Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
MAXIM GORKI
La stăpân
În româneşte de
MARCEL GAFTON şi MARIA ROTH
Editura UNIVERS
1972
2
I
23
II
42
III
56
IV
Şi odată cu inelul
Şi norocul m-a lăsat…
91
V
108
VII
121
VII
139
VIII
158
IX
177
X
183
Ghiceşti şi urma altor fiare3…
202
XI
221
Romanele îl înfăţişau pe Henric ca pe un om bun şi
apropiat de poporul său; strălucitor ca un soare, el îmi sădea
în suflet încredinţarea că Franţa e cea mai frumoasă ţară de
pe pământ – o ţară de cavaleri, vădind aceeaşi nobleţe şi sub
mantia regească, şi sub strai ţărănesc: Ange Pitou era la fel
de viteaz ca şi d’Artaignan. Asasinarea lui Henric m-a făcut
să plâng de durere şi să scrâşnesc de ură împotriva lui
Ravaillac. Regele Henric era mai totdeauna eroul istoriilor pe
care i le spuneam fochistului şi-mi părea că şi Iakov a ajuns
să îndrăgească Franţa şi pe Henric.
— Tare cumsecade şi Ghenrik, regele ăsta! Cu unul ca el
să te duci la pescuit ghigorţi, zău! spunea fochistul.
Asculta în tăcere, fără să se aprindă şi fără să sâcâie cu
întrebările; sprâncenele-i aduse ca o streaşină peste ochi şi
chipu-i nemişcat îl făceau să semene cu o piatră năpădită de
muşchi, dar dacă-mi curmam firul povestirii din cine ştie ce
pricină, căuta pe dată să afle:
— Gata?
— Nu, mai e.
— Păi, nu te mai opri şi tu!
Despre franţuji, spunea, oftând:
— Ăştia-şi trăiesc viaţa pe răcoare.
— Cum adică?
— Păi tu şi cu mine trăim tot într-o dogoare, tot cu truda,
pe când ei se bucură de răcoare. Nu muncesc de fel, ştiu
doar să bea şi să se plimbe. Mângâietoare viaţă!
— Ba muncesc şi ei.
— Asta nu se prea vede din povestirile tale, zicea fochistul
cu îndreptăţire, şi deodată m-am luminat că în mai toate
cărţile citite de mine nu se pomenea aproape niciun cuvinţel
despre felul cum muncesc şi cum îşi câştigă viaţa cei plini de
nobleţe.
— Ia să-i trag şi eu un pui de somn, spunea Iakov,
răsturnându-se pe spate chiar pe locul unde şedea, şi după o
clipă îl auzeam şuierând cadenţat pe nas.
222
În toamnă, când malurile Kamei se înveliră în culorile
aramei, copacii se poleiră de aur şi razele piezişe ale soarelui
păliră, Iakov plecă pe neaşteptate de pe vapor. Îmi spusese
încă din ajun:
— Poimâine, Aleoha, eroha-voha, ajungem la Perm, ne
ducem la baia de aburi, ne muiem oscioarele după pofta
inimii şi pe urmă ne înfundăm într-o crâşmă cu muzică…
Mângâietor popas! Tare-mi place să mă uit cum cântă
maşinăriile alea ale lor…
Dar iată că la Sarapul se urcă pe vapor un bărbat trupeş,
cu o faţă ofilită de femeie şi spân ca în palmă.
Cojoaca lungă până în pământ şi căciula cu urechi din
blană de vulpe sporeau şi mai mult asemănarea asta. Se
aciuă îndată la măsuţa de lângă bucătărie, la căldurică, ceru
un dichis de ceai şi începu sa soarbă tacticos din ceaiul
gălbui şi clocotind, cu căciula pe cap, fără măcar să-şi
descheie şuba, năduşind aprig.
Norii de toamnă tot cerneau o ploaie măruntă, şi de fiece
dată când se ştergea pe faţă cu batista lui cadrilată, credeai
că ploaia conteneşte, dar într-o clipită năduşea din nou, de
parcă s-ar fi înteţit şi ploaia.
Nu trecu mult şi numai că-l văd pe Iakov aşezându-se la
masă. Se apucară amândoi să cerceteze o hartă dintr-un
calendar. Călătorul cel nou umbla cu degetul pe hartă, iar
fochistul spunea liniştit:
— Păi de, ce să zic! Asta-i. Ducă-se naibii toate…
— Halal de tine! îl firitisi piţigăiat călătorul cel nou,
îndesând calendarul în sacul de piele aşezat la picioarele lui,
şi se apucară să bea ceai, şuşotind încetişor.
Înainte ca Iakov să intre de schimb, l-am întrebat ce fel de
om e călătorul cel nou. El pufni batjocoritor pe sub mustaţă:
— Păi se vede – leit un porumbel. Adică scapete. E din
Siberia, de tare depa-arte. Are haz, trăieşte după nişte
hârţoage…
Se depărtă, zdupăind pe punte cu călcâile-i negre ca nişte
223
copite, dar deodată stătu locului, scărpinându-şi coastele:
— M-am tocmit să muncesc la el. Cum ajungem la Perm, o
şterg de pe vapor, te las cu bine, eroha-voha! Mergem pe
tren, mergem pe un râu şi mai mergem şi cu caii. Cică avem
de mers cam cinci săptămâni. Ca să vezi taman unde mi s-a
vârât omul ăsta…
— Îl cunoşti? am întrebat, mirat de o asemenea hotărâre
neaşteptată.
— Da’ de unde! Nici nu l-am văzut până azi, că doar n-am
trăit prin părţile lui…
A doua zi dimineaţă, îmbrăcat într-un cojoc scurt şi soios,
cu nişte ghete sparte trase pe piciorul gol şi cu pălăria de
paie hărtănită şi fără boruri a Ursuleţului, înfundată pe cap,
Iakov îmi frământa mâna între degetele lui ca de tuci,
mormăind:
— Hai şi tu cu mine, vrei? Te ia şi pe tine porumbelul,
dacă-i spun. Vrei să-i spun? O să-ţi taie ce-are omul de
prisos şi-o să-ţi dea şi bani pentru asta. La ei e-o sărbătoare
să schilodească un om, te şi răsplătesc pentru asta…
Scopitul aştepta lângă copastie, umflăţoi ca un înecat, cu o
legăturică albă sub braţ şi se uita ţintă la Iakov cu ochii lui
morţi şi grei. L-am suduit în şoaptă. Fochistul îmi strivi încă
o dată mâna într-a lui.
— Ducă-se naibii toate, dă-l încolo! Fiştecare cu
Dumnezeul lui. Ce ne pasă nouă? Ei, rămâi cu bine! Îţi
doresc să ai noroc în viaţă!
Şi Iakov Şumov se urni din loc, legănându-se ca un urs şi
împovărându-mi sufletul cu un vălmăşag de simţăminte: mi-
era milă şi ciudă pe fochist, ba mi-aduc aminte că-l şi
pizmuiam niţeluş. Totodată mă întrebam cu nelinişte: de ce o
fi pornit-o omul ăsta la drum, fără să ştie barem unde se
duce?
La drept vorbind, ce fel de om era Iakov Şumov?
224
XII
252
XIII
— Ei, pricepi?
Îmi venea foarte greu să mărturisesc, dar nu mă
dumeream de ce anume se bucura atâta.
268
XIV
287
XV
303
XVI
Mare albastră
Mânioasă mare.
321
XVII
340
XVIII
357
XIX
Se mărit-o vrăjitoare?
Îl îngroapă pe Satan?9
373
XX
Nu-i nimic de râs aici, zău, că aici stă adevărul. Cum te-ai
suci, cum te-ai învârti, mai departe de cimitir nu-i chip să
vezi. Păi atunci mi-e totuna, dacă trăiesc în puşcărie ca
puşcăriaş, ori ca gardian, adică mai mare peste puşcăriaşi…
Ostenit de atâta vorbă, goli paharul, cătă păsăreşte, cu un
singur ochi, în fundul carafei goale, apoi aprinse tăcut altă
ţigară, slobozindu-şi fumul în mustaţă.
„Cât te-ai zbuciuma şi-n orice ai nădăjdui, de coşciug şi de
cimitir nimeni nu scapă”, spunea adesea zidarul Piotr, şi el
nu semăna nici pe departe cu unchiul Iakov. Câte şi câte
asemenea ziceri nu auzisem!
Nu-mi mai ardea să-l întreb nimic. Tovărăşia lui mi se
părea tristă şi mi-era milă de el. Îmi tot aminteam de
cântecele lui pline de voioşie, în sunetele ghitarei, ce se
strecurau ca o dâră de bucurie prin tristeţea molcomă de
odinioară. Nici pe veselul Ţigănuş nu-l dădusem uitării, da,
nu-l uitasem. Cătând la făptura boţită a unchiului Iakov, mă
gândeam fără să vreau:
„Oare mai ţine minte cum l-a strivit pe Ţigănuş cu
crucea?”
Dar nu-mi venea să-l întreb.
Cătam spre râpa umplută până în gură de întunericul jilav
de august. O mireasmă de mere şi de pepeni galbeni se ridica
din râpă. Pe drumul ce te aducea în oraş se aprindeau
felinarele unul câte unul. Şi totul mi-era atât de cunoscut…
Îndată va răsuna sirena vaporului de Rîbinsk, apoi a
vaporului de Perm…
— E timpul să cam plecăm, spuse unchiul.
389
În faţa ceainăriei, îmi scutură mâna şi mă sfătui glumeţ:
— Tu lasă tristeţea. Te văd cam abătut, ai? La naiba! Eşti
tânăr. Ţine minte de la mine: „Soarta chiar de-ncovoaie,
voioşia ţi-o păstrează!” Eu, cu bine, eu o apuc spre Uspenie…
Şi voiosul meu unchi se depărtă, lăsându-mă, cu vorbele
lui, şi mai încurcat decât eram înainte.
Am urcat drumul spre oraş şi am ieşit pe câmp. Era lună
plină, pe cer pluteau nori grei, acoperind cu umbra lor
neagră umbra mea aşternută pe pământ. Am ocolit oraşul,
ţinând-o tot pe câmp şi am ieşit pe malul Volgăi, pe lângă
Otkos. M-am lungit în iarba colbuită şi am zăbovit acolo
multă vreme, cu ochii aţintiţi dincolo de apă, la luncile şi la
câmpurile neclintite. Umbrele norilor se târau încet peste
Volga, iar când ajungeau deasupra luncilor se făceau dintr-
odată mai luminoşi, de parcă s-ar fi clătit în unda râului.
Totul în jur dormita, toate sunau asurzit, toate se mişcau
parcă în silă, dintr-o anevoioasă trebuinţă şi nu din avântata
iubire pentru mişcare, pentru viaţă.
M-a cuprins o poftă grozavă să-i dau un brânci zdravăn
întregului pământ şi mie deopotrivă, pentru ca totul,
dimpreună cu mine, să se rotească într-un vârtej al bucuriei,
într-o horă sărbătorească a oamenilor, îndrăgostiţi unii de
alţii, de viaţa asta, începută de dragul unei alteia – o viaţă
frumoasă, plină de îndrăzneală, cinstită…
Mă gândeam:
„Ar trebui să fac ceva cu mine, de nu o să mă prăpădesc…”
În unele zile mohorâte de toamnă, când nu numai că nu
vezi, dar nici măcar nu simţi soarele, încât uiţi de el, mi s-a
întâmplat, şi nu o singură dată, să mă rătăcesc prin pădure.
Cauţi un drum, o cărare, şi într-un târziu ostenit să tot cauţi,
strângi din dinţi şi o apuci de-a dreptul prin desiş, peste
trunchiurile putrede căzute la pământ, peste muşuroaiele
înşelătoare ale mlaştinii, dar până la urmă nu se poate să nu
ieşi la drum!
Aşa am hotărât să fac şi eu.
390
Şi-n toamna aceluiaşi an am plecat la Kazan, nădăjduind
în taină că poate acolo voi izbuti să învăţ mai departe.
Sfârşit
391
392