SCRISOARE PASTORALĂ LA SLĂVITUL PRAZNIC

AL NAȘTERII DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS,

ÎN ANUL MÂNTUIRII 2022

Acum, mântuirea este mai aproape de noi

decât atunci când am crezut

† SILUAN

Prin mila lui Dumnezeu, Episcopul de-Dumnezeu-păzitei

Episcopii Ortodoxe Române a Italiei,

Preacuviosului Cin Monahal, Preacucernicului Cler

și Dreptslăvitorilor Credincioși din cuprinsul

Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei,

Har, pace și bucurie, de la iubitorul de oameni Dumnezeu,

iar de la noi, părintești binecuvântări.

Iubiți frați și surori întru Hristos Cel născut în ieslea Vithleemului,

Vremurile tulburi și apăsătoare, în care ne este dat să trăim, sunt brăzdate,

astăzi, de raze de soare, menite să ne încălzească și să ne lumineze inimile și
viața. Dar soarele ce strălucește astăzi nu e soarele de pe cer, ci Soarele
dreptății, Hristos Dumnezeu și Mântuitorul nostru și al întregii lumi! El ni Se
înfățișează, din nou, prin rânduiala Bisericii, pentru a ne aminti, încă o dată –
nouă și întregii lumi –, că nu suntem singuri în greutățile ce ne-au cuprins și ce
par a îngrijora pe toți oamenii. Iar când grijile ocupă prim-planul existenței
noastre și ne iau în primire, încă de la trezire, și ne însoțesc până la ceasul
nopții, există riscul să ne pierdem țelul vieții, să pierdem din vedere rostul
pentru care ne aflăm pe această lume, să adormim, descurajați și istoviți, pe
cale... De aceea, ni se potrivesc, și nouă, cuvintele adresate de Sfântul Apostol
Pavel creștinilor contemporani cu el, de la Roma:

Știți în ce timp ne găsim, căci este chiar ceasul să vă treziţi din somn; căci acum
mântuirea este mai aproape de noi, decât atunci când am crezut. Noaptea e pe
sfârşite; ziua este aproape. Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne
îmbrăcăm cu armele luminii. Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospeţe şi în
beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă; ci
îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte.
(Rom. 13, 11-14).

Dumnezeul nostru a binevoit a Se pogorî la noi și a Se înomeni tocmai pentru a ne

redeschide calea, închisă prin căderea lui Adam, spre a ne uni cu El și spre a ne
îndumnezei. Ba mai mult, Hristos Domnul – Noul Adam – a împlinit, până la capăt,
ceea ce vechiul Adam a întrerupt, și a unit întru Sine Dumnezeirea și Umanitatea,
fără ca ele să fie împărțite sau despărțite, fără să fie amestecate sau schimbate
în vreun fel. Această împlinire ne este adusă de Domnul și ne este pusă înainte,
spre a ne-o însuși, spre a o face a noastră, prin Botez. Astfel, câți în Hristos
ne-am botezat, în Hristos ne-am îmbrăcat (cf. Gal. 3, 27). Adică ne împărtășim din
plinătatea Lui (cf. In. 1, 16), din viața și din harul Lui, primind în noi
trăsăturile Lui, până ce Hristos va lua chip în noi (Gal. 4, 19). De aceea, ne
îndeamnă, din nou, glasul apostolului, zicând:

Îmbrăcaţi-vă, dar, ca aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi, cu

milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă-
răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii şi iertând unii altora, dacă are cineva vreo
plângere împotriva cuiva; după cum şi Hristos v-a iertat vouă, aşa să iertaţi şi
voi. Iar peste toate acestea, îmbrăcaţi-vă întru iubire, care este legătura
desăvârşirii(Col. 3, 12-14).

Toate cele spuse mai sus nu sunt altceva decât trăsăturile lui Hristos, la care El
vrea să-l facă părtaș pe tot omul care vine în lume (cf. In. 1, 9).

Realitatea ce ne înconjoară, precum și experiența sfinților noștri înaintași, ce au

bătătorit calea desăvârșirii până la capăt, ne arată că îmbrăcarea în Hristos nu se
poate împlini în noi, fără să trecem, concomitent, și printr-o „dezbrăcare”. E
vorba de dezbrăcarea de viețuirea noastră de mai înainte, de omul cel vechi, care
se strică prin poftele amăgitoare (cf. Efes. 4, 22); dezbrăcarea de urâciosul
obicei de a judeca, cu orice ocazie, pe oricine, „de la vlădică până la opincă”,
uitând că Domnul ne spune: cu judecata cu care judecați, veți fi judecați (Mt. 7,
1-2);dezbrăcarea de desfrânare, de necurăție, de patimă, de pofta cea rea și de
lăcomie, care este închinare la idoli (cf. Col. 3, 5); dezbrăcarea de mânie, de
iuțime, de răutate, de defăimare, de cuvântul de rușine din gura noastră (cf. Col.
3, 8). Această „dezbrăcare” presupune să lepădăm minciuna, să grăim adevărul,
fiecare cu aproapele său, căci unul altuia suntem mădulare (cf. Efes. 4, 25); să
lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară (Evr. 12, 1); să lepădăm
fărădelegea şi poftele lumeşti şi, în veacul de acum, să trăim cu înţelepciune, cu
dreptate şi cu cucernicie (Tit, 2, 12); presupune să ne curăţim de toată întinarea
trupului şi a duhului, desăvârşind sfinţenia, în frica lui Dumnezeu (2 Cor 7, 1).
Nimănui cu nimic să nu fim datori, decât cu iubirea unuia faţă de altul; că cel
care iubeşte pe aproapele a împlinit legea (cf. Rom. 13, 8).

Aceste principii, aparent negative, nu sunt altceva decât prelungirea

„lepădărilor”, la care nașii noștri, în numele nostru, au subscris, atunci când ne-
am botezat. Căci și apostolul zice:cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit
trupul împreună cu patimile şi cu poftele (Gal. 5, 24).Dar acestor lepădări li se
adaugă toată fapta cea bună, plăcută lui Dumnezeu. Să nu încetăm de a face binele,
căci vom secera la timpul său, dacă nu ne vom lenevi. Deci, dar, până când avem
vreme, să facem binele către toţi, dar mai ales către cei de o credinţă cu noi
(Gal. 6, 9-10).

A „face binele către toți” constituie, de fapt, calea de ieșire din impasul ce se
profilează la orizontul existenței noastre și care ne înfricoșează cu tot felul de
griji și de temeri, de previziuni sumbre și aducătoare de neliniște. Așadar,
facerea de bine şi întrajutorarea să nu le dăm uitării; căci astfel de jertfe sunt
bine plăcute lui Dumnezeu(cf. Evr.13, 16). Și tot apostolul ne întărește în această
direcție sănătoasă și ne îndeamnă, zicând: Rămâneţi întru dragostea frăţească.
Aduceţi-vă aminte de cei închişi, ca şi cum aţi fi închişi cu ei; aduceţi-vă aminte
de cei ce îndură rele, întrucât şi voi sunteţi în trup. Cinstită să fie nunta întru
toate şi patul nespurcat. (...) Feriţi-vă de iubirea de argint şi îndestulaţi-vă cu
cele ce aveţi, căci Însuşi Dumnezeu a zis: ”Nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi”
(Evr. 13, 1; 3-5).

Atunci când ne călăuzim după aceste principii, nu ne mai lăsăm copleșiți de griji
și de neliniști, precum omul ce trăiește fără Dumnezeu, ci ne aflăm sub paza și
călăuzirea ce vin prin har și nu ne mai pierdem țelul – Împărăția lui Dumnezeu și
dreptatea Lui (cf. Mt. 6, 33).

Să nu reducem, așadar, rostul venirii în lume a Mântuitorului doar la a ne da

pricină să sărbătorim, cu mâncări și băuturi, și să facem – și să ne facem –
cadouri, ca să nu dăm prilej, celor care nu au credință, să ne spună, după cuvântul
apostolului: zadarnică este propovăduirea voastră, zadarnică este şi credinţa
voastră (1 Cor. 15, 14).

Să ne deschidem inima, cu încredere și cu DRAG, față de Hristos-Pruncul Care își

întinde mânuțele gingașe și ne privește cu nevinovăție, pentru a ne câștiga
încrederea și pentru a ne determina să ne reînnoim raportarea față de El. Să
lepădăm formalismele și să-L îndrăgim, din inimă, pe Dumnezeu-Omul, ce vine la noi
cu iubire și blândețe, pentru a repune raportul dintre El și mine pe temelia cea
dintâi – IUBIREA. Domnul, Care este Iubire (cf. 1 In. 4, 8), se raportează la mine
cu iubire. De aceea, chiar El mă învață și, totodată, îmi revelează ce Îl bucură și
cum I se pare firesc ca eu să mă raportez la el, spunându-mi: Să iubeşti pe Domnul
Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din
toată puterea ta (Mc. 12, 30).

Cel care îmi cere să-L iubesc mă iubește, El, mai întâi. Iubirea pe care eu I-o
arăt nu este decât răspunsul meu la ceea ce El împlinește deja. Iar lepădările și
strădania de a face binele, amintite mai sus, sunt primele forme prin care eu am
posibilitatea să-mi manifest iubirea față de Dumnezeu, Care mă iubește. Căci zice
Domnul: Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte (In.
14, 21). Aceasta este iubirea: să umblăm după poruncile Domnului; aceasta este
porunca – precum aţi auzit dintru început: să umblaţi întru iubire (2 In. 1, 6).
Și adaugă: Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi,
şi vom veni la el şi vom face locaş la el (In. 14, 23).
Aceasta e taina iubirii: Cel care iubește începe să trăiască în cel iubit! Adică
Dumnezeu, Care ne iubește, ne face părtași la iubirea Lui și Se face părtaș la
iubirea noastră. Acest lucru se întâmplă, în chip și mai deplin, prin împărtășirea
cu Trupul și Sângele Lui: Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu – zice
Domnul – rămâne întru Mine şi Eu întru el (In. 6, 56). De aceea, Dumnezeu-Iubirea
nu este vrednic de alt răspuns și de altă atitudine, din partea noastră, decât de
iubire!

Să nu mai vătămăm, așadar, Iubirea Dumnezeului nostru, prin rostirea grăbită și

fușerită, a cuvintelor pe care I le adresăm când – zicem noi – ne rugăm! Să nu mai
„mâzgălim” pe piepturile noastre semnul Crucii, ce însemnează chipul răstignirii
Sale, din Iubire pentru noi! Să nu mai facem și „altceva”, atunci când împlinim
slujirea clericală și stăm înaintea altarului Domnului nostru „ca înaintea
scaunului Său de judecată”! Să nu mai cântăm, cu gândul împrăștiat, căutând la
slava cea deșartă sau la „alte deșertăciuni lumești”! Să ne rugăm, să postim, să
cerem și să dăm iertare, din drag față de Domnul! Să facem milostenie, să ne pocăim
de păcate, să mergem la Sfânta Liturghie și să ne împărtășim, din drag față de
Domnul! Nu din datorie, nu din interes, nu formal, ci din drag față de Domnul! Ca
să nu se mai tânguie Domnul, și pentru noi, așa cum o făcea prin gura prorocului
Isaia, zicând: Se apropie de mine poporul acesta cu gura sa, şi cu buzele sale mă
cinsteşte, dar inima lor departe este de Mine(Is. 29, 13).

Dar Iubirea Dumnezeului nostru se poate vătăma și prin nepăzirea poruncii sale de a
ne iubi aproapele, ca pe noi înșine (cf. Mc. 12, 31). Orice formă de vătămare pe
care o aducem aproapelui nostru înseamnă o vătămare a Iubirii lui Dumnezeu, dat
fiind că El Însuși ne spune: întrucât aţi făcut – bine sau rău – unuia dintre
aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut (Mt. 25, 40). Și vătămarea celor
„pre mici” începe, uneori, încă din pântecele mamelor lor, dacă tații lor nu le
lasă să-și ducă în pace sarcina sau dacă se comportă (verbal sau gestual) cu
necuviință, agresivitate sau violență. Să înceteze, așadar, orice vătămare adusă
mugurilor ce s-au ivit în pântece de mamă, nu numai pe perioada formării lor, ci și
după, atât în frageda lor copilărie, precum și după ce devin adulți!

Să nu mai grăiască vorbe urâte sau jignitoare, nici soții între ei, nici părinții
față de copii și nici copiii față de părinți! Iar dacă ești soț (și tată) care ai
privilegiul, prin „punerea mâinilor”, de a chema Duhul Sfânt peste pâine și vin, ca
ele să se prefacă în „Hrana a toată lumea”, atunci, cu atât mai mult, să nu mai
iasă de pe buzele tale vreun cuvânt jignitor sau murdar, față de soție sau copii,
sau vreo glumă necuviincioasă, care să vatăme conștiința confraților tăi sau a
celor pe care-i păstorești! De pe buzele ce cheamă Numele Domnului, nu se cuvine să
iasă decât cuvinte frumoase, plăcute și ziditoare de suflet, după îndemnul
apostolului: Vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti
(Ef. 5, 19).

Blestemul să se stingă de pe buzele și din mintea celui care iubește pe Domnul și

pretinde că-și iubește aproapele! Să ne învățăm să binecuvântăm! Soții să se
binecuvinteze între ei, părinții să-și binecuvinteze copiii și, cu toții, să
binecuvântăm, în toată vremea, cu o gură și o inimă,pe Domnul, după cum ne învață
psalmul: Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea
(Ps. 33, 1). Să binecuvântăm pe toată lumea, că așa se cuvine celor care iubesc pe
Dumnezeu și pe aproapele, și care doresc să împlinească porunca de a-i iubi chiar
și pe vrăjmașii lor (cf. Mt. 5, 44)! Să luăm aminte la îndemnurile Scripturii: Nu
răsplătiţi răul cu rău sau ocara cu ocară, ci, dimpotrivă, binecuvântaţi, căci spre
aceasta aţi fost chemaţi, ca să moşteniţi binecuvântarea (1 Pt. 3, 9).
Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc, binecuvântaţi-i şi nu-i blestemaţi (Rom. 12,
14). Binecuvântați pe cei ce vă blestemă (Mt. 5, 44).Căci binecuvântarea este
antidotul blestemului!

Privirea noastră să se păzească, și ea, de a mai vătăma pe aproapele sau de a se

vătăma de el, de a-l mai ispiti sau de a se ispiti de el. Să zăbovim, mai adesea,
cu privirea, pe icoane – a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a Domnului sau a
Sfinților – decât pe ecranul televizorului sau al telefonului și pe imaginile
ispititoare, ce ni se înfățișează la tot pasul. Sus să avem inimile! Sus să avem
gândul și dorirea! Sus să avem nădejdea și așteptările! Să le avem către Domnul,
Cel de oameni Iubitor! Să împuținăm răul și să înmulțim binele!

Fie ca toți să ne bucurăm, astăzi, la acest Praznic luminos! Să slăvim și să lăudăm

Iubirea Care S-a pogorât din Cer, ca să ne umple inimile și viața de pace, de
nădejde și de fericirea aceea pe care o caută și o dorește inima noastră, din
străfundul ei, încă de la ivirea noastră pe această lume!

Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi; auziţi până la marginile

pământului, cei puternici plecaţi-vă, (...), căci cu noi este Dumnezeu. (Is. 8, 9-
10).

Cu gând de împreună-pătimire pentru tot sufletul care se află în suferință și

încercare, dimpreună cu doriri de pace și bucurie, și cu părintească îmbrățișare și
binecuvântare vouă, tuturor, al vostru părinte întru Hristos,

† Episcopul Siluan

al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei

La luminatul Praznic al Nașterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, din reședința

noastră episcopală din cetatea Romei, în ziua de 25 Decembrie, anul mântuirii 2022.