op. cit., p. 328.
31
kieviene din secolul al XV-lea1. Cerceii atribuiţi cronologic secolelor X – XIV aveau să se
răspândească din regiunile bizantine spre cele aparţinând sârbilor, bulgarilor şi românilor, în
teritoriile cnezatelor ruseşti fiind cunoscuţi sub diferite forme atractive şi frumos realizate 2.
Volecţia Muzeului Regiunii Porţilor de Fier din Drobeta Turnu Severin păstrează asemenea
producţii, un cercel de tâmplă în filigran, atribuit veacurilor XIII – XIV, fiind lucrat în tehnica
au repousse, având granule şi pseudogranule3. Un alt exemplar a fost obţinut prin împletirea a
două sârme peste care meşterul a înfăşurat firul metalic subţire dublu torsionat, modelul fiind
identificat în pereche şi pare a aparţine tipului cuman4, cu largi apropieri stilistice de
podoabele identificate la Oţeleni5 şi Voineşti6. De factură bizantină, doi cercei cu trei mărgele
la partea inferioară a torţii păstrează un decor realizat din piramide şi pedunculi spiralaţi, fiind
mai degrabă un tip învechit al modelului rusesc, dar modificat de meşterii kievieni 7. Piesa
cunoaşte mai bine de 30 de variante, modele care s-au menţinut pe tot parcursul perioadei
dintre secolele X – XIV, făcându-se remarcată şi la sud de Dunăre prin descoperirile din
Serbia şi Bulgaria analoage celor de la Cotnari, Voineşti8 ori Drobeta Turnu Severin9.
Amintiţii cercei de tâmplă descoperiţi la Drobeta Turnu Severin sunt executaţi din bronz şi au
capetele răsucite în „S”, aparţinând cronologic perioadei secolelor XIII – XIV – etapa de
maximă răspândire – prototipul lor fiind realizat pentru prima dată prin veacul al X-lea10. Un
procedeu asemănător de datare s-a folosit şi pentru cele cinci exemplare identificate în
perimetrul localităţii mehedinţene Jiana Mare, unde, după o succintă analiză efectuată
întregului tezaur, s-a ajuns la concluzia că tehnica de execuţie poate plasa cerceii între a doua
jumătate a secolului al XIV-lea şi începutul celui următor. Tot graţie celor spuse de
specialişti, mai aflăm că modelele respective îşi au bune corespondenţe atât în sudul fluviului
la Akaciev – Bulgaria, Dobri Do, Sinja şi Dubovač – Serbia11, dar şi în spaţiul nord-dunărean
la Voineşti12, Drobeta13, Păcuiul lui Soare14 etc. Încadrarea cronologică realizată cerceilor
descoperiţi în cuprinsul necropolei medievale de la Portăreşti – Dolj este identică, cu
specificaţia că numai anumite produse vor putea fi regăsite şi mai târziu, în secolul al XVI-
lea15, întregul complex aparţinând, se pare, unui punct sătesc bine aprovizionat. Este posibil ca
aici să fi existat un centru local de producţie, poate chiar situat în cuprinsul aşezării amintite 16,
dacă avem în vedere că podoabele şi accesoriile de îmbrăcăminte prezintă o simplitate
dezarmantă a execuţiei, iar materialele preţioase lipsesc17.
1
Corina Nicolescu, Moştenirea bizantină în România, Bucureşti, 1971, pp. 43-46; Petre Diaconu, Silvia
Baraschi, Păcuiul lui Soare. Aşezarea feudală-secolele XIII-XIV, vol. II, Bucureşti, 1977, p. 125.
2
Mircea M. Popescu, Obiecte de podoabă sud-dunărene, în „RM”, 1, an IV, 1967, pp. 55-56.
3
Maria Bălăceanu, Câteva podoabe medievale din colecţia muzeului regiunii Porţilor de Fier, în „Drobeta”, V,
1982, p. 202.
4
Constantin Stuparu, Un nou tezaur..., pp. 27-28.
5
Dan Gheorghe-Teodoru, Obiecte de podoabă din perioada feudalismului timpuriu descoperite la Oţeleni, în
„Arheologia Moldovei”, II-III, 1964, p. 347.
6
Idem, Tezaurul feudal timpuriu..., p. 253.
7
8
Dan Gheorghe-Teodoru, art. cit. în op. cit., p. 257.
9
Maria Bălăceanu, art. cit. în op. cit., p. 202.
10
Dumitru Ţeicu, Observaţii privind necropola medievală de la Turnu Severin, în „Drobeta”, XI-XII, 2002,
Drobeta Tr.-Severin, p. 178.
11
Maria Bălăceanu, Ion Stângă, art. cit. în op. cit., p. 20.
12
Ibidem.
13
Alexandru Bărcăcilă, Monede, podoabe de metal…, p. 779.
14
Petre Diaconu, Silvia Baraschi, op. cit., p. 124.
15
Corneliu Mărgărit Tătulea, Cercetări în cimitirul medieval de la Portăreşti, judeţul Dolj, în „Oltenia. Studii şi
comunicări”, III, Craiova, 1981, p. 58.
16
Adina Berciu-Drăghicescu, Dinică Ciobotea, op. cit, p. 60.
17
Corneliu Mărgărit Tătulea, art. cit. în op. cit., pp. 58-59.
32
Tot necropolele medievale au fost acelea care au oferit spre studiu un bogat material
arheologic din gama inelelor, bijuterii ce variază ca formă, tehnică şi metal utilizat. Două
inele identificate la Drobeta Turnu Severin – alături de cerceii secolului al XV-lea – 1 prezintă
analogii cu produse aparţinând secolului al XII-lea de la Dunărea de Jos2 şi tot aici, s-a făcut
remarcat modelul cu cap de bour (stema Moldovei) şi cruce. Exemplarul deţine un decor
format din două cercuri concentrice care sugerează o încadrare cronologică la limita secolelor
XIV şi XV, fiind similară cu aceea aplicată monedelor moldoveneşti 3. Pe montura unei
producţii din argint a putut fi observat modelul florii de crin, cunoscând o mare popularitate în
lumea medievală maghiară4, fiind asemenea celor identificate în necropolele nobiliare
româneşti de la Ţerova, Reşiţa ori Cuptoare5. O altă categorie este formată din inelele sigilare
care poartă incizate însemnele Ţării Româneşti (scut, coif, acvilă), cel descoperit la Schela
Cladovei şi confecţionat se pare înainte de 13656, având toate premisele să fie atribuit familiei
domneşti, deoarece maiestatea feudală a acesteia nu se împărţea 7. Spre aceeaşi ipoteză
conduce şi decorul unui alt model, la fel de interesant, pe montura inelului respectiv fiind
păstrat motivul capetelor a două păsări, care se poate observa şi în ancadramentul ferestrelor
de pe faţada sudică a mănăstirii Cozia8. Inelul din argint descoperit la Vlădaia – Mehedinţi
reprezintă cu certitudine o lucrătură locală, acesta purtând atribute identice, imaginea incizată
a acvilei fiind foarte probabil pusă în legătură cu semnul heraldic al familiei domnitoare 9. Nu
acelaşi lucru îl putem spune despre inelele sigilare ce conţin ca motive decorative floarea de
crin, crucea simplă ori dublă sau diferitele animale fantastice, specialiştii spunând că acestea
marchează influenţe primite din lumea catolică de sorginte ungurească (secolul al XIII-lea), în
sudul Carpaţilor făcându-şi apariţia cam prin veacurile al XIV-lea şi al XV-lea10.
Împreună cu cerceii de tâmplă şi diademele, pandantivele compuneau „găteala
capului”11 unei femei înstărite din epoca feudală, fiind prinse pe „fruntarele de mătase” ce
sprijineau diferite podoabe sau pietre scumpe12. Tot categoriei podoabelor de cap îi aparţineau
şi acele de păr, reprezentând accesorii nelipsite încă din secolul XII13, având o existenţă
îndelungată până către veacurile XVIII – XIX14. Cercetările arheologice au mai scos la lumină
o plăcuţă de aur din corpul unei diademe (sau fruntar), element de decor ce-şi găseşte ample
corespondenţe în necropolele româneşti de la Cuptoare şi Şopotul Vechi, plasate cronologic
pe la sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul celui următor 15. Cât priveşte utilizarea
respectivului fragment de diademă, specialiştii sunt siguri că aceasta se petrecuse în perioada
vecurilor XIV şi XV, etapă de timp care marchează şi unele modificări aduse în cadrul
registrului tipologic16. Şiragurile de mărgele formează o altă categorie de podoabe descoperite
1
Alexandru Bărcăcilă, art. cit. în op. cit., p. 780-781.
2
Dumitru Ţeicu, Banatul montan în evul mediu, Timişoara, 1998, pp. 134-135.
3
Idem, Observaţii privind necropola..., p. 179.
4
Ibidem.
5
Idem, Arheologia satului medieval din Banat, Reşiţa, 1996, p. 8.
6
7
Emil Vârtosu, Titulatura domnilor şi asocierea la domnie în Ţara Românească şi Moldova (până în secolul
XVI), Bucureşti, Editura Academiei, p. 234
8
9
Ion Stângă, Contribuții privind dezvoltarea economico-socială..., p. 150.
10
Dumitru Ţeicu, Observaţii privind necropola..., pp. 179-180.
11
Corina Nicolescu, Istoria costumului de curte din Ţările Române în secolele XIV-XVIII, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1970, pp. 156-157.
12
Ibidem, p. 171.
13
Mircea M. Popescu, art. cit., în op. cit., pp. 50-51.
14
15
Dumitru Ţeicu, Banatul montan..., p. 133.
16
Idem, Observaţii privind necropola..., p. 177.
33
la nivelul Olteniei, exemplarele studiate acumulând o puternică tradiţie locală, numărul relativ
ridicat al acestora indicând o primă etapă de producţie plasată cândva între secolele IX – X1.
3.3. Morile şi ţesătoria
Ţinând cont de vechimea sa considerabilă, pusă în legătură cu cultivarea cerealelor,

meşteşugul morăritului a reprezentat un mijloc prin care era asigurată hrana unei populaţii
aflată în plin proces evolutiv. Amintita ocupaţie va fi tot mai prezentă în viaţa cotidiană,
căpătând o deosebită amploare în special pe perioada secolelor XIII – XIV 2 şi reprezentând
prima revoluţie tehnică din istoria omului în domeniul energetic3. Morăritul era practicat cu
ajutorul unor instalaţii speciale destinate sfărâmatului gramineelor, prezenţa lor în mai toate
regiunile ţării (în perimetrul câtorva târguri medievale, în mediul rural ş.a.) evidenţiind
cantitatea considerabilă de plante agricole, valorificată atât în scop personal, cât şi pentru
piaţă.
Fiind şi astăzi o îndeletnicire prezentă în aproape toate gospodăriile săteşti, măcinatul
grăunţelor continuă un obicei întâlnit încă din preistorie, râşniţele reprezentând cele mai la
îndemână instrumente acţionate exclusiv prin forţa omului. Piatra mobilă era aşezată deasupra
celei statice şi învârtită cu ajutorul unui mâner din lemn, în urma acţionării acesteia rezultând
o făină de o calitate nu prea bună, cam mare şi de cele mai multe ori presărată cu coji. Tot
graţie cercetărilor arheologice s-a ajuns la concluzia că râşniţele utilizate pe parcursul evului
mediu erau cu mult superioare celor din epocile trecute, procesul evolutiv al acestora
continuând şi de-a lungul epocii moderne4.
Analizând cum se cuvine câteva documente medievale, specialiştii au constatat faptul
că utilizarea morilor acoperă tot parcursul perioadei feudale, asemenea instalaţii fiind folosite
în beneficiul domnitorilor, al câtorva mănăstiri, poate şi al unor boieri. Hrisoavele dau de
înţeles că la ridicarea şi întreţinerea lor se depuneau mari eforturi, în special financiare,
anumite acte de vânzare – cumpărare ori de donaţie pomenind morile. Documentul emis de
cancelaria domnitorului Radu Prasnaglava în 19 iunie 1421 enumeră morile Coziei şi
Cotmenei, anume cinci la Râmnic şi una singură la Bistriţa (lângă Drobeta Turnu Severin de
astăzi)5, mănăstirea Tismana având şi ea asemenea posesiuni, la Severin şi Bistriţa. Dan al II-
lea întărea în 24 martie 1426 daniile făcute în trecut Tismanei (… a întărit domnia mea morile
de la Târgul Jiului …), aflând cu această ocazie că erau făcute de popa Agaton pe locul dăruit
mănăstirii de către aşa numiţii Stancul şi Micleuş6.
Majoritatea morilor aflate în regiunea Oltenia foloseau forţa apei, cea mai veche ştire
cu privire la utilizarea lor fiind atribuită Diplomei cavalerilor ioaniţi (1247). Cunoscute deja
în secolul al XIII-lea, numărul lor va creşte după întemeierea Ţării Româneşti (secolul XIV),
domnitorii arătându-se preocupaţi ca veniturile mai multor mănăstiri să sporească, adăugând
în actele de donaţie şi asemenea posesiuni. Aflăm, de pildă, că Vladislav Vlaicu dăruia
Tismanei o moară la gârla Bistreţ (…moară în Bistriţa…), stăpânire confirmată ulterior de
Dan I în 3 octombrie 13857, hrisoavele vremii scoţând în evidenţă că şi Cozia8, împreună cu
1
Octavian Toropu, Romanitatea târzie şi străromânii în Dacia Traiană sud-carpatică, Craiova, 1976, p. 175-
176.
2
Adina Berciu-Drăghicescu, D. Ciobotea, op. cit., p. 56.
3
Corneliu Bucur, Premise la o istorie a civilizaţiei medievale româneşti cu privire la apariţia industriilor
feudale pe teritoriul României, în „Studii şi comunicări”, Sibiu, 1978, p. 103.
4
Vasile Cărăbiş, Judeţul Jaleşului, p. 88.
5
DRH, B, I, p. 21, 44, 95, 98-99.
6
DIR, B, XIV, p. 83 (nr. 69).
7
DRH, B, I, p. 21 (nr. 27).
8
Ibidem, p. 61 (nr. 26), p. 99, 111 (nr. 49-50).
34
mănăstirea Govora1, aveau proprietăţi de aceeaşi natură. Un hrisov rămas de pe vremea lui
Mircea cel Bătrân ne înştiinţează că la 11 mai 1399 existenta o moară pe râul Bistriţa lângă
Brădiceni (localitate aflată în judeţul Jaleş)2, ajunsă ulterior în posesia mamei domnitorului
(Calinichia doamna), cea care o va dărui mănăstirii Tismana3. Porunca lui Sigismund al
Ungariei dată în favoarea călugărilor Tismanei şi Vodiţei la 28 octombrie 1419 aminteşte
drepturile acestora că … să fie volnici peste tot venitul (…) precum şi peste câte (…) mori au
şi la Severin…4, iar Radu cel Mare întăreşte Govorii, printre altele, o moară la Râmnic5.
Toate câte s-au prezentat evidenţiază faptul că domnia şi mănăstirile avea în custodie
asemenea amenajări, însă ceea ce nu se ştie este dacă boierii şi moşnenii puteau deţine aşa
ceva, deşi morile erau folosite pentru a satisface nevoile colectivităţilor săteşti6. Situaţia
menţionată ar putea fi într-un fel limpezită graţie hrisovului din 23 aprilie 1441, cu
specificaţia că respectivul înscris face referire la un ţinut vecin cu pământurile olteneşti, în
document arătându-se că lui Stancu Moenescu şi fiilor săi le fusese confirmat un loc de moară
pe râul Olt în Ţara Făgăraşului7. Dacă ţinem seama de apropierea geografică a celor două
regiuni (cea a Făgăraşului şi cea a Olteniei), prin extrapolare, în lipsa unor dovezi concrete,
am putea bănui că o situaţia asemănătoare se găsea şi la vest de Olt, ştiut fiind faptul că satele
de aici aveau obligaţia să apere morile, să le îngrijească şi să le repare. Documentul lui Radu
cel Mare datat 9 ianuarie 1498 stă mărturie în acest sens, din paginile sale aflând că locuitorii
aşezărilor Bahna, Vârful Vladului şi Cleceveţul – aparţinând mănăstii Tismana – fuseseră
scutiţi de munca în folosul domniei la mori şi poduri8, hrisovul dat la 25 ianuarie 1499 în
beneficiul mănăstirii Govora afirmând şi el că locuitorii satului Glodul erau invitaţi să nu
participe la … nici o muncă a domniei mele (...), nici la cetate, nici la mori… 9. Obligaţii
asemănătoare se pare că aveau şi târgoveţii dependenţi10, care alături de locuitorii satelor
medievale erau îndemnaţi să îngrijească asemenea instalaţii, fapt ce demonstrează cât de
importante erau morile ridicate pe malul apelor, unele nefiind trecute în actele vremii.
Cercetările efectuate până în prezent au arătat că prototipul de moară hidraulică nu
reprezentase un caz unic, specialiştii căzând de acord asupra faptului că şi tipul de instalaţie
prevăzută cu ciutură avusese destul succes, acesta fiind, se pare, cel mai vechi model de
moară cunoscut în ţara noastră11.
Una dintre ocupaţiile care atestă ruptura definitivă a omului de celelalte vieţuitoare ale
planetei a fost ţesătoria, îndeletnicire promovată cu deosebire în epoca neolitică şi adusă
peste veacuri la rang de artă. Din momentul în care vor fi descoperite adevăratele proprietăţi
ale pânzei, produsul cu pricina va începe să fie tot mai căutat, la nivelul epocii medievale
acesta obţinându-se prin folosirea unor procedee care amintesc de vremuri îndepărtate,
capabile să ateste un obicei sedentar. Atribuit fondului lexical traco-geto-dacic, cuvântul
pânză se adaugă termenilor autohtoni fără corespondent în limba albaneză12, din păcate fiind
acumulate puţine informaţii care să pomenească explicit practicarea ţesătoriei în secolele al
XIV-lea şi al XV-lea. Atenţia cercetătorilor a fost totuşi reţinută de o informaţie interesantă,
1
Ibidem, p. 354 (nr. 220) ; Aurelian Sacerdoţeanu, Moara din Râmnic a mănăstirii Govora, în „M. O.”, XV,
1963, nr. 5-6, pp. 371-373.
2
3
DIR, B, XIV, I, pp. 46-47.
4
Idem, B, XV, p. 74.
5
Ibidem, p. 241.
6
7
DRH, B, I, p. 161.
8
Ibidem, p. 459.
9
Ibidem, p. 474.
10
Ibidem, p. 84.
11
12
Ion I. Rusu, Limba traco-dacilor, Bucureşti, 1967, p. 216.
35
anume că mănăstirea Cozia obţinea postav prin munca satelor dependente1, specialiştii fiind
de părere că pentru a ajungă la produsul finit, lucrătorii utilizau pivele, vâltorile (sau şteze) şi
dîrstele2. Din păcate însă, în actualul stadiu al cercetărilor şi ţinând cont că nu dispunem de
date suficiente privind meşteşugul ţesătoriei, este greu să ne pronunţăm asupra existenţei unor
amenajări de acest tip pentru secolele XIV şi XV. Nu ştim clar nici dacă amintitele instalaţii
erau întrebuinţate pe întreg cuprinsul Ţării Româneşti3, cu atât mai mult pentru regiunea
Oltenia, dar, dacă citim mai atent un document rămas de pe vremea lui Vlad Dracul (1441) 4,
am putea deduce că ele erau folosite.
Analizând cum se cuvine câteva resturi textile atribuite cronologic veacurilor XIV –
XV, specialiştii au sesizat relaţii strânse promovate cu regiuni aflate în afara spaţiului
românesc, dovedind şi pe această cale existenţa schimbului efectuat la mare distanţă. Un
exemplu în acest sens îl reprezintă şnurul fragmentar ţesut din fire de mătase, având culoare
verzuie metalică şi mijlocul din fir de in şi cânepă 5, despre care s-a afirmat că poate fi un
indiciu al relaţiilor comerciale existente între regiunea sud-vestică a Ţării Româneşti şi
comunităţile aflate în sudul fluviului6.
3.4. Exploatarea sării şi alte meşteşuguri
Încă din cele mai vechi timpuri sarea a ocupat un loc de frunte – poate chiar primul –
între bogăţiile subsolului ţării, denumirea fiind de origine latinească (sal şi salis), însă ne lasă
să reflectăm în egală măsură şi asupra convieţuirii româno-slave, dovedită prin intermediul
toponimelor derivate din termenul slav slan (Slatina, Slătinicul)7. Studiind efectul dezvoltării
relaţiilor de producţie asupra vieţii economice în ansamblu, unele opinii s-au dovedit a fi de
mare ajutor pentru perceperea justă a structurilor sociale existente pe perioada feudalismului
românesc. Rolul jucat de factorul uman în dezvoltarea amintitelor relaţii a contribuit decisiv la
creştere productivităţii unor sectoare economice, obţinerea sării fiind de departe cea mai
apreciată muncă, extragerea sa din ocne (termenul indică o „mină”) realizându-se şi astăzi cu
o deosebită intensitate.
La nivelul secolului al XIV-lea sarea se pare că satisfăcea toate nevoile societăţii,
exploatările aflate în regiunea Ocnele Mari (judeţul Vâlcea) jucând un rol important în acest
sens8, fiind un areal geografic luat în considerare şi de înscrisurile lui Mircea cel Bătrân.
Concret, într-unul dintre hrisoavele domneşti întocmite între anii 1402 – 1418 figurează
Anghel de la ocne cu danii către Cozia9, exploatările respective nefiind altceva decât minele
amintite anterior, ţinând cont că, de-a lungul timpului, acestea promovaseră legături
importante cu mănăstirea10. Pe aceeaşi linie informativă îl aflăm şi pe un anume …Voico de la
ocne…, prezent în calitate de martor la 1425 în paginile testamentului boierului Petru Man
pentru mănăstirea Cozia, concluzia la care s-a ajuns fiind aceea că înscrisul aminteşte
indiscutabil despre ocna vâlceană11. Interesant este şi tratatul încheiat între despotul
dobrogean Ivanco şi genovezii de la Pera, documentul scoţând în evidenţă îngăduinţa primului
pentru tranzitarea bunurilor aflate pe corăbiile italiene, printre care şi …sarea şi corăbiile în
1
DRH, B, I, p. 187.
2
3
Ibidem, p. 110.
4
DRH, B, I, p. 161.
5
Constantin Stuparu, Cercetări asupra aşezării ..., p. 138.
6
Ion Nestor, Şantierul Suceava, în „SCIV”, IV, 1953, nr. 1-2, p. 360.
7
8
DIR, B, XIV, p. 59.
9
DRH, B, I, p. 62
10
Aurelian Sacerdoţeanu, Din arhivele mănăstirii Cozia, în „Hrisovul”, VI, 1946, pp. 82-83.
11
36
timp de şase luni…1. Trecut prin filtrul unei critici amănunţite, textul pare că se referă la
aceleaşi Ocnele Mari2, deoarece nu avem ştiri care să amintească în vreun fel de vreo
exploatare asemănătoare existentă atunci în Dobrogea3. Tot documentele mai amintesc şi că
ocna va rămâne principala exploatare de sare a Ţării Româneşti pe vremea lui Radu cel Mare,
domnitorul dăruind Tismanei la 29 iulie 1497…câte două care de sare din Ocnele de la
Râmnic, un car de sare măruntă, cât va putea lua şi un al doilea car de 400 bolovani…4.
Aproape toate hrisoavele aparţinând secolelor al XIV-lea şi al XV-lea ce fac referiri la
sare, scot în evidenţă importanţa sa, produsul cu pricina fiind destinat atât consumului intern,
cât şi comercializării pe piaţa externă. Mediul ştiinţific autohton a avut ocazia de-a lungul
anilor să analizeze şi câteva înscrisuri întocmite cu prilejul efectuării unor tranzacţii cu sare
ori chiar donaţii domneşti, primul exemplu propus fiind cel al lui Radu Prasnaglava. În
hrisovului datat 19 iunie 1421, domnitorul muntean întărea mai vechile danii ale Coziei şi
Cotmenei, ocazie cu care era pomenită şi o ocnă la Ocna de Sus – mai precis o gură de ocnă –
se pare chiar Ocnele Mari: … şi metohurile de la Râmnic (…) şi ocnă la Ocnele de Sus… 5.
Vechimea exploatării de la Vel Ocna6, aflată în apropiere de Râmnicu Vâlcea, este
considerabilă, asupra acestui aspect pronunţându-se de-a lungul timpului mulţi specialişti, unii
afirmând că locul respectiv ar fi dat sarea la care face referire Vlad Dracul când spune că
fiecare piatră din zidul Cetăţii Giurgiului l-a costat pe tatăl său câte un bolovan de sare,
întâmplare relatată de cronicarul burgund Wavrin la 14457.
Vânzarea sării aducea venituri importante celui ce o extrăgea, dreptul de a avea ocne
aparţinând numai domniei, chiar şi atunci când proprietarul terenului unde se afla o asemenea
exploatare nu era autoritatea centrală8. Un hrisov scris din ordinul lui Radu cel Frumos
relatează explicit faptul că mănăstirea Cozia cumpăra sare la 14 octombrie 1465, ceea ce
înseamnă că nu mai avea drept de posesie asupra Ocnelor Mari, ca pe timpul lui Mircea cel
Bătrân ori Radu Prasnaglava9, situaţie confirmată şi cu ajutorul altor documente. Unele
hrisoave atribuite celei de-a doua jumătăţi a secolului al XV-lea fixează ideea că numai statul
avea dreptul să posede ocne, nu şi alte categorii sociale, însă când vine vorba despre
comercializarea produsului, situaţia pare uşor schimbată. Autoritatea centrală era dispusă ca
uneori să lase din acest drept şi altora, în primul rând mănăstirilor, domnia înzestrând periodic
lăcaşurile monahale cu sare (hrisovul lui Radu cel Mare din 29 iulie 149710), pe care călugării
o comercializau în nume propriu, ajutaţi şi de înalte porunci domneşti: …ca să umble slobode
căruţele acestei mănăstiri şi să cumpere sare la ocne, pe care cumpărând-o, vamă să nu
dea… (hrisovul lui Vladislav al II-lea din 7 august 145111). Legea era foarte strictă şi conform
ei, nici un proprietar de pământ fie boier, fie sat de moşneni sau chiar mănăstire, nu aveau
dreptul să deţină ocne fără încuviinţare domnească12, mănăstirea ori boierul pe domeniul
cărora se găsea o asemenea amenajare, beneficiind în vremea lui Radu cel Mare de un procent
egal cu 3 % din sarea extrasă, cantitate ridicată pe viitor la 10 %13. Comercializarea sării de
către persoanele laice se făcea, probabil, numai cu autorizaţie specială şi mai mult în folosul
1
2
3
Aurora Ilieş, Ştiri în legătură cu exploatarea sării în Ţara Românească până în veacul al XVIII-lea, în
„SMIM”, vol. I, 1956, p. 158.
4
DIR, B, XV, p. 248.
5
Ibidem, pp. 76-77.
6
DRH, B, I, p. 62, 113, 336, 450.
7
Aurora Ilieş, art. cit., în op. cit., p. 158.
8
9
DIR, B, XV, pp. 76-77.
10
DRH, B, I, pp. 450-451.
11
Ibidem, p. 187.
12
13
DRH, B, I, p. 81.
37
domniei1, comparativ cu comerţul efectuat de călugări, mănăstirile primind din partea statului
o excepţie de la regulă.
Mai toate documentele întocmite pe perioada veacurilor XIV – XV scot în evidenţă
faptul că negoţul cu sare promovat de Ţara Românească se afla pe o pantă ascendentă,
veniturile aduse vistieriei domneşti fiind remarcabile, stârnind uneori invidia şi chiar
îngrijorarea vecinilor. Sarea care se procura din regiunile vâlcene era comercializată pe piaţa
externă de către oamenii domniei, aceştia făcând concurenţă celorlalţi parteneri, aflaţi şi ei în
căutarea unor avantaje de pe urma desfacerii sării cumpărată din alte părţi. Este posibil ca
sarea de la Ocnele Mari să se fi vândut mai uşor, poate datorită preţului de achiziţionare
accesibil determinat de abundenţa produsului, ceea ce stârnea o agitaţie motivată în rândul
rivalilor comerciali europeni. Asemenea neplăceri ajungeau repede la urechile autorităţilor
statelor vecine care, dorind să pună capăt situaţiei defavorabile prin care treceau proprii lor
negustori, luau măsuri în consecinţă. Aşa putem înţelege documentul lui Ludovic I al Ungariei
semnat la Vişegrad în 16 martie 1373, prin care suveranul cerea comitelui de Timiş să
oprească la Orşova aducerea sării din Ţara Românească, în conţinut arătându-se că …
poruncim credinţei voastre (…) opriri a pomenitei sări din Ţara Românească, să îngăduiţi să
stea la Orşova omul magistratului Sarachen… 2. Dincolo de nemulţumirea firească pe care o
manifestă monarhul maghiar, documentul citat scoate în evidenţă vechimea salinelor din
sudul Carpaţilor, exploatările aflate aici fiind cunoscute, se pare, cu mult înaintea perioadei lui
Basarab I (1310 ? – 1352). Deşi există dovezi care susţin acest punct de vedere, unele medii
ştiinţifice de la noi au exprimat ideea că exploatarea în mod sistematic a ocnelor valahe nu s-
ar fi putut face decât după încheierea procesului de cristalizare a statului muntean, petrecut
cândva prin secolul al XIV-lea3.
Povestind călătoria efectuată în veacul al XVII-lea de către patriarhul Macarie al
Antiohiei, cronicarul Paul de Alep aminteşte în limba arabă faptul că sarea aflată în ocnele
româneşti avea culoarea neagră, devenind albă doar în urma pisării, menţionând faptul că
lucrătorii săpau adânc s-o extragă şi s-o taie. Din păcate, nu există date suficiente cu privire la
situaţia socială a celor ce munceau în ocnele secolelor al XIV-lea şi al XV-lea4, însă există
câteva documente – ce-i drept, din veacul al XVII-lea – de unde aflăm că lucrătorii se recrutau
mai ales din rândul ţiganilor robi, fiind recompensaţi pentru munca lor cu sume de bani (…s-
au luat această gură de ocnă de domni şi au rămas şi ţiganii ca nişte lucrători cu bani…)5.
În desursul timpului, românii au ştiut să exploateze eficient toate bogăţiile naturale ale
locului, între acestea figurând şi lemnul pe care cei interesaţi îl procurau având la dispoziţie
mulţimea pădurilor. Folosit ca material de construcţie, în veacurile al XIV-lea şi al XV-lea era
necesar atât la înălţarea locuinţelor civile ori militare, cât şi a aşezămintelor monahale,
meşterii lemnari lucrând după reguli stricte, impuse de condiţia socială a beneficiarului sau
particularităţile formelor geografice. În urma campaniilor arheologice s-a observat preferinţa
localnicilor pentru locuinţele de tip bordei, numărul acestora fiind mai ridicat în regiunile de
câmpie, marcând astfel o legătură peste timp cu aşezările epocilor străvechi (descoperirile de
la Vădastra – Olt, Verbicioara – Dolj ş.a.6). Din păcate, raportându-ne la stadiul în care se află
azi cercetarea ştiinţifică, este foarte greu să se realizeze o analiză pertinentă asupra tipurilor de
locuinţe utilizate de negustorii medievali în secolele XIV şi XV. Informaţii esenţiale în acest
sens aproape că lipsesc, aşezările cu caracter comercial fiind supuse unor transformări
prelungite, datorită anumitor factori politico-militari. Între aceştia figurează desele incursiuni
efectuate în regiune de hoardele jefuitoare, care au marcat tot atâtea momente de distrugere a
1
2
DRH, D, I, p. 106.
3
4
5
Aurora Ilieş, art. cit., în op. cit., p. 180, 182.
6
38
aşezărilor protourbane, fapt ce atrăgea după sine, mai mereu, câte o altă etapă de
reconstrucţie.
Prelucrarea lemnului la români apare ca o ocupaţie milenară, iar dacă este ceva de care
să ne pară rău în legătură cu civilizaţia geto-dacilor, o reprezintă în primul rând relativa
absenţă a obiectelor cu destinaţie artistică. Explicaţia este dată de faptul că daco-geţii utilizau
mult lemnul, obicei transmis ulterior prin legături transcendentale şi lemnarilor zilelor noastre.
La nivelul epocii medievale, meşteşugul respectiv avea să fie bine reprezentat, un document
din 5 aprilie 1564 amintind că o suprafaţă mare de pădure din împrejurimile Băii de Aramă
fusese tăiată în scopul … de a scoate şindrile şi scoarţe şi toate ce le-au trebuit … 1, meşterii
folosind la ridicarea locuinţelor diverse unelte. Asemănătoare în mare măsură cu cele utilizate
în zilele noastre, s-au găsit în siturile arheologice instrumente de tipul ciocanelor, dălţilor,
răngilor, burghielor, scoabelor din fier, fierăstraie, bărzi de tâmplărie ş.a., în perimetrul
localităţii Gruia – Mehedinţi prelucrarea lemnului fiind dovedită cu ajutorul unui burghiu
având forma literei „T”2. Despre obiectul cu pricina specialiştii au concluzionat că este identic
celor descoperite la Coconi3, pe malul Dunării fiind identificat alături de 30 scoabe necesare
fixării grinzilor şi a scândurilor din lemn, precum şi cuie în patru muchii de tipul celor „cu
cioc”4. Legat indisolubil de domeniul construcţiilor, meşteşugul zidăriei este atestat prin
intermediul a numeroase edificii ridicate de-a lungul timpului, câteva imagini sugestive, mai
mult schematice, aparţinând mijlocului secolului al XIV-lea, fiind zugrăvite pe pereţii bisericii
Sf. Nicolae Domnesc aflată la Curtea de Argeş5.
La un moment, în paginile prezentului studiu s-au făcut câteva referiri privind
cultivarea viţei de vie, ocazie cu care au fost aduse lămuriri şi asupra recipientelor destinate
depozitării ori transportului vinului în secolul al XIV-lea. „Responsabili” cu fabricarea buţilor
şi a butoaielor fuseseră butarii (dogarii), meşteri care practicau o meserie ce nu are sfârşit,
vasele amintite trebuind aproape constant să fie verificate ori reparate6, fără a mai pune la
socoteală şi nevoia confecţionării altora noi. Şi practicarea ţesătoriei ori a creşterii animalelor
generează, inevitabil, îndeletniciri adiacente, un rol de seamă în cadrul acestora avându-l
meşterii croitori (lucrători specializaţi în prelucrarea pânzeturilor, a mătăsurilor, a
postavurilor de import sau autohtone ş.a.), tăbăcarii şi pielarii (meseriaşi pricepuţi în
prelucrarea pieilor de animale de toate tipurile). Transportul diverselor produse către pieţele
interne şi externe nu ar fi fost posibil fără priceperea şi îndemânarea meşterilor căruţaşi,
atelajele româneşti fiind atestate încă de timpuriu7, mărturie stând atât hrisovul din 15 ianuarie
1467 care face referire la transportul peştelui 8, cât şi cel datat 29 iulie 1497, unde sunt
pomenite … două care de sare din Ocnele de la Râmnic … 9. Hrisovul lui Radu cel Mare din 9
ianuarie 1498 afirmă că trei sate dependente ale Tismanei fuseseră scutite de munci, nu însă şi
de lucrul la poduri10, meşterii podari având obligaţia să răspundă chemării autorităţii centrale,
atunci când aceasta îşi manifesta dorinţa de a se ridica asemenea amenajări.
1
DIR, B, XVI, vol. III, p. 188.
2
Constantin Stuparu, Cercetări asupra aşezării..., p. 138.
3
Nicolae Constantinescu, op. cit., p. 79.
4
Constantin Stuparu, Cercetări asupra aşezării..., p. 138.
5
V. Vătăşianu, Istoria artei feudale în ţările române, Bucureşti, 1959, pp. 328-329, 363, 365-366, 371 apud
6
Ibidem.
7
Ibidem, p. 118.
8
DRH, B, I, pp. 224-224.
9
Ibidem, pp. 450-451.
10
39
CAPITOLUL IV
ASPECTE ALE VIEŢII COMERCIALE ŞI FINANCIARE
Realităţile cotidiene arată că aspiraţiile ţărilor lumii la o existenţă normală depind de

promovarea unor legături amiabile cu partenerii internaţionali, prosperitatea în plan intern
reprezentând o condiţie esenţială pentru ca respectivele contacte să devină şi eficiente. Pe
perioada evului mediu, majoritatea statelor au căutat să realizeze asemenea angajamente,
urmărind să-şi valorifice poziţia geografică favorabilă, ce le plasa de-a lungul traseele marilor
drumuri comerciale. Ţara Românească reprezintă un bun exemplu în acest sens, domnitorii
munteni fiind gata să profite de avantajul primit din partea naturii, urmărind să creeze toate
condiţiile pentru ca activităţile comerciale să se desfăşoare cu succes. Atragerea negustorilor
şi încurajarea comerţului în ambele sensuri, au fost preocupări constante ale autorităţii
domneşti, teritoriul nord-dunărean intrând şi în atenţia vecinilor potenţi, care vor căuta să-şi
impună aici supremaţia ori controlul (vorba cronicarului, aflat în calea răutăţilor).
Cercetările au demonstrat că rutele comerciale europene îndepliniseră un rol decisiv
în cristalizarea statului feudal muntean, traversând spaţiul cuprins între Carpaţi şi Dunăre încă
din secolul al XIII-lea, unde se intersectau produsele Europei central-apusene (vezi postavul
flamand) cu spiţeriile, mirodeniile şi ţesăturile orientale, transportate pe mare şi pe Dunăre 1.
Izvoarelor istorice pot proba vechimea acestor schimburi, la loc de cinste fiind descoperirile
cu caracter monetar, aparţinând cronologic atât veacurilor III, IV cât şi intervalului secolelor
IX – XIII2.
Folosirea de către limba română a termenilor de origine latinească „neguţător”
(negotium), „a vinde” (vindere) ş.a. probează continuitatea pe perioada migraţiilor a
1
Şerban Papacostea, Evul mediu românesc, Editura Corint, Bucureşti, 2001, p. 374.
2
40
activităţilor comerciale desfăşurate în nordul Dunării, ele crescând în intensitate odată cu
începutul evului mediu timpuriu. La acel moment istoricii vorbesc despre o convieţuire
româno-slavă, amintitele grupuri etnice promovând, firesc, şi relaţii cu conotaţii comerciale,
câteva cuvinte specifice aparţinând fondului lexical slav păstrându-se în limba noastră („târg”,
„vamă”, „a plăti” etc.)1. Cercetarea lingvistică a identificat şi alţi termeni, de origine greco-
bizantină, prezenţa lor în vocabularul românesc fiind pusă pe seama contactului direct avut cu
regiunile imperiului bizantin ori prin mijlocirea graiurilor sud-slave2 („ieftin”, „cântar”,
„migdal”, „mirodenii”, „măr”, „piper”, „săpun”, „prăvălie” ş.a.3).
Reţelele comerciale pe care le utilizau negustorii români în evul mediu puteau aduce
satisfacţii statului muntean, însă de departe cea mai importantă s-a dovedir a fi cea cu cetăţile-
târguri săseşti Braşov şi Sibiu, aflate dincolo de munţi. Pentru ambele părţi, circulaţia
mărfurilor însemnase foarte mult, apariţia celor două centre urbane fiind rezultatul
privilegiilor acordate de regalitatea maghiară comunităţilor săseşti din Ardeal, Sibiul şi
Braşovul având ca prioritate „zero” achiziţionarea mărfurilor din Ţara Românească şi
Moldova4. Datorită faptului că prosperitatea lor economică depindea de relaţiile comerciale
promovate cu regiunile extracarpatice, cele două oraşe au încercat în dese rânduri să menţină
aici negoţul liber, istoria consemnând şi momente când s-a apelat la practici ce depăşeau cu
mult sfera preocupărilor mercantile. În acest caz, reacţiile autorităţii centrale din Ţara
Românească nu întârziau să apară, unii domnitori munteni atrăgând atenţia şi reclamând
reciprocitate pentru comercianţii lor, mergând până acolo încât închideau temporar trecătorile
montane. Când un asemenea eveniment nedorit se producea, reprezenta cel mai dificil
moment cu care se puteau confrunta Sibiul şi Braşovul, oraşele fiind greu încercate, producţia
stagnând aproape instantaneu prin tăierea oricăror legătură cu pieţele importante aflate în
Peninsula Balcanică.
Domnitorii Ţării Româneşti se vedeau obligaţi să ia toate măsurile pentru a favoriza
activităţile cu caracter comercial5, o atenţie deosebită dând în special vămilor interne şi celor
de graniţă. Prin punctele vamale erau tranzitate zilnic mărfuri diverse, circulaţia lor aducând
venituri considerabile la vistieria ţării, pe care domnitorii şi-o doreau cât mai bogată, având în
vedere situaţia internaţională nu prea favorabilă. Consolidarea statului în plan politic şi
creşterea forţei sale militare erau priorităţi majore ale autorităţii centrale, motiv pentru care
colectarea taxelor impuse produselor comerciale va deveni o sursă deloc de neglijat, trecându-
se rapid la organizarea vămilor domneşti6.
4.1. Căi de comunicaţie
Încă din cele mai vechi timpuri, grupurile umane au fost preocupate să menţină
legături strânse între ele, transformările ivite în plan evolutiv îndemnând ca, pe lângă raţiuni
de natură fizică, să apară şi cele cu caracter comercial. Pentru ca asemenea activităţi să poată
fi desfăşurate sub bune auspicii, era necesară prezenţa traseelor special amenajate destinate
circulaţiei persoanei şi a mărfurilor, teritoriul ţinut sub observaţie găzduind încă din
antichitate diferite căi de acces. Geto-dacii utilizaseră potecile prin pădure, cele bătute de-a
1
Ştefan Meteş, Relaţiile comerciale ale Ţării Româneşti cu Ardealul, până în veacul al XVIII-lea, Sighişoara,
1920, p. 38; Alexandru Rosetti, Istoria limbii române de la origini până în secolul al XVII-lea, Bucureşti, 1968,
p. 161.
2
3
Horia Mihăescu, Influenţa grecească asupra limbii române până în secolul XV, Bucureşti, 1966, pp. 186-187.
4
Ioan Prahoveanu, Vama medievală de la Bran, în „Revista Istorică”, nr. 9-10, tom 8, 1997, p. 685.
5
6
Şerban Papacostea, op. cit., p. 379.
41
lungul apelor, peste dealuri, coline, câmpuri, prin văile largi ce permiteau accesul ş.a.1,
reţeaua de drumuri ridicată în vremea stăpânirii romane fiind folosită şi după retragerea
aureliană (secolul III), dovadă că în limba română se păstrează termenul „pământ” ca un
derivat al latinescului pavimentum2.
Căile medievale de comunicaţie nu se ridicaseră la pretenţiile şi calitatea celor utilizate
în epoca romană3, transportul realizându-se cu mare greutate pe perioada căderilor de
precipitaţii, traseele traversând câmpuri, vaduri, păduri etc. În ciuda tuturor greutăţilor, la
nivelul regiunii Oltenia – ca de altfel pe întreag teritoriul statului muntean – exista o circulaţie
relativ intensă, puţinele ştiri păstrate până în zilele noastre indicând faptul că domnitorii,
boierii şi în general toate categoriile sociale, utilizau itinerariile cunoscute. Aşa, de pildă,
găsim o relatare a lui Mircea cel Bătrân din 1406 în urma întâlnirii avute cu regele Sigismund
al Ungariei la Cetatea Severinului, unde se menţionează că … mergând domnia mea către
Severin să mă întâlnesc cu craiul, astfel am ajuns (…) cu toţi boierii… 4. Din păcate, izvoarele
istorice nu stabilesc exact vechimea drumurilor medievale, însă se pare că anumite trasee erau
cunoscute locuitorilor încă din antichitate, facă ţinem seama că anumite hrisoave aparţinând
secolelor XV şi XVI oferă indicaţii în acest sens5. Aşa găsim relatarea lui Alexandru cel Rău
(1592 – 1593) din 6 iunie 1593 privind …drumul vechi al muntenilor…6, despre care se ştia la
vremea respectivă că trecea alături de moşia Craioviţei, fiind cu siguranţă întrebuinţat cel
puţin din secolul al XV-lea.
În paralele cu cristalizarea structurilor statului muntean şi înţelegând perfect
importanţa schimburilor comerciale, domnia va acorda o atenţie deosebită căilor de acces, cu
atât mai mult, cu cât unele se dovedeau a fi prelungiri din marile trasee europene. De pe malul
Dunării, străbătând regiunile subcarpatică şi montană pe direcţia S – N, porneau trasee spre
Ardeal prin pasurile Vâlcan (la vest de Jiu) şi Turnu Roşu, alte drumuri având ca orientare
sensul E – V. Unul dintre acestea venea de la Severin spre gurile Ialomiţei travesând regiunea
prin Cerneţi, Craiova şi Caracal, pentru ca mai apoi să treacă în Muntenia, peste râul Olt7.
Severinul apare ca destinaţie şi pe ruta ce o apuca de la Orşova spre Curtea de Argeş prin Baia
de Aramă8, aşezarea dunăreană fiind un punct comercial important şi pe traseului care
urmărea linia Dunării9. Majoritatea drumurilor principale întâlnite la nivelul Olteniei nu erau
altceva decât segmente europene, purtând fie denumiri de văi, fie pe cele ale unor târguri
(documentul lui Vlad Dracul din 1437 – 1438 aminteşte despre …drumul cel vechi al
Slatinii…10), din ele desprinzându-se artere (poteci) care racordau numeroase aşezări.
Circulaţia la nivelul epocii medievale nu s-a defăşurat în condiţii optime, aceia care
utilizau căile de tranzit neavând garantată siguranţa deplină, ba chiar au fost cazuri când
anumite persoane ascundeau conştient trasee pe unde se tranzitau diverse bunuri furate ori de
contrabandă, căutând astfel să se ferească de ochiul vigilent al autorităţilor11. Ceea ce putem
afirma este faptul că rutele comerciale reprezentau, totuşi, o prioritate pentru domnie,
instituţia centrală fiind interesată să atragă la vistieria ţării cât mai multe venituri, promovând
politici de protecţionism. Locuitorii satelor erau obligaţi să amenajeze şi să întreţină drumuri,
1
Romeo A. Popa, Florentina C. Popa, Civilizaţii antice în judeţul Mehedinţi (sec. XIII a.Chr.-sec. IV p.Chr.),
Editura MJM, Craiova, 2004, p. 54.
2
3
4
DRH, B, I, p. 71.
5
Vladimir Osiac, Dinică Ciobotea, Ion Pătroiu, Virgil Joiţa, op. cit., p. 27.
6
DIR, B, XVI, vol. VI, p. 74.
7
8
Zaharia Gărău, Noi argumente privind bătălia de la Rovine lângă Craiova, o ipoteză de lucru, în „Oltenia.
Studii şi comunicări”, III, Craiova, 1981, p. 73
9
Ion Stângă, Contribuţii privind dezvoltarea economico-socială...., pp. 146-147.
10
DRH, B, I, p. 84
11
42
probabil că aşa stăteau lucrurile pe timpul domnitorului Vlad Dracul1, confirmarea venind din
vremea lui Radu cel Mare, atunci când poruncea ca satele Bahna, Vârful Vladului şi
Clecevenţ să fie scutite de munca la poteci (9 ianuarie 1498)2.
Ţinuturile aflate la vest de Olt au fost brăzdată în epoca medievală de câteva trasee
internaţionale mai importante, ţinta lor fiind să atingă Dunărea şi să treacă în peninsula
Balcanică, ajungând chiar la Marea Neagră. Datele obţinute până în prezent ajută la trasarea
itinerariului unor dintre ele, cu menţiunea că studiul de faţă nu şi-a propus o abordare
exhaustivă, ci doar creionarea unei sinteze menită să ajute la înţelegerea intensităţii cu care se
desfăşura circulaţia mărfurilor în veacurile XIV şi XV. O asemenea rută pornea din Oradea
spre sudul fluviului prin Orşova, în timp ce din Ţara Haţegului cobora prin depresiunea
Petroşani – pe valea Jiului – un nou drum, paralel cu traseul central-european ce trecea prin
Turnu Roşu şi care lega Transilvania de Dunăre3. Ruta pornită din Ţara Haţegului a cunoscut
o importanţă deosebită în secolul al XIII-lea, dar mai cu seamă în cele următoare (XIV şi
XV), reuşind să ajungă la Târgu Jiu prin pasul Vâlcan, fiind informaţi că aici comercianţii
erau obligaţi să plătească o primă vamă impusă mărfurilor tranzitate4. Se păstrează suficiente
date pentru a demonstra că negustorii ardeleni erau obişnuiţi în secolul al XVI-lea să coboare
spre târgurile olteneşti organizate la Câineni (pe valea Oltului), făcând popas în Vâlcea 5, în
veacul al XV-lea circulaţia pe aici fiind intensă, motiv pentru care regele Matei Corvin va
porunci lărgirea traseului, deoarece era aşa de strâmt în unele locuri, încât abia puteai să treci
cu calul6. Dacă mai adăugăm şi faptul că ţările româneşti ale Haţegului, Bârsei şi Făgăraşului
avuseseră legături timpurii cu teritoriile voievozilor Litovoi, Seneslau şi cu Ţara Severinului7,
se constată o vechime reală a acestor trasee, fiind atestată pe această cale continuitatea
relaţiilor promovate între comunităţile aflate pe ambii versanţi ai Carpaţilor. Mai mult decât
atât, pescăriile dunărene pomenite la 1247 făceau tot posibilul ca pieţele sibiene să nu
cunoască lipsa peştelui, produs pe care ţăranii olteni îl aduceau aici cu carele lor grele pe
drumul anevoios al Oltului, luând mai apoi calea şi spre alte centre comerciale din Ardeal8.
Cea mai veche ştire referitoare la drumurile comerciale care traversau Oltenia o avem
din documentul lui Vladislav Vlaicu dat în 1374, unde sunt amintite satele Hârsomuinţi
(Hârşova – lângă Balta Bistriţei) şi Vadul Cumanilor, pe care le dăruieşte mănăstirii
Tismana9. Ultima aşezare se găsea în imediata apropiere a vadului de la Calafat, aici
funcţionând un important punct vamal dunărean, denumirea sa (Vadul Cumanilor) indicând o
posibilă existenţă ce devansează perioada întemeierii statului muntean, regiune supusă
controlului temporar al cumanilor10. Cunoscutul hrisov emis în anul 1369 prin care ţarul
Sracimir chema pe braşoveni să aprovizioneze cu mărfuri Vidinul11, evidenţiază indirect
importanţa drumului comercial ce lega Calafatul de Transilvania, monarhul bulgar
îndeamnând pe braşoveni să-l urmeze, fiind aproape sigur că ei îl cunoşteau. Traseul respectiv
lega localităţile Băileşti – Craiova – Balş – Piatra Olt – Drăgăşani – Rm. Vâlcea – pasul
Câineni12 şi se pare că era foarte solicitat, specialiştii spunând că el se bifurca la Craiova.
1
Ibidem.
2
DRH, B, I, p. 259.
3
DRH, D, I, p. V.
4
Ştefan Meteş, op. cit., p. 22.
5
6
Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, II, partea a doua, ediţia IV, Bucureşti, 1946, pp. 551-552.
7
DRH, D, I, p. V.
8
9
DIR, B, I, XIV, p. 153.
10
11
Grigore Tocilescu, 534 de documente slavo-române din Ţara Românească şi Moldova privitoare la legături cu
Ardealul 1346-1603, Bucureşti, 1931, p. 3.
12
Adina Berciu-Drăghicescu, Moneda în plata taxelor vamale în sec. XV-XVI în Ţara Românească, în „CN”, II,
Bucureşti, 1979, p. 134.
43
Teoria lansată are susţinere în faptul că de aici, spre sud, pornea traseul numit drumul
Tibetului – după o aşezare din Bulgaria – atestat pe la 1480, documentul cu pricina oferind şi
informaţia că pentru mărfurile tranzitate se lua vama de timbru1.
Traiectoria pe care afluenţii Dunării o urmează atunci când străbat Oltenia a influenţat
orientarea majorităţii traseelor medievale, aceasta fiind făcută pe direcţia NV – SE,
intersectându-se la un moment dat cu artere importante ce aveau ca punct comun Severinul.
Sursele cercetate vorbesc despre faptul că, cel puţin în secolul al XV-lea, existau numeroase
căi de acces ce parcurgeau regiunile de câmpie, podiş şi munte, negustorii putând să-şi
transporte mărfurile în condiţii acceptabile plecând din punctul vestic extrem al ţării
(Severin), către cel similar situat în est (la Brăila). Aşa avem, mai întâi, o poruncă dată de Dan
al II-lea târgoviştenilor prin care domnitorul îi anunţa că …să umblaţi şi pe la Severin şi prin
toate târgurile…2, urmată de un îndemn făcut căruţelor mănăstirii Cozia …să umble slobode
(…) nicăieri să nu dea vamă, la toate târgurile şi la toate vadurile, de la Severin până la
Brăila, nici pe drumurile munţilor… 3. Primul itinerar era fixat pe direcţia E – V şi trecea pe
sub munte (Severin – Baia de Aramă – Râmnicu Vâlcea), cealaltă cale având aceeaşi
orientare, însă traversând dealurile şi zonele mai joase, dispuse pe traseul Severin – Craiova –
Slatina. Tot documentele spun şi că ultimul drum purta în zona de şes denumirea de drumul
Diiului (adică al Vidinului), existând posibilitatea ca acesta să se fi bifurcat spre fluviu la
Craiova, ocazie cu care pot fi identificate intense activităţi comerciale desfăşurate cu sudul
Dunării4. Faptul că localitatea Craiova se considera un …oraş mare împoporat şi plin de tot
belşugul…5, face ca probabilitatea amintitei bifurcaţii să devină plauzibilă, traseul legând
practic comerţul Olteniei de cel al Peninsulei Balcanice şi restul Europei6.
Studiind cu mare atenţie înscrisurile vremii, s-a ajuns la concluzia că în secolele al
XIV-lea şi al XV-lea drumurile ce tranzitau Oltenia legau vadurile de la Dunăre (exemplul
Calafatului) de pasurile montane, rutele folosind cu precădere căile naturale săpate de râurile
Olt şi Jiu. Faptul că traseele comerciale urmau cursul descris de cele două ape, a îndemnat
satele dispuse de-a lungul lor să se integreze marelui circuit comercial, descoperirile
arheologice oferind spre studiu în anii trecuţi numeroase depozite monetare compuse din
ducaţi româneşti7. De la Râmnicu Vâlcea cobora pe valea Oltului un drum spre Slatina,
negustorii veniţi din Sibiu fiind obligaţi să plătească aici o nouă vamă, traseul ajungând în
cele din urmă la vadul Nicopolei, de unde se continua spre Bulgaria 8. Se pare că vama aflată
la vadul Slatinei, amplasată pe drumul Sibiului, aparţinea mănăstirii Govora şi aducea venituri
consistente acesteia, fiind dăruită de către domnitorul Radu cel Mare 9, traseul care cobora pe
valea Oltului făcând parte din categoria celor mai importante căi ale Ţării Româneşti. Pornit
de undeva din Ţara Loviştei, el se bifurca spre Turnu Măgurele la sud de Slatina, o altă arteră
pornind spre Calafat prin Balş – Craiova – Jitianu – Cioroiaşi – Maglavit, cap de linie fiind
aşezarea Basarabi10.
Una dintre ţintele preferate ale negustorilor în epoca medievală fusese centrul
comercial de la Vidin, însă, mai înainte ca aceştia să poată ajunge aici, trebuiau să plătească
taxele vamale cerute la vadul Calafatului11. Alegând să efectueze o asemenea călătorie,
1
DRH, B, I, p. 268.
2
Ibidem, p. 109.
3
Ibidem, p. 187.
4
5
Ştefan Meteş, op. cit., p. 24.
6
Toma Rădulescu, Tezaurul monetar de la Rast..., p. 107.
7
Idem, Tezaurul monetar de la Bâzdâna, judeţul Dolj (sec. XIV-XV), în „Oltenia. Studii şi comunicări”, III,
Craiova, 1981, p. 94.
8
9
Ştefan Meteş, op. cit., p. 22
10
11
Vasile Cărăbiş, op. cit., p. 70.
44
comercianţii erau puşi să opteze între mai multe trasee dispuse pe malul stâng al fluviului,
unul dintre ele venind la Calafat dinspre fortificaţia Severinului urmând calea Dunării prin
Maglavit – Cetate, o altă rută deplasându-se paralel cu văile râurilor Jiu (se bifurca la Craiova,
spre Teslui – Dolj) şi Olt1. Pe lângă negustorii interesaţi de punctul comercial al Vidinului,
istoria ne-a arătat că şi regalitatea maghiară manifestase o preocupare intensă pentru amintita
aşezare, însă din cu totul alte motive, ungurii dorind să controleze traficul comercial
desfăşurat aici în secolul al XIII-lea. Cu acest prilej, coroana maghiară va inaugura un itinerar
ce lega Vidinul de Câmpia Panonică, drumul respectiv străbătând practic toată Câmpia
Banatului, trecând prin Orşova şi Severin2. Traseul avea să asigure repede succesul
călătoriilor de afaceri, o arată amploarea deosebită cu care circulau bunurile de tot felul, pe la
începutul secolului al XV-lea fiind cunoscute câteva puncte importante amplasate de-a lungul
său, unde se înregistrau ample activităţi cu caracter comercial3. Simultan cu escaladarea
reputaţiei amintitului traseu, aveau să apară şi alte centre economice, la fel de însemnate, unul
dintre ele fiind puternica fortificaţie a Severinului. Ocupând o poziţie strategică bună, la
intersecţia drumurilor comerciale4, cetăţii nu i-a luat prea mult timp să-şi formeze imaginea
unui nucleu economic important, mai multe documente recunoscând acest statut, între care şi
cel al lui Dan al II-lea din 10 noiembrie 1424 (sau 1431). Există hrisoave prin al căror
conţinut se observă clar cum domnitorii căutau să-i stimuleze pe târgoveţi să practice negoţul
în ţară, un exemplu fiind îndemnul adresat târgoviştenilor de a merge cu marfa lor …pe la
Severin şi pe la toate târgurile şi la Brăila… 5, act urmat în deceniile următoare şi de poruncile
lui Vladislav al II-lea (7 august 1451), Radu cel Frumos (14 octombrie 1465) sau Radu cel
Mare (4 iunie 1497)6. La Severin se intersectau unele dintre cele mai importante artere
comerciale, cum ar fi drumul pe sub munte Severin – Baia de Aramă – Râmnicu Vâlcea –
Bran şi Severin – Craiova – Slatina – Bucureşti (situat mai la sud), acesta din urmă tăind
practic în două zona de câmpie7. Cu timpul, celor două itinerare li se va alătura şi traseul
Braşov – Bran – Câmpulung – Slatina – Craiova – Cetatea Severinului8, devenind o
posibilitate pentru negustorii ce căutau să ajungă în regiunile balcanice, reprezentând o
alternativă viabilă la calea tradiţională spre Marea Neagră, cea prin Brăila9.
După modelul de succes al teritoriului aflat în jurul Cetăţii Severinului, un real interes
avea să stârnească şi cel dispus în apropierea fortificaţiei de la Celei – Sucidava (judeţul
Olt)10, cetatea fiind construită pe malul Dunării şi având un potenţial economico-militar demn
de luat în seamă. Deşi zona amintită nu avea reputaţia unui perimetru urban, cu toate că
Diploma cavalerilor ioaniţi (1247) făcuse trimitere la aşezarea de la Cheley şi iazurile din
apropiere11, importanţa comercială i-a fost conferită în special de poziţia strategică 12, în
secolele XIII – XIV aici intersectându-se drumurile ce coborau pe Jiu şi marele traseu care
urma râul Olt13.
1
Dinică Ciobotea, Circulaţia monetară în Oltenia în preajma constituirii statului feudal Ţara Românească (sec.
X-XIV), în „A. O.”, nr. 2, Craiova, 1983, p. 78.
2
Viorel Achim, Despre vechimea şi originea Banatului de Severin, în „R I”, tom. 5, 3-4, 1994, p. 238.
3
4
Gheorghe I. Cantacuzino, Cetăţile dunărene şi dezvoltarea unor centre urbane din Ţara Românească, în
„Historia Urbana”, tom IV, 1-2, Editura Academiei, 1996, p. 116.
5
DRH, B, I, nr. 55; Idem, D, I, nr, 144.
6
Idem, B, I, nr. 105, 128 şi 275.
7
8
Zaharia Gărău, art. cit. , în op. cit., p. 72.
9
Ion Stângă, Contribuţii privind cunoaşterea circulaţiei monedei moldoveneşti..., p. 91.
10
Dumitru Tudor, Sucidava, Bucureşti, 1966, pp. 29-30.
11
DRH, B, I, nr. 1.
12
Gheorghe I. Cantacuzino,Cetăţile dunărene..., p. 117.
13
Dinică Ciobotea, op. cit., p. 78.
45
Majoritatea drumurilor medievale aveau itinerariile trasate în funcţie de configuraţia
geografică a regiunii Oltenia, făcând joncţiunea între hotarul nordic (montan) şi cel sudic
(fluviul Dunărea), urmărind malurile apelor ce izvorau de la munte, continuându-se printre
dealuri şi prin văile largi, peste câmpuri ori prin păduri. O parte dintre acestea aveau să
rămână mult timp în conştiinţa populară, tradiţia istorică indicând faptul că se bucuraseră de o
apreciere deosebită, ca în cazul celebrelor drumuri ale sării. Documentele medievale lasă să
se înţeleagă faptul că, la nivelul Olteniei, asemenea trasee ar fi fost în număr de trei, primul
legând Ocnele Mari de Craiova pe drumul Slatinii (denumit popular drumul ocnei), cel de-al
doilea coborând de la Ocnele Mari până la Caracal, pe lângă râul Olt şi se continua spre
Bechet, iar al treilea lua calea Calafatului, pornind din Bechet, pe drumul Dealului, legând
actualele Radovanul, Perişor, Giubega şi Galicea Mare1. Informaţiile însă nu se opresc aici, şi
conform datelor înregistrate mai aflăm că atelajele încărcate cu sare puteau coborî pe valea
Oltului până la Caracal, de unde o apucau fie spre Bechet, fie către Corabia ori Islaz2.
Prezenţa acestor trasee era absolut justificată, având în vedere importanţă pe care autoritatea
domnească o acorda comerţului cu sare, bucurându-se de o vechime considerabilă. Conform
unei interpretări dată textului Diplomei ioaniţilor, aflăm că amintiţilor cavaleri-călugări li se
recunoscuse dreptul de a extrage şi comercializa produsul în beneficiul propriu, transportul
fiind efectuat în secolul XIII cu ajutorul carelor, folosind, mai mult ca sigur, căile deja
cunoscute. O parte a izvoarelor istorice aduc lămuriri şi cu privire la un alt mare „drumul al
sării”, acesta legând practic Transilvania şi Ungaria cu Dunărea de Jos şi Vidin prin culoarul
Timiş – Cerna3, coborând la Severin prin Mehadia, descoperirile arheologice indicând faptul
că unele aşezări, aflate de-a lungul său, luaseră parte în mod activ la comerţul european4.
Cursurile de apă care străbat şi azi regiunea Oltenia (râuri, pârâuri, pârâiaşe etc.), au
unele vaduri mai mici, altele mai mari (Jiu, Motru, Olt, Olteţ, Topolniţa ş.a.), buna credinţă
îndemnându-ne să afirmăm că, pentru traversarea acestora, erau utilizate amenajări speciale
de tipul podurilor, podeţelor, bacurilor ş.a. Asemenea construcţii nu reprezentau o noutate
pentru românii din epoca medievală, de vreme ce există documente care atestată vechimea lor
cu mult înaintea perioadei feudale, Tabula Peutingeriana fiind un bun exemplu în acest sens.
Documentul cu pricina arată că, la un moment dat, malurile Oltului fuseseră legate în epoca
romană de două poduri ridicate la Câineni şi Ioneştii Govorii (Pons Aluti şi Pons Ventus), dar,
din păcate, după secolul III, odată cu retragerea aureliană, acestea aveau să intre într-un
proces de distrugere fiind trecute în anonimat, acţiune pe deplin justificată datorită temerilor
faţă de invaziile migratoare. Pentru perioadele imediat următoare documentele – şi aşa puţine
– nu mai amintesc existenţa vreunui pod în Oltenia, ceea ce nu însemnă că populaţia uitase
definitiv mecanismul de construcţie, cu atât mai mult cu cât locuitorii secolelor II şi IV
fuseseră martori la ridicarea grandioaselor opere arhitectonice de la Drobeta şi Sucidava.
Împrejurările tulburi, chiar grave, generate de marile mişcări migratoare, au îndemnat
grupurile umane de atunci să renunţe la a mai construi poduri peste principalele cursuri de
apă, situaţie în care, mai mult ca oricând, se impunea stagnarea meşteşugului respectiv.
Situaţia avea să reintre pe făgaşul său normal odată cu întemeierea statului muntean în
secolul al XIV-lea, autoritatea centrală dorind să asigure cât mai multe venituri la vistieria
ţării, motiv pentru care supravegherea şi întreţinerea rutelor comerciale, amenajarea vămilor şi
nu în ultimul rând, ridicarea unor poduri peste vadurile mai greu accesibile, vor deveni
1
Romulus Vulcănescu, Paul Simionescu, Drumuri şi popasuri străvechi, Editura Albatros, Bucureşti, 1974, p.
53.
2
Aurora Ilieş, Drumurile şi transportul sării în Ţara Românească (sec. XV-XIX), în „SMIM”, tom. VII, 1974,
pp. 224-225.
3
Pavel Binder, Contribuţii la geografia istorică a Banatului de Severin, în „R I”, 21, 1968, p. 632.
4
Toma Rădulescu, Tezaurul de monede şi podoabe feudale de la Schela Cladovei-Mehedinţi (sec. XIV-XV), în
„Arhivele Olteniei”, nr. 3. Craiova, 1984.
46
priorităţi domneşti1. În acest context, documentele reliefează faptul că munca podarilor va
deveni, în scurt timp, monopol de stat, locuitorii satelor aflate pe malul râurilor mai
importante având faţă de autoritatea centrală datoria – printre alte obligaţii – să presteze
munci la ridicarea ori întreţinerea podurilor. Cea mai veche menţiune cu privire ridicarea unei
amenajări peste Olt în epoca medievală o avem abia din secolul XVI şi poartă semnătura
domnitorului Vlad Vintilă de la Slatina (1532 – 1535), documentul fiind dat episcopul Paisie
al Râmnicului la 1 aprilie 15352. Dacă ne gândim că – aşa cum demonstrează unele hrisoave –
circulaţia mărfurilor se găsea pe un trend ascendent în acele vremuri, înseamnă că trebuie să fi
existat şi poduri în Oltenia pentru secolele XIV – XV, situaţie care pare a fi amintită de
înscrisul datat 9 ianuarie 1498. Din cuprinsul documentului cu pricina aflăm că locuitorii
aşezărilor Bahna, Vârful Vladului şi Cleceveţul, aparţinând mănăstii Tismana, fuseseră scutiţi
de muncă în folosul domniei la mori şi poduri, eforturi depuse, evident, în favoarea lăcaşului
amintit3.
Acolo unde nu existau punţi stabile de legătură între maluri, pentru a trece vadurile,
românii utilizau bărcile sau bacurile. O asemenea situaţie a fost confirmată în anul 1445 de
către cronicarul Walerand de Wavrin, el amintind că pescarii de la Dunăre utilizau bărcile
monoxile, fapt ce ne readuce în memorie mărturia istoricului antic Arrian din secolul IV a.
Chr., care, însoţind armata lui Alexandru cel Mare în celebra expediţie de o zi efectuată în
nordul fluviului, avea să constate un lucru asemănător4.
4.2. Comerţ intern
Istoria comerţului nu este altceva decât …o condiţie necesară pentru a înţelege sub
toate raporturile în originea, ca şi în dezvoltarea sa, istoria neamului însuşi… 5. Istoriografia
românească s-a pus de acord cu faptul că, odată cu cristalizarea relaţiilor de producţie, dar mai
cu seamă din momentul dezvoltării acestora, se va trece inevitabil către apariţia pieţelor
interne. Nu putem afirma că a existat de la început o efervescenţă a schimburilor comerciale,
nu avem cum, ţinând seama de perioada tulbure în care relaţiile sus-amintite îşi fac simţită
prezenţa, dar odată cu sedimentarea mişcărilor populaţiilor în Europa şi apariţia statelor
feudale, evoluţia acestora va căpăta valenţe noi.
Conform celor enunţate, putem spune că şi spaţiul nord-dunărean va fi „afectat”
aproape în mod similar, cu specificaţia că aici, la începutul evului mediu, aveau să continue
frământările politice şi militare. De altfel, primele entităţi statale cu o conducere centralizată,
capabilă să ofere protecţie şi control desfăşurării vieţii economice, vor apărea abia în secolele
XIII şi XIV. În feudalismul occidental, un factor hotărâtor pentru dezvoltarea statelor
medievale europene l-a reprezentat mediul orăşenesc, aşezările preurbane şi protourbane
româneşti din secolele X – XIV nefiind altceva decât nişte centre de schimb ale producţiei
agricole locale, exercitând o influenţă economică asupra lumii rurale abia în secolul XV 6. În
ciuda acestei situaţii, putem spune că activităţile comerciale de la finele perioadei
feudalismului timpuriu au impus dezvoltarea formaţiunilor prestatale româneşti, fapt ce va
atrage, treptat, inaugurarea unor centre comerciale rurale permanente, de tipul pieţelor şi al
târgurilor7. Documentele medievale analizate scot în evidenţă prezenţa la nivelul Olteniei a
unei economii în mare măsură agricolă, unele mărfuri la care acestea fac referire fiind rodul
1
Pavel. M. Florea, Poduri plutitoare în zona vâlceană a Oltului, în „Hrisovul. Buletin al Facultăţii de
Arhivistică”, I, serie nouă, Bucureşti, 1995, p. 70.
2
Ibidem, p. 71.
3
DRH, B, I, p. 459.
4
5
Nicolae Iorga, Istoria comerţului românesc, Epoca veche, Ediţia II, Bucureşti, 1937, p. 5.
6
47
tranzacţiilor comerciale. Actele emise de domnitorii Ţării Româneşti în favoarea mănăstirilor,
unde apar enumerate diverse produse în ordinea importanţei, fac dovada atât a intensităţii
schimburilor existente la acea dată, cât şi a prezenţei celor două mari pieţe: internă şi externă.
Hrisovul domnesc din 7 august 1451 dat stareţului Iosif, prin care Vladislav al II-lea scutea
căruţele mănăstirii Cozia de vămi, aduce precizări importante cu privire la anumite produse
destinate comerţului, aflând că lăcaşul de cult putea …să cumpere mai întâi sare la ocne, pe
care cumpărând-o să nu dea, nici de la butiile de vin, nici de la peşte, nici de la alte
cumpărături (…). De aceea să nu cuteze să-i împiedice pe acei călugări dacă vor vinde
berbeci şi porci sau postav sau fier sau ceară…1 .
Mărfurile tranzacţionate pe piaţa internă se înscriau în cadrul unei palete largi de
oferte, documentele făcând diferenţa între produsele cu circulaţie generală, căutate în aproape
toate aşezările (sare, vin, peşte, fier, unelte din fier etc.) şi cele cu rază mai restrânsă de
comercializare, trecute în mod special la categoria mărfurilor de import (diferite tipuri de
ceramică, stofe de calitate, mirodenii etc.)2. Pe unul din locurile fruntaş se situa sarea, produs
solicitat în cadrul tranzacţiilor comerciale şi care se constituia într-un veritabil monopol
domnesc, menit să aducă venituri consistente la vistieria ţării. Autoritatea centrală era la
curent cu faptul că orice locuitor al statului avea nevoie de sare, motiv pentru care domnia
exploata ocnele în folosul propriu, dar au fost momente când s-au practicat şi unele scutiri de
taxe (vămi) privind comercializarea produsului, fiind făcute numai în cazuri excepţionale şi
mai mult în beneficiul anumitor mănăstiri (Capitolul 5.4. Exploatarea sării şi alte
meşteşuguri).
Nevoia tot mai mare de vin şi peşte pe piaţa internă a atras după sine impunerea taxei
părpăr-ului plătită la punctele de încărcare3, având rădăcini etimologice în moneda bizantină
hiperper (apărută în 1093), folosită pe scară largă la Dunărea de Jos până către prima jumătate
a secolului al XIV-lea4. Dacă ţinem cont că respectiva emisiune monetară avea să stagneze
spre mijlocul secolului al XIV-lea, este confirmată vechimea taxei părpărului (cel puţin din
secolul al XIII-lea)5, impozitul fiind aplicat iniţial numai tranzacţiilor cu peşte, pentru ca
ulterior să fie extins şi asupra altor produse, în special vin, până spre secolul al XIX-lea 6.
Primul document care menţionează plata taxei părpărului aparţine lui Radu cel Frumos,
domnitorul întărind Coziei la 15 ianuarie 1467 posesiunea asupra unor bălţi, dăruindu-le şi
dreptul de a cere …vama şi perperul…7. Vinul aducea venituri consistente celor care se
ocupau cu achiziţionarea şi vânzarea sa, domnia şi boierii ţării fiind beneficiarii impunerii
vinăriciului, taxă ce reprezenta a zecea parte din totalul producţiei viticole 8. Documentele
vremii ne lasă să observăm că erau tranzacţionate mărfuri de toate categoriile de la un capăt la
altul al Ţării Româneşti, hrisovul lui Dan al II-lea spunând răspicat târgoviştenilor că …vă
sloboade domnia mea (…) să umblaţi pe la Severin şi prin toate târgurile şi la Brăila… 9,
porunca lui Radu cel Frumos dată Coziei la 14 octombrie 1465 plasându-se în acelaşi context,
domnitorul afirmând că nimeni …să nu cuteze să împiedice acele două căruţe, nici sudeţ, nici
pârcălabii de oraşe unde sunt târguri nici vornici nici vameşi10.
7
Mircea D. Matei, Producţia şi schimbul de mărfuri în faza de cristalizare a vieţii urbane în Ţara Românească
şi Moldova (secolele XIII-XIV), în „SCIVA”, tom. 27, 1976, nr. 3, pp. 374-375.
1
DRH, B, I, p. 187.
2
3
Ibidem, p. 142.
4
5
6
7
DRH, B, I, pp. 224-225; Octavian Iliescu, Moneda în România, Editura Academiei, Bucureşti, 1970, pp. 8-13.
8
Maria Bălan, D. Mioc, Aspecte ale rentei funciare feudale în Ţara Românească. Vinăriciul boieresc, în
„S.A.I.”, vol. VII, 1965, pp. 130-131.
9
DRH, B, I, p. 109.
10
Ibidem, p. 220.
48
Istoria ne-a arătat că Oltenia a fost o adevărată „placă turnantă” în ceea ce priveşte
practicarea păstoritului, produsele animaliere obţinute la nivelul regiunii având o foarte mare
căutare. Numeroasele documente analizate scot în evidenţă faptul că aproape toate categoriile
sociale din acea vreme erau dispuse la efort pentru a obţine venituri din păstorit, cei mai
avantajaţi fiind, evident, locuitorii zonelor montane şi de deal. Comerţul cu vite şi cornute
mici favoriza în special boierii şi mănăstirile, cu specificaţia că aşezămintele monahale
beneficiau de pe urma politicii domneşti ce le scutea de la plata unor taxe. Autoritatea centrală
era mai mereu preocupată ca lăcaşurile de cult să nu ducă lipsă de produse, mănăstirea Vodiţa
primind pe fiecare an, începând cu 1374, …10 burdufuri brânză şi 12 caşcavale… 1, iar
Tismana …35 de burdufuri de brânză, 10 caşcavale…2, cea mai mare parte a acestor cantităţi
luând calea pieţei, alături şi de alte produse (carne de porc, de oaie ş.a.). Acelaşi Vladislav
Vlaicu şi tot în 1374, dădea din casa domnească (cu înţeles de rezervă) câte …o majă de
ceară… anual3, danie confirmată şi de Dan I4, în timp ce domnitorul Mircea cel Bătrân acorda
în 1388 Tismanei …10 burdufuri cu miere şi 10 bucăţi de ceară… 5, produse pe care
mănăstirile le supuneau imediat comercializării. La aprovizionarea pieţei interne cu asemenea
mărfuri contribuiau şi membrii clasei boiereşti, aceştia trimiţându-şi oamenii prin diverse
târguri să vândă produsele, făcând astfel concurenţă lăcaşurilor de cult. Faptul că erau extrase
cantităţi însemnate de miere şi ceară la nivelul ţării, o confirmă chiar înscrisurile pomenite
mai sus, de vreme ce domnitorii erau capabili a face donaţiile amintite, fiind vorba în
asemenea cazuri despre un volum mare de produse apicole.
Pe un loc fruntaş între preferinţele oamenilor găsim bunurile meşteşugăreşti,
comercializarea obiectelor din metale fiind se pare mai liberă decât sarea, dar supusă anumitor
preţuri, ceea ce va face ca produsul amintit mai la urmă să devină monopol domnesc 6.
Conform documentelor medievale, fierul nu satisfăcea pe deplin nevoile comunităţilor, motiv
pentru care anumite obiecte din metal vor începe să fie importate. Deoarece producţia de fier
a secolului al XV-lea nu acoperea întregul necesar cerut pe piaţa internă, anumiţi domnitori
vor fi nevoiţi să nu mai restricţioneze importul său, porunca lui Laiotă Basarab stând mărturie
în acest sens, el cerând în 1475 să se aducă fier de la turci7. Fierul (atât cât era) şi postavul se
obţineau în egală măsură de pe domeniile domneşti, mănăstireşti8 ori în cadrul unor ateliere
meşteşugăreşti aflate la oraşe9, mănăstirea Vodiţa primind în 1374 din rezerva domnească …
12 postavuri de îmbrăcăminte, 12 postavuri de încălţăminte şi 12 pături… 10. Tot documentele
mai spun că unii domnitori dăruiau mănăstirilor şi o parte din producţia de la Bratilov, Baia de
Fier sau Govora, fiind cunoscute la acea vreme ca centre specializate în extragerea şi
prelucrarea fierul şi a aramei11.
În procesul de schimb va fi atrasă şi o parte însemnată a ţăranilor, pe parcursul epocii
medievale aceştia având de oferit pieţei produse căutate de orice negustor (vin, ceară, miere,
piei, vite ş.a.), mărfuri care, de cele mai multe ori, se acumulau în cadrul târgurilor12.
Reprezentând o zonă cu un puternic impact comercial, perimetrul acestora găzduia intense
activităţi specifice, multe dintre bunurile acumulate fiind ulterior tranzitate de negustorii
1
Ibidem, p. 19.
2
Ibidem, p. 54.
3
Ibidem, p. 19.
4
Ibidem, p. 21.
5
Ibidem, p. 27.
6
7
Ibidem, p. 84.
8
DRH, X, p. 187.
9
10
DRH, B, I, p. 19, 21, 41.
11
Ştefan Olteanu, N. Maghia, Din istoria mineritului în România, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, pp. 120-
123.
12
49
interesaţi să le vehiculeze şi spre alte pieţe interne ori externe. Apariţia târgurilor în peisajul
social şi economic nord-dunărean s-a datorat mai cu seamă arondării unor aşezări de
agricultori şi meşteşugari la un centru comercial, moment în care specialiştii au văzut o fază
incipientă a cristalizării urbane1. Descoperirile arheologice efectuate la nivelul Olteniei
confirmă prezenţa câtorva centre economice medievale prospere şi cu o viaţă îndelungată, un
bun exemplu în acest sens fiind regiunea aflată în jurul Cetăţii Severinului. Fortificaţia
beneficiase de-a lungul timpului şi de serviciile vămii aflată la Schela Cladovei, densitatea
mare a tezaurelor identificate în regiune (11 acumulări, cu un total de 5.000 monede şi
podoabe) lămurindu-ne cu privire la intensitatea schimbului european în acest punct
important de trafic comercial (…)2. Ţinând cont de toate aceste date, se pare că naşterea
centrului economic dispus în jurul cetăţii ar avea legătură cu avântul economic înregistrat pe
timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, mărturiile arheologice confirmând că amintitul punct
vamal fusese, într-adevăr, un factor important al prosperităţii 3, după cum o arată şi unele surse
documentare4.
Foarte interesant sub aspect politic, dar mai ales economic, este că unele cronici
interne, atunci când abordează tema constituirii în secolul XIV a statului muntean
independent, par să sugereze că la nivelul Olteniei existau deja câteva „oraşe”5, în perimetrul
cărora se depozitau diverse mărfuri destinate pieţelor comerciale, făcând pereche aşezărilor
rurale mai însemnate, aflate în apropiere6. În lumina celor enunţate, este posibil ca nivelul
producţiei meşteşugăreşti să fi fost unul destul de ridicat, fapt ce a determinat o circulaţie mult
mai intensă a mărfurilor, stimulând astfel dezvoltarea unor elemente specifice vieţii urbane.
Procesul diferenţierilor sociale şi economice petrecut la nivelul întregii societăţi avea să se
deruleze pe parcursul mai multor secole, cercetările arheologice evidenţiind multiple
caracteristici ale unei economii rurale aflată în plin avânt. Săpăturile ştiinţifice întreprinse în
perimetrul aşezării medievale de la Gruia – Mehedinţi susţin un asemenea argument, cel puţin
pentru SV Olteniei, ele aducând un plus de informaţie, necesar conturării tabloului realităţilor
existente pe perioada secolelor XIV – XV7.
Cristalizarea structurilor sociale şi politice nord-dunărene a fost posibilă datorită
coagulării primare a vieţii economice sub aspectul formaţiunilor prestatale, majoritatea
cnezilor şi voievozilor români acumulând bogăţii impresionante. Diploma ioaniţilor confirmă
cele enunţate atunci când aminteşte pe majores terrae, gestul lui Bărbat din secolul al XIII-lea
venind ca o completare, fratele voievodului Litovoi fiind capabil să se răscumpere din
prizonierat plătind o sumă considerabilă. Informaţii sigure privind întemeierea unor târguri şi
oraşe apar abia din secolul al XIV-lea, însă, în mod normal, la nivelul regiunii Oltenia trebuie
să fi existat aşezări cu caracter protourban cu mult înaintea întemeierii statului, dacă ţinem
seama că pe aici coborau trasee din Europa spre valea Dunării şi gurile sale, amplasarea lor
făcându-se, mai mult ca sigur, de-a lungul acestora.
Apariţia Valahiei nord-dunărene în veacul al XIV-lea a îndemnat autoritatea centrală
să strângă venituri tot mai mari, rolul drumurilor comerciale devenind, în aceste condiţii,
foarte serios, domnia impunând taxe pe mărfurile tranzitate. Impozitele respective se
percepeau sub forme variate şi în locuri bine stabilite denumite generic vămi, unde atât de
mult avea să conteze ceea ce se desfăşura, încât în jurul câtorva dintre ele vor apărea aşezări
1
2
Ion Stângă, Contribuţii privind existenţa unei monetării..., p. 7.
3
Idem, Contribuţii privind cunoaşterii circulaţiei monedei moldoveneşti..., p. 91.
4
DIR, B, I, nr. 55, 106, 128, 275.
5
Adina Berciu-Drăghicescu, D. Ciobotea, op. cit., p. 62.
6
M.D. Matei, Observaţii în legătură cu raporturile economice dintre oraşele medievale şi satele situate în
împrejurimile acestora (realităţi din Ţara Românească şi Moldova), în „SCIVA”, tom. 29, 1978, nr. 3, pp. 365-
384.
7
Constantin Stuparu, Cercetări asupra aşezării ..., p. 142.
50
importante. Un prim exemplu îl reprezintă vama de la Slatina care, din momentul primei sale
atestări (privilegiul domnesc acordat braşovenilor de Vladislav Vlaicu la 20 ianuarie 1368)1,
avea să evolueze spre regimul unui târg. Menţiunea apare în secolul XV într-un document
rămas de la Vlad Dracul2, denumirea sub care aşezarea respectivă va fi pomenită la acea dată
fiind poiana târgului şi se pare că aici se ţinea târg o dată pe săptămână3. Apărut în regiunile
de lângă munte ca un simplu sat al boierului Tudor Negru 4, Târgu Jiu figurează ca târg într-
un document din 14265, boierii Buzeşti intrând ulterior în posesia sa către începutul secolului
al XVI-lea6. Hrisovul datat 1480 ne spune că boierul Ticuci deţinea o aşezare7 care va deveni
mai târziu Târgul Gilort (anul 1484)8, amplasarea sa fiind făcută la o distanţă relativ mică
faţă de Târgu Jiu. Întemeiată pe malul Dunării într-o zonă comercială de mare interes,
aşezarea de la Calafat va evolua de-a lungul timpului spre regimul unui târg, ascendenţa
datorându-se mai cu seamă vămii amintită la 3 aprilie 1480 9, lăudându-se cu o vechime
considerabilă, de vreme ce domnitorul Basarab Ţepeluş afirma că …bunicul domniei mele,
Dan voievod… îi făcuse câteva donaţii. În secolul al XV-lea Caracalul era sat 10, statutul de
târg fiind atins abia în veacul al XVI-lea şi nu dintr-odată, specialiştii afirmând că începutul
creşterii economice s-ar fi produs, probabil, cândva către finele secolului al XV-lea. Încă din
acele vremuri aşezarea era cotată ca un punct de referinţă pe traseul ce pornea din Sibiu spre
malul Dunării, coborând pe valea Oltului, de-a lungul său fiind întemeiat şi târgul Râmnicu
Vâlcea. Este posibil ca prima atestarea a aşezării vâlcene să se fi produs prin anul 1388, poate
chiar din vremea lui Dan I11, despre importanţa sa economică vorbind chiar Mircea cel Bătrân
în 1389 când îl numeşte …oraşul domniei mele…12. Pus în legătură directă cu salinele din
apropiere, târgul de la Ocnele Mari va fi ridicat pe drumul sării şi dovedit documentar încă
din vremea lui Mircea cel Bătrân13 – poate chiar mai devreme – situaţia menţionată fiind
oarecum similară cu cazul oferit de Râmnicu Vâlcea. Afirmaţia se bazează pe faptul că în
cuprinsul târgului rezida o populaţie ce aveau deja case, vii şi pivniţe, persoane care, în mod
logic, îşi desfăşurau traiul într-o aşezare întemeiată cu mult înaintea datei la care se făcuse
amintita atestare14. Etape asemănătoare a traversat şi Craiova între secolele XIV – XV,
intervalul de timp fiind hotărâtor pentru ca aşezarea să atingă un anumit grad economic15,
prima referire documentară înregistrându-se la 11 iunie 1475 cu prilejul înscrierii ca martor la
un proces a lui jupan Neagoe ot Craiova16.
Toate târgurile pomenite aveau importante atribuţii politico-administrative, fiscale ori
religioase, în perimetrul lor existând funcţionari domneşti însărcinaţi cu controlul comercial şi
colectarea taxelor. Documentul lui Radu cel Frumos din 1465, prin care Cozia era scutită de
plata anumitor taxe, face referire la unii dintre aceştia, fiind specificat faptul că nimeni nu
avea voie să se atingă de cele două căruţe ale sale, … nici sudeţ, nici pârcălabii de oraşe unde
sunt târguri nici vornici, nici vameşi17… . Deşi pieţele permanente aflate în interiorul
1
DRH, D, I, p. 87.
2
Idem, B, I, p. 148.
3
Ibidem, p. 416.
4
5
DIR, B, XV, p. 83.
6
7
DRH, B, I, p. 275.
8
Ibidem, p. 311.
9
DIR, B, XV, p. 167.
10
Idem, B, XVI, II, p. 254.
11
12
DRH, B, I, p. 29.
13
Ibidem, p. 62.
14
DIR, B, XVI, I, p. 129, 138.
15
16
DRH, B, I, p. 245.
17
Ibidem, p. 220.
51
târgurilor aveau mai mult aspect de bazar1, prezenţa câtorva obiective economice gen cuptoare
de ars ceramica, ateliere etc., au atras după sine o diferenţiere socială accentuată şi nu în
ultimul rând, un aflux considerabil al negustorilor medievali2. În cadrul comerţului intern, un
aspect definitoriu îl reprezintă schimburile efectuate între sate şi aşezările cu regim urban,
intensitatea cu care acestea se efectuau datorându-se, mai mult ca sigur, prezenţei în zonă a
unor trasee internaţionale ce se intersectau cu rutele locale 3. Pentru toate produsele expuse în
cadrul târgurilor, comercianţii trebuiau să plătească o taxă (aşa-numita vama de târgu)
aducând venituri substanţiale vistieriei domneşti, situaţie cunoscută încă de pe la 1441 4. Suma
respectivă era obligatorie pentru toţi negustorii indiferent de poziţia lor socială, scutiri
primind doar persoanele care făceau comerţ în folosul mănăstirilor (documentele respective
însoţeau marfa), hrisovul domnitorului Mihail I (1418 – 1420) către Cozia având însemnarea:
Această carte e de nevoie la orice cerere…5. În actualul stadiu al cercetărilor, avem
confirmarea că procesul de comercializare al produselor meşteşugăreşti nu beneficia de un
cadru organizat, mulţi meşteri răspunzând numai la comanda boierilor pe moşia cărora
rezidau şi mai puţin pentru terţi consumatori6. Domeniul feudal satisfăcea doar o parte din
nevoile interne, restul produselor de strictă necesitate fiind procurate de pe alte moşii7 şi aduse
cu ajutorul mijloacele de transport, pe primul loc între preferinţele negustorilor aflându-se
carul tras de boi sau cai, utilizat încă din epoca bronzului8. Pentru căratul sării era folosită
munca birnicilor, parte a aşa-numitului lucru domnesc, care se transforma în podvoade când
venea vorba despre transportul efectuat cu carele trase de boi în beneficiul domniei 9, sau
povârde când erau utilizate cărăturile pe cai în acelaşi scop10.
La nivelul evului mediu erau mulţi aceia care se puteau declara negustori, aici intrând
liberii comercianţi (târgoveţii), oamenii boierilor, ai mănăstirilor ori anumiţi dregători
domneşti. Un capitol aparte al vieţii economice îl formează comerţul promovat de slujitorii
mănăstirilor, relatările vremii indicând faptul că lăcaşurile de cult deţineau o poziţie mai mult
decât avantajoasă, comparativ cu cea a altor parteneri comerciali. Imunitatea afişată de
mănăstiri pare să fi fost dobândită într-o perioadă ce succede organizarea statului muntean,
posesiunile acestora fiind des menţionate în actele de cancelarie 11, însoţite şi de clauze
obligatorii privind drepturile economice. Poruncile domneşti contribuiau la ridicarea
veniturilor lăcaşurilor monahale, mănăstirea Cozia, spre exemplu, obţinând importante
privilegii de la Mircea cel Bătrân prin actul din 18 martie 141712, confirmate ulterior şi de
Vladislav al II-lea13. Tor hrisoavele medievale arată că pe lângă anumite scutiri vamale,
mănăstirile primeau şi posesiuni funciare, acumulând averi considerabile încă din vremea lui
Mircea cel Bătrân, participând activ pe piaţa externă ca parteneri direcţi, fără intermediari 14. În
plan intern observăm o grijă deosebită pe care autoritatea centrală o acordă lăcaşurilor
1
Ştefan Ştefănescu, Oraşele în secolele XVI-XVIII, în „Demografia, dimensiune a istoriei”, Editura Facla,
Timişoara, 1974, p. 122.
2
Adina Berciu-Drăchicescu, Dinică Ciobotea, op. cit., p. 62.
3
Ibidem.
4
5
DRH, B, I, p. 91.
6
Ştefan Olteanu, N. Maghia, op. cit., pp. 120-123.
7
8
Pavel Mircea Florea, Vehicule cu roţi folosite în Ţara Românească în secolele XIV-XIX, în „Hrisovul. Buletin
al Facultăţii de Arhivistică”, tom. III, Bucureşti, 1998, p. 64.
9
DRH, B, I, p. 601.
10
Adina Berciu-Drăghicescu, Aspecte ale exploatării sării şi comerţului cu sare în Ţara Românească în secolele
XIV-XVI, în „Litua. Studii şi cercetări”, Târgu Jiu, 1982, pp. 88-89.
11
Ştefan Ştefănescu, Privire asupra stăpânirii funciare în Ţara Românească în secolele XIV-XVI. Imunitatea
feudală, în „Arhivele Olteniei”, nr. Craiova, 1984, p. 58.
12
DRH, B, I, p. 67.
13
14
Vasile Cărăbiş, art. cit., în op. cit., pp. 68-69.
52
religioase, călugării Coziei fiind îndemnaţi între 1409 – 1418 să circule şi să facă comerţ liber
… ca să umble carele mănăstirii în ţara domniei mele, iar unde se află vamă sau cumpărată
sau necumpărată, nimeni să nu cuteze dintre vameşi să se ispitească şi să împiedice carele
mănăstirii…1.
Prezenţa pe piaţa liberă a mărfurilor mănăstireşti era absolut normală, dacă ne gândim
câte bogăţii puteau să existe în depozitele acestora, bunurile tranzacţionate aparţinând unei
palete largi de oferte, între care, la loc de cinste, se afla şi sarea. Nu toate aşezămintele
monahale aveau dreptul să comercializare aşa ceva, ci doar acelea care căpătaseră din partea
autorităţii domneşti concesii, hrisovul lui Radu Prasnaglava din 19 iunie 1421 stând mărturie
în acest sens. Documentul cu pricina menţionează îngăduinţa făcută Coziei de către domnitor,
mănăstirea fiind dăruită cu … o ocnă de la Ocna de Sus…2, în timp ce Tismana primise de la
Radu cel Mare … două care de sare din ocnele de la Rîmnic, un car de sare măruntă, cât va
putea lua şi al doilea car de 400 bolovani 3. Situaţia meţionată avea să se schimbe pe la
mijlocul secolului al XV-lea, datele obţinute în urma analizelor făcute asupra câtorva
înscrisuri medievale indicând faptul că sarea devenise tot mai greu de procurat, lucru ce i-a
îndemnat pe unii domnitori să-şi revizuiască punctul de vedere privind monopolul asupra
salinelor. Ca o consecinţă a celor hotărâte, mănăstirea Cozia se vedea obligată în 1451 să
achiziţioneze sare pentru nevoi interne tocmai de la Ocnele Mari, în ciuda faptului că,
probabil, mai avea câteva guri de ocnă pe domeniile sale, dovedindu-se însă a fi incapabile să
livreze cantitatea cerută4. Circumstanţe asemănătoare vor fi înregistrate şi pentru anii
următori, o informaţie din 1467 indicând clar faptul că oamenii Coziei achiziţionau în
continuare sare de prin …diferitele locuri din ţară..., alături de vin şi peşte5, bunuri care
ulterior luau calea pieţelor comerciale, fiind valorificate în nume propriu.
Depozitele aşezămintelor monahale erau mai tot timpul pline cu fel de fel de produse
căutate pe piaţa internă, ele stârnind atât interesul târgoveţilor locali, cât şi pe cel al multora
dintre negustorii străini. Situaţia respectivă era cunoscută şi de anumite cancelarii europene,
câteva documente medievale scoţând în evidenţă preocuparea unor monarhi privind soarta
comercianţilor trimişi de mănăstirile româneşti, cărora le erau promise diferite favoruri pentru
a le face să participe cu mărfurile lor pe piaţă. Exemplul lui Sigismund al Ungariei este
edificator în acest sens, regele scriind din Hagenau la 14 iulie 1418 despre călugării …de la
mănăstirea sf. Antonie de la Vodiţa…că trebuie …să-i păzim (…) când vin ei în ţara mea şi pe
apă şi pe uscat, în cinstita lor călătorie, şi în marfa lor şi cine va merge cu marfa într-un
nimic să nu-i tulburaţi…6. Tot de aici mai aflăm şi că tranzacţiile comerciale făcute cu
călugării erau chiar aşteptate, de vreme ce călătoria peste munţi, în Ardeal, fusese înscrisă ca
cinstită, termenul putând indica mulţumirea autorităţii regale faţă de un asemenea tip de
comerţ. Interesul a mers până acolo încât, acelaşi monarh, va da o poruncă în 28 octombrie
1419 chiar de la Vodiţa, prin care îşi îndeamna dregătorii să recunoască posesiunile mănăstirii
(sate, nuci, vii, mori, livezi, vămi, pescării, vârtejuri) de pe urma cărora puteau şi ei profita,
lăsându-i pe …oamenii lor cu marfa lor, în nici un loc să nu plătească vamă, ci să meargă
slobod…7. Privilegiul va fi reînnoit din Bratislava la 28 octombrie 1428, cu specificaţia că
documentul cuprindea acum clauze asemănătoare şi pentru mănăstirea Tismana, hrisov care
pentru ambele aşezăminte devenea … uric cu tot ce ţine de Bistriţa, hotarul şi vama de
1
DIR, B, XV, p. 58 (nr. 42).
2
DRH, B, XV, I, p. 99.
3
DIR, XVI, I, p. 19.
4
5
C. Şerban, Contribuţii la problema pieţei interne a Ţării Româneşti şi Moldovei în perioada feudală dezvoltată
(sec. XV-XVIII), în „Studii”, 1963, nr. 1, pp. 32-33.
6
DRH, D, I, p. 204-205.
7
53
mărfuri şi de trecere să fie popii Aghaton şi a călugărilor (…). De asemenea câte (…) sate au
şi hotare şi livezi şi mori şi la Severin şi în Bistriţa (…) toate să le fie slobode…1.
Preocupări identice au avut şi unii lideri din sudul Dunării, câteva texte scrise la
porunca lor păstrându-se până în zilele noaste, despotul Ştefan Lazarevici contribuind practic
la rotunjirea veniturilor Vodiţei şi ale Tismanei semnând hrisovul prin care le erau întărite
acestora posesiunile asupra mai multor sate dispuse în dreapta fluviului2. Reconfirmând
vechile stăpâniri ale Tismanei3, voievodul ardelean Iancu de Hunedoara (1441 – 1456) dădea
din Orşova la 20 septembrie 1444 un document prin care era permis oamenilor mănăstirii să
facă comerţ în Transilvania fără a plăti vreo taxă vamală4, textul lăsând să se înţeleagă faptul
că aceştia puteau ajunge chiar până în Ungaria. Relatări asemănătoare găsim şi când vine
vorba despre mănăstirea Cozia, către finele secolului al XV-lea călugării de aici primind
dreptul ca …oricând vor avea şi le vor fi la îndemână să meargă la părţile regnului nostru al
Ardealului să fie slobozi…, după cum afirmă înscrisul regelui Matei Corvin al Ungariei în 22
iunie 14735.
Stăpânind posesiuni funciare impresionante şi beneficiind de pe urma atâtor scutiri
primite, mănăstirile vor deveni repede foarte bogate, fiind tot mai prezente în peisajul
comercial medieval. Un bun exemplu în acest sens îl oferă Tismana, care va primi de la
autoritatea centrală dreptul de a folosi în interes personal câteva puncte vamale amplasate atât
la trecerea peste munţi, cât şi spre vadurile fluviului, călugării mănăstirii controlând vama
Vâlcanului şi pe cea aflată la Calafat6.
4.3. Comerţ extern
Tranzacţiile comerciale efectuate la mare distanţă reprezintă un capitol important al

vieţii economice, teritoriul viitoarei Ţări Româneşti fiind angranat în astfel de activităţi încă
de prin secolele X – XIII. Veacurile ce aveau să urmeze (al XIV-lea şi al XV-lea) au reţinut
imaginea unui stat muntean orientat economic spre teritoriile ardelene şi cele aflate în sudul
fluviului7, intensitatea circulaţiei mărfurilor fiind mai mare după constituirea statului feudal,
având şi garanţia pe care o va oferi potenţialul politico-militar dobândit 8. Relaţiile comerciale
cu Ardealul se bazau pe schimbul de produse efectuat în ambele sensuri, ajungând să aibe
valoarea unui comerţ local de mari proporţii9, în timp ce, pentru scurt timp, tranzacţiile
comerciale efectuate cu sudul Dunării vor stagna din pricina expansiunii otomane petrecută în
a doua jumătate a secolului al XIV-lea, situaţie care se va reflecta şi în modificarea monedei10.
Un obiectiv major al negustorilor munteni din secolele al XIV-lea şi al XV-lea a fost
acela ca mărfurile lor să ajungă în centrele comerciale din Transilvania, Polonia – prin Liov –
şi la genovezii de pe ţărmul Mării Negre, căutând totodată să-şi plaseze produsele şi pe pieţele
bizantine, devenite ulterior otomane11. Consumatorii ardeleni căutau în mod special mărfurile
venite din Ţara Românească, mai cu seamă produsele naturale (peşte, ceară, miere, carne de
vită etc.)12, oraşele Sibiu şi Braşov aflate pe marele drum comercial ce unea centrul Europei
1
Ibidem, p. 268.
2
3
DRH, D, I, p. 386.
4
DIR, B, XV, pp. 114-115.
5
Ibidem, p. 150.
6
7
Ibidem, p. 67.
8
9
Petre P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, Bucureşti, 1944, p. 93.
10
11
12
Adina Berciu-Drăghicescu, art. cit., în op. cit., p. 63.
54
de regiunile balcanice, datorându-şi prosperitatea economică tocmai unor asemenea tipuri de
relaţii. Centrul urban al saşilor sibieni se ştie că a avut statutul unui depozit comercial
medieval important, negoţul cu Oltenia fiind dominant pentru comercianţii saşi, aceştia
străbătând regiunea în drumul lor spre Vidin şi Raguza1 unde îşi intersectau mărfurile cu cele
care călătoreau pe rutele orientale.
Documentele analizate scot în evidenţă faptul că în spaţiul oltenesc s-au împletit
activităţi comerciale între negustorii Europei apusene şi centrale cu cei din lumea asiatică 2, un
aport deosebit avându-l mărfurile ungureşti şi polone, comercianţii primind din parte
autorităţii domneşti dreptul la liberă circulaţie de la Cetatea Severinului şi până la Brăila3.
Săpăturile efectuate în perimetrul fortificaţiei severinene au scos la lumină 6 sigilii de postav
atribuite Poloniei, statelor germane şi Ungariei, cel mai vechi purtând cifrul regentei Maria
(1382 – 1395), celelalte întinzându-se cronologic până spre perioada dispariţiei fortăreţei
dunărene (1524)4. Pe tot parcursul veacului al XV-lea, cetatea Severinului a jucat un rol
deosebit în cadrul relaţiilor comerciale europene, garanţia succesului fiind conferită şi de
poziţia geografică avantajoasă, existând posibilitatea ca multe dintre postavurile tranzitate pe
aici să fi fost vehiculate de negustorii ardeleni. Aceştia cutreierau centre apusene de mare
interes, aşezările urbane Cluj, Alba-Iulia sau Sibiu promovând legături apropiate cu oraşele
germane – în mod deosebit cu Nürnberg – şi cele polone Gdansk, Kracovia ori Lublin 5. Din
păcate, legăturile comerciale directe între negustorii occidentali şi pieţele olteneşti sufereau în
zona Cazanelor, incovenientul datorându-se prezenţei pragurilor de pe Dunăre ce făceau ca,
de cele mai multe ori, corăbiile încărcate cu produse europene să descarce la Belgrad6.
Transilvania a integrat în reţeaua legăturilor sale comerciale şi ţinuturile aflate în sudul
Carpaţilor (atestate la 1247), amploarea cu care se vor desfăşura fiind probată prin intermediul
a opt privilegii acordate de domnitorii Ţării Româneşti negustorilor braşoveni între 1368 –
14447. Primul din această serie poartă pecetea lui Vladislav Vlaicu (1368), negustorii
braşoveni şi bârsani fiind anunţaţi că fuseseră scutiţi de plata vămii la Slatina 8, bucurându-se
şi pe vremea lui Mircea cel Bătrân de aceleaşi avantaje între anii 1395 şi 1418. Privilegiul
acordat braşovenilor în 1413 venea ca un semn de bunăvoinţă, reprezentând răspunsul
domnitorului la solicitarea voievodului Ştibor şi a comitelui Mihail al secuilor, actul nefiind
altceva decât o revenire la vechea stare a drepturilor şi obiceiurilor vechi 9. Dregătorii aflaţi la
vama Genune (Vadul Oltului), dăruită de Mircea cel Bătrân mănăstirii Cozia în 1415,
percepeau o taxă de 3 % pentru tranzitarea mărfurilor turceşti şi ungureşti10, Sigismund de
Luxemburg al Ungariei acordând mănăstirilor Vodiţa şi Tismana dreptul de a efectua
activităţi comerciale în regatul său (1418 – 1419)11. Bunele relaţii vor continua şi după 1418,
deşi Ţara Românească intra în perioada luptelor interne, negustorii şi păstorii transilvăneni
circulând fără oprelişti spre sudul Carpaţilor, în timp ce moneda munteană se regăsea în
1
Ibidem, p. 62.
2
Şerban Papacostea, Începuturile politicii comerciale a Ţării Româneşti şi Moldovei (sec. XIV-XVI), în „SMIM”,
X, 1983, p. 9.
3
Ion Stângă, op. cit., p. 29.
4
Ibidem, p. 29.
5
S. Goldenberg, Comerţul, producţia şi consumul de postavuri în Ţările Române (sec. XIV-jumătatea sec. XVII),
în „Studii. Revistă de istorie”, 5, Bucureşti, 1971, p. 879.
6
Vasile Cărăbiş, Relaţiile comerciale ale Olteniei cu Transilvania din secolul XIII până la începutul secolului
XIX, în ”Litua. Studii şi cercetări”, VII, Târgu Jiu, 1997, p. 68.
7
Vladimir Osiac, Dinică Ciobotea, Ion Pătroi, Virgil Joiţa, op. cit., p. 32.
8
DRH, D. Relaţiile între Ţările române, vol. I, Bucureşti, 1977, p. VII.
9
Ibidem, p. VIII.
10
Ibidem, B, I, p. 78; Ştefan Mateş, Relaţiile comerciale ale Ţării Româneşti cu Ardealul până în secolul XVIII,
Sighişoara, 1920, p. 55.
11
DRH, B, I, pp. 90-95.
55
cantităţi apreciabile pe pieţele din Ardeal1. Domnitorii Dan al II-lea şi Radu Prasnaglava
acordă şi ei scutiri braşovenilor, gest urmat imediat de un act similar primit din partea
regalităţii maghiare, deceniile 4 şi 5 ale secolului al XV-lea scoţând în evidenţă o suprapunere
a relaţiilor comerciale cu cele de natură politică2. În încercarea lor de a obţine tronul Ţării
Româneşti, domnitorii Alexandru Aldea (1431 – 1436) şi Vlad Dracul aveau să depună mari
eforturi pentru a câştiga bunăvoinţa ardelenilor, cei doi promiţând că vor acorda comerţului
din Transilvania însemnate privilegii economice, Vlad Dracul chiar cerând boierilor olteni,
între 1437 – 1446, să-i lase în pace pe negustorii unguri [(…) scrie domnia mea lui Stoica
Harsean şi tuturor boierilor olteni (…) pe cei ce vin din părţile ungureşti cu marfă să nu-i
bântuiţi (…)3]. Relaţiile Transilvaniei cu Ţara Românească aveau să parcurgă o etapă nouă în
contextul încercărilor formării unui front comun antiotoman4, eforturile lui Iancu de
Hunedoara între 1441 şi 1456 fiind canalizate spre împlinirea aceastui deziderat. Hrisovul
datat 20 septembrie 1444 se înscrie în spiritul năzuinţelor voievodului ardelean, mănăstirile
Vodiţa şi Tismana primind acum drept de a cumpăra şi a face comerţ în Transilvania … şi pe
unde umblă oamenii cu marfa lor, în nici un loc să nu plătească vama, ci să umble slobod… 5.
Gestul de mărinimie de care dădea dovadă viitorul guvernator al Ungariei va fi dublat în 29
iunie 1473 prin porunca regelui Matei Corvin, acesta oferind şi el, de această dată călugărilor
Coziei, posibilitatea să facă negoţ liber în Ardeal6.
Vechimea legăturilor comerciale între cei doi versanţi ai Carpaţilor este de
necontestat, mărfuri fiind tranzitate aici încă din veacul al XIV-lea, răspunzând necesarului de
pe piaţă. Conform documentelor medievale, produsele se înscriau într-o gamă variată şi
corespundeau pretenţiilor impuse, regiunile aflate în Muntenia (la est de Olt) fiind dispuse să
întreţină relaţii comerciale mai ales cu Braşovul, în timp ce negustorii olteni erau oarecum
legaţi de piaţa oraşului Sibiu7. Cele mai căutate mărfuri româneşti se anunţau a fi vitele,
porcii, oile, pieile de miel, pieile de cerb, brânza, mierea şi ceara8, carele cu coviltire
traversând munţii în secolele XV şi XVI în ambele direcţii, din Sibiu şi Braşov fiind aduse
hamuri de cai, materiale de construcţie (cuie de şindrilă), săpun, arcuri cu săgeţi, silistră
pentru praful de puşcă, arme, cuţite, cizme, pălării9 etc. Simpla înşiruire a produselor
respective arată că în sudul Carpaţilor lipseau meşteşugari specializaţi în producerea de bunuri
similare, motiv pentru care autoritatea centrală va încerca să remedieze neajunsul, aducând
aici meşteri străini (germani) care să stimuleze piaţa internă. Iniţiativa avea să fie repede pusă
în practică, unele documente studiate păstrând amintirea la nivelul Olteniei a meşterilor David
Has şi Kantz stabiliţi în oraşul Râmnic, ori pe cea a lui Ciop Hanoş desemnat să pună în
mişcare roţile de la Bratilov – Mehedinţi10.
Registrul oraşului Sibiu pe anul 1500 este documentul care poate ajuta la stabilirea
intensităţii schimburilor efectuate de târgoveţii olteni, în paginile sale fiind înscrişi negustori
proveniţi din mai multe părţi ale regiunii, loc de cinste figurând aşezările olteneşti Bărbăteşti
– Vâlcea, Câineni, Cozia, Râmnicu Vâlcea şi Slatina. Dacă ţinem cont că în registrul sibian
sunt pomeniţi 84 de comercianţi olteni ce efectuaseră 283 transporturi, iar alţi 277 de
negustori aparţinând altor regiuni ale Ţări Româneşti făcuseră doar 724 asemenea cărături, ne
dăm seama ce efort comercial depuseseră cei din prima categorie pentru ca pieţele sibiene să
1
Ibidem, D, I, p. VIII.
2
Ibidem, pp. VIII-IX.
3
Ibidem, p. 341.
4
Ibidem, p. IX.
5
Ibidem, B, I, p. 170.
6
DIR, B, XV, p. 150.
7
8
Ibidem.
9
Petre P. Panaitescu, op. cit., p. 93, 97.
10
DIR, B, XV, p. 82.
56
nu ducă lipsă de mărfuri olteneşti1. Produsele aduse aici erau dintre cele mai variate, între
bunurile tranzitate prin vama Genune la 20 ianuarie 1505 fiind înscrise ceară, vite, peşte, grâu
şi făină2, la cumpăna secolelor XV şi XVI fiind comercializate şi produse orientale (piper,
şofran, mirodenii). Ultima informaţie îl are în prim-plan pe negustorul Laţcu din Râmnicu
Vâlcea, probabil unul dintre mulţii intermediari postaţi între pieţele transilvănene şi cele aflate
în sudul Dunării, acesta comercializând la Sibiu mărfuri asiatice alături de 12 blănuri de vidră,
în valoare de 84 dinari3. Mediul ştiinţific de la noi este convins – în mare parte – că
schimburile comerciale promovate de regiunile olteneşti cu oraşele săseşti ale Transilvaniei au
stat la baza dezvoltării unor aşezări româneşti apărute la graniţa cu Ardealul, organizarea
Severinului, a Târgu Jiului ori Râmnicului Vâlcea împlinindu-se după evenimentele care au
culminat cu întemeierea Ţării Româneşti4. Tabloul poate fi completat şi prin aducerea în
discuţie a aşezării de la Craiova, important punct comercial pe harta Olteniei a secolelor XV –
XVI, devenit la scurt timp (în secolul al XVI-lea) locul unde vor fi concentrate aproape toate
activităţile comerciale ale Olteniei, graţie în primul rând marii familii a boierilor craioveşti5.
În general, oamenii de ştiinţă spun că activităţi cu caracter comercial se practicaseră
aici încă din primele decenii ale feudalismului timpuriu, săpăturile arheologice efectuate la
vest de râul Olt identificând o întreagă serie de monede şi tezaure atribuite cronologic
secolelor VIII – XIV, dispuse pe o arie destul de largă. S-au descoperit cu această ocazie piese
monetare vehiculate în lumea bizantină, genoveză sau tătară, din îndepărtata Anglie ori
provenind de la urmaşii lui Carol cel Mare, toate la un loc reprezentând dovezi ale unei întinse
reţele comerciale6. Odată cu întemeierea Ţării Româneşti, ţinuturile ce alcătuiesc Oltenia de
azi vor începe să fie menţionate frecvent în textele hrisoavelor medievale, documentele
scoţând în evidenţă rolul deosebit pe care-l jucau drumurile comerciale, sistemul vamal şi nu
în ultimul rând, poziţia geografică ce plasa zona în cauză la interferenţa a două curente
economice majore: cel occidental şi cel oriental. Semnificativă pentru susţinerea acestui punct
de vedere este numele pe care-l poartă azi cartierul severinean Schela Cladovei, etimologia sa
mergând până către vremurile medievale, fiind pusă în legătură cu succesul acţiunilor
comerciale promovate în zonă. Denumirea respectivă este identică cu a altor localităţi întâlnite
în Serbia şi Bulgaria, sugerând prezenţa aici a unor depozite de tranzit pentru mărfurile
medievale, aflate în circulaţie pe ambele sensuri: Peninsula Balcanică – nordul Dunării7.
Încă din cele mai vechi timpuri locuitorii aşezaţi de o parte şi de cealaltă a munţilor au
avut ocazia să promoveze strânse relaţii, păstorii transilvăneni căutând adăpost pentru turmele
lor în lunca şi câmpiile Dunării, existând posibilitatea ca în zonă să se fi efectuat un comerţ
eficient cu animale. Câteva documente atribuite primei jumătăţi a secolului al XV-lea aduc
precizări în acest sens, unul dintre ele fiind hrisovul lui Mihail I semnat la 29 mai 1418,
ocazie cu care domnitorul va acorda românilor din Cisnădie dreptul de a-şi paşte turmele cu oi
şi cirezile de vite …întocmai ca oamenii noştri…8. Denominaţia purtată în zilele noastre de
câteva sate olteneşti dovedeşte practicarea păstoritului, atenţia fiind focalizată asupra
localităţii Grojdibodu din judeţul Olt, numele său aparţinând, se pare, fondului lexical slav,
traducându-se ca Vadul vitelor9. Din păcate însă, nu există nici un document care să
1
Radu Manolescu, Relaţiile comerciale ale Ţării Româneşti cu Sibiul la începutul secolului al XVI-lea, în
”Analele Universităţii Bucureşti”, seria Ştiinţe Sociale. Istorie, nr. 5, 1956, p. 257.
2
Ibidem, p. 252.
3
Ibidem, p. 232.
4
Vasile Cărăbiş, op. cit., p. 70.
5
Ibidem, p. 72, 72.
6
Octavian Iliescu, Moneda în România, Bucureşti, Editura Academiei, 1970, pp. 8-12; Dinu C. Giurescu, op.
cit., pp. 202-206.
7
8
9
A. Constantinescu, Încercări de interpretare a unui toponimic de origine slavă. Grojdibodu, în
”Romanoslavica”, vol. VI, 1962, pp. 111-114.
57
pomenească amintitul ”vad”, fapt ce i-a îndemnat pe unii cercetători să formuleze ipoteza
conform căreia, aici, ar fi existat un loc în care s-ar fi practicat contrabanda cu vite şi produse
animaliere1.
Tot în cadrul unor vechi tradiţii se înscria şi comerţul efectuat de regiunile nord-
dunărene cu ţinuturile aflate în Peninsula Balcanică, desfacerea produselor româneşti pe
pieţele interne ale cnezatelor şi ţaratelor slave (devenite mai apoi ale Imperiului otoman)
aducând profituri însemnate tuturor acelora care practicau asemenea activităţi (boieri,
mănăstiri şi marilor bani). Până în prezent, nu avem cunoştinţă despre existenţa unor
autorizări sau reglementări privind schimburile de produse cu regiunile balcanice, însă este
ştiut că în secolul al XIV-lea pieţele bizantine primeau produse nord-dunărene şi prin
mijlocirea negustorilor genovezi2. În contractele notarului Antonio di Podenzolo din 1361
apar înscrişi comercianţi genovezi ca Giovanni Zapos, Savone Pellegrino Daniele ş.a., despre
care se ştia că erau intermediari pentru produsele româneşti din Oltenia şi Muntenia,
cumpărând în special de la boierii locului 3. Registrele vamale au demonstrat că prin vadurile
Dunării erau tranzitate spre sud vite mari şi mici, peşte, miere, ceară, cereale, lemn4 ş.a.,
numărul oilor şi al vitelor fiind destul de ridicat după instaurarea stăpânirii otomane. În acelaşi
context putem plasa şi celebrele drumuri ale sării, ca o dovadă clară a tranzitului cu produse
dinspre Oltenia către zonele balcanice, documentul lui Vladislav al II-lea furnizând câteva
informaţii preţioase. Acordând drept mănăstirii Tismana …să-şi ia vama de sare la Vadul
Vidinului…, voievodul atrăgea atenţia vădenilor să nu împiedice pe dregătorii obligaţi să
strângă …venitul vămii…5. În ciuda faptului că se certifică folosirea sării pe post de bun
comercial, nu există prea multe informaţii privind exportul propriu-zis al acestui produs între
secolele XIV – XV (pe la mijlocul veacului al XV-lea se pare că se extrăgea mai puţin), deşi
producţia de sare obţinută la Ocnele Mari (Vâlcea) era în creştere pentru secolul al XIV-lea 6,
fiind înscrisă ca prim articol în tariful vămii de la Calafat7.
Secolul al XV-lea avea să stabilească în mod clar înlocuirea supremaţiei comerciale
maghiaro – polonă cu cea otomană8, intermediarii turci devenind tot mai prezenţi, multe
produse româneşti luând calea Istanbulului şi a altor centre balcanice. Într-o primă etapă a
relaţiilor comerciale româno – otomane se remarcă prezenţa târgoveţilor valahi pe pieţele din
sudul fluviului, în ciuda faptului că aceştia erau învăţaţi să practice un tip de negoţ de mai
mică amploare (local), pe unii dintre ei documentele din prima jumătate a secolului al XV-lea
prezentându-i ca intermediari postaţi între comercianţii turci şi saşii braşoveni 9. Urmărind să
asigure necesarul de trai al populaţiilor aflate în Imperiul otoman, Înalta Poartă va contracta
între secolele XIV – XV importuri masive de miere, ceară şi cereale de pe pieţele româneşti,
alături de peşti săraţi, sturioni şi caviar dunărean ori din Marea Neagră, bunuri cerute mai cu
seamă în capitala Istanbul10. Situaţia prezentată devenea un argument serios pentru ca unii
negustori turci să ia calea ţărilor creştine spre a încheia afaceri în interes propriu, statul
otoman arătându-se preocupat de soarta lor şi în general de cea a comerţului. Prezenţa
acestora însă nu era chiar bine văzută, autorităţile creştine ţinând mult la monopolul comercial
local, motiv pentru care vor căuta, prin diverse mijloace, să menţină controlul asupra pieţelor
1
2
Dinu C. Giurescu, op. cit., 151.
3
Ibidem, p. 161.
4
Bogdan Murgescu, Comerţ şi politică în relaţiile româno-otomane (sec. XVI-XVIII), în ”R I”, tom 8, 9-10,
1997, p. 576.
5
DIR, B, XVI, vol. I, p. 174.
6
7
DRH, B, I, p. 279.
8
Ion Stângă, op. cit., p. 29.
9
Viorel Panaite, Pace, război şi comerţ cu Islam (Ţările Române şi dreptul otoman al popoarelor-sec. XV-XVII),
Editura ALL, 1997, p. 398.
10
Robert Mantran, Istoria Imperiului otoman, Editura ALL, 2001, p. 109.
58
proprii. Într-un asemenea context am putea plasa încheierea tratatului dintre George
Brancovici şi otomani în 21 mai 1449, despotul sârb, din împuternicirea palatinului Ungariei
şi voievod al Transilvaniei, Iancu de Hunedoara, cerând ca …negustorii turci să poată veni în
chip liber cu mărfurile lor numai la Belgrad, Haram, Severin (Zewerinum) şi Caransebeş…1.
Cea de-a doua parte a secolului al XV-lea şi începutul celui următor remarcă o creştere
a numărului mărfurilor româneşti în tranzacţiile efectuate cu teritoriile otomane2, situaţia fiind
demonstrată şi de faptul că emisiunile monetare atribuite domnitorului Vladislav al II-lea
urmăreau să se apropie, în mare măsură, de cele turceşti3. La rândul lor şi pieţele otomane
furnizau importante şi variate genuri de produse, amintind doar cele câteva tipuri de unelte,
obiecte de uz casnic, candelabre, piper, mirodenii, şofran, bumbac, blănuri fine, ţesături,
pânză, mătăsuri ş.a., având ca destinaţie specială satisfacerea pretenţiilor impuse de
reprezentanţii clasei dominante4. Importurile erau centrate cu precădere asupra articolelor de
natură textilă (postavuri), aducerea în nordul Dunării a ţesăturilor din Imperiul otoman
reprezentând un obicei des întâlnit, mai cu seamă după stabilizarea raporturilor între Ţara
Românească şi Înalta Poartă5. Negustorii români, greci, bulgari ori turci (negustori levantini)
vehiculau o bună parte din produsele aflate pe pieţele balcanice, la sfârşitul secolului al XV-
lea Poarta otomană percepând comercianţilor străini (creştini) o vamă de 4 % iar celor
musulmani de doar 1 %, preţurile cu care lucrau negustorii turci fiind net inferioare celor
cunoscute la nivel internaţional6.
Mărfurile levantinilor vor pătrunde între secolele XV – XVI şi pe pieţele ardeleneşti,
negustorii munteni devenind în mare măsură principalii actori ai tranzacţiilor cu produse
otomane, aceştia vehiculând un număr însemnat de monede turceşti folosite la plata taxelor
vamale7. Dacă la începutul secolului al XV-lea fuseseră utilizate emisiuni ale domnitorilor
Ţării Româneşti8, în a doua jumătate a veacului constatăm încercarea de a alinia moneda
munteană la cea turcească9, însă, odată cu creşterea dominaţiei Porţii asupra spaţiului nord-
dunărean, moneda românească va fi înlocuită total cu cea otomană (asprul)10. Pentru a sprijini
ultima afirmaţie aducem în discuţie tariful vămii de la Calafat înregistrat la data de 30 aprilie
1502, acesta înştiinţând cu privire la faptul că suma de 2 asprii era percepută pentru un sac cu
grâu tranzitat prin vama Vidin11. Sacul valah sau căruţa valahă reprezentau unităţi autohtone
de măsurat şi taxat cerealele româneşti12, în registrele şi regulamentele vămilor dunărene
Turnu, Brăila ori Vidin fiind trecute alături de alte obligaţii impuse produselor de strictă
necesitate. Astfel, aflăm că la vadul Calafat – Vidin era obligatoriu în 1502 să fie plătit un
aspru pentru două oi13, vânzările de ovine către Istanbul făcând parte din programul periodic
al aprovizionării capitalei imperiului otoman cu produse animaliere provenite din Ţara
Românească. Şi vitele erau căutate de turci, hrisoavele secolului al XVI-lea făcând referire la
nevoile de carne, piei şi seu ale Imperiului otoman, însă, din păcate, la nivelul secolului al
1
DRH, D, I, nr. 295.
2
Emil Condurachi, Începutul penetraţiei economiei otomane în Balcani, în „Buletinul Societăţii Numismatice
Române”, XXXVII, 1943, pp. 67-77; Nicolae Iorga, Istoria comerţului românesc, vol. I, ediţia II, 1925, p. 186.
3
Adina Berciu-Drăghicescu, Moneda în plata taxelor vamale în secolele XV-XVI în Ţara Românească, în
„Cercetări Numismatice”, II, Bucureşti, 1979, p. 134.
4
Vladimir Osiac, Dinică Ciobotea, Ion Pătroiu, Virgil Joiţa, op. cit., p. 37, 38.
5
Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 164, 165.
6
Robert Mantran, op. cit., p. 111.
7
8
Ibidem, p. 135.
9
Adina Berciu-Drăghicescu, art. cit., în op. cit., p. 134.
10
11
DIR, B, XVI, I, p. 14.
12
Anca Popescu, Circulaţia mărfurilor de la Dunărea de Jos reflectată în kanunname-le (a doua jumătate a
secolului XVI), în „Revista Istorică”, tom 6, nr. 3-4, 1995, p. 259.
13
DIR, B, XVI, I, p. 14.
59
XV-lea nu cunoaştem documente care să ateste exportul amintitelor produse peste Dunăre,
deşi este foarte probabil ca acesta să fi avut loc1. Ceea ce ne reţine atenţia este faptul că la
Calafat, printre alte bunuri transportate în data de 3 aprilie 1480, pe primele locuri apar
înscrise sarea şi oile2.
4.4. Tranzacţii comerciale, vămi, taxe vamale şi scutiri de taxe vamale
Evul mediu a fost perioada istorică în care înţelegerile parafate între două sau mai
multe părţi s-au utilizat frecvent, asemenea acorduri fiind realizate pe bază de concesii
reciproce, vizând transmiterea unor drepturi asupra schimbului de mărfuri. Denumite generic
tranzacţii comerciale, acestea se efectuau pe bază de contract şi avea ca obiect terenuri
postate în afara localităţii (ogoare, vii, livezi, păduri ş.a.), imobile în vatra locuită (de tipul
casă sau loc de casă) ş.a., elementele constitutive ale unui act de vânzare – cumpărare fiind
obiectul, preţul şi consimţământul părţilor contractante (documentul căpăta o deosebită
importanţă, deoarece proprietatea imobiliară stătea la baza puterii economice a societăţii
feudale)3. În majoritatea cazurilor, atunci când obiectul tranzacţiei avea o valoare deosebită,
actele doveditoare ale proprietăţii se puteau face în faţa unei înalte autorităţi judiciare sau
chiar a domnului ţării, vânzătorul intrând în posesia sumei cerute de la cumpărător, plata pe
loc fiind de cele mai multe ori stipulată în contract4.
Există numeroase documente medievale care prevăd asemenea învoieli, o parte
însemnată având ca obiect vânzarea unor moşii, cazul hrisovului dat de Radu cel Frumos lui
Dragomir, fratelui său Stanco şi fiilor fiind edificator, domnitorul întărindu-le acestora la 8
iunie 1466 a opta parte din Topolniţa (Mehedinţiul de azi) …pentru că au cumpărat-o de la
popa Dragoşe şi de la Bratu pentru trei sute (300) aspri (…) şi domniei mele au dat un cal… 5.
Potrivit celor stipulate, confirmările de acest gen nu se făceau fără ca solicitanţii să nu
plătească şi o taxă (similară poate cu aceea de timbru din zilele noastre ?), domnitorul fiind
răsplătit pentru efortul său fie cu un cal, fie cu o sumă de bani reprezentând contravaloarea
unui cal pe piaţa medievală. Obiceiul amintit nu era tot timpul îndeplinit, domnitorul putând
renunţa uneori la plata acestei taxe, aşa cum apare într-un alt document editat tot pe vremea
lui Radu cel Frumos. Concret, la 28 iulie 1472 domnitorul întărea din Gherghiţa posesiunea
lui Voislav şi a cumnatului său Stan asupra satului Corcova (aflat în judeţul Mehedinţi de azi)
…pentru că a cumpărat (…) de la diaconul domniei mele, de la Petre pentru 600 aspri, la
final fiind semnalat faptul că ... domnia mea am iertat calul…6. Cu un …cal bun… avea să se
aleagă şi Vlad Călugărul la 27 ianuarie 1483, după ce a confirmat din Târgovişte mai multe
sate mehedinţene (Cerveniţa de Sus, Lubnicul şi Criva) unui anume Muşat şi nepoţilor săi,
deoarece …s-au plătit (…) suma de 3.000 aspri… 7, iar la 5 iunie domnitorul întărea din
Târgovişte lui Mihail şi fiilor săi satul Topeştii de lângă Tismana, primind calul cuvenit …ca
să le fie Topeştii lângă Tismana, pentru că i-au cumpărat de la Manea fost stolnic, fiul lui
Barbul, pentru 1.300 aspri şi domniei mele i-au dat un cal…8.
Analizând cum se cuvine unele hrisoavele medievale, s-a constatat că autoritatea
domnească avea uneori obiceiul să achiziţioneze proprietăţi imobiliare pe sume importante de
1
2
DRH, B, I, p. 279.
3
Gheorghe Ciulei, Gheorghe G. Ciulei, Dreptul românesc în Banatul medieval, Editura Banatica, Reşiţa, 1997,
p. 134, 136.
4
Ibidem, p. 138.
5
DIR, B, XV, p. 140.
6
Ibidem, p. 148.
7
Ibidem, p. 174.
8
Ibidem, p. 177.
60
bani, pe care ulterior le transforma în donaţii făcute câtorva lăcaşuri de cult, domnitorul Vlad
Călugărul dăruind la 4 februarie 1488 mănăstirii Govora ocina (moşia) Hinţa, după ce în
prealabil o cumpărase cu 1.500 aspri de la Stanciul de la Ocne, fiul lui Voinea şi de la Dan şi
Vâlcul din Glod1. Radu cel Mare va urma exemplul părintelui său făcând şi el un lucru
asemănător, dăruind la 25 ianuarie 1499 satul Glod …de la sfintele poale ale muntelui…
aceleiaşi mănăstiri Govora, după ce mai înainte îl cumpărase de la Cârstea şi nepoţii săi
pentru 5.000 de aspri2. Tranzacţii imobiliare se puteau efectuau şi între părţi bisericeşti, cu
specificaţia că respectivul act de proprietate căpăta valoare numai după ce era supus judecăţii
domnitorului, consimţământul acestuia neîntârziind să apară. La 15 aprilie 1498 Radu cel
Mare întărea mănăstirii Govora livezi şi o pădure … ca să-i fie livada care este lângă hotarul
Vlădicescu (…) pentru că a cumpărat-o egumenul Dorotei de la popa Buncea pentru 1.500
aspri…3, caz în care domnitorul nu mai primea şi calul cuvenit. Motivul ar fi că, între timp, fie
se renunţase la aceast obicei, fie amintita taxă nu se aplica tranzacţiilor efectuate în beneficiul
părţilor ecleziastice.
Dezvoltarea comerţului medieval nu ar fi fost posibilă fără un sistem vamal bine pus la
punct, prin vămi fiind vehiculate numeroase bunuri în diverse direcţii. Documentele arată clar
faptul că în sudul Carpaţilor existau dregători cu funcţii vamale, aceştia lucrând după norme
speciale, vămile dispuse pe linia Dunării fiind postate acolo unde le era mai uşor negustorilor
să-şi tranziteze marfa, adică la vaduri 4. Prin intermediul oamenilor săi, încă din secolul al
XIV-lea domnia controla direct amintitele puncte de trecere, existând şi cazuri când, uneori, o
parte din ele erau concesionate, arendaşii respectivi fiind obligaţi să plătească pe loc sume
importante de bani5. În această categorie nu intrau mănăstirile, câteva lăcaşuri de cult primind
din partea autorităţii centrale dreptul de concesiune cu titlul de donaţie, gest care contribuia
simţitor la sporirea veniturilor lor.
Cursurile marilor râuri ce străbat regiunea (Jiul, Oltul) fac şi astăzi legătura între
pasurile montane şi fluviul Dunărea, hrisovul lui Vladislav al II-lea informând cu privire la
faptul că numărul traseelor comerciale era ridicat în 1451, domnitorul acordând favoruri
căruţelor mănăstirii Cozia pentru ca …nicăieri să nu dea vamă, la toate târgurile şi la toate
vadurile, de la Severin până la Brăila, nici pe drumurile munţilor… 6. Studiile efectuate de-a
lungul timpului ne arată că vămile aflate pe teritoriul Olteniei ar fi precedat întemeierea Ţării
Româneşti, un fragment din Diploma ioaniţilor menţionând la 1247 aşa-numitul Vad al
cumanilor, însă cea mai veche ştire sigură despre o vamă aparţinând statului muntean, se
referă la punctul de trecere plasat în perimetrul Slatinei. Informaţia cu pricina apare
consemnată în privilegiul acordat negustorilor braşoveni de către Vladislav Vlaicu în 13687,
dată de la care ştirile încep să se înmulţească, aşa cum este şi exemplul hrisovului scris din
porunca lui Dan al II-lea în 5 august 1424. Documentul face referire la vama de la Calafat8,
specificându-se totodată şi faptul că aceasta, împreună cu cea a cumanilor şi cea de la balta
Bistreţ, fuseseră dăruite mănăstirii Tismana prin bunăvoinţa domnitorilor Radu I (1377 –
1383) şi Dan I. Aspectele enunţate evidenţiază clar vechimea punctului de trecere aflat la
Calafat, cel puţin de pe la mijlocul secolului al XIV-lea, lucru întărit şi cu ajutorul
documentului care acorda privilegii ţarului bulgar Sracimir în 13699. Fiind mereu în căutare
1
Ibidem, p. 190.
2
Ibidem, p. 260.
3
Ibidem, p. 253.
4
5
Ibidem, p. 201.
6
DRH, B, I, p. 187.
7
Idem, D, I, p. 87.
8
Idem, B, I, p. 106; Ilie Minea, Câteva vămi vechi oltene. Vămile de la Jiu. Vama de la Calafat. Vama Oltului de
la Genune. Cea mai veche menţiune a păstoritului şi câteva venituri ale mănăstirii Cozia, în ”A.O.”, an XII,
1933, nr. 67-68, pp. 343-344.
9
61
de profit, domnia, precum şi o parte dintre boieri ori mănăstiri, erau interesate să administreze
vama respectivă, procedeu în urma căruia cu siguranţă îşi atrăgeau venituri considerabile 1.
Vama de la Calafat controla mai bine de 150 km din malul nordic, perimetrul respectiv fiind
cuprins între vadurile dunărene de la Calafat – Vidin şi Bechet – Rahovo, documentele
medievale certificând aici o neîntreruptă activitate2 (actele din 3 aprilie 1480 şi 5 septembrie
1568). Hrisovul lui Basarab cel Tânăr (Ţepeluş) dat la 3 aprilie 1480 din Bucureşti, întărea
mănăstirii Tismana vama de la Calafat […de aceea să fie volnici călugării (…) să ia venitul
(…) să nu aibă treabă, ci să aibă numai călugării de la Tismana… 3], alte acte menţionând
faptul că prin aceeaşi vamă erau trimişi peste Dunăre saci de grâu şi de sare4. Ultimul articol
se vândea şi cel mai bine, tariful utilizat în anul 1480 indicând sarea pe primul loc între
celelalte mărfuri tranzitate spre sudul Dunării5. Tot studiul asupra documentelor medievale a
demonstrat că la vama Calafatului se conturase un adevărat centru al comerţului dintre
Occident şi Orient, aceasta având chiar rol de bursă a valorilor negoţului intern, extern şi de
tranzit, catastihul vămii fiind un adevărat cod comercial recunoscut de toţi ce luau parte la
traficul de mărfuri6.
Tot pe linia Dunării atenţia se îndreaptă şi asupra altor puncte vamale, ca cel aflat la
Vadul Bistreţului în dreptul localităţii bulgare Ţibăr, fiind pomenit pentru prima oară la 28
octombrie 14197. Se pare că în cazul său putem vorbi despre o vechimea ceva mai mare,
bănuind că aceasta ar coborî până spre secolul al XIV-lea, ceea ce însă ştim cu siguranţă este
faptul că din veacul al XVI-lea vama respectivă va fi înglobată celei de la Calafat (18 aprilie
1560)8. Hrisovul lui Dan al II-lea din 1431, prin care se acordă privilegii negustorilor
braşoveni, ne spune că exista o vamă amplasată undeva pe malul drept al fluviului în dreptul
localităţii Nicopole, oamenii domniei percepând pentru fiecare marfă tranzacţionată o taxă …
de la o sută trei…9, adică erau luate trei procente din valoarea produselor.
Denumirea pe care o poartă în documente vama de la Schela Cladovei, situată în
vestul Olteniei lângă Cetatea Severinului10, dovedeşte prezenţa în zonă a unor depozite
destinate mărfurilor ce tranzitau regiunile balcanice (la fel ca Schela Ciobanului, Nicopolea
Mică etc.11), amintitul punct de trecere jucând, se pare, un rol deosebit în cadrul comerţului
internaţional. Acest fapt se datora în special exporturilor şi importurilor practicate, însă un
garant al eficienţei a fost, fără îndoială, şi siguranţa ori controlul riguros impus căilor
comerciale ce veneau din Europa centrală12. Conform hrisovului lui Dan al II-lea din 5 august
1424, acesta îi anunţa pe târgovişteni că pot să-şi vândă produsele …pe la Severin…şi prin
toată ţara…13, la vama Schela Cladovei fiind percepute taxe pe diverse mărfuri ca fier, şofran,
bumbac ori piper14. Specialiştii sunt de acord că vadul de aici împărţea cu Cetatea Severinului
statutul de punct vamal important, fortificaţia respectivă oferind ocrotire şi jucând câteodată
1
2
Adina Berciu-Drăghicescu, Moneda în plata taxelor vamale în sec. XV-XVI în Ţara Românească, în ”Cercetări
Numismatice”, II, Bucureşti, 1979, p. 133.
3
DIR, B, XV, p. 167.
4
5
DRH, B, I, p. 279.
6
7
Ibidem, p. 113.
8
DIR, B, XVI, III, p. 116.
9
DRH, B, I, p. 34.
10
11
Dinu C. Giurescu, Relaţiile economice ale Ţării Româneşti cu Ţările Peninsulei Balcanice din sec. XIV până
la prima jumătate a secolului al XVI-lea, în ”R S”, XI, Istorie, 1965, p. 178.
12
Toma Rădulescu, Paul Turturică, art. cit. , în loc. cit., p. 84.
13
DRH, D, I, p. 106.
14
Constantin Şerban, Contribuţii cu privie la problema pieţei interne a Ţării Româneşti şi Moldovei în timpul
feudalismului dezvoltat (sec. XIV-XVIII), în ”R I”, 17, 1964, 1, p. 31.
62
rolul unui adevărat antrepozit, castelanii severineni promovând activităţi comerciale1,
colectând taxe vamale în folosul propriu2. Tot despre activităţi comerciale desfăşurate în
vestul Olteniei ne vorbeşte şi hrisovul voievodului Iancu de Hunedoara (20 septembrie 1444),
acesta întărind posesiunile mănăstirilor Vodiţa şi Cozia, precum şi pe cele făcute de cneazul
Lazăr în Serbia, informând cu această ocazie că bunurile lor … să le fie în mâini cu tot ce ţine
de hotarul Bistriţei şi vama de mărfuri şi de trecere (s.n.) să fie a popii Gherasim şi a
călugărilor de la Vodiţa şi de la Tismana …3.
O categorie aparte a vămilor olteneşti era formată din cele care se găseau în nordul
regiunii, ele făcând practic legătura cu Transilvania prin trecătorile montane, denumite
generic vămi de plai sau de hotar4. Primul document ce menţionează un asemenea punct de
tranzit poartă data 28 martie 14155, din care aflăm că vama de la Genune era amplasată pe
valea Oltului, lângă trecătoarea Câineni (Turnu Roşu). Va fi însă cedată mănăstirii Cozia de
către domnitorul Mircea cel Bătrân … ca să fie acelui sfânt hram (…), de ocină şi de ohabă
…, documentul specificând faptul că veniturile colectate erau destinate hranei călugărilor6.
Părerea unor istorici este că vama ar fi existat şi pe vremea lui Basarab I, deoarece un stat
independent, cu un aparat administrativ bine definit, trebuia să beneficieze şi de un sistem
vamal adecvat7. Alte menţiuni privind vama de la Genune apar în două hrisoave ce întăresc
vechile proprietăţi şi danii făcute în trecut Coziei, primul fiind întocmit pe vremea lui Radu
Prasnaglava (dat din localitatea Creaţa, la 19 iunie 14218), iar celălalt conţinând porunca lui
Laiotă Basarab din 15 iulie 14759. Pe 3 aprilie 1480 Basarab cel Tânăr (Ţepeluş) întărea
mănăstirii Tismana amintita vamă a Calafatului, ocazie cu care aflăm că oamenilor domniei le
fusese dată în grijă vama de la Jiu (… orice boier va ridica vama, el să aibă voe să ia vama
de la Jiu …)10, iar documentul lui Vlad Călugărul pomeneşte în 16 martie 1494 vama de la
Secui tot pe Jiu, aparţinând mănăstirii Bistriţa (… şi încă am dăruit şi vama de la Secui pe Jiu,
toată …11). Conform unor opinii formulate de-a lungul timpului, se pare că vama de la Secui
ar fi fost chiar vama Craiovei pomenită în secolul al XV-lea, documentele medievale făcând
câteodată confuzie între aceasta şi vama de pe Jiu12, unii cercetători fiind tentaţi să acorde
celei din urmă o existenţă mai îndelungată. Întărind mănăstirii Govora vechile posesiuni,
domnitorul Radu cel Mare îi mai stabilea acesteia la 13 decembrie 1500 …să-i fie (…) din
vama Runcului (s.n.) a şasea parte…13, adică o şesime din veniturile acumulate, în actualul
stadiu al cercetărilor fiind greu de hotărât cu exactitate unde anume fusese amplasat acest
punct de tranzit. Situaţia este dificilă deoarece sunt cunoscute mai multe sate ce poartă
denumirea Runcu, atât în Vâlcea, cât şi în judeţele Gorj ori Mehedinţi, din textul hrisovului
analizat fiind vorba – se pare – despre o aşezare vâlceană 14. Certitudine rămâne faptul că vama
Runcului funcţiona şi pe vremea domnitorului Vlad Înecatul (1530 – 1532), fiind atestată la
15 iunie 153015, în timp ce la data de 2 februarie 1528 este pomenită documentar vama de la
1
Gheorghe I. Cantacuzino, Cetăţile dunărene..., p. 115.
2
DIR, B, I, nr. 55, 106, 128, 275.
3
Idem, B, XV, p. 114.
4
5
DIR, B, XV, p. 68.
6
DRH, B, I, p. 79.
7
8
DIR, B, XV, p. 76.
9
Ibidem, p. 155.
10
Ibidem, p. 167.
11
Ibidem, p. 225; DRH, B, I, p. 404.
12
Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 580; C. S. Nicolaescu-Plopşor, Vama de la Jiu, în ”Oltenia”, cartea IV,
1943, pp. 151-152.
13
DIR, B, XV, p 271; DRH, B, I, p. 496.
14
15
DRH, B, III, p. 148.
63
Vâlcan. Aflată pe valea Jiului, în nordul oraşul Târgu Jiu, aceasta era în plină activitate pe
timpul lui Radu de la Afumaţi (1521 – 1529)1 şi se pare că existase desigur cu mult înainte de
prima menţiune documentară, ca urmare a legăturilor strânse între Ţara Haţegului şi
voievodatul lui Litovoi pe Jiu, aşa cum reiese din Diploma cavalerilor ioaniţi din 12472.
Pe la mijlocul secolului al XVI-lea documentele înregistrează o creştere în intensitate
a raporturilor comerciale promovate cu sudul Dunării, pentru anul 1553 fiind amintiţi
negustori argeşeni şi din Râmnic care făceau comerţ cu regiunile balcanice de unde aduceau
mărfuri orientale3, târgoveţii respectivi plătind vamă … la vadul de la Vidin (s.n.) …4, ce pare
a fi o nouă atestare a vechii vămi de la Calafat.
4.5. Scurte date privind circulaţia monetară
Activităţi economice de tipul relaţiei vânzare – cumpărare s-au desfăşurat pe toată

durata evului mediu, având la bază o vie circulaţie monetară, pe lângă trocul utilizat şi în
zilele noastre. Filtrat prin vămile medievale, tranzitul comercial rula bani de diverse categorii
ce aparţineau mai multor arii de circulaţie, diversitatea sub care aceştia se prezentau fiind un
indice clar al intensităţii cu care se desfăşura negoţul în acele vremuri. Conform unor aprecieri
făcute de-a lungul timpului, s-ar părea că termenul ban desemnase iniţial „moneda banului”,
însă nu cunoaştem niciun document ce pomeneşte vreun ban al Severinului care să fi dispus
de monedă proprie5. Studiile efectuate în acest sens au relevat faptul că vechimea banului este
mai mare decât a altor piese monetare (ducatul ori perperul), specialiştii căzând de acord
asupra faptului că emisiunea respectivă fusese pusă în circulaţie din ordinul banului Slavoniei,
rulând şi în Banatul Severinului, pe cuprinsul Transilvaniei sau al Valahiei subcarpatice6.
Evenimentele derulate la nivelul continentului între secolele XIII – XVI aveau să
influenţeze bunul mers al vieţii economice din ţărilor române, activităţile comerciale
desfăşurate aici fiind susţinute de o masă monetară semnificativă. În atare condiţii, marile
rezerve funciare atribuite primelor decenii de după întemeiere reprezintă un lucru normal, fapt
ce i-a îndemnat pe voievozii români să bată propria monedă7, primele emisiuni româneşti
fiind marcate de puternice influenţe occidentale. Piesele muntene aparţinând veacului al XIV-
lea aveau înscrise atât legende latineşti, cât şi steme alcătuite după toate regulile heraldice
apusene8, fiind sprijinul pe care autoritatea domnească îl dădea negoţului românesc. Indicator
al tranzacţionării diverselor produse9, moneda reprezintă etalonul schimburilor comerciale,
vechimea acestora fiind consemnată chiar de Diploma ioaniţilor (1247) atunci când face
referiri la veniturile pe care stăpânii feudali le scoteau de pe urma circulaţiei mărfurilor în
regiunea Oltenia10. Afirmaţia respectivă apare în contextul luptei dusă de voievodul Litovoi cu
regalitatea maghiară în veacul al XIII-lea, drama prizonieratului lui Bărbat, fratele său,
sfârşindu-se doar atunci când acesta va plăti o sumă importante de bani (non modicam
quantitatem pecunie)11. O altă relatare vine din vremea lui Basarab I Întemeietorul şi ne spune
că domnitorul, vrând să-l înduplece pe Carol Robert d’Anjou al Ungariei, se arătase dispus a
plăti 7.000 mărci de argint în schimbul renunţării la a mai ataca Ţara Românească. Sumele
1
DIR, B, XVI, vol. II, p. 41.
2
3
Viorel Panaite, op. cit., p. 389.
4
DIR, B, XVI, vol. II, p. 147.
5
Constantin Moisil, Din numismatica Olteniei, în „A.O.”, II, 6, Craiova, 1923, p. 78.
6
7
8
Constantin Moisil, art. cit., în op. cit., p. 88.
9
10
DRH, B, I, p. 8.
11
64
amintite sunt destul de mari pentru secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, calculele efectuate
asupra cantităţii de monedă oferită de Basarab I indicând faptul că ar fi fost vorba despre
1.680.000 dinari ungureşti, înseamnând aproximativ 74 kg aur fin 1. Prima menţionare
documentară sigură cu privire la tipul de monedă medievală utilizată la nord de Dunăre, apare
abia pe timpul lui Vladislav Vlaicu, momentul fiind legat de gestul domnitorului de a acorda
în fiecare an mănăstirii Vodiţa câte ...1.000 de perperi din casa domniei mele..., cu
specificaţia că 300 perperi trebuiau să fie daţi săracilor. În decursul timpului alocat cercetării
şi-a făcut loc ideea conform căreia perperul (sau perpera) ar fi fost doar o monedă de
socoteală şi nu una adevărată, realitatea spunând însă altceva şi anume că piesa era cât se
poate de palpabilă, având origine grecească şi cuprinzând în aria sa de răspândire toată
Peninsula Balcanică. De aici a trecut repede Dunărea, pe teritoriul Ţării Româneşti figurând
spre sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul celui următor, având, după toate probabilităţile,
echivalentul a 18 ducaţi2. Conform datelor înregistrate, domniile lui Vladislav Vlaicu şi
Mircea cel Bătrân corespund perioadei de progres a statului muntean, autoritatea centrală fiind
dispusă să acorde o atenţie deosebită dezvoltării domeniilor economic, militar, cultural şi nu
în ultimul rând, celui politico-administrativ. Succesul acestor demersuri nu putea fi atins decât
prin acordarea sprijinului nemijlocit tranzacţiilor comerciale, taxele vamale alimentând
vistieria domnescă şi asigurând statului o masă monetară suficientă. Anumite surse istorice
(hrisoave, mărturii arheologice ş.a.) au demonstrat că negustorii rulaseră atât monede străine,
cât şi bătute în monetării româneşti (hereghii)3, pieţele comerciale ale oraşelor medievale
româneşti fiind invadate de târgoveţi autohtoni şi negustori străini.
Cercetările arheologice întreprinse în dreapta Oltului au scos la lumină un număr
semnificativ de emisiuni monetare atribuite cronologic secolelor XIV – XV, motiv pentru care
am realizat mai jos un scurt comentariu, demersul propus fiind departe de pretenţiile unei
expuneri exhaustive. Reluând o informaţie mai veche, reamintim că prima monedă cunoscută
în spaţiul dintre Olt, Dunăre şi Munţii Carpaţi a fost perperul, piesă cu origini sigur bizantine,
menţionată documentar în 1374. Moneda va intra repede în circulaţie, specialiştii admiţând că
evenimentul se produsese pe la mijlocul secolului al XIV-lea (după 1328), fiind utilizată
neîntrerupt cam până prin jurul anului 14004. Activităţile comerciale desfăşurate în acest
interval s-au produs cu o intensitate deosebită, mărturie stând atât hrisoavele medievale, dar şi
faptul că un etimon al denumirii monedei se va păstra mult timp în conştiinţa românească,
„părpărul” reprezentând taxa vamală aplicată produselor piscicole şi viticole exportate spre
sudul fluviului. Pe lângă moneda de sorginte bizantină, în 1422 documentele vorbesc şi despre
fertun5, piesa având valoarea unui sfert dintr-o marcă de argint (aproximativ 24 ducaţi),
circulând în paralel cu emisiunile de tipul ducaţilor din argint aparţinând unor domnitori
români, plasaţi cronologic între domniile lui Vladislav Vlaicu şi Vladislav al II-lea (21
noiembrie 1421)6. După cum arătam şi mai sus, multă vreme atenţia cercetătorilor a fost
captată de aşa-numitul ban (apare între emisiunile lui Vladislav Vlaicu ca dinarul de
Slavonia), fiind confecţionat din argint şi având o valoare inferioară ducatului (paritatea era
cam de trei bani la doi dinari sau doi ducaţi)7. Piese asemănătoare s-au descoperit în regiunea
Oltenia alături de groşii sârbeşti (Drobeta Turnu Severin, Craiova ş.a.) şi bulgăreşti, tratatul
1
Ibidem; Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 205.
2
3
Ibidem.
4
Adina Berciu-Drăghicescu, Dinică Ciobotea, Aspecte ale circulaţiei monetare în zona Olteniei (secolele XIV-
XVI), în „Analele Universităţii din Craiova”, Serviciul Filosofie, Sociologie, Istorie, anul VI, 1981, p. 23.
5
Dicţionarul elementelor româneşti din documente slavo-române 1374-1600, Bucureşti, Editura Academiei,
1981.
6
Ibidem.
7
Constantin C. Giurescu, op. cit., pp. 554-555.
65
lui Sracimir încheiat la Vidin cu braşovenii (1369) făcând trimitere la acest tip de monedă1.
Participantă direct la marele circuit comercial european, economia Ţării Româneşti fusese
aproape obligată să facă apel la propriile emisiuni, motiv pentru care monetăriile domneşti vor
veni în întâmpinarea negustorilor autohtoni, aruncând pe piaţă amintitul ducat din argint (îşi
va încheia parcursul în 1481). Sursa principală de inspiraţie pentru moneda românească se
pare că au fost ducaţii veneţieni din aur, aceştia fiind deja utilizaţi în nordul Dunării cam de
prin a doua jumătate a veacului al XIV-lea, mărturie stând tezaurele identificate în localităţile
Teiuş, Slatina, Drobeta Turnu Severin şi Galiciuica 2. Analizându-se cum se cuvine textul mai
multor documentele medievale, s-a ajuns la concluzia că, la un moment dat, fertunul şi
perperul vor dispărea din socoteli, locul lor fiind luat de florinul din aur bătut în monetăriile
Florenţei (este menţionat frecvent în tranzacţiile comerciale desfăşurate între 1482 – 15073),
imitat pe plan local împreună cu florinii ungureşti4.
Printre monedele care au făcut odinioară „carieră” în nordul Dunării se înscrie şi
asprul, reprezentând o piesă din argint de valoare mai mică, specifică spaţiului greco-otoman.
Câteva documente medievale emise cu precădere în intervalul cronologic 1482 – 14965 fac
posibilă amintirea sa, specialiştii asociind denumirea monedei cu culoarea „albă” a metalului
utilizat la confecţionare6, emisiunea cu pricina impunându-se mai mult prin forţa imperiului
otoman7. Asprul a fost utilizat imediat după ce piesele autohtone îşi vor înceta existenţa,
taxele vamale plătindu-se cu acest tip de monedă aproape instantaneu, fiind însoţită şi de
subdiviziuni. Datele obţinute până în prezent ne arată că, pe lângă emisiunile otomane, la
cumpăna secolelor XV – XVI se mai aflau în circulaţie dinarii, obolii ori galbenii ungureşti,
aceştia folosindu-se în paralel cu groşii polonezi, talerii olandezi, scuzii, francii, esterlinii,
monedele germane, ducaţii veneţieni şi nu în ultimul rând, dirhemii tătărăşti8. Piesele
tătărăşti formează un capitol aparte între acestea9, ele aparţinând cronologic sfârşitului
secolului al XIII-lea şi începutul veacului următor, descoperirea efectuată la Calopăr – Dolj
demonstrând o prezenţă mai rară a amintitului tip de monedă pentru regiunea Oltenia (este
singurul loc unde s-au identificat asemenea producţii)10. Tezaurul cu monede moldoveneşti
emise în vremea lui Petru I Muşat (1375 – 1391) descoperit la Căluiu nu reprezintă altceva
decât o reacţie a comerţului desfăşurat între ţările române, la fel cum şi emisiunile ungureşti
din secolele XIV – XV, cu putere circulatorie în Transilvania, descoperite la Verguleasa,
Caracal, Râmnicu Vâlcea ori Drobeta Turnu Severin, sunt în strânsă legătură cu aceleaşi
practici mercantile promovate între cei doi versanţi carpatini 11. Putem completa paleta largă a
pieselor monetare medievale şi cu talerii din aur utilizaţi încă din prima jumătate a secolului
al XV-lea12, aceştia fiind înlocuiţi ulterior cu galbenii confecţionaţi din acelaşi material,
atestaţi documentar pentru prima oară la data de 6 iulie 160013.
Din cele prezentate, o bună parte a surselor istorice arată că la sud de Carpaţi, între
veacurile XIV – XV, monedele străine circulaseră în paralel cu piesele româneşti (1365 –
1
Adina Berciu-Drăghicescu, Dinică Ciobotea, art. cit., în op. cit., p. 24.
2
Ibidem, pp. 23-24.
3
Dicţionarul elementelor româneşti... .
4
5
6
7
8
Adina Berciu-Drăghicescu, Moneda în plata taxelor vamale în secolele XV-XVI în Ţara Românească, în „C N”,
II, Bucureşti, 1979, p. 134.
9
Octavian Iliescu, Monede tătărăşti din secolele XIII-XV găsite pe teritoriul R.P. Române, în „SCN”, III,
Bucureşti, 1960.
10
11
Ibidem, p. 25.
12
Corneliu Secăşeanu, De când circulă leul monedă în ţara noastră, în „SCN”, 1968, p. 423.
13
66
1481), situaţia descrisă reprezentând expresia unor bogate activităţi comerciale interne şi
internaţionale. Pentru a susţine punctul de vedere enunţat, aducem ca argument atitudinea lui
Mircea cel Bătrân, acesta dând poruncă să nu mai fie exportat argintul iar calitatea metalului
utilizat la baterea propriilor emisiunilor să fie îmbunătăţită, hereghiile domneşti primind ordin
să emită şi câteva diviziuni1. Datele pe care le oferă azi numismatica apreciază faptul că
piesele fabricate până la 1396 – etapă ce corespunde eforturilor de statornicire a situaţiei ţării
– aveau o greutate ceva mai redusă (dintr-o marcă de argint de 210 g se obţineau 600 ducaţi
munteni), pentru ca după stabilizarea statală, din aceeaşi cantitate de argint să se
confecţioneze doar 400 ducaţi2.
Interpretarea dată de specialişti câtorva vestigii arheologice apărute în jurul Cetăţii
Severinului, stârneşte şi azi un real interes, cercetările efectuate de-a lungul timpului sugerând
o posibilă monetărie ce funcţionase pe la finele domniei lui Mircea cel Bătrân. Ipoteza se
justifică în bună parte, dacă ţinem cont că acolo s-au identificat 11 depozite monetare, al căror
conţinut depăşeşte 5.000 de piese3. Faptul că masa monetară autohtonă fusese într-o continuă
creştere pe perioada anilor 1386 – 1418, reprezintă un adevăr, câteva tezaure descoperite în
judeţele Dolj şi Mehedinţi având în componenţă tipuri de monede ce poartă pe avers efigia
domnitorului. Acesta este reprezentat în ţinută de cavaler apusean cu lance, iar pe revers apare
stema Ţării Româneşti, semn heraldic ce conţinând un scut timbrat de coif, pe care stă o
acvilă. Pasărea apare conturată şi înconjurată de legenda cu numele lui Petru – Stan voievod,
într-o altă lectură fiind vorba, poate, despre Petrusian, nume care suscită şi astăzi un deosebit
interes în rândul numismaţilor4. Mediul ştiinţific de la noi înclină să creadă că acest tip de
monedă fusese bătut în incinta cetăţii severinene, evenimentul petrecându-se după ce Mircea
cel Bătrân l-ar fi asociat la domnie pe Petru, presupusul său frate, despre care se crede că
administra Banatul de Severin pe la 1416 în numele voievodului5. Interesant este că şi Mihail
se pare că l-ar fi avut ca asociat pe numitul Petru – Stan (Petrusian?), caz în care ar fi vorba,
poate, despre vreo rudă mai apropiată – eventual, unchiul său – deoarece în epoca feudală
domnitorul nu se putea pune laolaltă cu vreun boier oarecare6.
Ajunşi cu prezentarea noastră în acest punct, ţinând cont că materialul istoric cercetat
permite aşa ceva (monede, documente, relatări de epocă etc.), ne-am propus ca mai jos să
întocmim un mic repertoriu al celor mai importante descoperiri monetare efectuate la nivelul
regiunii Oltenia, integrând emisiuni aparţinând secolelor XIV – XV7. Fără a avea vreo clipă
pretenţia că am realizat o analiză elaborată, exhaustivă, privind circulaţia monetară, redăm
lista cu localităţile olteneşti unde s-au înregistrat asemenea vestigii, cu specificaţia că
prezentarea s-a efectuat nu în ordinea importanţei, ci într-o succesiune alfabetică:
1. AMĂRĂŞTII DE JOS (Dolj)

De aici provine un tezaur monetar descoperit în 1938 ce însumează 4 piese
de pe vremea lui Mircea cel Bătrân şi 3 emisiuni Mihail I.
1
2
Constantin Moisil, Monetăria Ţării Româneşti în timpul dinastiei Basarabilor. Studiu istoric şi numismatic, în
„Anuarul Institutului de istorie naţională din Cluj”, 3, pp. 115-125; Octavian Iliescu, Monede de aramă de la
Mircea cel Bătrân, în „CNA”, XVIII, pp. 278-283; Idem, Cu privire la monedele lui Mircea cel Bătrân, în
„CNA”, XIX, p. 27; Gheorghe Popilian, Tezaurul medieval de la Basarabi, în „Comunicări. Seria numismatică”,
II, Craiova, 1968.
3
Ion Stângă, Contribuţii privind existenţa unei monetării..., p. 7.
4
Ibidem;
5
Ibidem, p. 8.
6
Octavian Iliescu, Domnii asociaţi în ţările române în secolul XIV şi secolul XV, în „SCIM”, 2, 1951, p. 44;
Emil Vârtosu, Titulatura domnilor şi asocierea la domnie în Ţara Românească şi Moldova până în secolul XVI,
Bucureşti, 1960.
7
O bună parte din informaţia ce compune repertoriul de faţă a fost preluată din Adina Berciu-Drăghicescu,
Dinică Ciobotea, art. cit., în op. cit., pp. 27-34.
67
Bibliografie: Octavian Iliescu, Simpozionul de numismatică medievală
românească, Bucureşti.13 mai 1965, în „RRI”, tom. IV, nr. 5, 1965, p. 1062.
2. BALŞ (Olt)
Tezaurul identificat în anul 1928 cuprindea 269 monede aparţinând
intervalului 1350 – 1400, o parte dintre ele provenind din vremea lui Ioan
Sracimir de la Vidin (1371 – 1396).
Bibliografie: Lucian Roşu, Gheorghe Popilian, Tezaurul medieval de la Şuşiţa,
în „RM”, an I, nr.4, 1964, p. 329; Gheorghe Popilian, Tezaurul medieval de la
Basarabi, în „Comunicări. Seria numismatică”, II, Craiova, 1968, p. 13.
3. BASARABI (Dolj)
Alături de o monedă Sracimir şi 6 imitaţii aramă după Ioan Sracimir şi Ioan
Şişman, a mai fost descoperit un tezaur ce conţinea 476 ducaţi bătuţi pe vremea
lui Mircea cel Bătrân şi 84 piese de la Mihail I.
Bibliografie: Elena Busuioc, Dumitru Vălceanu, Ceramica din aşezarea
medievală de la Basarbi-Calafat (secolul XIV), în „SCIVA”, 27, 4, 1976, p. 459;
Gheorghe Popilian, art. cit., în op. cit., p. 22.
4. BISTRIŢA (Mehedinţi)
În anul 1931 s-a identificat un tezaur compus din 90 monede, dintre care 69
erau ducaţi emişi pe timpul lui Mircea cel Bătrân, restul fiind 7 aspri atribuiţi lui
Ioan Sracimir, un gros sârbesc neprecizat şi un ban de pe vremea domnitorului
Alexandru cel Bun al Moldovei (1400 – 1431).
Bibliografie: Gheorghe Popilian, art. cit., în op. cit., p. 13-21; Ion Stângă,
Contribuţii privind dezvoltarea economică şi socială a Ţării Româneşti la
sfârşitul secolului XIV şi începutul secolului XV în lumina unor descoperiri
monetare din judeţul Mehedinţi, în „Drobeta”, VI, 1985, p. 146; Idem, Cetatea
Severinului şi tezaurele sale (sec. XIV-XV), Editura Banatica, Reşiţa, 2001, p. 50.
5. BÂZDÂNA-CALOPĂR (Dolj)
Tezaurul descoperit în anul 1969 conţinea 25 ducaţi aparţinând lui Mircea cel
Bătrân (o parte prezintă legenda Petrusian), alături de care apăruseră şi 2 piese
din vremea lui Mihail I.
Bibliografie: Toma Rădulescu, Tezaurul monetar de la Bâzdâna judeţul Dolj
(secolele XIV-XV), în „Oltenia. Studii şi comunicări”, Craiova, 1981, p. 89 şi
urm.
6. BREBENI (Olt)
În perimetrul localităţii s-a descoperit un tezaur monetar cu piese de la
Vladislav Vlaicu, Mircea cel Bătrân, groşi bulgăreşti de la Ioan Sracimir şi
monede ungureşti aparţinând secolelor XIV – XV.
7. CARACAL (Olt)
Din împrejurimile oraşului s-au recuperat ducaţi cu legenda Petrusian, puşi
în circulaţie pe vremea lui Mircea cel Bătrân.
Bibliografie: P. Chihaia, Efigii monetare şi portrete votive ale voievozilor Radu I
şi Mircea cel Bătrân, în „Glasul Bisericii”, XXVIII, 1968, nr. 11-12, p. 744.
68
8. CĂLUI (Olt)
Localitatea s-a făcut remarcată prin descoperirea aici a unui tezaur cu
monede moldoveneşti atribuite lui Petru I Muşat (1377-1391).
Bibliografie: Octavian Iliescu, în Costin Kiriţescu, Sistemul bănesc al leului şi
precursorii lui, vol. I, partea I, Bucureşti, 1964, p. 86 şi 361.
9. CELEI (Olt)
Aici a fost identificată o monedă bulgărească de la Mihail Şişman (1324-
1330).
Bibliografie: Dinică Ciobotea, Circulaţia monetară în Oltenia în preajma
constituirii statului feudal Ţara Românească (secolele X-XIV), în „A.O.”, nr. 3,
Craiova, 1983, p. 81; Bucur Mitrea, Câteva monede romane imperiale, greceşti
şi bizantine descoperite în împrejurimile Celeiului, în „SCN”, IV, 1968, p. 395.
10. CERNEŢI (Mehedinţi)

Aşezarea a oferit spre cercetare câteva monede care aparţin vremurilor lui
Mircea cel Bătrân.
Bibliografie: Gheorghe Popilian, art. cit., în op. cit., p. 13; Adina Berciu-
Drăghicescu, Aspecte ale exploatării sării şi a comerţului cu sare în Ţara
Românească în secolele XIV-XVI, în „Litua. Studii şi cercetări”, Târgu Jiu, 1982,
p. 92.
11. CRAIOVA (Dolj)

De aici provin câteva monede atribuite lui Vladislav Vlaicu, Radu I şi Mircea
cel Bătrân (până la 1396), precum şi alte 30 piese atribuite secolelor XIV – XV.
Bibliografie: Istoria Craiovei, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1977, p. 14.
12. DĂBULENI (Dolj)

În raza localităţii a fost identificat un tezaur monetar din care s-au mai
recuperat doar 7 piese poloneze, unele dintre ele fiind emise pe la 1485, altele
aparţinând mijlocului secolului al XVII-lea.
13. DROBETA TURNU SEVERIN (Mehedinţi)

Descoperirile monetare efectuate în perimetrul oraşului sunt destul de
numeroase, pentru început amintind 2 oboli de la Carol Robert (1308-1342) şi
unul de la Ludovic I (1342-1382), monede ungureşti apărute răzleţ. Tot izolat a
mai fost identificată o monedă raguzană din secolul al XIV-lea şi câteva piese
monetare atribuite mediului sârbesc, acestea din urmă aparţinând lui Ştefan
Duşan (1331-1346 rege; 1346-1355 împărat) şi Ştefan Uroş (1355- 1368).
Printre monedele izolate se numără şi câteva piese autohtone, bătute în
monetăriile Ţării Româneşti (1377-1383), în anul 1916 fiind recuperat un tezaur
compus din 250 piese aparţinând lui Mircea cel Bătrân (datate 1386-1396),
ungureşti (datate 1382-1396) şi bulgăreşti (datate 1360-1396). În 1960, cu totul
întâmplător, a apărut un alt tezaur monetar conţinând – de această dată – 111
piese de la Mircea cel Bătrân şi 17 Mihail I şi tot atunci, a mai fost găsit un
depozit cu mici dinari vienezi atribuit finelor secolului al XIII-lea şi începutul
celui următor, compus din 107 piese de 5 tipuri diferite, care reprezintă imitaţii
locale în metal inferior, bătute după imitaţii ungureşti.
69
Bibliografie: Alexandru Bărcăcilă, Monede, podoabe de metal şi fragmente
ceramice de la termele Drobetei şi din cimitirul medieval suprapus, în
„Materiale şi cercetări arheologice”, V, 1957, pp. 775-776; Idem, Monede de la
cetatea medievală a Severinului, în „SCN”, I, 1957, p. 174; Octavian Iliescu, O
nouă contribuţie la istoria monetară a Ţării Româneşti în secolul XV, în „SCN”,
III, p. 501; Constantin Moisil, art. cit., în op. cit., p. 88; Ştefan Olteanu,
Comerţul pe teritoriul Moldovei şi Ţării Româneşti în secolele X-XIV, în „Studii.
Revistă de istorie”, tom. 22, 5, 1969, p. 857; Ion Stângă, art. cit., în op. cit., p.
146.
14. DUDAŞUL SCHELEI (Mehedinţi)

În anul 1983 s-a descoperit în mod întâmplător un tezaur feudal care conţinea
şi numeroase monede, astfel: 123 ducaţi veneţieni şi imitaţii ale acestora (1339-
1423), 26 florini ungureşti de la Ludovic I şi Sigismund de Luxemburg (1342-
1427), un gulden german aparţinând lui Carol al IV-lea (1346-1378), 8 ecu
couronne francezi ai lui Carol al VI-lea (1380-1422), 62 ducaţi aparţinând lui
Mircea cel Bătrân şi Mihail I şi un ban al lui Mircea cel Bătrân, 110 groşi
sârbeşti ai lui Ştefan Lazarevici (1389-1427), George Brancovici şi cneazul
Lazăr, alături de 131 monede otomane aparţinând emirului Suleyman (1402-
1411), lui Musa Celebi (1411-1413) şi sultanului Mehmet Celebi (1413-1421).
Bibliografie: Ion Stângă, op. cit., p. 78.
15. GALICIUICA (Dolj)

În împrejurimile localităţii s-au identificat monede raguzane din secolul al
XIV-lea, piese bătute pe vremea lui Mircea cel Bătrân şi bani moldoveneşti,
existând toate premisele ca acestea să facă parte dintr-un posibil tezaur.
Bibliografie: Petre P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, p. 106; Costin Kiriţescu,
op. cit., p. 82; Katiuşa Pârvu, un tezaur monetar de la Mircea cel Bătrân
descoperit la Galiciuica, judeţul Dolj, comunicarea la Sesiunea Ştiinţifică a
Muzeelor Naţionale de Istorie din 26-27 februarie 1982.
16. GOGOŞU (Mehedinţi)

Aici au fost descoperit în 1929 un tezaur compus din 232 monede bulgăreşti
de la Ioan Sracimir, una de la Radu I şi una de la Mircea cel Bătrân.
Bibliografie: Alexandru Bărcăcilă, Tezaurul medieval de la Gogoşu-Mehedinţi,
în „CNA”, an XIV, 1933, nr. 113-114, p. 125; Dumitru Berciu, Eugen Comşa,
Săpăturile de la Balta Verde şi Gogoşu (1949-1940), în „Materiale şi cercetări
arheologice”, II, 1956; Ion Stângă, art. cit., în op. cit., p. 146.
17. GRUIA (Mehedinţi)

Din perimetrul aşezării provin două monede de argint emise pe timpul ţarului
bulgar Ioan Sracimir.
Bibliografie: Constantin Stuparu, Cercetări asupra aşezării şi necropolei feudale
din secolele XIV-XV din comuna Gruia, judeţul Mehedinţi, în „Drobeta”, VI,
Drobeta Tr. Severin, 1985, p. 141.
18. HALÂNGA (Mehedinţi)

În anul 1960 a fost recuperat un tezaur cu 118 piese din vremea lui Mircea
cel Bătrân şi Mihail I.
70
Bibliografie: Adina Berciu-Drăghicescu, Dinică Ciobotea, Viaţa economică a
Ţării Româneşti în epoca lui Mircea cel Mare, în „Marele Mircea voievod”,
Editura Academiei, Bucureşti, 1987, p. 85.
19. IZVOARELE (Mehedinţi)

Pe Câmpul Deciului s-a identificat o monedă din vremea lui Vladislav
Vlaicu.
Bibliografie: Adina Berciu-Drăghicescu, Dinică Ciobotea, op. cit., p. 85; Ion
Stângă, art. cit., în op. cit., p. 148.
20. JIANA MARE (Mehedinţi)

Aici s-a găsit în 1961 un tezaur cu 1.137 piese din argint aparţinând secolelor
XIV – XV emise pe timpul lui Vladislav Vlaicu, Radu I, Mircea cel Bătrân, groşi
bulgăreşti ai ţarilor Alexandru, Mihail şi Ioan Sracimir, alături de monede
sârbeşti de la Ştefan Duşan.
Localitatea s-a făcut remarcată şi prin descoperirea în 1981 a unui alt tezaur,
de această dată atribuit primei jumătăţi a secolului al XV-lea, compus din 215
monede din argint ce reprezentau, în fapt, ducaţi bătuţi pe vremea lui Mircea cel
Bătrân purtând pe revers numele coemitentului Petrusian sau poate Petru-Stan şi
monede de la Mihail I. Totodată, au fost recuperate şi câteva monede emise de
Mircea cel Bătrân apărute în mod răzleţ.
Bibliografie: Gheorghe Popilian, art. cit., în op. cit.. p. 13; Adina Berciu-
Drăghicescu, Dinică Ciobotea, op. cit., p. 85; Constantin Stuparu, art. cit., în op.
cit.. p. 141; Ion Stângă, art. cit., în op. cit., p. 146; Maria Bălăceanu, Ion Stângă,
Un tezaur de monede şi podoabe din timpul lui Mircea cel Bătrân descoperit la
Jiana Mare-Mehedinţi, în „Drobeta. Buletin ştiinţific trimestrial”, an I, nr. 2,
Drobeta Turnu Severin, 1994, p. 22.
21. JIDOŞTIŢA (Mehedinţi)

În 1989 a fost identificat în condiţii neclare un tezaur ce conţinea şi monede
din argint, grupate astfel: 83 ducaţi şi 18 bani de la Radu I, Dan I şi Mircea cel
Bătrân, 10 aspri aparţinând ţarului bulgar Ioan Sracimir şi un dinar de pe timpul
regentei Maria (1382-1395).
Bibliografie: Ion Stângă, op. cit., în loc. cit., p. 39.
22. LALOŞU (Vâlcea)

În perimetrul localităţii s-a găsit o monedă a Ţării Româneşti din perioada
1386-1396.
Bibliografie: Costin Kiriţescu, op. cit., p. 362.
23. MAGLAVIT (Dolj)

De aici provine un gros emis pe vremea lui Vladislav Vlaicu şi o monedă
aparţinând lui Mihail Şişman şi Ştefan (1323-1330).
Bibliografie: Octavian Iliescu, Monede româneşti, în „Oltenia”, II, p. 124;
Dinică Ciobotea, art. cit., în loc. cit., p. 84.
71
24. ORŞOVA (Mehedinţi)
În anul 1877 au fost identificate câteva sute de monede româneşti şi
ungureşti, dintre care 223 sunt emisiuni aparţinând lui Mircea cel Bătrân şi
Mihail I.
Bibliografie: Ana Maria Velter, Câteva probleme de numismatică românească.
Monedele atribuite lui Nicolae Redwitz, în „CN”, III, Muzeul Naţional de Istorie,
Bucureşti, 1980, p. 13; Octavian Iliescu, Cel dintâi simpozion de numismatică
feudală românească, în „Studii. Revistă de istorie”, 8, 1965, 5, p. 1.154.
25. PORTĂREŞTI (Dolj)

Localitatea se remarcă prin descoperirea cu ani în urmă a unui gros de la Ioan
Sracimir şi doi ducaţi din vremea lui Radu I (1377-1383).
Bibliografie: Corneliu Mărgărit Tătulea, Cercetări în cimitirul medieval de la
Portăreşti, judeţul Dolj, în „Oltenia. Studii şi comunicări”, III, Craiova, 1981,
pp. 47-60.
26. RAST (Dolj)

În 1967 s-a găsit un tezaur ce conţinea monede ungureşti datate între 1468-
1473 şi 1591-1592.
Bibliografie: Toma Rădulescu, Tezaurul monetar de la Rast, judeţul Dolj (sec.
XV-XVI), în „Oltenia. Studii şi comunicări”, Craiova, 1981, pp. 97-108.
27. RÂMNICU VÂLCEA (Vâlcea)

Cândva în 1969/1970 a fost identificat un tezaur cu monede ungureşti din
secolele XIV – XV ce conţinea 100 piese din 1327 şi alte emisiuni ungureşti, de
această dată aparţinând secolelor XIV, XV şi XVI, iar o descoperire izolată
efectuată la Ocniţa reprezintă o jumătate de gros polonez din argint.
Bibliografie: Elena Isăcescu, Tezaurul de monede medievale descoperit la
Curtea de Argeş, în „BSNR”, anii LXVII-LXIX, (1973-1975), nr. 121-123,
Bucureşti, 1975; Dumitru Berciu, Buridava dacică, vol. I, Bucureşti, 1981, p.
134; Adina Berciu-Drăghicescu, art. cit., în op. cit., p. 91.
28. SCHELA CLADOVEI (Mehedinţi)

Un tezaur monetar descoperit în 1983 conţinea 60 ducaţi veneţieni, 13
imitaţii după ducaţii veneţieni, 5 monede franţuzeşti din aur ecu couronne, 12
florini ungureşti Ludovic I şi Sigismund de Luxemburg, 26 groşi sârbeşti din
argint de pe vremea lui Ştefan Lazarevici, 15 accele otomane ale emirului
Suleyman şi Mehmet I, 11 ducaţi din argint de pe vremea lui Mircea cel Bătrân
şi Mihail, 81 de monede din aur şi 244 monede Mircea cel Bătrân.
La 1 km distanţă de locul descoperirii amintite mai sus, s-a identificat în
1993 un alt tezaur, de această dată compus din 113 monede grupate astfel: 80
ducaţi şi bani româneşti emişi în vremea lui Radu I şi Dan I, 10 monede de la
Ioan Sracimir, o monedă ungurească de la regenta Maria, 9 ducaţi din timpul lui
Mircea cel Bătrân şi subdiviziuni fragmentare ale monedelor româneşti.
Bibliografie: Toma Rădulescu, Paul Turturică, Tezaurul de monede şi podoabe
feudale de la Schela Cladovei-Mehedinţi (secolele XIV-XV), în „A.O.”, 3, 1984,
pp. 70-88; Dinică Ciobotea, Toma Rădulescu, Paul Turturică, Noi descoperiri
din tezaurul medieval de la Schela Cladovei, judeţul Mehedinţi, în „A.O.”, 4,
Serie nouă, 1985, pp. 65-69; Constantin Stuparu, Un nou tezaur de monede şi
72
podoabe feudale din secolul al XIV-lea descoperit la schela Cladovei-Mehedinţi,
în „Drobeta. Buletin ştiinţific trimestial”, an I, nr. 2, 1994, p. 26.
29. SLATINA (Olt)

Cunoscut ca „tezaurul de la Slatina”, depozitul monetar cuprindea 350
emisiuni ale domnitorului Vladislav Vlaicu şi 600-700 piese din vremea lui Radu
I, 700 piese emise de ţarul bulgar Alexandru I şi 1.000 monede ale altui ţar
bulgar, anume Ioan Sracimir, în timp ce de la Ludovic I al Ungariei proveneau
20 monede, iar alta aparţinea dogelui veneţian Giovanni Dolfin.
Bibliografie: G. Severeanu, Contribuţii la studiul începuturilor numismaticii
Ţării Româneşti, în „BSNR”, XII, p. 114; Constantin Moisil, Din numismatica
Olteniei, în „A.O.”, an II, 1923, nr. 6, p. 88; Ion Spălăţelu, O străveche vatră
românească, Scorniceşti-400, în „Magazin Istoric”, an XIII, nr. 10 (151), 1979,
pp. 22-23.
30. STREHAIA (Mehedinţi)

De aici au fost recuperate 45 monede aparţinând lui Mircea cel Bătrân având
legenda Petrusian, ce se pare că făceau parte dintr-un tezaur mai mare.
Bibliografie: Ion Stângă, op. cit., p. 49.
31. ŞUŞIŢA (Mehedinţi)

În împrejurimile localităţii a fost descoperit un tezaur monetar bulgăresc cu 5
piese de la Ioan Sracimir.
Bibliografie: Lucian Roşu, Gheorghe Popilian, op. cit., pp. 326-329; Ion Stângă,
op. cit., p. 42.
32. TEIUŞ-SCORNICEŞTI (Olt)

În anul 1914 a fost descoperit un tezaur aparţinând cronologic secolului al
XIV-lea având 6.000 monede din argint, din care s-au mai păstrat doar o parte.
33. VĂDASTRA (Olt)

De aici provine o monedă emisă pe timpul lui Mircea cel Bătrân.
Bibliografie: Corneliu C. Mateescu, Contribuţie la studiul monedelor lui Mircea
cel Bătrân, un ducat găsit la Vădastra, în „SCN”, III, 1960.
34. VERBICIOARA (Dolj)

Cunoscuta aşezare doljeană s-a făcut remarcată şi prin identificarea în
perimetrul său a unor monede din argint emise pe vremea lui Vladislav Vlaicu şi
Radu I, asociate cu piese bulgăreşti din timpul ţarului Alexandru şi monede
ungureşti.
Bibliografie: Dumitru Berciu şi colectivul, Aşezările şi cimitirele din societatea
primitivă în Oltenia. Şantierul arheologic de la Verbicioara-Dolj, în „SCN”, I,
nr. 1, 1950.
Micuţul tablou propus expune doar câteva descoperiri monetare mai importante, însă
în măsură să aducă mărturisiri privind legăturile avute de regiunea Oltenia cu alte areale
geografice, apreciind totodată şi ritmul susţinut al activităţilor economice promovate de statul
73
muntean între secolele XIV – XV. Cele prezentate susţin ideea că schimburile comerciale
reprezentaseră o prioritate pentru domnie, buna lor desfăşurare necesitând, firesc, o masă
monetară suficientă. Autoritatea domnească se vedea, aşadar, nevoită să facă apel la moneda
autohtonă, având monetării proprii unde se vor bate chiar şi diviziuni specifice.
Identificate în număr mulţumitor pe cuprinsul teritoriului oltenesc, monedele
româneşti, împreună cu emisiunile aparţinând altor teritorii mai apropiate ori mai îndepărtate,
reprezintă o dovadă certă a intensităţii circulaţiei mărfurilor, dovedind în mod clar rolul pe
care comerţul românesc l-a avut în cadrul schimburilor promovate la nivel internaţional.
BIBLIOGRAFIA
IZVOARE EDITE
Documente privind Istoria României, B, Ţara Românească, veacul XIII, XIV, XV(1247-
1500), Editura Academiei, 1951.
Ibidem, veacul XVI, vol. I, II, III, IV, Bucureşti, Editura Academiei, 1951.
74
Documenta Romanie Historica, B, Ţara Românească, Bucureşti, Editura Academiei, vol. I
întocmit de PANAITESCU, Petre, P. MIOC, Damaschin, vol. II îngrijit de
ŞTEFĂNESCU, Ştefan, DIACONESCU, Olimpia, 1971-1976.
Idem, D, vol. I, Relaţiile între Ţările române, Bucureşti, Editura Academiei, vol. I întocmit de
acad. PASCU, Ştefan, CHIHODARU, Constantin, MIOC, Damaschin, PERVIN,
Viorica, GUNDSCH, Konrad, 1977.
Dicţionarul elementelor româneşti din documente slavo-române 1374-1600, Bucureşti,
Editura Academiei, 1981.
LUCRĂRI GENERALE
BOGDAN, Ioan, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi cu Ţara

Ungurească între secolele XV şi XVI, Bucureşti, 1905.
BOGDAN, D.,P., Glosarul cuvintelor româneşti din documentele slavo-române, Bucureşti,
1946.
BOTZAN, Marcu, Apele în viaţa poporului român, Editura Ceres, Bucureşti, 1984.
BROUDEL, Fernand, Structurile cotidianului: posibilul şi imposibilul, Bucureşti, 1984.
BURDA, Ştefan, Tezaure de aur din România, Bucureşti, 1979.
CANTACUZINO, Gheorghe, I., Cetăţi medievale din Ţara Românească (în secolele XIII-
XVII).
CIULEI, Gheorghe, CIULEI, Gheorghe, G., Dreptul românesc în Banatul medieval, Editura
Banatica, Reşiţa, 1997.
COSTĂCHEL, Vasile, PANAITESCU, Petre, P., CAZACU, A., Viaţa feudală în Ţara
Românească şi Moldova (secolele XIV-XVII), Bucureşti, 1957.
CONSTANTINESCU, Nicolae, Coconi. Un sat din câmpia Dunării în epoca lui Mircea cel
Bătrân, Editura Academiei, Bucureşti, 1972.
DIACONU, Petre, BARASCHI, Silvia, Păcuiul lui Soare. Aşezarea feudală-secolele XIII-
XIV, vol. II, Bucureşti, 1977.
DRĂGHICESCU, Berciu, Adina, CIOBOTEA, Dinică, Viaţa economică a Ţării Româneşti în
epoca lui Mircea cel Mare, în „Marele Mircea voievod”, Editura Academiei,
Bucureşti, 1987.
GIURESCU, Constantin C., Istoria Românilor, II, partea a doua, ediţia IV, Bucureşti, 1946.
Idem., Probleme controversate în istoriografia română, Editura Albatros, Bucureşti, 1977.
GIURESCU, Dinu, C., Ţara Românească între secolele XIV-XV, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1973.
ILIESCU, Octavian, Moneda în România, București, Editura Academiei, 1970.
IORGA, Nicolae, Istoria comerţului românesc, Epoca veche, Ediţia II, Bucureşti, 1937.
Istoria României, vol. II, Editura Academiei, Bucureşti, 1962.
MANTRAN, Robert, Istoria Imperiului otoman, Editura ALL, 2001.
MANOLESCU, Radu, Comerţul Ţării Româneşti şi Moldovei cu Braşovul (sec. XIV-XVI),
1965.
METEŞ, Ştefan, Relaţiile comerciale ale Ţării Româneşti cu Ardealul, până în veacul al
XVIII-lea, Sighişoara, 1920.
MIHĂIESCU, Horia, Influenţa grecească asupra limbii române până în secolul XV,
Bucureşti, 1966.
NICOLESCU, Corina, Arta metalelor preţioase în România, Bucureşti, 1973.
Idem, Istoria costumului de curte din Ţările Române în secolele XIV-XVIII, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.
75
Idem, Moştenirea bizantină în România, Bucureşti, 1971.
Idem, PETRESCU, Paul, Ceramica românească tradiţională, Editura Meridiane, Bucureşti,
1974.
OLTEANU, Ştefan, ŞERBAN, Constantin, Meşteşugurile din Ţara Românească şi Moldova
în evul mediu, Editura Academiei, Bucureşti, 1969.
OLTEANU, Ştefan, MAGHIA, N., Din istoria mineritului în România, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1970.
PANAITE, Viorel, Pace, război şi comerţ cu Islam (Ţările Române şi dreptul otoman al
popoarelor-sec. XV-XVII), Editura ALL, 1997.
PANAITESCU, Petre, P., Mircea cel Bătrân, 1944.
Idem., Interpretări româneşti, Bucureşti, 1994.
PAPACOSTEA, Şerban, Evul mediu românesc, Editura Corint, Bucureşti, 2001.
POPA, Romeo, A., Oltenia administrativ-teritorială (1746-1929), Editura Ars Longa, Iaşi,
2012.
POPA, Romeo, A., POPA, Florentina, C., Civilizaţii antice în judeţul Mehedinţi (sec. XIII
a.Chr.-sec. IV p.Chr.), Editura MJM, Craiova, 2004.
ROSETTI, Alexandru, Istoria limbii române de la origini până în secolul al XVII-lea,
Bucureşti, 1968.
RUSU, Ion, I., Limba traco-dacilor, Bucureşti, 1967.
SLĂTINEANU, Barbu, Studii de artă populară, Bucureşti, 1972.
SPINEI, Victor, Moldova între secolele XI-XIV, Bucureşti, 1982.
STOICESCU, Nicolae, Cum măsurau strămoşii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1971.
ŞTEFĂNESCU, Ştefan, Demografia, dimensiune a istoriei, Bucureşti, 1974.
TOCILESCU, Grigore, 534 de documente slavo-române din Ţara Românească şi Moldova
privitoare la legături cu Ardealul 1346-1603, Bucureşti, 1931.
TOROPU, Octavian, Romanitatea târzie şi străromânii în Dacia Traiană sud-carpatică,
Craiova, 1976.
THEODORESCU, Răzvan, Itinerarii medievale, Editura Meridiane, Bucureşti, 1979.
TUDOR, Dumitru, Sucidava, Bucureşti, 1966.
ŢEICU, Dumitru, Banatul montan în evul mediu, Timişoasa, 1998.
VÂRTOSU, Emil, Titulatura domnilor şi asocierea la domnie în Ţara Românească şi
Moldova (până în secolul XVI), Bucureşti, Editura Academiei.
VULCĂNESCU, Romulus, SIMIONESCU, Paul, Drumuri şi popasuri străvechi, Editura
Albatros, Bucureşti, 1974.
LUCRĂRI SPECIALE
OSIAC, Vladimir, CIOBOTEA, Dinică, PĂTROIU, Ion, JOIŢA, Virgil, Istoria comerţului în
sud vestul României (sec. VIII-XX), Editura de Sud, Craiova, 1999.
STÂNGĂ, Ion, Cetatea Severinului şi tezaurele sale (sec. XIV-XV), Editura Banatica, Reşiţa,
2001.
STUDII ŞI ARTICOLE
ACHIM, Viorel, Despre vechimea şi originea Banatului de Severin, în „R I”, tom. 5, 3-4,
1994, p. 238.
76
BAICU, Stelian, Potirul de la Coşuştea, în „Drobeta”, IV, 1980, Turnu Severin, pp. 145-146.
BAJMATĂRĂ, Domnica, MARINOIU, Vasile, Pivniţe din Gorj, secolele XIV-XIX, în „Litua.
Studii şi cercetări”, Tg. Jiu, 1988, p. 143.
BĂLAN, Maria, MIOC, D., Aspecte ale rentei funciare feudale în Ţara Românească.
Vinăriciul boieresc, în „SAI”, vol. VII, 1965, pp. 130-131.
BĂLĂCEANU, Maria, Câteva podoabe medievale din colecţia muzeului regiunii Porţilor de
Fier, în „Drobeta”, V, 1982, p. 202.
Idem, STÂNGĂ, Ion, Un tezaur de monede şi podoabe din timpul lui Mircea cel Bătrân
descoperit la Jiana Mare-Mehedinţi, în „Drobeta. Buletin ştiinţific trimestrial”, an II,
nr. 2, 1994, p. 21.
BĂRCĂCILĂ, Alexandru, Mănăstirea Coşuştea-Crivelnic Mehedinţi. Descoperire
arheologică, în „Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice”, fasc. 86, 1935, pp.
165-184.
Idem, Monede, podoabe de metal şi fragmente ceramice descoperite la thermele Drobetei şi
cimitirul medieval suprapus, în „Materiale”, V, 1958, p. 779.
Idem, Tezaurul medieval de la Gogoşu-Mehedinţi, în „Cronica numismatică şi arheologică”,
XIV, 1933, nr. 113-114.
Idem, Un depozit de mici dinari tip vienez din sec. XIII la Turnu Severin, în „Oltenia”, IV, nr.
1-12, Craiova, 1943, p.38.
BÂZGAN, Melentina Evoluţia judeţului Mehedinţi până la mijlocul secolului al XVIII-lea, în
„Drobeta”, XIII, 2003, p. 288.
BERCIU, Dumitru, COMŞA, Eugen, Săpăturile arheologice de la Balta Verde şi Gogoşu
(1940-1950), în „Materiale”, II, 1956, pp. 460-465.
BINDER, Pavel, Contribuţii la geografia istorică a Banatului de Severin, în „Revista de
istorie”, 21, 1968, p. 632.
BUCUR, Corneliu, Premise la o istorie a civilizaţiei medievale româneşti cu privire la
apariţia industriilor feudale pe teritoriul României, în „Studii şi comunicări”, Sibiu,
1978, p. 103.
BUSUIOC, Elena, O locuinţă de orăşean şi documente materiale din sec. XIV-XV la Râmnicu
Vâlcea, în „SCIVA”, tom 39, nr. 2, 1988, pp. 119-142.
BUSUIOC, Emil, Ceramica de uz comun din prima jumătate a secolului XV la Suceava, în
„SCIV”, XVII, 1966, nr. 2, p. 301.
CANTACUZINO, Gheorghe, I., Cetăţile dunărene şi dezvoltarea unor centre urbane din
Ţara Românească, în „Historia Urbana”, tom IV, 1-2, Editura Academiei, 1996, p.
116.
Idem, Probleme ale cercetării meşteşugurilor în oraşele medievale din Ţara Românească, în
„Historia Urbana”, tom VI, 1-2, Editura Academiei Române, 1998, p. 14.
CĂRĂBIŞ, Vasile, Judeţul Jaleşului, în „Litua. Studii şi cercetări”, VI, 1994, Tg. Jiu.
Idem, Relaţiile comerciale ale Olteniei cu Transilvania din sec. XIII până la începutul sec.
XIX, în „Litua. Studii şi cercetări”, VII, Tg. Jiu., 1997, pp. 67-68.
CILIENI, Ion, Popescu, Miclăuşevaţ, Curilo şi Grădanovăţ, în „Oltenia”, pp. 153-159.
CIOBOTEA, Dinică, Circulaţia monetară în Oltenia în preajma constituirii statului feudal
Ţara Românească (sec. X-XIV), în „A. O.”, serie nouă, 2, 1983, p. 78.
COMŞA, Maria, Consideraţii privind păstoritul pe teritoriul României de la sfârşitul
secolului III, până către sfârşitul secolului XIII, în „Litua. Studii şi cercetări”, VI,
1994, Tg. Jiu, p. 58.
CONDURACHI, Emil, Începutul penetraţiei economiei otomane în Balcani, în „Buletinul
Societăţii Numismatice Române”, XXXVII, 1943, pp. 67-77.
77
CONSTANTINESCU, A., Încercări de interpretare a unui toponimic de origine slavă.
Grojdibodu, în ”Romanoslavica”, vol. VI, 1962, pp. 111-114.
DONAT, Ioan, Aşezări omeneşti din Ţara Românească în secolele XIV-XVI, în „Studii”, 9, nr.
6, 1956, p. 83.
Idem, Judeţul de Baltă şi Banatul de Severin, în „A. O.”, XIII, 71-73, Craiova, 1934, p. 15.
Idem, Păstoritul românesc şi problemele sale, în „Studii”, tom 191, nr. 2, 1966.
Idem, Pescăriile vechi ale Olteniei, în „A. O.”, an XII, 1933, nr. 67-68, pp. 173-179.
DRĂGHICESCU, Berciu, Adina, Aspecte ale exploatării sării şi comerţului cu sare în Ţara
Românească în secolele XIV-XVI, în „Litua. Studii şi cercetări”, Târgu Jiu, 1982, pp.
88-89.
Idem, Moneda în plata taxelor vamale în sec. XV-XVI în Ţara Românească, în „Cercetări
Numismatice”, II, Bucureşti, 1979, p. 134.
DRĂGHICESCU, Berciu, Adina, CIOBOTEA, Dinică, Aspecte ale circulaţiei monetare în
zona Olteniei (secolele XIV-XVI), în „Analele Universităţii din Craiova”, Serviciul
Filosofie, Sociologie, Istorie, anul VI, 1981, p. 23.
EDROIU, Nicolae, Despre apariţia plugului în Ţările Române, în „Terra Nostra”, II,
Bucureşti, 1971, pp. 95-117.
Idem, GYULAI, P., Evoluţia plugului în Ţările Române în epoca feudală, în „Acta Musei
Napocensis”, II, 1965, pp. 307-344.
FLOREA, Pavel, Mircea, Poduri plutitoare în zona vâlceană a Oltului, în „Hrisovul. Buletin
al Facultăţii de Arhivistică”, I, serie nouă, Bucureşti, 1995, p. 70.
Idem, Vehicule cu roţi folosite în Ţara Românească în secolele XIV-XIX, în „Hrisovul.
Buletin al Facultăţii de Arhivistică”, tom. III, Bucureşti, 1998, p. 64.
GĂRĂU, Zaharia, Noi argumente privind bătălia de la Rovine lângă Craiova, o ipoteză de
lucru, în „Oltenia. Studii şi comunicări”, III, Craiova, 1981, p. 73.
GIURESCU, Constantin, C., Despre rumâni, în „Studii de istorie socială”, Bucureşti, 1943, p.
153.
GIURESCU, Dinu, C., Relaţiile economice ale Ţării Româneşti cu ţările Peninsulei
Balcanice din secolul XIV până la jumătatea secolului XVI, în „SMIM”, VII, 1974,
pp. 167-201.
Idem, Relaţiile economice ale Ţării Româneşti cu Ţările Peninsulei Balcanice din sec. XIV
până la prima jumătate a secolului al XVI-lea, în ”RS,”, XI, Istorie, 1965, p. 178.
GOLDBERG, S., Comerţul, producţia şi consumul de postavuri în Ţările Române (sec. XIV-
jumătatea sec. XVII), în „Studii. Revistă de istorie”, 5, Bucureşti, 1971, p. 879.
ILIESCU, Octavian, Cu privire la monedele lui Mircea cel Bătrân, în „CNA”, XIX, p. 27.
Idem, Despre tezaurele monetare şi viaţa economică în secolele III-XIV, în „Studii”, an V,
1952, nr. 3, p. 183.
ILIESCU, Octavian, Monede de aramă de la Mircea cel Bătrân, în „CNA”, XVIII, pp. 278-
283.
Idem, Monede tătărăşti din secolele XIII-XV găsite pe teritoriul R.P. Române, în „SCN”, III,
Bucureşti, 1960.
ILIEŞ, Aurora, Drumurile şi transportul sării în Ţara Românească (sec. XV-XIX), în
„SMIM”, tom. VII, 1974, pp. 224-225.
Idem, Ştiri în legătură cu exploatarea sării în Ţara Românească până în veacul al XVIII-lea,
în „SMIM”, vol. I, 1956, p. 158.
MANOLESCU, Radu, Relaţiile comerciale ale Ţării RomâneŞti cu Sibiul la începutul
secolului al XVI-lea, în ”Analele Universităţii Bucureşti”, seria Ştiinţe Sociale. Istorie,
nr. 5, 1956, p. 257.
MATEI, Mircea, D., Observaţii în legătură cu raporturile economice dintre oraşele
medievale şi satele situate în împrejurimile acestora (realităţi din Ţara Românească şi
78
Moldova), în „SCIVA”, tom. 29, 1978, nr. 3, pp. 365-384.
Idem, Producţia şi schimbul de mărfuri în faza de cristalizare a vieţii urbane în Ţara
Românească şi Moldova (secolele XIII-XIV), în „SCIVA”, tom. 27, 1976, nr. 3, pp.
374-375.
MINEA, Ilie Câteva vămi vechi oltene. Vămile de la Jiu. Vama de la Calafat. Vama Oltului
de la Genune. Cea mai veche menţiune a păstoritului şi câteva venituri ale mănăstirii
Cozia, în ”A.O.”, an XII, 1933, nr. 67-68, pp. 343-344.
MOISIL, Constantin, Din numismatica Olteniei, în „A.O.”, II, 6, Craiova, 1923, p. 78.
Idem, Monetăria Ţării Româneşti în timpul dinastiei Basarabilor. Studiu istoric şi
numismatic, în „Anuarul Institutului de istorie naţională din Cluj”, 3, pp. 115-125.
MURGESCU, Bogdan, Comerţ şi politică în relaţiile româno-otomane (sec. XVI-XVIII), în
”R. I.”, tom 8, 9-10, 1997, p. 576.
NEAMŢU, Eugenia, Obiecte de podoabă din tezaurul timpuriu descoperit la Oţelini, raionul
Huşi, regiunea Iaşi, în „Arheologia Moldovei”, 2-3, 1963-1964, pp. 287-290.
NESTOR, Ion, Şantierul Suceava, în „SCIV”, IV, 1953, nr. 1-2, p. 360.
OLTEANU, Ştefan, Cercetări cu privire la producţia minieră din Moldova şi Ţara
Românească (sec. X-XVII), în „Studii. Revistă de istorie”, tom. 19, nr. 5, 1966, p. 950.
PANAIT, I., Panait, Evoluţia demografică a aşezărilor rurale de la sud de Carpaţi în lumina
cercetărilor arheologice, în „Cercetări Arheologice în Bucureşti”, III, Bucureşti, 1981,
p. 187.
PANAITESCU, Petre, P., Minele de aramă ale lui Mircea cel Bătrân, în „RIR”, VII, 1937,
pp. 258-263.
PAPACOSTEA, Şerban, Începuturile politicii comerciale a Ţării Româneşti şi Moldovei (sec.
XIV-XVI), în „SMIM”, X, 1983, p. 9.
PLOPŞOR, Nicolaescu, C., S., Vama de la Jiu, în ”Oltenia”, cartea IV, 1943, pp. 151-152.
PONI, Petre, Fapte pentru a servi la descrierea mineralogică a României prelucrate de D. M.
Cădere, Bucureşti, 1925, partea I, p. 9 şi urm., partea a II-a, p. 21 şi urm.
POPESCU, Anca, Circulaţia mărfurilor de la Dunărea de Jos reflectată în kanunuame-le (a
doua jumătate a secolului XVI), în „RI”, tom 6, 3-4, 1995, p. 263.
POPESCU, Mircea, M., Obiecte de podoabă sud-dunărene, în „RM”, 1, an IV, 1967, pp. 55-
56.
POPILIAN, Gheorghe, Tezaurul medieval de la Basarabi, în „Comunicări. Seria
numismatică”, II, Craiova, 1968.
PRAHOVEANU, Ioan, Vama medievală de la Bran, în „RI”, nr. 9-10, tom 8, 1997, p. 685.
RĂDULESCU, Toma, Tezaurul monetar de la Rast, judeţul Dolj (sec. XV-XVI), în „Oltenia.
Studii şi comunicări”, III, 1981, Craiova, p. 107.
Idem, Tezaurul de monede şi podoabe feudale de la Schela Cladovei-Mehedinţi (sec. XIV-
XV), în „A. O.”, nr. 3. Craiova, 1984.
RĂDULESCU, Toma, TURTURICĂ, Paul, Tezaurul de monede şi podoabe feudale de la

Schela Cladovei-Mehedinţi (secolele XIV-XV), în „A. O.”, 3, Craiova, 1984, p. 85.
RĂDULESCU, Venera, CĂMUI, Iulian, O locuinţă cu pivniţă de piatră din secolele XIV-XV
la Polata-Gorj, în „Cercetări arheologice”, VIII, Bucureşti, 1986, pp. 101-111.
ROŞU, Laurenţiu, POPILIAN, Gheorghe, Tezaurul medieval de la Şuşiţa, în „RM”, nr. 4,
1964, p. 326.
SACERDOŢEANU, Aurelian, Din arhivele mănăstirii Cozia, în „Hrisovul”, VI, 1946, pp.
82-83.
Idem, Moara din Râmnic a mănăstirii Govora, în „M. O.”, XV, 1963, nr. 5-6, pp. 371-373.
SECĂŞEANU, Corneliu, De când circulă leul monedă în ţara noastră, în „SCN”, 1968, p.
423.
79
STÂNGĂ, Ion, Contribuţii privind cunoaşterea circulaţiei monedei moldoveneşti la Cetatea
Severinului în a doua jumătate a secolului al XIV-lea şi prima jumătate a secolului al
XV-lea, în „Drobeta”, XIV, 2004, Tr. Severin, p. 91.
Idem, Contribuţii privind dezvoltarea economico-socială a Ţării Româneşti la sfârşitul
secolului XIV şi începutul secolului XV, în lumina unor descoperiri monetare din
judeţul Mehedinţi, în „Drobeta”, VI, 1985, pp. 146-148.
Idem, Contribuţii privind existenţa unei monetării la Cetatea Severinului în timpul lui Mircea
cel Bătrân, în „Drobeta. Buletin ştiinţific trimestrial”, an I, nr. 1, 1994, p. 7.
STOICESCU, Nicolae, MIOC, D., Măsurile medievale de capacitate din Ţara Românească,
în „Studii. Revistă de istorie”, an XVI, 6, 1963, p. 1.351.
STUPARU, Constantin, Asupra aşezării şi necropolei feudale din sec. XIV-XV din comuna
Gruia, judeţul Mehedinţi, în „Drobeta”, IV, 1985, Tr. Severin, p. 142.
Idem, Un nou tezaur de monede şi podoabe feudale din secolul XIV descoperit la Schela
Cladovei-Mehedinţi, în „Drobeta. Buletin ştiinţific trimestrial”, an I, nr. 2, 1994, pp.
18-26.
ŞERBAN, Constantin, Contribuţii cu privie la problema pieţei interne a Ţării Româneşti şi
Moldovei în timpul feudalismului dezvoltat (sec. XIV-XVIII), în ”RI”, 17, 1964, 1, p.
31.
ŞTEFĂNESCU, Ştefan, Oraşele în secolele XVI-XVIII, în „Demografia, dimensiune a
istoriei”, Editura Facla, Timişoara, 1974, p. 122.
Idem, Privire asupra stăpânirii funciare în Ţara Românească în secolele XIV-XVI. Imunitatea
feudală, în „A. O.”, nr. Craiova, 1984, p. 58.
TĂTULEA, Corneliu, Mărgărit, Cercetări în cimitirul medieval de la Portăreşti, judeţul Dolj,
în „Oltenia. Studii şi comunicări”, III, Craiova, 1981, p. 58.
TEODORU, Dan, Gheorghe, Obiecte de podoabă din perioada feudalismului timpuriu
descoperite la Oţeleni, în „Arheologia Moldovei”, II-III, 1964, p. 347.
Idem, Tezaurul feudal timpuriu de obiecte de podoabă descoperit la Voineşti-Iaşi, în
„Arheologia Moldovei”, I, 1962, pp. 249-250.
ŢEICU, Dumitru, Observaţii privind necropola medievală de la Turnu Severin, în „Drobeta”,
XI-XII, 2002, Drobeta Tr.-Severin, p. 178.
SITE-URI
www. biserici cu pictură murală exterioară din oltenia.ro.
80
HĂRŢI ŞI ILUSTRAŢII
81
Peninsula Balcanică în secolul al XIII-lea
Ţara Românească în secolul al XIV-lea
1.
82
2.
1. şi 2. Oltenia în hărţile medievale
83
Harta Olteniei din zilele noastre
Stema Ţării Româneşti Stema Olteniei după Marea Unire (1918)
84
PORTRETE DE DOMNITORI AI
ŢĂRII ROMÂNEŞTI
(SEC. XIV – XVI)
Basarab I (1310 ? – 1352) Vladislav Vlaicu (1364 – 1377)
Radu I (1377 – 1383) Mircea cel Bătrân (1386 – 1418)
85
Mircea cel Bătrân şi fiul său Radu Prasnaglava (1420 – 1422;
Mihail I 1423; 1424; 1427)
Dan al II-lea (1422 – 1431) Vlad Dracul (1436 – 1442; 1443

– 1447)
86
Vladislav al II-lea (1447 – 1456) Radu cel Frumos (1462 – 1473;
1473 – 1474; 1474; 1474 – 1475)
Laiotă Basarab (1473 – 1477) Vlad Călugărul (1481; 1482 – 1495)
87
Radu cel Mare (1495 – 1508) Piatra de mormânt a lui Radu de la
Afumaţi (1521 – 1529)
Vlad Vintilă de la Slatina (1532 – 1535)

şi fiul său
PORTRETELE UNOR DOMNITORI
ŞI VOIEVOZI ROMÂNI DIN
88
MOLDOVA ŞI TRANSILVANIA
(SEC. XIV – XV)
Portret imaginar al lui Alexandru cel Bun (1400 – 1432)

Petru I Muşat al Moldovei
(1375 – 1391)
Iancu de Hunedoara (1440 – 1456)
PORTRETE ALE UNOR MONARHI

EUROPENI
(SEC. XIV – XV)
89
Ştefan Duşan al Serbiei Carol Robert de Anjou al Ungariei
(1308 – 1355) (1308 – 1342)
Ludovic I al Ungariei Cneazul Lazăr al Serbiei

(1342 – 1382) (1329 – 1389)
90
Carol al IV-lea al Germaniei Ţarul Ioan Şişman al Bulgariei
(1346 – 1378) (1371 – 1395)
Sigismund de Luxemburg Carol al VI-lea al Franţei

(1368 – 1437) (1380 – 1422)
91
Ştefan Lazarevici al Serbiei Sultanul Mehmet I Celebi
(1374 – 1427) (1389 – 1421)
Regele Matei Corvin al Ungariei

(1458 – 1490)
92
Documentul lui Vladislav Vlaicu dat mănăstirii Vodiţa în 1374
93
MONEDE ALE ŢĂRII ROMÂNEŞTI
Ducat de argint din vremea lui Vladislav Vlaicu
Dinar de argint din vremea lui Vladislav Vlaicu
94
Ducat din vremea lui Radu I
Ban de argint din vremea lui Dan I
95
Dinar de argint din vremea lui Dan I
Ducat de argint din vremea lui Mircea cel Bătrân (cu lance)
96
Ducat de argint din vremea lui Mihail I
Dinar de argint din vremea lui Vladislav al II-lea
97

Romeo Popa, Viața Economica În Oltenia Secolele XIV-XV

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Romeo Popa, Viața Economica În Oltenia Secolele XIV-XV

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ROMEO A.

...Cum cresc vlăstarele pe trunchiul roditor, pe care rădăcini

Dragei mele familii:

CADRUL FIZICO – GEOGRAFIC

CAP. I. CONSIDERAȚII ASUPRA PRACTICĂRII AGRICULTURII,

CAP. II. ASPECTE PRIVIND CREŞTEREA ANIMALELOR,

CAP.III. APRECIERI CU PRIVIRE LA EVOLUŢIA UNOR

CAP.IV. ASPECTE ALE VIEȚII COMERCIALE ŞI FINANCIARE

Veche provincie românească situată în sud-vestul ţării, Oltenia, prin condiţiile de

Reţeaua hidrografică a Olteniei

CONSIDERAŢII ASUPRA PRACTICĂRII AGRICULTURII,

Numeroasele surse istorice medievale ce fac referie la ocupaţiile cotidiene prezente în

„Litua. Studii şi cercetări”, VII, Tg. Jiu., 1997, p. 68.

ASPECTE PRIVIND CREŞTEREA ANIMALELOR, PESCUITUL,

APRECIERI CU PRIVIRE LA EVOLUŢIA UNOR

Cine şi-a propus – măcar o dată – urmărirea în timp a evoluţiei meşteşugurilor

3.1. Prelucrarea fierului, aramei şi a lutului

Formarea statului feudal Ţara Românească în secolul al XIV-lea avea să dea un

Informaţii directe cu privire la culegerea aurului de pe fundul albiilor unor râuri ca

3.3. Morile şi ţesătoria

Ţinând cont de vechimea sa considerabilă, pusă în legătură cu cultivarea cerealelor,

3.4. Exploatarea sării şi alte meşteşuguri

ASPECTE ALE VIEŢII COMERCIALE ŞI FINANCIARE

Realităţile cotidiene arată că aspiraţiile ţărilor lumii la o existenţă normală depind de

4.1. Căi de comunicaţie

4.2. Comerţ intern

4.3. Comerţ extern

Tranzacţiile comerciale efectuate la mare distanţă reprezintă un capitol important al

4.4. Tranzacţii comerciale, vămi, taxe vamale şi scutiri de taxe vamale

4.5. Scurte date privind circulaţia monetară

Activităţi economice de tipul relaţiei vânzare – cumpărare s-au desfăşurat pe toată

1. AMĂRĂŞTII DE JOS (Dolj)

10. CERNEŢI (Mehedinţi)

11. CRAIOVA (Dolj)

12. DĂBULENI (Dolj)

13. DROBETA TURNU SEVERIN (Mehedinţi)

14. DUDAŞUL SCHELEI (Mehedinţi)

15. GALICIUICA (Dolj)

16. GOGOŞU (Mehedinţi)

17. GRUIA (Mehedinţi)

18. HALÂNGA (Mehedinţi)

19. IZVOARELE (Mehedinţi)

20. JIANA MARE (Mehedinţi)

21. JIDOŞTIŢA (Mehedinţi)

22. LALOŞU (Vâlcea)

23. MAGLAVIT (Dolj)

25. PORTĂREŞTI (Dolj)

26. RAST (Dolj)

27. RÂMNICU VÂLCEA (Vâlcea)

28. SCHELA CLADOVEI (Mehedinţi)

29. SLATINA (Olt)

30. STREHAIA (Mehedinţi)

31. ŞUŞIŢA (Mehedinţi)

32. TEIUŞ-SCORNICEŞTI (Olt)

33. VĂDASTRA (Olt)

34. VERBICIOARA (Dolj)

BOGDAN, Ioan, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi cu Ţara

RĂDULESCU, Toma, TURTURICĂ, Paul, Tezaurul de monede şi podoabe feudale de la

Ţara Românească în secolul al XIV-lea

1. şi 2. Oltenia în hărţile medievale

Stema Ţării Româneşti Stema Olteniei după Marea Unire (1918)

Basarab I (1310 ? – 1352) Vladislav Vlaicu (1364 – 1377)

Radu I (1377 – 1383) Mircea cel Bătrân (1386 – 1418)