PERIOADA POSTBELICĂ.

Tema şi viziunea despre lume în Leoaică tânără, iubirea de Nichita Stănescu

I. Încadrare în context şi în operă
Nichita Stănescu este unul dintre principalii reprezentanţi ai perioadei postbelice. Alături de Marin Sorescu, acesta este considerat unul dintre liderii
poetici ai generaţiei ’60. Este autorul unui număr mare de volume de poezii, toate cu un imaginar şi o conştiinţă poetică nouă ce reflectă de fiecare dată o căutare
şi o perfecţionare a limbajului poetic. Consacrarea i-o aduce volumele 11 Elegii, Necuvintele, În dulcele stil clasic, Operele imperfecte sau Noduri şi semne.
Poezia Leoaică tânără, iubirea face parte din prima etapă de creaţie, din volumul O viziune a sentimentelor. Universul poetic al volumului se
organizează în jurul temei iubirii, concretizate prin motive precum: ascensiunea, trezirea, zborul sau lumina. Eul poetic al acestui volum este unul armonios,
caracterizat de o stare de jubilaţie (energie, avânt). Poezia este pentru acesta un cântec care transformă în orice clipă, realitatea. Realul, deşi poate fi recunoscut
prin prezenţa obiectelor sale concrete, e atât de puternic poetizat, încât se transformă în altceva, într-un alt univers, cu alte proprietăţi. Poetul dezmembrează întâi
realul, apoi îl recompune pentru a reda prin intermediul său o viziune. Viziunea asupra sentimentelor însă este una nesentimentală pentru că lipseşte confesiunea,
pentru că se vorbeşte despre iubire fără sentimentalism.
II. Încadrare generică şi estetică
a. Argumentarea apartenenţei la genul liric, specie literară
Deşi confesiunea lipseşte, poezia Leoaică tânără, iubirea aparţine lirismului subiectiv. Prezenţa eului liric este redată de mărci ale subiectivităţii
precum pronumele personal „mi” sau verbul „am dus”. Ipostaza în care se proiectează eul este cea a îndrăgostitului, a subiectului cognitiv, conştient de faptul că
participă la un mister cosmic (taina iubirii).
b. Argumentarea apartenenţei la un curent literar – simbolismul (se vor alege 2 argumente)
Din punct de vedere estetic, Leoaică tânără, iubirea este o poezie neomodernistă deoarece recuperează modelele poetice interbelice: este o poezie de
cunoaştere, ilustrează un eu depersonalizat, refuză versificaţia clasică şi foloseşte un limbaj poetic puternic ermetizat. Poezia lui Nichita Stănescu este o poezie
metafizică care celebrează iubirea ca modalitate de cunoaştere a lumii şi a fiinţei. Poetul refuză confesiunea şi atribuie actul spunerii unui eu liric care comunică
impersonal. Ermetizarea limbajului poetic este indicată de prezenţa masivă a metaforelor şi epitetelor metaforice: „leoaică tânără”, „leoaică arămie”.
Modalitatea de combinare a cuvintelor este una nouă, şocantă. Poetul pare a căuta acea „limbă poezească”, care face ca mesajul poetic să devină greu descifrabil.
III. Tema şi viziunea despre lume
a. Prezentarea tematicii
Tema centrală a textului este iubirea, care se subordonează supratemei întregii poezii (neo)moderniste, cunoaşterea. Iubirea este redată de motivul
leoaicei, simbol al agresivităţii, spontaneităţii şi prezenţei dominante a acestui sentiment. Ultima strofă tematizează efectul pe care iubirea îl produce asupra celui
care iubeşte – înstrăinarea de sine, redată de prezenţa unui câmpul lexical al corporalităţii: „faţă”, „mâna”, „sprânceană”, „tâmplă”, „bărbie”. Aceasta, însă, nu
trebuie înţeleasă ca alienare, ci mai degrabă ca metamorfoză, căci prin iubire omul începe să şi să se cunoască. În urma acestei experienţe unice, poetul se întoarce
schimbat, cu un eu lărgit.
b. Viziunea despre lume
În poezia Leoaică tânără, iubirea, Nichita Stănescu propune o viziune armonioasă asupra existenţei. Iubirea este percepută ca un mister cosmic ce
permite fiinţei accesul într-un spaţiu sacru, al înaltului. Prezenţa acestei viziuni asupra existenţei este redată de relaţia care se stabileşte între eu şi univers.
Poezia lui Nichita Stănescu pune în centru un eu jubilator, care, prin iubire, sparge limitele lumii materiale şi pătrunde în spaţiul sacru celest, idee sugerată de
verbul „ţâşni”, de adjectivul „tăiat”, dar şi prezenţa unui câmp lexical al înaltului: „sus”, „curcubeu”, „ciocârlii”. Este felul lui Stănescu de a ne spune că iubirea
spiritualizează fiinţa, o înalţă şi o eliberează de constrângerile lumii materiale. Prin iubire, fiinţa poetului este propulsată în centrul universului, acolo unde
trăieşte un sentiment de armonie, idee redată cu ajutorul motivului cântecului: „şi auzul o întâlni/ tocmai lângă ciocârlii”. În felul acesta, iubirea permite eului să
simtă că face parte dintr-un Tot.

IV. Construcţia discursului liric

a. Titlul
Titlul poeziei este realizat prin alăturarea apoziţională a două substantive: „leoaică” şi „iubirea” şi reprezintă o trimitere directă la tematica poeziei.
Ca figură de stil, titlul este o metaforă explicită care pune semnul egalităţii între iubire şi o leoaică tânără. Adjectivul „tânără” evidenţiază agresivitatea iubirii
care pune stăpânire pe fiinţa poetului.
b. Compoziţia
La nivelul compoziţiei, cele trei strofe inegale ca întindere redau trei secvenţe poetice ce marchează pe rând întâlnirea cu iubirea, efectele asupra
eului şi transformarea fiinţei celui care iubeşte. Limbajul poetic e puternic ermetizat, construit pe metafore şi simboluri şi mizează pe asocieri inedite de cuvinte
care urmăresc crearea unei viziuni poetice. Astfel, poetul alege să traducă un fenomen abstract (iubirea) într-un limbaj preluat din sfera concretului.
c. Elemente de prozodie
La nivelul prozodiei, Nichita Stănescu îmbină versificaţia tradiţională cu elemente specifice poeziei moderne, astfel încât poezia să îşi păstreze
structura muzicală. Rima variază de la versul liber (în prima strofă) la rimă împerecheată şi monorimă. Măsura inegală a versurilor, ritmul neunitar, versul alb dau
poeziei un caracter modern.
d. Imaginarul poetic
Imaginarul poetic stănescian descrie un ritual cinegetic, redat de prezenţa unui câmp lexical al vânătorii: „leoaica”, „a sărit”, „pândise”, „colţii
albi”, „a muşcat”. Sub forţa primordială a iubirii, întregul univers se transformă. Toate elementele universului cunoscut sunt acolo, doar că funcţionează după alte
legi, proprietăţi fizice. Această recombinare a elementelor universului are ca miză construcţia unei viziuni poetice. Etapele iniţierii eului în taina iubirii sunt
redate cu ajutorul indicilor spaţiali şi temporali care descriu imaginarul poetic: starea de încordare iniţială („mai demult”), cunoaşterea spontană a iubirii („azi”,
„în faţă”), metamorfoza fiinţei poetului („deodată”, „în jurul meu”), propulsarea spre înalt („în sus”, „lângă ciocârlii”) şi diluarea iubirii („înc-o vreme/ şi-ncă-o
vreme”).
e. Idei poetice
Prima strofă surprinde clipa întâlnirii cu iubirea. Momentul este redat asemenea unui ritual vânătoresc. Corporalizat ca o felină, sentimentul iubirii
ia forma agresivă a leoaicei. Întâlnirea cu iubirea e violentă, imprevizibilă, fiind resimţită fizic, aşa cum sugerează verbele „a înfipt” sau „a muşcat”. Prezenţa
activă, însă, este cea a leoaicei, nu a vânătorului. Muşcătura ei simbolizează revelarea bruscă a iubirii. Prezenţa adverbului „azi”, pe finalul strofei, întăreşte ideea
că eul conştientizează miracolul de a iubi.
A doua strofă se opreşte asupra efectelor pe care întâlnirea cu iubirea le produce asupra eului liric. Muşcătura iubirii nu provoacă durere, ci o
metamorfoză a fiinţei îndrăgostitului şi a întregului univers. Participarea la taina iubirii face ca eul să se mute în centrul universului, lucru sugerat de metafora: „Şi
deodată-n jurul meu, natura/ se făcu un cerc, de-a-dura”. Aici fiinţa se spiritualizează, se încarcă de energie, căci un fluid cosmic se revarsă asupra sa, aşa cum
sugerează comparaţia „ca o strângere de ape”. Prin iubire, sufletul se înalţă dincolo de curcubeu şi sparge limitele cerului. Motive poetice precum privirea, auzul
exprimă mişcarea ascendentă a sufletului, căci dragostea spiritualizează fiinţa, îi îngăduie accesul într-un spaţiu sacru.
A treia strofă surprinde transformarea fiinţei celui care iubeşte. Îmbogăţit cu o nouă experienţă, eul se defineşte ca fiinţă metamorfozată, înstrăinată
de sine: „Mi-am dus mâna la sprânceană,/ la tâmplă şi la bărbie,/ dar mâna nu le mai ştie...”. Noua ipostază în care apare leoaica, evidenţiată de epitetele „trece-
alene”, „leoaică arămie”, „mişcările viclene”, redau temperarea sentimentului iubirii. Repetiţia lăsată deschisă din finalul poeziei: „încă-o vreme,/ şi-ncă-o
vreme...” pare a sugera faptul că eternitatea nu poate fi cucerită nici prin iubire.
V. Susţinerea unei opinii despre modul în care tema şi viziunea despre lume se reflectă în textul poetic studiat
În opinia mea, Nichita Stănescu ilustrează, în poezia Leoaică tânără, iubirea, puterea iubirii de a transforma atât fiinţa celui care iubeşte, cât şi întregul
univers. Iubirea este percepută ca o formă de cunoaştere, ca un liant între eu şi lume. Prin forţa acestui sentiment, universul îşi reconfigurează identitatea. Poetul
dezmembrează mai întâi realul, apoi îi reordonează elementele. Elementele realului sunt toate acolo (mâna, leoaică, ciocârlii, privire, natura), dar între ele se
stabilesc alte relaţii. Misiunea poetului este de a reda noile principii după care se ordonează realul.
Aşadar, în poezia Leoaică tânără, iubirea, Nichita Stănescu oferă o viziune asupra sentimentului iubirii percepute ca o modalitate de cunoaştere a lumii
şi a propriei fiinţe.