Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iasi

Facultatea de Educatie Fizica si Sport

Specializarea Kinetoterapia in Traumatologia Sportiva

Oxigenarea naturala si artificiala

Studenti:

Rascanu Alexandru Constantin

Ciolacu Alexandra

Galanton Robert
 Cuprins

1. Introducere
2. Modificari fiziologice induse de efort si rolul exercitiilor fizice in
imbunatatirea oxigenarii organismului.
3. Antrenamentul la altitudine
4. Terapia cu oxigen hiperbar
a. Efectele terapiei cu oxigen la nivelul organismului
b. Efectele psihologice și terapeutice ale TOH
5. Studii in legatura cu antrenamentul hipoxic
6. Bibliografie
 Oxigenarea naturala si artificiala

1.Introducere
Respiraţia este o funcţie vitală a organismului uman, care se desfaşoară continuu şi ciclic
şi are rolul de a asigura schimbul bidirecţional de gaze dintre organism şi aerul din atmosferă.
Prin respiraţie este adus O2 din mediul extern şi acesta este furnizat celulelor, iar CO2 rezultat
din metabolismul celular este eliminat în atmosferă.

Se descriu două componente ale respiraţiei: - respiraţia externă, care reprezintă

schimburile de gaze dintre plămâni şi atmosferă; - respiraţia internă sau tisulară care se referă la
utilizarea oxigenului în reactiile de oxidoreducere de la nivel celular.

Difuziunea reprezintă procesul de trecere a gazelor pulmonare, în sensul gradientului de

concentraţie (de la concentraţia mai mare, la cea redusă), care are loc între mediul gazos alveolar
şi sângele din capilarul pulmonar. Aceasta este influenţată de mai mulţi factori:

- calităţile barierei alveolo-hematice;

- gradientul presional; - constanţa de difuziune a gazelor;
- mărimea suprafeţei de schimb;
- timpul de contact între cele două medii.
Membrana alveolo-capilară este constituită în proporţie de 80% din apă, din această cauză rata
difuziunii prin membrana respiratorie este aproape aceeaşi cu rata difuziunii în apă. La 37°C şi la
o presiune de 760 mmHg: coeficientul de solubilitate al oxigenului este 0,0244 ml/mmHg/ml
H2O, coeficientul de solubilitate al dioxidului de carbon este 0,592 ml/mm Hg/ml H2O.
Difuziunea unui gaz prin membrana alveolo-capilară este limitată: de capacitatea sa de difuziune
prin membrană si de perfuzia capilară. Mai trebuie precizat că în condiții de repaus timpul
petrecut de hematii în capilarul pulmonar este în medie de 0,75 secunde.

In cazul transferului de oxigen legarea de hemoglobina este mai slabă decât în cazul
CO2, transferul fiind în general limitat de perfuzie. În condiţii normale, limitarea este relativă. O
limitare reală poate fi însă impusă de difuziune în condiţiile în care membrana alveolo-capilară
se îngroaşă sau scade suprafaţa de transfer. O altă limitare poate surveni în cazul unui timp de
tranzit capilar extrem de redus care să nu permită saturarea hemoglobinei.

Presiunile parţiale ale oxigenului de o parte și de alta a membranei alveolo-capilare nu

sunt influențate doar de transferul prin membrană, ci și de reacţia chimică cu hemoglobina. Din
acest motiv, capacitatea de difuziune pulmonară este determinată atât de capacitatea de difuziune
a membranei (DM) cât şi de reacţia cu hemoglobina.

Presiunile parțiale și gradientul presional alveolo-capilar al oxigenului și dioxidului de

carbon sunt redate în tabelul următor:

Cu cît este absorbită în sînge o cantitate mai mare de oxigen, cu atît concentraţia
oxigenului în alveole va scădea mai mult. Pe de altă parte, cu cît reîmprospătarea cu oxigen a
alveolelor are loc mai rapid, cu atît concentraţia oxigenului din alveole va fi mai mare.

Hemoglobina facilitează transportul oxigenului prin legarea reversibilă a acestuia de

gazul respirator, în felul acesta crescând și solubilitatea sa în sânge. Spre deosebire de oxigen,
dioxidul de carbon este transportat aproape în întregime la nivel extracelular, dizolvat în plasmă
sub formă de ion de bicarbonat. Producția de eritrocite este reglată de hormonul eritropoetina.
 Fiecare molecula de hemoglobina se poate combina cu 4 molecule de oxigen situatie in
care saturarea hemoglobinei cu oxigen este de 100%. Cresterea temperaturii determina scaderea
capacitatii hemoglobinei de a lega oxigenul, care in cazul asta este cedat tesuturilor. Nivelul
normal de oxigen din sânge este de 95-100%, valorile sub 90% însemnând hipoxemie. Eliberarea
și difuzarea oxigenului din capilarele periferice către celule și mitocondrii, ca și utilizarea lui de
către acestea, reprezintă ultima fază a ciclului respirator care începe cu inspirarea aerului. Celula
este formată din citoplasmă cu lichid care conține sute de ioni, mitocondriile unde se produce
energia necesară pentru funcționarea organismului, un nucleu care conține programele genetice,
și o membrană. Unele molecule, ca oxigenul și CO2, traversează membrana printr-un proces de
difuziune pasivă. Recent s-a constatat că mioglobina, un hemopigment muscular cu structură
asemănătoare hemoglobinei, joacă un rol important în facilitarea difuziunii oxigenului în celulele
musculare. Există și evidența că anumite mișcări de contracție a citoplasmei pot crește prin
convecție transportul de oxigen. Recent a fost emisă ipoteza că oxigenul se deplasează în celule
dealungul unor invaginații din membrana lipidică celulară, în care se dizolvă ușor.

Transportul se realizează prin canale specifice fiecărei substanțe; procesul necesită multă
energie și consum de oxigen. Structura membranei și funcțiile ei sunt extrem de importante
pentru viață, pentru menținerea homeostaziei, și condiționează în mod determinant aclimatizarea
la mari altitudini. Energia necesară organismului este produsă de mitocondrii, care conțin
enzime; acestea procesează, ca într-un laborator chimic, elementele nutriente care provin din
digestia alimentelor. Aceste procese biochimice sunt reprezentate de; conversiunea glucozei și
glicogenului în AcetilCoA: ciclul acizilor tricarboxilici (Ciclul lui Krebs): lanțul transportului de
electroni. Aceste reacții produc în final căldură și energie. În condiții de lipsă de oxigen
( hipoxie), căldura și generarea de energie scad; dacă organismul nu primește suficient oxigen
pentru un timp îndelungat, el se degradează treptat, pierde căldura și energia indispensabilă
metabolismului, până la moarte.1

Fiind cei mai mari consumatoiri de oxigen celular, mitocondriile pot fi pozitionare in
mod unic pentru a detecta nivelurile de oxigen si initia unele dintre binele stabilite adaptari
celulare si organice la hipoxie. Trei modificari principale acute si cronice apar ca raspuns la
oxigen scazut, hiperventilație și activarea mediată de factorul inductibil al hipoxiei celulare
cronice, hormonul glicoproteic eritropoietina, contracarează hipoxia tisulară prin creșterea
capacității sistemice de transport a oxigenului, și factorul de creștere endotelial vascular.

Oxigenul este un substrat necesar pentru crearea speciilor reactive de oxigen mitocondrial
(peroxizii, superoxizii, radicalii hidroxil) și dovezile timpurii indică faptul că nivelurile speciilor
reactive de oxigen din mitocondrie au scăzut în timpul hipoxiei, acestea avand rol in
homeostazie. În timpul unor condiții de mediu nefavorabile nivelul acestor specii reactive poate
crește dramatic. Această creștere poate avea ca rezultat distrugerea unor structuri celulare,
fenomen cunoscut sub denumirea de stres oxidativ.

1
https://www.medicinasportiva.ro/SRoMS/sport/alpinism/hipoxia-altitudine-raspunsuri-fiziologice-2.html
 Este clar că prin intermediul mai multor mecanisme, mitocondriile, în calitate de
consumatori primari de oxigen celular, sunt extrem de integrate în căile de detectare a oxigenului
și ajută la reglarea răspunsurilor de hipoxie celulară și organismală.

Recent, rolul chemoreceptorilor corpului carotid (CB) în fiziopatologia bolilor

cardiovasculare câștigă un interes considerabil. Simpatoexcitarea atât în apneea de somn, cât și
în insuficiența cardiacă poate provoca activitatea sporită a chemoreceptorilor CB. Deși funcția
baroreceptorului se diminuează de obicei cu vârsta, unii oameni prezintă baroreceptori
carotidieni hipersensibili. Pentru acești indivizi, chiar stimularea ușoară in zona gâtului are ca
rezultat o bradicardie marcată și o scădere a tensiunii arteriale. Hipersensibilitatea sinusului
carotidian afectează în principal bărbații mai în vârstă. Acesta este un factor care contribuie
puternic și o cauză potențial tratabilă a căderilor inexplicabile și a episoadelor sincopale
neurocardiogene la vârstnici. Cu toate acestea, hipersensibilitatea sinusului carotidian este adesea
trecuta cu vederea în diagnosticul diferențial al presincopei și sincopei. Răspunsurile ventilatorii
la hipoxie sunt inițiate de corpul carotid, unde inhibarea canalelor K (+) specifice determină
depolarizare celulară, influx de Ca (2+) cu tensiune și eliberarea neurotransmițătorului. Funcția
corpului carotidian depinde în mare măsură de producția și defalcarea reglementate de CO și
H2S (hidrogen sulfat) și de integrarea semnalelor de la acești gazotransmițători nou-născuți, în
combinație cu alte câteva mecanisme propuse, pot rafina sau chiar defini răspunsurile acestui
țesut la hipoxie. Mesagerii gazoși, oxidul azotic și monoxidul de carbon, au fost implicați în
detectarea O2 de către corpul carotid care monitorizează nivelurile de O2 din sângele arterial și
stimulează respirația ca răspuns la hipoxie.

Reflexul sinusului carotidian joacă un rol central în homeostazia presiunii arteriale.

Impulsurile  sunt transmise de nervii glosofaringian și vag la nucleii solitari și nucleul para
median din trunchiul cerebral cu participarea dopaminei. Caile eferente sunt purtate prin nervii
simpatici si vag către inima și vasele de sânge, controlând ritmul cardiac și tonusul vasomotor. 2
Centrul respirator răspunde în câteva secunde la stimulul determinat de hipoxemie prin
hiperventilație.

Un efect important al hipoxiei este vasoconstricția pulmonară, cu o creștere importantă a

presiunii în artera pulmonară; se poate ajunge la valori de 25 mmHg, sau chiar mai mult.(risc de
edem pulmonar). Vasoconstricția este provocată, în primele ore de expunere la hipoxie, de o
creștere a tonusului simpatic.3

Aceste complexe mecanisme de reglare ale echilibrului acido-bazic care au ca scop

menținerea homeostatică a unui pH de 7,4 - fundamental pentru corecta funcționare a numeroase
procese chimice și metabolice. Scăderea PaCO2 (hipocapnie) produsa de o hiperventilație
energică are ca efect important creșterea afinității hemoglobinei pentru oxigen.

2
https://newsmed.ro/hipersensibilitatea-sinusului-carotidian/
3
https://www.medicinasportiva.ro/SRoMS/sport/alpinism/hipoxia-altitudine-raspunsuri-fiziologice-2.html
2.Modificari fiziologice induse de efort si rolul exercitiilor fizice in
imbunatatirea oxigenarii organismului.
Structura aparatului respirator este bine adaptată schimburilor gazoase, care pot crește de
20 de ori în timpul efortului fizic. Pentru ca schimburile gazoase să se realizeze în mod optim,
este necesar ca debitul sangvin pulmonar (Q) să fie în relație proporțională cu debitul aerului
alveolar (VA). Altfel spus, o alveolă trebuie sa fie bine perfuzată, dar și bine ventilată pentru ca
schimburile gazoase să fie optime. Un dezechilibru între ventilație și perfuzie duce la alterarea
schimburilor gazoase între alveole și sângele din capilarele pulmonare. Raportul ideal
ventilație/perfuzie (VA/Q) este de 1, însă, în realitate, raportul este departe de a fi unitar, fiind
diferit în funcție de zona pulmonară, > 1 în jumătatea superioară și < 1 în jumătatea inferioară a
plămânului. Valorile raportului VA/Q sunt expuse în tabel.

Astfel, se observă faptul că în repaus doar bazele plămânilor sunt perfuzate. În timpul
efortului fizic, odată cu creșterea presiunii arteriale, apexul pulmonar devine și el perfuzat, cu
scopul de a crește capacitatea de difuziune a oxigenului. Sportivii de mare performanță au o
capacitate aerobă superioară, care rezultă din creșterea debitului cardiac, augmentarea suprafeței
de schimb alveolo-capilară și scăderea rezistențelor la difuziune .4

Frecvența respiratorie de repaus este de 12-15 respirații/min., aceasta poate crește în efort
de 3 până la 4,5 ori, până la aproximativ 50-60 de respirații/min; volumul curent (0,5 L în
repaus) poate crește în timpul efortului fizic de 6-7 ori, însă nu mai mult decât valoarea
capacității vitale; astfel, de la 6-7 L/min, ventilația poate crește până la peste 150 L/min.

4
Kenney WL, Wilmore JH, Costill DL. Physiologie du sport et de l¢exercise. 6 eédition, Paris, France:
De Boecksupérieur, 2017, 175-219;
 Numeroase studii de specialitate și-au concentrat atenția pe modificările sistemului
respirator la sportivii de performanță. Acestea au fost cuantificate prin intermediul spirometriei,
sportivii având valori mai mari comparativ cu persoanele sedentare în ceea ce privește parametrii
spirometrici, cele mai mari valori pulmonare fiind notate în cazul sporturilor de anduranță –
canotaj, înot, maraton, triatlon, pentatlon, ciclism.5

In efort aprovizionarea cu O2 la nivelul organismului este limitata datorita timpului scurt

de contact intre aerul alveolar si sangele din capilare, circulatia sanguina fiind accelerata in
timpul efortului. Aprovizionarea este compensata prin cresterea amplitudinii respiratorii si
disparitia spatiului mort. La periferie are loc o crestere a coeficientului de utilizare a O2 de catre
sangele arterial de la 30-40% la 70%. in repaus consumul de O2 este de 250 ml/min. in eforturile
medii ajunge la 1500 ml/min in cele submaximale la 2500 ml/min iar in eforturile maximale la
3000-3500 ml/min.

Amplitudinea miscarilor respiratorii creste tot pe seama dezvoltarii musculaturii toracice.

Ca rezultat creste volumul curent de repaus de la 500 ml la neantrenati la 700-800 ml la
antrenati. Raportul dintre inspiratie si expiratie este de 1/1,8 sau 1/2 la antrenati si 1/1,5 la
neantrenati (deci creste durata expiratiei).

Cantitatea de sange circulant creste in timpul efortului cu 1-2 l prin antrenarea masei de
sange din organele de depozit (ficat, splina, piele) prin vasoconstrictie reflexa.

Tensiunea arteriala se modifica atat in timpul efortului cat si dupa efort. Tensiunea
maxima sau sistolica creste in functie de durata si intensitatea efortului, pana la 180-200 mmHg
dupa eforturi intense si 140-160 mmHg in eforturi moderate.

5
Lazovic B, Mazic S, Suzic-Lazic J et al. Respiratoryadaptations in differenttypes of
sport. EurRevMedPharmacolSci. 2015, 19, 2269-2274;
 Efectul cel mai constatnt şi mai evident al antrenamentului fizic asupra activităţii cordului
cu un pregnant potenţial profilactic, constă în economia, respectiv reducerea consumului de
oxigen (mai exact, micşorarea necesităţii de oxigen) prin influenţa reglării neurovegetative a
funcţiei sale contractile şi a metabolismului său oxidativ. La neantrenaţi, executarea unui efort
este însoţită de o puternică stimulare simpatică. Aceasta se manifestă prin creşterea frecvenţei
contracţiilor cardiace şi prin scurtarea perioadei de umplere diastolică. La antrenaţi, efectele
tardive ale antrenamentului fizic regulat şi prelungit se caracterizează prin preponderenţa
antiadrenergică (vagotonă şi simpatoinhibitorie). Aceasta se manifestă atât cronotropic (scăderea
frecvenţei contracţiilor cardiace), cât şi inotropic (prelungirea perioadei de contracţie izometrică
şi a perioadei de ejecţie ventriculară). Mărirea indicelui de utilizare a oxigenului în muşchiul
antrenat se realizează prin creşterea numărului de capilare, numărul de mitocondrii şi a
capacităţii enzimelor oxidative (Golnick şi colab., 1972; Höppeler şi colab., 1973). La începutul
hipertrofiei unui muşchi activ, reţeaua vasculară capilară rămâne în urmă, ceea ce crează condiţii
nefavorabile aprovizionării cu sânge ceea ce duce la o hipoxie musculară. Krogh a demonstrat că
sub influenţa eforturilor fizice se deschid numeroase capilare de rezervă şi se formează şi altele
noi; simultan cu înmulţirea capilarelor, se produce şi o dezvoltare a fibrelor musculare.
Substanţele rezultate din metabolismul muscular produc o vasoconstricţie locală de durată şi
spasme ale arteriolelor, însoţite de creşterea permeabilităţii pereţilor vasculari, putându-se forma
un exudat în spaţiile perivasculare.

Coeficientul de utilizare a oxigenului creste la sportivii bine antrenati printr-o mai buna
utilizare a O2 la nivelul tesuturilor (mai ales musculare). in urma antrenamentelor numarul de
capilare se mareste si se creaza o suprafata mai mare de contact intre sange si tesutul muscular,
deci se pot produce schimburi mai intense (la sportivii antrenati raman in tesuturi 80-90 ml/l O2
fata de 50 ml/l O2 la cei neantrenati). In repaus scade consumul de oxigen la 20-35 cm3
O2/minut fata de 30-50 cm3 O2 minut la neatrenat.6

Hematiile cresc numeric cu 10-20% (A. Demeter) în eforturile maximale şi submaximale,

în scopul satisfacerii cererilor de oxigen. Muşchiul în activitate poate consuma de 20 de ori mai
mult O2 dacât în repaus, dar cu cât organismul este mai antrenat, cu atât efortul respirator în
repaus este mai mic.

Cordul uman dispune de numeroase anastomoze interarteriale, care se pot deschide la

necesităţile sau după stimulare. Dezvoltarea circulaţiei colaterale este favorizată de următorii
factori:

- factorul fizic hotărâtor pentru deschiderea colateralelor preexistente este gradientul de

presiune dintre extremităţile colateralelor (Schaper, 1974);

6
https://pauladrosescu.ro/control-medical-in-activitatile-motrice/?
fbclid=IwAR34YLJ0BNYCeVHWLsu3qaGyOgtm91d9ggj7OE0y8vtXScubo8zv368a7_E
 - factorul biochimic principal, care condiţionează dezvoltarea colateralelor, este hipoxia
locală. în aceste condiţii, hipoxia stimulează dezvoltarea colateralelor în absenţa stenozei
coronariene; când aceasta apare, ia naştere şi celălalt factor favorizant al circulaţiei colaterale:
gradientul de presiune. Mecanismul intim al deschiderii colateralelor sub influenţa hipoxiei este
numai parţial cunoscut, relevat prin date experimentale:

- o diferenţă între necesitatea şi aportul de oxigen la nivelul miocardului, produce

dilataţia vaselor coronare şi aportul de oxigen la nivelul miocardului produce dilataţia vaselor
coronare cu rezistenţă joasă;

- unele dintre aceste vase se pot dezvolta când starea de hipoxie persistă timp îndelungat;

Introducerea diferitelor metode de antrenament hipoxic intermitent (IHT) în practica de

fitness, sport, militară și medicală a ridicat o mulțime de întrebări cu privire la cele mai benefice
regimuri ale unui astfel de tratament și implementarea lor instrumentală optimă. Dozele mici de
hipoxie ar putea să nu fie stimulii suficienți pentru a mobiliza mecanisme de adaptare, în timp ce
hipoxia severă sau prelungită poate provoca procese patologice periculoase.  Datele sugerează cu
tărie că la om antrenamentul cu 15-13% oxigen inhalat nu oferă modificări pozitive
marcate. Sesiunile zilnice de scurtă durată constând în 3-4 perioade de expuneri de 5-7 minute la
12-10% alternând cu durate egale de normoxie timp de 2-3 săptămâni s-au dovedit a fi cele mai
benefice, fără consecințe dezadaptative pentru fitness și tratamentul unor boli . Protocoalele de
hipoxie intermitentă mai severe sau mai lungi trebuie să fie însoțite de o monitorizare strictă a
saturației oxigenului din sânge. În scopuri sportive, reducerea conținutului de oxigen la un nivel
tolerabil individual timp de câteva minute este justificată în măsura în care maximizează
beneficiile.  Recent, a fost explorat un nou mod de antrenament adaptiv, care combină perioadele
de hipoxie (12-10% FiO2) și hiperoxie (30-35% FiO2). Dovezi limitate sugerează că un astfel de
regim poate reduce timpul perioadelor de recuperare. Cu toate acestea, nu există încă dovezi
comparative puternice pentru oameni că această metodă este mult mai eficientă decât modul
hipoxic-normoxic. 

3. Antrenamentul la altitudine
Antrenamentul la mare altitudine este considerat o componentă integrantă a pregătirii
atletice moderne, în special pentru sporturile de anduranță, cum ar fi alergarea pe distanțe medii
și lungi. A atins rapid popularitate în rândul sportivilor de rezistență de elită și al antrenorilor
lor. Stresul hipoxic crescut la altitudine facilitează adaptările fiziologice cheie în cadrul
sportivului, care la rândul lor pot duce la îmbunătățiri ale performanței atletice la nivelul mării.7

Antrenamentul la altitudini mici până la moderate (~ 1600-2400 m) este o abordare

obișnuită utilizată de sportivii de rezistență pentru a oferi un factor de stres de mediu distinct
7
Flaherty G, O'Connor R, Johnston N. Altitude training for elite endurance athletes: A review for the travel
medicine practitioner. Travel Med Infect Dis. 2016 May-Jun;14(3):200-11. doi: 10.1016/j.tmaid.2016.03.015.
Epub 2016 Mar 31. PMID: 27040934.
pentru a spori stimulul de antrenament în anticiparea creșterii performanței ulterioare. În plus, cel
mai sigur mod de a aborda posibila creștere a stresului oxidativ asociat cu expunerea la altitudine
este prin consumul de alimente bogate în antioxidanți, mai degrabă decât cu suplimente
antioxidante cu doze mari.8

Centrul respirator răspunde în câteva secunde la acest stimul prin hiperventilație

(Hypoxic ventilatory response-HVR), care constă în creșterea frecvenței și profunzimii
respirației. Consecința este o creștere a PAO2 și PaO2, o scădere a PaCO2 din cauza eliminării
crescute de CO2, și o alcaloză respiratoare hipocapnică. Reflexul hiperventilator variază mult de
la individ la individ și începe la valori de PAO2 (presiunea parțială de O2 în aerul inspirat) de
circa 90 mmHg, echivalând cu o altitudine de 3100 m. Ventilația este condiționată și de PaCO2
(presiunea CO2 în sânge) prin intermediul chemoceptorilor centrali din trunchiul cerebral. După
o perioadă lungă de expunere la hipoxie, HVR se reduce.

Prin hiperventilatie la indivizii cu un raspuns ventilator la hipoxie bun (HVR) se produce

o diminuare a fluxului sangvin si o scadere importanta a PaCO2 . Hipoxia induce o creștere a
lactatului și piruvatului în sânge datorită creșterii componentei anaerobe a glicolizei. Scăderea
PaCO2 are ca efect important creșterea afinității hemoglobinei pentru oxigen. O presiune parțială
a oxigenului crescută antrenează o saturație completă a hemoglobinei.

Hipertensiunea pulmonară de altitudine provoacă o hipertrofie a ventricului drept, atât la

cei născuți la altitudine. Un alt aspect important al fiziologiei pulmonare la mare altitudine este
reducerea difuziunii și transferului oxigenului din aerul alveolar în capilarul sanguin; această
reducere este accentuată în timpul efortului, constituind un factor de limitare a activității fizice la
mare altitudine. Hipoxia acută stimulează activitatea simpatică, noradrenalina plasmatică crește
în primele două săptămâni după care se stabilizează la un nivel superior față de valorile de la
nivelul mării. Frecvența cardiacă crește în hipoxia acută, atât în repaus cât și la efort; în hipoxia
cronică, frecvența cardiacă scade progresiv odată cu aclimatizarea, dar rămâne la valori
superioare față de nivelul mării. În efort maximal la peste 3000 m. frecvența cardiacă maximă
scade, limitând astfel transportul de oxigen și eliberarea lui către țesuturi. Debitul cardiac
(=debitul sistolic x frecvența cardiacă) crește în hipoxia acută, atât în repaus cât și efort,
ajungând la valori maxime în primele 5 zile de expunere la hipoxie. După circa 12 zile debitul
cardiac scade, revenind la valorile de la nivelul mării din cauza tahicardiei. Hipoxia în sine are o
acțiune de vazodilatație sistemică prin intermediul eliberării de H1F1 (hypoxia inducible factor1)
și de NO ( oxid nitric, monoxid de azot). Pe de altă parte, creșterea catecolaminelor provoacă
creșterea tensiunii arteriale. Suma celor două acțiuni dă un răspuns foarte variat de la individ la
individ, cu valori care scad, cresc puțin sau rămân invariate.

8
Stellingwerff T, Peeling P, Garvican-Lewis LA, Hall R, Koivisto AE, Heikura IA, Burke LM. Nutrition and
Altitude: Strategies to Enhance Adaptation, Improve Performance and Maintain Health: A Narrative
Review. Sports Med. 2019 Dec;49(Suppl 2):169-184. doi: 10.1007/s40279-019-01159-w. PMID: 31691928;
PMCID: PMC6901429.
Cea mai cunoscută reacție fiziologică a organismului la altitudine este creșterea numărului de
eritrocite pe unitatea de volum de sânge (policitemie, poliglobulie). În primele zile de expunere
la hipoxie hematocritul poate crește din cauza scăderii volumului plasmatic (hemoconcentrare);
deci poliglobulia reală poate fi evaluată numai după circa o săptămână de sejur la altitudine de
peste 2000 m.

În concluzie se poate spune că mușchii își cresc capacitatea de metabolism oxidativ în caz
de hipoxie, dar până la o anumită limită de altitudine, nu peste 6500 m. Unul din efectele
aclimatizării la mare altitudine este o reducere a dimensiunii fibrelor musculare(reducere a
distanței de difuziune intercapilară). Apare o creștere a mioglobinei, care transportă oxigen, o
creștere a densității mitocondriilor, modificări ale enzimelor mitocondriale. În concluzie se poate
spune că mușchii își cresc capacitatea de metabolism oxidativ în caz de hipoxie, dar până la o
anumită limită de altitudine, nu peste 6500 m. In cazul hipoxiei la altitudini de peste 6500m
apare o scadere a numarului de mitocondrii cu 25%.Funcțiile celulare pot fi alterate în condiții de
hipoxie severă, ducând la alterări ale mitocondriilor și ale citoplasmei (umflare, degenerare
vacuolară), până la moartea celulară.

Consumul maxim de oxigen (VO2max) scade proporțional cu altitudinea, reprezentând

un factor limitativ important pentru efort. Până la 1000 m VO2max rămâne aproape invariat,
apoi scade progresiv cu 10% la fiecare 1000 m de altitudine. În consecință, la 4000 m consumul
maxim de O2 este redus la 70% din valoarea de la nivelul mării;9

4. Terapia cu oxigen hiperbar

TOH reprezintă utilizarea medicală a oxigenului la un nivel mai ridicat decât presiunea
atmosferică. Pacienții intră într-o cameră hiperbară și respiră oxigen pur. Aceasta duce la
creșterea rapidă a nivelului de oxigen în sânge, generarea de celule stem și recuperarea pe cale
naturală a organelor și țesuturilor deteriorate.

Profesorul Philip B. James explică avantajele camerei hiperbare: “Creșterea semnificativă

a proporției de oxigen din organism necesită o cameră cu presiune ridicată. Inhalarea unei
cantități crescute de oxigen pe parcursul unei singure ore pe zi poate determina repararea
țesuturilor acolo unde toate celelalte intervenții medicale și tratamente sau dovedit a fi
ineficiente. Cu alte cuvinte, cantitatea mare de oxigen în organism contribuie la regenerarea
naturală a țesuturilor și organelor.”

Dr Paul G. Harch, specialist american în medicină hiperbară, descrie TOH ca fiind o

“terapie biologică”. Cu alte cuvinte, creșterea cantității de oxigen din sânge permite organismului
9
https://www.medicinasportiva.ro/SRoMS/sport/alpinism/hipoxia-altitudine-raspunsuri-fiziologice-2.html
să se refacă singur. Dr. Harch subliniază faptul că medicamentele obișnuite nu fac decât să
trateze simptomele afecțiunii, în timp ce TOH permite recuperarea pe cale naturală a țesuturilor
deteriorate.”

Camera hiperbară este o structură cu o carcasă rezistentă, asemănătoare unei secțiuni

dintr-o conductă mare de metal. În astfel de camere, presiunea este de doi bari (presiunea
atmosferică normala este de 1 bar).

Oxigenul este administrat prin plasarea pacientului într-o camera individuală, sau cu mai
multe locuri unde, de obicei presiunea este setată de la 1,5 – 3,0 atmosfere absolute, pe o
perioadă de 60-120 minute, o dată sau de 2 ori pe zi.

Într-o cameră individuală pacientul respiră oxigenul direct, dar în camera multiplă acest
oxigenarea se realizează cu ajutorul unei măști.

Cat de sigură este oxigenoterapia hiperbară? „Să te afli într-o cameră hiperbară înseamnă
să te afli în cel mai sigur loc dintr-un spital, întrucât în această cameră pacientul respiră oxigen în
concentrație mare, ceea ce exclude posibilitatea unui atac cerebral sau infarct. Ar fi dificil să
găsim cazuri în care un pacient sa fi decedat din cauza oxigenului, dar, desigur, există o mulțime
de morți cauzate de lipsa acestuia”, afirmă profesorul Philip B. James.

Efectele terapiei cu oxigen la nivelul organismului:

 Scade inflamația;
 Crește saturația cu oxigen a corpului cu 20-30%;
 Crește imunitatea corpului;
 Crește circulația sangvină și stimulează formarea de noi capilare;
 Scade toxinele din organism;
 Stimulează formarea de noi celule sangvine;
 Crește rata de vindecare.

Comisia Europeana de Medicina Hiperbarica împarte afecțiunile destinate acestei terapii, în

funcție de efectele terapiei hiperbare, în 3 grade și anume:

Gradul 1: Recomandat cu strictețe:

  intoxicații cu CO;
 Sindrom de strivire, politraumatisme;
 Prevenirea osteoradionecrozei dentare;
 Inflamații (cistita, prostatita);
 Accident de decompresie;
 Embolie cu gaz;
 Infecții anaerobe bacteriene anaerobe sau mixte;

Gradul 2: recomandate:

 Leziune diabetică a piciorului;

 Grefă cutanată și lambou musculo-cutanat;
 Osteoradionecroză
 Leziuni ale țesuturilor moi induse prin radioterapie;
 Necroza aseptica de cap femural, genunchi, glezna;
 Surditate bruscă;

Gradul 3: Optional

 Encefalopatie post anoxică;

 Radionecroza laringelui;
 Leziune Sistemului Nervos Central indusa de radioterapie;
 Replantarea membrelor;
 Arsuri> 20% din suprafață și gradul 2;
 Tulburări oftalmologice ischemice acute
 Plăgile cutanate secundar proceselor inflamatorii.

Alte indicatii:

 Otită;
 Infarct miocardic acut;
 Atac vascular cerebral;
 Scleroză multiplă;
  Insuficiență fetoplacentară;
 Paralizie facială (Bell).

Există unele contraindicații în ceea ce privește TOH, și anume: durerile sinusale, claustrofobia si
miopia. Cu toate acestea, în manualul privind practica medicală hiperbară se menționează
următoarele: „Atunci când vine vorba de efecte secundare, TOH este unul dintre cele mai sigure
dintre toate tratamentele medicale realizate in spitale.”

Efectele psihologice și terapeutice ale TOH

În țesuturile normale, acțiunea primară a oxigenului este să cauzeze vasoconstricție (mai

ales la nivelul rinichilor, mușchilor scheletali, creier și piele). TOH reduce edemul în special
datorită vasoconstricției, dar și datorită mecanismelor îmbunătățite ale homeostaziei. Un gradient
crescut de oxigen este un stimul posibil pentru angiogeneză, care are o contribuție importantă în
stimularea proceselor reparative și regenerative ale unor boli.

După ani de abuz de substanțe (alcool, tutun, droguri), creierul poate suferi leziuni sau
poate îmbătrâni prematur. Cercetările disponibile indică faptul că TOH joacă un rol deosebit de
important în refacerea celulelor deteriorate ale creierului pacientului și, în consecință, în
recuperarea vieții acestuia. Într-o camera hiperbară creierul primește oxigen pur, stimulându-se
producerea de noi vase sangvine. Ultimele cercetări științifice demonstrează faptul că
îmbunătățirea fluxului de oxigen în sânge poate determina “trezirea” celulelor somatice din
creier si generarea de noi celule (proces numit “neurogeneza”).

TOH ajută la eliberarea toxinelor din organism si poate fi deosebit de util în dezintoxicarea
de opiacee și alcool. Oxigenul este cel mai puternic antibiotic natural. Oxigenul controlează
peste 300 de gene și celule de creștere stem, accelerând procesul de vindecare pentru organele
afectate de abuzul de droguri și alcool.

Abuzul de alcool si droguri poate duce la acumularea de aldehide și acizi la nivel cerebral.
Creșterea nivelului de absorbție a oxigenului de către organism poate contribui la reducerea
timpului de păstrare a acestor substanțe toxice în creier. Astfel, se accelerează procesul de
dezintoxicare a organismului.
 Cea mai extraordinară descoperire medicală din ultimii ani a fost cea a medicilor cercetători
de la Universitatea Pennsylvania (SUA), care au demonstrat că TOH ajută la creșterea producției
celulelor stem în organism. Celulele stem noi create pot ajuta la refacerea organelor interne,
pielii, oaselor si ligamentelor afectate, având un rol fundamental in procesul de vindecare.

În ultimul deceniu, observăm un număr tot mai mare de persoane care participă la activități
sportive și recreative, la fiecare nivel de vârstă. Numărul accidentărilor sportive și de agrement
ca urmare a crescut și el. Acest lucru a obligat profesioniștii din domeniul sănătății să caute
intervenții terapeutice mai eficiente în tratarea unor astfel de leziuni. Terapia cu oxigen
hiperbaric (HBO) ajută la prevenirea accidentărilor, dar și la refacerea mai rapidă a sportivilor,
îmbunătățind prognosticul pe termen scurt și lung. 

Vindecarea unei accidentări sportive poate fi naturală și urmărește un patern constant

indiferent de cauză. Au fost identificate trei faze în acest proces: faza inflamatorie, faza de
proliferare și faza de remodelare. Oxigenul joacă un rol important în toate cele 3 faze.

Un studiu din 1995 condus de Universitatea Temple sugerează că pacienții care s-au tratat cu
HBO, s-au reîntors în activitatea sportivă cu aproximativ 30% mai repede decât grupul de
control, după o entorsă de gleznă.

Yeh și colegii au utilizat modelul animal pentru a investiga efectele HBO pe

neovascularizarea joncțiunii tendon-os, fibrele de colagen de pe grefa de tendon. Autorii au
utilizat 40 iepuri care au fost divizat in 2 grupe: grupa de control a fost menținută în cușcă
respirând aer normal și grupa care a fost expusă la oxigen pur la 2,5 atmosfere absolute, 2h pe zi
timp de 5 zile. Autorii au descoperit că la grupa expusă la HBO cantitatea de traberculi osoși din
jurul grefei de tendon a crescut semnificativ, crescând și incorporarea acestuia pe os și prin
urmare crescând rezistența la încărcare la întindere a grefei de tendon.

Din diversele studii, zona accidentării pare să aibă o influență majoră în eficacitatea
tratamentului. Spre exemplu, expunerea musculaturii abdominale după un accident la HBO a
avut efecte mai puțin vizibile decât la o accidentare la nivelul joncțiunii muschi-tendon sau la
nivelul ligamentelor.
 Cu toate omagiile aduse tratamentului cu oxigen hiperbar, este totuși necesar să se determine
condițiile optime pentru aceste indicații ortopedice precum presiunea atmosferică, durata
sesiunilor, frecvența acestora și durata tratamentului. Diferențele din magnitudinea de
traumatisme și timpul scurs intre traumatism și începerea tratamentului pot de asemenea
influența rezultatele.

Studiile legate de traumatisme ale oaselor, mușchilor și ligamentelor tratate cu ajutorul

oxigenrăii hiperbare par promițătoare. Cu toate acestea, aceste studii sunt relativ rare, iar
calitatea dovezilor privind eficacitatea HBO este scăzută. Indicațiile ortopedice pentru HBO vor
deveni mai bine definite odată cu perfecționarea tehnicilor de măsurare directă a tensiunilor de
oxigen tisular și a presiunii compartimentului intramuscular.

În ciuda dovezilor rezultate în tratarea sportivilor de înaltă performanță, aceste tratamente

sunt rareori publicate. Prin urmare, este nevoie de eșantioane mai mari de studii clinice aleatorii,
controlate pe modele umane ( în special sportivi) pentru a identifica efectele și mecanismele sale
pentru a determina dacă este o terapie sigură și eficientă pentru tratare leziunilor sportive.

5. Studii in legatura cu antrenamentul hipoxic

Primul studiu a examinat efectele antrenamentului hypoxic intermitent, efectuat la
un nivel ridicat de hipoxie.

1. Cincisprezece atleti foarte pregatiti pentru rezistenta au finalizat un antrenament

organizat din 6 saptmani cu 3 sesiuni pe saptamana constand in alergari intemitente (6 serii de
exercitiu – odihna de 5’ : 5’ ) pe o banda de alergat la 80-85% din viteza aeroba maxima. Noua
atleti (grupul hypoxic) au efectuat exercitii in FIO2 (Fracțiune de oxigen inspirat)= 10.6 – 11.4%
in timp ce sase atleti (grupul normoxic) au facut exercitiile in aerul din ambient.

S-a ajuns la ipoteza ca FIO2 mai mic ar avea ca rezultat o intrerupere mai mare a
homeostaziei intracelulare la sarcini de munca submaximale si astfel va inita un debut mai
precoce al oboselii.
 Timpul de alergare pana la epuizare la o viteaza corespunzatoare de 85% a crescut
semnificativ pentru grupul hipoxic in timp ce nu s-a constatat nici un efect la grupul normoxic.

Nivelurile variabilelor hematologie studiate, inclusive eritropoietina si hematocritul,nu s-

au modificat semnificativ pentru nici unul din cele 2 grupuri. Aceste rezultate evidentiaza faptul
ca protocolul IHT poate induce efecte suplimentare asupra performantei aerobe fara a
compromite indicele de capacitate anaeroba la sportive cu innalta pregatire.

Efectul antrenamentului Hipoxic intermitent pentru puterea aeroba si anaeroba a

boxerilor

2. Scopul studiului a fost de a evalua efectele antrenamentului hipoxic intermitent la

boxerii nationali de elita.

Studiul a fost realizat pe o perioada de 6 saptamani pe un esantion de 30 de boxeri de

nivel national, iar acestia au fost impartiti in 2 grupe: un grup de control si un grup experimental.

Ambele grupuri au efectuat acelasi antrenament de box de doua ori pe zi, unul dimineata
si unul dupa-amiaza. Dupa-amiaza, grupul experimental a efectuat antrenamentul intr-o camera
hipoxica, in timp ce al 2 lea grup, cel de control a efectuat exercitii in conditii normoxice
standard.

In ambele grupuri, inainte si dupa programul de 6 saptamani, au fost evaluati si indicii

antropometrici de baza, precum capacitatea anaeroba (testul Wingate) si aeroba (testul gradat).

Rezultatele au fost urmatoarele: A existat o crestere semnificativa comparand cele 2

grupuri, cel de control si cel experimental, in aceasta ordine fiind prezentate urmatoarele
rezultate, puterea anaeroba de varf (988.2 vs 1011.8 W), puterea anaeroba medie (741.1 vs 764.8
W), energie consumata (22.84 vs 22.39 KJ), si timpul pana la puterea maxima (5.01 vs 4.72 s).

Antrenamentul hipoxic intermitent la inotatori

 3. Un total de 20 de inotatori, au fost repartizati in mod egal in 2 grupuri, unul fiind
de control (n=10), ce vor efectua un antrenament in conditii normoxice, si cel de-al 2 lea grup,
grupul experimental sau grupul IHT (n=10) ce vor efectua antrenamentul la o altitudine simulata
de 3000 m.

Au fost evaluați parametrii metabolici și oxigenarea mușchilor scheletici în timpul

exercițiului submaximal de 30 de minute pe bicicletă și performanța exercițiilor aerobe înainte și
după 6 săptămâni de antrenament compus din exerciții aerobice continue stabilite la 80%
frecvența cardiacă maximă timp de 30 de minute și exercitii anaerobe cu procent folosit de atlet
fiind egal cu aproximativ 90% FCmax măsurat în pre-test timp de 30 de minute (de 10 ori 2
minute de exercițiu și 1 min de odihnă).

Conform rezultatelor, grupul IHT a demonstrat o îmbunătățire mai mare a economiei de

exercițiu datorită scăderilor Volumul maxim de oxigen și Deoxihemoglobina, a creșterilor în
Oxihemoglobina si indicelui de oxigenare a țesuturilor. Volumul maxim de dioxid de carbon a
scăzut în grupul IHT, iar nivelul lactatului din sânge a scăzut în grupurile de control și in grupul
IHT. Toate performantele exercitiilor aerobice s-au umbunatatit in grupul IHT.

Descoperirile prezente indică faptul că regimul IHT de 6 săptămâni compus din exerciții
aerobice continue de intensitate ridicată și exerciții anaerobe de interval poate fi considerat o
metodă eficientă de antrenament hipoxic pentru îmbunătățirea economiei exercițiilor și a
performanțelor exercițiilor aerobice la înotători.
 In concluzie, dupa cum s-a putu observa in cele 3 studii prezentate anterior, rezultatele
experimentelor celor 2 grupe de antrenament diferit, unul fiind normal, ce au efectuat
antrenamentul sub conditiile normale, pe cand cel de al 2 lea grup efectuand antrenamentul in
conditii de hipoxie, mai exact un antrenament hipoxic intermitent, dupa aceste experimente s-a
constatat ca acest timp de antrenament creste puterea anaeroba si timpul pana la epuizare a
atletilor.
 Bibliografie

1. https://centrokinetic.ro/servicii/recuperare-medicala/terapia-hiperbara/
2. https://castlecraig.ro/wp-content/uploads/2020/02/Terapia-cu-oxigen-
hiperbar-Fisa-informativa.pdf
3. https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC6690283/
4. www.Medicare.gov/coverage/hyperbaric-oxygen-therapy.html
5. CMS.org. NCD for Hyperbaric Oxygen Therapy 20.29 [Google
Scholar]
6. https://www.medicinasportiva.ro/SRoMS/sport/alpinism/hipoxia-
altitudine-raspunsuri-fiziologice-2.html
7. https://newsmed.ro/hipersensibilitatea-sinusului-carotidian/
8. Kenney WL, Wilmore JH, Costill DL. Physiologie du sport et de l
¢exercise. 6eédition, Paris, France: De Boecksupérieur, 2017, 175-
219;
9. Lazovic B, Mazic S, Suzic-Lazic J et al. Respiratoryadaptations in
differenttypes of sport. EurRevMedPharmacolSci. 2015, 19, 2269-
2274;
10.https://pauladrosescu.ro/control-medical-in-activitatile-motrice/?
fbclid=IwAR34YLJ0BNYCeVHWLsu3qaGyOgtm91d9ggj7OE0y8vt
XScubo8zv368a7_E
11.Flaherty G, O'Connor R, Johnston N. Altitude training for elite
endurance athletes: A review for the travel medicine practitioner.
Travel Med Infect Dis. 2016 May-Jun;14(3):200-11. doi:
10.1016/j.tmaid.2016.03.015. Epub 2016 Mar 31. PMID: 27040934.
12.Stellingwerff T, Peeling P, Garvican-Lewis LA, Hall R, Koivisto AE,
Heikura IA, Burke LM. Nutrition and Altitude: Strategies to Enhance
Adaptation, Improve Performance and Maintain Health: A Narrative
Review. Sports Med. 2019 Dec;49(Suppl 2):169-184. doi:
10.1007/s40279-019-01159-w. PMID: 31691928; PMCID:
PMC6901429.
13.https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/29394148/
14.https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/33327551/
15.https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/30237661/