CURSUL NR.

HIDROGRAFIA
 Hidrografia este partea din hidrologie care are ca
obiect descrierea mediului în care au loc fenomenele
studiate de hidrologie şi în care sunt cantonate resursele
de apă. In acest sens se cercetează în primul rând
bazinul hidrografic şi cursurile de apă caracterizate prin
parametrii lor privind circulaţia apei în cele trei medii:
aerian, pe sol şi în subsol. Hidrografía furnizează datele
de bază necesare cunoaşterii fenomenelor hidrologice şi
efectuării calculelor pentru scurgerea lichidă şi
transportul aluviunilor.
1.1. BAZINUL HIDROGRAFIC

Este suprafaţa de pe care îşi colectează apele un

anumit curs de apă care face obiectul cercetării la un
moment dat. Astfel teritoriul ţării noastre, cu o suprafaţă
de 237.500 Km2 aparţine în proporţie de 93,4% bazinului
hidrografic al Dunării, făcând excepţie Dobrogea de sud-
est, cu o suprafaţă de 4590 Km2.
Pe teritoriul ţării s-au format cea 4864 cursuri de
apă cu caracter permanent totalizând cea 78900 Km.
Desigur, numărul cursurilor de apă mici, nepermanente
este mult mai mare, dar ele nu au fost inventariate în
lucrările din cadastrul apelor. Deci, dispunem de peste
4864 bazine hidrografice de pe care se formează cursuri
de apă cu caracter permanent.
 Delimitarea bazinului hidrografic se face pe hărţi
la scară adecvată pentru ca prin planimetrare să nu se
obţină erori mai mari de 2%. Simt preferabile hărţile la
scara 1:100.000; 1:50.000 sau 1:25.000, pentru
suprafeţele mici.
Delimitarea bazinului hidrografic se face pe baze
topografice şi în anumite situaţii se fac corecturi pe bază
hidrogeologică.
Se folosesc hărţi pe care sunt trasate curbele de
nivel (sau izohipsele) pentru trasarea cumpenei apelor,
adică a punctelor de unde apa de suprafaţă se colectează
de către reţeaua cursurilor de apă a bazinului dat.
În figura 1.1. se indică procedeul de delimitare a bazinului hidrografic,
prin trasarea cumpenelor apei.
După delimitarea bazinului hidrografic se stabileşte poziţia geografică
a bazinului prin longitudine, latitudine. Se mai localizează bazinul şi
faţă de puncte cunoscute, ca nuri mari, oraşe, masive muntoase, lacuri
sau mări. Se indică bazinele învecinate, dacă acestea sunt cunoscute.
Având trasată cumpăna apelor (care se poate face direct pe hartă sau
pe hârtie de calc) se trece la planimetrarea suprafeţei respective.
Planimetrul realizează o integrare mecanică a suprafeţei conturului pe
care îl parcurge.
Operaţia se repetă de trei ori făcându-se media citirilor. În acest mod
se obţine parametrul principal al bazinului hidrografic, suprafaţa sa
exprimată de regulă în Km2: S (Km2). Pentru notare se mai folosesc în
literatura de specialitate şi notaţiile F(Km2) sau A(Km2) dar care sunt
recomandabile pentru secţiuni plane specifice mecanicii, organelor de
maşini etc.
Suprafaţa planimetrată reprezintă proiecţia reliefului pe un plan, în
realitate suprafaţa bazinului fiind cu atât mai mare cu cât relieful este
mai denivelat, prin prezenţa munţilor, dealurilor, canioanelor şi văilor
adânci.
Fig.1.1 Delimitarea bazinului hidrografic
 Suprafaţa bazinului hidrografic S, este rezultatul
proiectării suprafeţei bazinului respectiv pe o suprafaţă
plană folosidu-se un sinstem de proiecţie. In ţara noastră
s-a folosit foarte mult proiecţia cilindrică transversală
Gauss-Krṻger, iar mai recent s-a introdus proiecţia
stereografică pe plan unic secant -1970. În aceste condiţii;
relieful frământat al suprafeţei bazinului, în special în zone
de munte, se proiectează cu o anumită eroare, suprafaţa
măsurată fiind diferită de cea reală, însă în limita erorilor
de măsurare.
Astfel,
𝑺𝒓𝒆𝒂𝒍 = 𝟏 ± 𝜺 𝑺𝒎𝒂𝒔𝒖𝒓𝒂𝒕
în care 𝜀- eroarea de proiectare a suprafeţei bazinului pe
planul de referinţă. Această eroare este practic nulă în
zonele de şes şi colinare şi ajunge la 0,02 în zonele de
munte.
 În figura alăturată se indică şi procedeul de
delimitare al bazinului hidrografic real când ţinem seama
de situaţia hidrogeologică. Dacă suprafaţa notată cu Sg are
un aport esenţial de apă în bazinul hidrografic dat, prin
scurgere subterană masivă, cum este cazul zonelor de
carst, atunci bazinul hidrografic va include şi această
suprafaţă adică
𝑺𝒃 = 𝑺𝒕𝒐𝒑𝒐 + 𝑺𝒈
Explicaţia acestui fenomen este dată în figura 1.2.
Situaţii de acest gen se întâlnesc de exemplu în zona
superioară a bazinelor Crişurilor, Someşului şi Arieşului.
 Cumpăna apelor,
delimitată pe hartă

Versantul bazinului
hidrografic

Delimitarea bazinului
hidrogeologic cu aport
de apă în bazin

Fig.1. 2. Situaţia în care bazinul hidrografic diferă

de cel delimitat topografìc
 În figura alăturată se prezintă modul de încadrare
a unui bazin hidrografic într-o reţea de carouri pentru a
putea planimetra mai uşor suprafeţe relativ mari de
bazine.

Fig. 1.3. Încadrarea unui bazin hidrografic într-o reţea de

carouri
 Un alt parametru de caracterizare a bazinului
hidrografic este altitudinea medie şi legat de aceasta
curba hipsografică. Aşa cum se observă în fig. 1.1.,
bazinului hidrografic îi sunt caracteristice din punct de
vedere al altitudinii următoarele mărimi:

• Hmax (m.d.M.) – cota maximă în bazin, care

poate fi comună mai multor bazine limitrofe, exprimate
în metrii deasupra Mării Negre.
• Hmin (m.d.M.) - cota minimă în bazin care de
regulă este cea a fundului albiei râului colector, aşa
numita bază de eroziune.
Sunt însă situaţii în care Hmin este în altă parte,
ca de exemplu în cazul unor lacuri de origine vulcanică
sau de depresiune existente în bazin.
 Trebuie menţionat că Hmin indică şi energia
potenţială pe care o au resursele de apă din bazin,
în raport cu planul de referinţă care este nivelul mării
(la noi nivelul Mării Negre).
• Hm sau (m.d.M.) altitudinea medie a bazinului
definită prin relaţia:
𝑠
𝐻 𝑠 𝑑𝑠 1
𝐻𝑚 = = 𝐻 𝑠 𝑑𝑠
𝑑𝑠 𝑠 𝑠
𝑠

în care: H - izohipsele bazinului (liniile de egal nivel);

S-suprafaţa bazinului hidrografic.
Deoarece pe hărţi izohipsele au un interval
constant de altitudine (cuprins de regulă între 10m şi
100m) relaţia de integrare se transformă în
însumare;
 𝐻𝑚𝑎𝑥
𝐻𝑚𝑖𝑛 𝐻𝑖 ∆𝑠𝑖
𝐻𝑚 =
𝑠
unde: H- este valoarea medie a altitudinii aferentă elementului
de suprafaţă ∆𝑠𝑖 , şi se calculează prin semisuma
𝐻𝑖 +𝐻𝑓
𝐻𝑖 =
2
unde: Hi şi Hf valorile altitudinii la cele două izohipse care
delimiteză suprafaţa ∆𝑠, conform figurii alăturate.

Fig.1.4. Calculul valorii medii a altitudinii pentru două izohipse care delimitează
elementul de suprafaţă ∆s
Curba hipsograflcă este legătura între altitudinea H şi
suprafaţa S a bazinului hidrografic H(s).
Alura curbei hipsografice este determinată de forma
bazinului hidrografic. Dacă o reprezentăm în valori
absolute curba are aspectul ilustrativ din figura de mai jos.
 Admiţând altitudinea medie a bazinului Hm, deci o
multiplicare cu suprafaţa bazinului obţinem un dreptunghi
echivalent.
𝐻𝑚𝑎𝑥

𝐻𝑚 ∙ 𝑆 = 𝐻 𝑆 𝑑𝑆
𝐻𝑚𝑖𝑛
sau
𝐻𝑚𝑎𝑥
1
𝐻𝑚 = 𝐻 𝑆 𝑑𝑆
𝑆
𝐻𝑚𝑖𝑛
adică suprafaţa de sub curba hipsografică.
Având trasată curba hipsografică, altitudinea medie se poate
calcula cu relaţia:
Ω
𝐻𝑚 = 𝐻𝑚𝑖𝑛 + 𝑘
𝑆
în care Ω- este suprafaţa închisă de curba bipsografîcă şi
axele de coordonate,
iar k - coeficientul de scară al acestei suprafeţe.
Există trei tipuri limită de curbe hipsografîce, indicate în fig. 1.6., sub
formă procentuală pentru a putea compara bazine de dimensiuni
diferite.
Bazinele hidrografice de tipul I sunt caracterizate prin creşteri de
suprafaţă în zona de mică altitudine, spre partea aval a râului
principal. Cele de tipul II cu creşteri uniforme de suprafaţă fiind cele
mai apropiate de forma clasică, iar cele de tipul III au ponderea
suprafeţei în zona superioară.
 Este de menţionat că forma bazinului hidrografic şi implicit
curba H(s) reflectă modul în care se concentrează apa provenită din
precipitaţii (ploi şi zăpezi) şi timpul de propagare al undelor de viitură
până în albia colectoare, principală. Aşa cum se va vedea în capitolul
referitor la scurgerea maximă reacţia bazinului la o anumită distribuţie
a ploii pe bazin este diferită de la o formă la alta a bazinului
hidrografic. Deci, forma bazinului hidrografic este un parametru care
se reflectă direct în formarea scurgerii de suprafaţă.