Introducere

Camil Petrescu ilustrează în opera sa, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, estetica
autenticității, idee pe care o găsim atât în romanele sale, cât și în studiile teoretice. Acesta preia tehnica
memoriei involuntare de la scriitorul francez Marcel Proust și publică în 1930 un roman modern, subiectiv și
psihologic.

Încadrare

Specia literară în care se încadrează acest text este romanul, deoarece prezintă particularități specifice
acestuia: acțiunea este amplă și complexă, se desfășoară pe mai multe planuri narative, la care iau parte
numeroase personaje și se petrece pe o perioadă lungă de timp, romanul cuprinzând atât idila personajului
principal cu soția sa, cât și perioada Primului Război Mondial și în mai multe locuri: București, Odobești, pe
front etc.

Romanul este de tip subiectiv, deoarece narațiunea se face la persoana întâi, naratorul-personaj fiind Ștefan
Gheorghidiu, toate acțiunile și personajele fiind construite din perspectiva sa, prin filtrul gândurilor și părerilor
sale. Opera este bazată pe explorarea propriei conștiințe „nu scriu decât cea ce văd, ceea ce aud, ceea ce
înregistrează simțurile mele (...) nu pot vorbi onest decât la persoana I.”

Sondarea propriei conștiințe se realizează prin tehnici moderne precum monologul interior, introspecția
sau fluxul conștiinței și conferă romanului o importantă dimensiune psihologică.

Curentul literar în care se încadrează această operă este modernismul, prin faptul că trece de la tema rurală
abordată până atunci de ceilalți scriitori la o literatură citadină. Acțiunea romanului se desfășoară cu precădere
în atmosfera Bucureștiului din preajma Primului Răzoi Mondial, dar și în Câmpulung. Totodată, spre deosebire
de eroii tradiționali de până atunci ( oieri, țărani etc.), Camil Petrescu creează eroi intelectuali cărora le
realizează o sondare interioară utilizând procedeul de analiză psihologică. Pe lângă aceasta, autorul utilizează și
tehnici existente în literatura europeană de atunci, adoptând în special de la Marcel Proust fluxul conștiinței
pentru a crea un univers cât mai apropiat de realitate.

O altă tehnică narativă specifică modernismului este memoria involuntară, care reprezintă procedeul prin
care se declanșează amintiri ale autorului despre trecut, după care acesta le relatează. Astfel, prin intermediul
memoriei, Gheorghidiu exteriorizează involuntar frământările sufletești latente, concretizate prin datele
esențiale ale unicei sale iubiri pentru Ela. Readucerea în prezent a faptelor care aparțin trecutului este, de fapt,
un proces se căutare a „timpului pierdut” în vederea regăsirii sinelui. El reface monografic povestea de iubire,
prezentând minuțios toate etapele acesteia.

TEMĂ

Tema o reprezintă condiția intelectualului superior ce trăiește două experiențe: iubirea și războiul. El crede
în dragostea absolută, dar realitatea nu permite atingerea acestui absolut. Eroul înțelege că drama colectivă a
confruntării cu moartea în război este superioară dramei individuale.
 O primă scenă ilustrativă pentru temă este discuția de la popotă ce conturează noul tip de personaj și
reprezintă stimulul exterior al memoriei involuntare. Se discută despre o știre conform căreia un bărbat care și-a
ucis soția infidelă a fost achitat. Ofițerii emit păreri diferite, iar Ștefan Gheorghidiu așteaptă „cu suflet de slugă”
un moment prielnic să ceară permisie. Refuzat, îi jignește pe superiori „discutați mai bine ce vă pricepeți” și
astfel își demască inadaptarea, dar și suferința interioară determinată de o dramă a geloziei. Pentru el „O iubire
mare e mai curând un proces de autosugestie” și crede că „cei ce se iubesc au drept de viață și de moarte unul
asupra celuilalt”.

De asemena, o altă scenă semnificativă este refectată de punctul culminant al suferinței din dragoste, căci
eroul bănuiește că Ela îl înșală cu domnul G. Ei pleacă la Odobești într-un grup mare, dar drumul și cele trei zile
petrecute acolo devin un prilej de nesfârșită suferință. Ștefan analizează cu luciditate fiecare gest al Elei și îi
conferă proporții catastrofale neputând suporta atenția pe care soția sa o acordă celuilalt. Ela face lucruri pe care
Ștefan credea că le face doar pentru el. Întorși la București, ei se despart o vreme, apoi se împacă, iar
protagonistul pleacă pe front voluntar, dezamăgit de atitudinea soției. El afirmă „n-am fost niciodată gelos, deși
am suferit din cauza iubirii” și trăiește nu doar o dramă a iubirii, ci și una a cunoașterii, acceptând cu durere
faptul că nu există iubire absolută. În final, cei doi se despart definitiv, nu pentru că are dovada trădării, ci
pentru că nu o mai iubește.

ELEMENTE DE COMPOZIȚIE

Un prim element de compoziție este titlul, ce surprinde cele două experiențe existențiale și cognitive ale lui
Ștefan Gheorghidiu, devenite teme ale operei, iubirea și războiul. Recurența substantivului „noapte” este
simbolul incertitudinii, care îl devorează lăuntric pe protagonist, iraționalului și întunericului firii umane cu care
se confruntă protagonistul. Cele două numerale cu valoare adjectivală „ultima și întâia” sugerează
disponibilitatea eroului de a depăși drama iubirii înșelate și de a intra în alte orizonturi ale cunoașterii.

Un al doilea element este perspectiva narativă, ce presupune relatarea la persoana I, cu focalizare internă și
viziune „impreună cu”. Naratorul este implicat, realizându-se identitatea dintre planul naratorului și al
personajului. Punctul de vedere este unic și subiectiv, al personajului narator care mediază între cititor și
celelalte personaje. Situarea naratorului în mijlocul evenimentelor conferă autenticitate, iar faptele și
personajele sunt prezentate ca evenimente interioare, interpretate și analizate.

CONCLUZIA

În concluzie, „Ultima noapte de dragoste, întâis noapte de război” este un roman psihologic care prezintă o
nouă perspectivă, demitizată, asupra războiului și care introduce în literatură o nouă tipologie și anume cea a
intelectualului inadaptat ce aspiră la absolut.