Universitatea George Bacovia

RETORICĂ

Dr. Căprioară Mihai

2020

1
 CUPRINS

I. INCURSIUNE ÎN DIACRONIA RETORICII ŞI ARGUMENTĂRII

1. Conceptul de retorică
2. Obiectul retoricii
3. Istoria retoricii

II. CONDIŢIILE DISCURSIVITĂŢII PERFORMATIVE –

REGULILE DISCURSULUI JURIDIC

1. Argumentarea
2. Forma argumentării
3. Limbajul
4. Contextul argumentării

III. LIMBAJUL JURIDIC INTRE ORIGINALITATE SI

RITUALISM

1. Precizări cu privire la vocabularul juridic

2. Funcţiile limbajului juridic
3. Aplicaţii, studii de caz, discursuri celebre

2
 I. INCURSIUNE ÎN DIACRONIA RETORICII ŞI ARGUMENTĂRII

1. Conceptul de retorică

În vorbirea curentă, termenul de retorică circulă în diverse variante, multe dintre ele
având o dimensiune conotativă importantă: întrebare retorică, retorica lui..., retorica dintre....
Se trimite, în folosirea comună, la sensuri peiorative, neconforme cu esenţa sa.
Din punct de vedere etimologic, conceptul de retorică provine din grecescul „rhitor”,
care însemna „vorbitor, orator, cel care învaţă arta elocinţei”. La romani, oratorul era denumit
„rhetor”, adică magister dicendi, adică maestru în elocinţă.
Termenii retorică şi elocinţă se pot coinfunda pentru că, într-un anumit sens, ambii
desemnează arta de a vorbi bine şi frumos. Însă ei nu sunt sinonimi. Elocinţa este talentul de a
convinge, retorica este arta şi ştiinţa care dezvoltă acest talent. Elocinţa s-a născut înaintea
regulilor retoricii, după cum limba s-a format anterior gramaticii. Aşadar, retorica se
deosebeşte de elocvenţă, precum se deosebeşte teoria de practică.
Din punct de vedere ştiinţific, termenul „retorică“ se referă la evoluţia şi complexitatea
unui fenomen care a caracterizat timp de mai bine de două mii de ani atât reflecţiile, cât şi
practicile cuprinse, într-o măsură mai mică sau mai mare, în sfera conceptuală a acestei
denumiri. Caracterul multi-, inter- şi transdisciplinar al retoricii marchează ansamblul ştiinţelor
umane, de la filosofie la hermeneutică, de la comunicarea ştiinţifică la teoria figurilor de stil.
Analiza câtorva definiţii ale termenului va arăta pe de o parte lipsa unei perspective
unitare asupra sensului acestuia şi, pe de altă parte, faptul că adesea asupra conceptului se
proiectează o viziune proprie (unei epoci, unui cercetător, unei şcoli etc.). Dicţionarul
explicativ al limbii române [DEX ’96, de aici înainte] defineşte retorica prin trei sensuri
principale: 1) „arta de a vorbi frumos“; 2) „arta de a convinge un auditoriu de justeţea ideilor
expuse printr-o argumentaţie bogată, riguroasă, pusă în valoare de un stil ales“; şi 3)
„ansamblul regulilor care ajută la însuşirea acestei arte“
Dicţionarul de ştiinţe ale limbii [DSL, de aici înainte] propune următoarea definiţie:
„Artă şi ştiinţă a elaborării discursului în general, având funcţie primordială persuasivă, dar şi
funcţie justificativă, demonstrativă sau deliberativă.“
Cele mai multe definiţii au fost date în antichitate. Enumerăm câteva astfel de definiţii:
– Athenaeus – “arta de a înşela”
– Platon – „iscusinţa de a fermeca şi plăcea”
– Aristotel a realizat o îmbinare între o definiţie substanţială – „retorica este
tehnica discursurilor“ – şi o definiţie relaţională – „retorica este reversul
dialecticii, căci amândouă se referă la chestiuni comune tuturor oamenilor, fără
să presupună o ştiinţă specială“ [Retorica, I, 1].
– Quintilian – “ars bene dicendi” – arta de a vorbi bine; “este arta şi ştiinţa
invenţiei, alegerii şi exprimării cu ornamente potrivite care pot servi la a
convinge”
– Cicero – “elocinţa în forme artistice”
În perioada modernă, Diderot insistă asupra a trei accepţii fundamentale în articolul
„Retorică“ din Enciclopedie: 1) „vorbirea frumoasă (bien-dire), arta de a vorbi bine“; 2)
„mijloace de exprimare şi de convingere proprii unei persoane“; 3) „elocinţă sau stil
declamator al retorului“. Secolul al XX-lea va fi marcat de o retorica rediviva, care este „cheia
de boltă a culturii noastre“, deoarece „mai mult decât un set de reguli, [...] prin amploarea
observaţiilor, precizia definiţiilor şi rigoarea clasificărilor, ea se constituie ca studiu sistematic
al resurselor limbajului“.
Ceea ce pare însă că domină definiţiile actuale propuse pentru retorică este trăsătura
referitoare la implicarea profundă a acesteia în comunicare şi acţiune, în cotidian: „retorica este

3
întâlnirea dintre oameni şi limbaj în prezentarea diferenţelor şi identităţilor lor“. Perioada
actuală aflată sub semnul globalizării pare să favorizeze perspectiva pragmatică asupra
termenului definit iniţial ca „arta de a vorbi bine“, prin recunoaşterea faptului că „de la
prietenie la dragoste, de la politică la economie, relaţiile se fac şi se desfac prin exces sau lipsă
de retorică“. Analiza definiţiilor de mai sus confirmă ideea că „retorica“ reprezintă un termen
atribuit unui concept complex care este folosit cu mai multe sensuri interdependente, nu
întotdeauna delimitate cu precizie.
Încercînd să facem o medie semantică a acestor definiţii putem considera că cele mai
importante valori atribuite conceptului „retorică“ sunt următoarele:
– artă şi ştiinţă a elaborării discursului;
– tehnică a ornării discursului;
– disciplină, obiect de studiu;
– practică socială.
Definită în antichitate drept „forţa de a convinge” sau „ştiinţa de a vorbi bine” 1,
retorica clasică oferă discursului descripţia limitată de cuvântare.
În contemporaneitate, retorica modernă, denumită pe alocuri şi ca “pragmatică”,
extinde aria dicursului spre scriitură, dar şi spre alte sisteme organizate de semne (afişe,
imagini etc.). Retorica analizează performativitatea discursului, punând în valoare mecanismele
argumentative, ideatice, textualiste sau poetice2.

Concluzii
Vom înţelege prin retorică arta şi ştiinţa discursivităţii performative.
Discursul este înţeles fie dintr-o perspectivă enunţiativă, de dependenţă a sensului de
context, fie din punctul de vedere al transformării, prin discursul însuşi, a situaţiei în
care acesta este produs. Aşadar, discursul este analizat în calitatea acestuia de ansamblu
text-context. Se pune accent pe funcţia performativă a limbajului, acesta din urmă înţeles
ca având un rol referenţial, comunicaţional şi acţional. Discursul este definit ca „tot
ceea ce este produs al unei interacţiuni predominant lingvistice, care poate fi dialogal
sau monologal, oral sau scris, spontan sau fabricat, în anumite dimensiuni lingvistice,
textuale şi situaţionale”1. Nu vom înţelege prin discurs doar manifestări strict
lingvistice, orale sau scrise, ci un ansamblu care cuprinde şi alte producţii simbolice:
steme, steaguri, logo-uri, imagini, gesturi, poziţionări în spaţiu. Astfel, manifestările
discursive pot fi extrem de diferite, funcţie de mijlocul de comunicare. Dincolo însă de
toate aceste extinderi, discursul rămâne acea entitate lingvistică şi non-lingvistică
legată direct de latura performativă a limbajului, presupunând un text şi un context
specific. Discursul este studiat din perspectiva regulilor care determină succesul acestei
activităţi.
Retorica examinează, aşadar, efectele diverselor componente ale contextului asupra
producerii şi receptării enunţurilor, atât sub aspectul structurii, cât şi al semnificaţiei
acestora.
Conceptul de performanţă desemnează „realizarea actului în context” adică
actualizarea competenţei locutorilor, a cunoştinţelor şi a posibilităţilor de utilizare a
diverselor seturi de reguli ale limbajului într-un context specific. Derivat din acesta,
conceptul de performanţă discursivă va fi utilizat în sensul de îndeplinire a condiţiilor
de reuşită a unui discurs, de atingere a obiectivelor acestuia.

1
QUINTILIAN, Arta oratorica, (traducere, studiu introductiv, tabel cronologic, note, indici de
Maria Hetco), Editura Minerva, Bucuresti, 1974, vol. I, pp. 180-191.
2
Constantin SĂLĂVĂSTRU, Raţionalitate şi discurs - perspective logico-semiotice asupra
retoricii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996, p. 17.
4
 2. Obiectul retoricii

Retorica are ca scop influenţarea auditoriului pe trei componente esenţiale:

manipulare, persuadare, convingere.
Etimologic, conceptul de manipulare trimite la acţiunea de a mânui, de a manevra.
Această accepţiune a parcurs în istoria sa mai multe sensuri3. În prima jumătate a secolului al
XVIII-lea, termenul era folosit pentru a desemna modul în care aurul şi argintul erau extrase
din pământ. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, indica maniera în care anumite
substanţe chimice sunt combinate, iar, în secolul al XIX-lea, capătă sensul de folosire a
mâinilor pentru efectuarea unei operaţii ştiinţifice sau tehnologice. Ulterior, termenul capătă un
sens abstract, devenind o operaţie a spiritului, un act intelectual care consta în lucrul cu ideile.
Din 1864, într-un text de Carlyle, apare conceptul de manipulare politică, care trimite la un
sens peiorativ, constituit prin asociere cu minciuna şi înşelătoria.
Această complexitate a termenului apare şi în definiţiile contemporane. Dicţionarul
Enciclopedic asumă accepţiunea conform căreia „manipularea este o acţiune de influenţare,
printr-un ansamblu de mijloace (presă, radio, televiziune) prin care, fără a se apela la
constrângeri, se impun persoanelor (grupurilor) anumite comportamente, cultivându-se
impresia că acţiunea este în concordanţă cu propriile interese”4. Dicţionarul de sociologie
susţine că, în societatea modernă, manipularea este folosită mai ales în scopuri politice,
îndeosebi prin utilizarea propagandei ca mecanism organizat de influenţare socială. A manipula
înseamnă „a înşela, a frauda, a determina un actor social (persoană, grup, colectiv) să
acţioneze într-un mod compatibil cu interesele iniţiatorului, dând în acelaşi timp senzaţia
auditoriului că are deplina libertate de gândire şi decizie”5.
Philippe Breton înţelege prin manipulare „o acţiune violentă şi constrângătoare, care-i
privează de libertate pe cei care i se supun”6. Manipularea, în această accepţiune, se bazează pe
o strategie centrală, prin care se încearcă reducţia maximală a libertăţii auditoriului în ceea ce
priveşte posibilitatea de a discuta sau de a rezista la ceea ce i se propune. Această strategie
trebuie să fie invizibilă, întrucât, în caz contrar, influenţa nu mai este posibilă. În actul de
manipulare, mesajul este conceput pentru a înşela, a induce în eroare, a face să creadă ceva ce
nu există. Este, aşadar, un mesaj mincinos.
Ca efect al unor intervenţii mecanice sau discursive, manipularea se situează alături de
persuasiune şi convingere, în calitatea acestora de mecanisme de determinare a
comportamentelor şi a ideilor. Considerăm că ar fi utilă sesizarea raporturilor dintre aceşti
termeni.
Persuasiunea este definită ca activitatea de influenţă a atitudinilor unei persoane sau a
unui grup de persoane, sensul său fiind marcat de etimologia sa, care trimite la acţiunea de a
sfătui. Acest concept a fost în atenţia cercetătorilor încă din Antichitate. Grecii o studiau în
şcoli, o foloseau în justiţie şi în politică. Aristotel identifica drept agenţi ai persuasiunii ethosul
- credibilitatea sursei, pathosul - emoţia şi logosul - argumentele raţionale. Preocuparea pentru
studierea acestui concept a continuat în epoca modernă şi în cea contemporană. În accepţiunea
lui Immanuel Kant, aceasta presupune mijloace de ordin subiectiv care acţionează pentru
obţinerea adeziunii. În acest sens, persuasiunea presupune apelul la emoţii general umane ca
frica, compasiunea, mândria, mânia, ruşinea.

3
Hermann PARRET, Éléments d’une analyse philosophique de la manipulation et du
mensonge, Documents de travail et prépublication, Universitata di Urbino, nr. 70, ianuarie
1978, serie B, p. 11.
4
Dicţionarul enciclopedic, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 451.
5
Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1993, p. 176.
6
Philippe BRETON, Manipularea cuvântului, Editura Institutul European, Iaşi, 2005, p. 22.
5
 De multe ori, în literatura de specialitate, sensul termenilor persuasiune şi manipulare
se intersectează sau chiar se confundă. Alex Muchielli echivalează noţiunile de influenţă,
persuadare şi manipulare prin definirea manipulării ca intervenţie în contextul comunicării,
având intenţia de a schimba opinii, atitudini şi comportamente prin mijloace ilegitime
disimulate. Astfel, „adevărata artă a manipulării – şi deci a influenţării şi a persuasiunii –
constă, aşadar, într-un travaliu mascat asupra componentelor invizibile ale situaţiei (norme,
relaţii, identităţi, spaţiu, timp)”7.
Cu toate asemănările dintre manipulare şi persuasiune, conceptele diferă prin câteva
caracteristici importante. Manipularea presupune disimularea intenţiei, pe când, în persuasiune,
intenţia este explicită şi neechivocă. Manipularea presupune încercarea de a induce un curs al
acţiunii care este contrar intereselor celui manipulat, persuasiunea nu. În sfârşit, manipularea
presupune impresia libertăţii de acţiune, însă nu şi prezenţa efectivă a acesteia, pe când în
persuasiune există şi conştiinţa influenţei şi posibilitatea de a refuza. După cum exprima plastic
Philippe Breton, „a manipula înseamnă a intra prin efracţie în mintea cuiva, pentru a-i forma o
opinie sau a-i provoca un comportament fără ca el să ştie că efracţia s-a produs”8.
Aşadar, persuasiunea şi manipularea sunt două mecanisme de influenţare diferite,
distincţia dintre acestea vizând amplitudinea mijloacelor utilizate şi depăşirea, prin manipulare,
a graniţelor influenţei oneste.
Un alt concept corelat este cel de convingere. El trimite, etimologic, la acţiunea de a
învinge prin argumente raţionale. Dacă în convingere se argumentează raţional, se elimină
variantele concurente pe baza unei discuţii critice, în manipulare sensul este impus prin
folosirea dimensiunilor non-raţionale şi contextuale propice. Nu avem de-a face cu o discuţie
critică, ci cu impunerea unui traseu discursiv prezentat ca fiind unicul legitim.
Între convingere şi manipulare există un raport de opoziţie. Convingerile sunt un
obstacol în calea manipulării, dacă aceasta din urmă îşi propune să atace direct acele
convingeri. Pe de altă parte, acţiunea de manipulare nu ignoră convingerile unui om, ci le
deturnează în sensul dorit. Spre exemplu, dacă un grup are convingeri naţionaliste, nu se va
încerca distrugerea acestora, ci folosirea pentru a se induce ideea dorită.
Deşi există perspective care intersectează sferele termenilor de manipulare,
persuasiune, convingere, vorbind chiar de o manipulare pozitivă, opţiunea noastră este de a
situa aceşti termeni în raport de opoziţie. Aşadar, conceptul de manipulare cu care vom lucra
în această cercetare are următoarele note specifice: intenţie ascunsă, asimetria intereselor
actorilor implicaţi, impresia libertăţii de acţiune şi avantajarea dimensiunii non-raţionale a
fiinţei umane. Astfel, manipulării îi rămân proprii acele trăsături care o fac ilegitimă, incorectă
şi abuzivă. Dacă există o influenţă în avantajul receptorului, atunci aceasta este sau persuasiune
sau convingere, în nici un caz manipulare.

Concluzie:
Retorica juridică are ca scop influenţarea interlocutorilor, însă instanţele cognitive la
care poate avea acces sunt doar convingerea şi persuadarea. Manipularea nu este
scop sau obiect al retoricii juridice.
–

7
Alex MUCHIELLI, Arta de a influenţa. Analiza tehnicilor de manipulare, Editura Polirom,
Iaşi, 2002, pp. 54 – 55.
8
Philippe BRETON, Manipularea cuvântului, Editura Institutul European, Iaşi, 2005, p. 25.
6
 3. Istoria retoricii

Cea mai bună introducere în studiul retoricii şi al teoriei argumentaţiei este poate
istoria însăşi a domeniului, relevarea momentelor importante, de la „miturile fondatoare“ până
la impactul său în „era comunicaţională“ a secolului al XX-lea, fără a uita momentele de
eclipsă sau de apoteoză.

A. Grecia antică. Originile

Momentul apariţiei retoricii este fixat în secolele al V-lea şi al IV-lea î. Chr. în

Sicilia. După o legendă, Hieron, tiranul Siracuzei, a interzis supuşilor săi folosirea limbajului.
Tiranii introduseseră în Sicilia (colonie greacă) un regim de violenţă, de deportări şi de exilări.
Căderea tiranilor, în special cea a lui Trasibul din Siracuza1 în 465 î. Chr., a fost punctul de
plecare al unei insurecţii generale, care a cuprins întreg teritoriul Siciliei şi a fost însoţită de
revendicări (sub formă de procese) ale proprietăţilor private pe care le luaseră prin abuz
conducătorii oraşelor siciliene. În acest context social-politic, marcat de frământări puternice,
cauzele erau pledate de părţile interesate în faţa juriilor populare. Cu această ocazie, unii
pledanţi au avut inspiraţia să recurgă la anumite procedee retorice care să le asigure victoria.
Istoria îi menţionează pe Empedocle din Agrigent, pe Corax şi pe discipolul său Tisias ca cei
dintâi care au codificat şi difuzat învăţătura retorică (prin sistematizarea şi transmiterea
modului de elaborare a acestor procedee). Ei au redactat formulare-ghid pentru uzul părţilor în
litigiu. O datare relativă plasează în anul 460 î. Chr. redactarea de către Corax a manualului
Technè rhétorikè, care constituia un ansamblu de precepte practice însoţite de exemple
edificatoare. După mărturia lui Aristotel, reluată de Cicero, discursurile oratorice ar fi existat şi
înainte de atestările atribuite lui Corax şi Tisias, dar nu sub forma discursului supus unor reguli
stricte de elaborare.
În acel moment devenea clar faptul că limbajul nu este doar „limbă“, ci este, de
asemenea, „discurs“. Primii retori se mândreau cu măiestria de a transforma cel mai slab
argument în argumentul cel mai puternic. Sofistul Protagoras din Abdera (c. 486–c. 410 î.
Chr.), autorul celebrei maxime „omul este măsura tuturor lucrurilor“, afirma dintr-o
perspectivă relativistă şi sceptică faptul că orice subiect poate fi tratat după două teze opuse.
Un moment important îl reprezintă contextul istoric al disputelelor politice generate
de abolirea regimurilor aristocratice. Se înregistrează un nou imbold în dezvoltarea retoricii
judiciare în Grecia continentală, unde cel mai important reprezentant al epocii a fost Antiphon
(480–411 î. Chr.), considerat primul orator judiciar al Greciei. În anul 427 î. Chr., retorul
Gorgias părăseşte Sicilia şi vine la Atena, unde rosteşte un discurs în faţa adunării poporului.
Acest moment este considerat cel al naşterii discursului epidictic şi al prozei artistice. Această
perspectivă estetică şi literară va îmbogăţi proza, până atunci doar funcţională, cu figuri de
cuvânt (asonanţă, rimă, paronomază, ritm, paralelisme între părţile frazei) şi cu figuri de
gândire şi semantice (perifraze, metafore, antiteze).
Retorica va fi apoi un domeniu privilegiat de sofişti. Noile concepţii asupra
discursului şi elocinţei marchează începutul unei epoci care va acorda o importanţă
covârşitoare cuvântului. Învăţământul sofistic se baza în principal pe retorică, dublată de
folosirea unor scheme argumentative (în mare parte, falacioase).
Platon (428–347 î. Chr.), în a cărui viziune retorica este „arta care produce
convingeri“, îi va condamna pe sofişti pentru dispreţul la adresa adevărului şi a justiţiei şi se va
orienta spre analiza problemelor privitoare la structura propoziţiilor, la legătura dintre
expresiile complexe şi cele simple şi la posibilitatea negaţiei şi a falsului.
Începând cu Aristotel (384–322 î. Chr.), retorica se prezintă ca o metodă de
compunere/compoziţie a discursului fixată în tipare clare. Aristotel va reconsidera şi va

7
recentra într-o viziune cuprinzătoare toate componentele retoricii, le va completa, situândule
între dialectică şi politică, dar legându-le de poetică.
Retorica tradiţională distinge după categoria subiectului tratat trei situaţii
comunicaţionale, trei genuri retorice. Primul scenariu a fost de natură juridică producând un
discurs pronunţat în faţa unui public constituit în tribunal: acest tribunal va judeca fapta şi
persoana care a comis-o, iar autorul discursului va apăra sau acuza această persoană. Situaţia
juridică nu se limitează doar la tribunal; o putem întâlni ori de câte ori receptorul ocupă un post
de autoritate în raport cu emiţătorul (copilul în faţa părinţilor sau elevul în faţa educatorului).
În cel de-al doilea gen, deliberativul sau discursul persuasiv prin excelenţă, autorul
încearcă să determine publicul să gândească sau să acţioneze ca el, să-i inculce o animită opinie
sau decizie; este cazul marilor discursuri ideologice de natură politică sau religioasă. În sfârşit,
al treilea scenariu este epidictic - demonstrativ. El confirmă valori admise atât de emiţător cât
şi de receptor (situaţia toastului aniversar, a necrologului sau panegiricului).
Acesta din urmă oscilează între funcţional şi ornamental. Platon şi Aristotel îl corelează
eticii (elogiul este un răspuns adresat virtuţii iar blamul replica împotriva viciului). În general
epidicticul îndeplineşte o funcţie civică şi socială, consolidând normele moralităţii publice.

Genul Tipul de Timpul Mijloacele Scopurile

discursului auditoriu
judiciar tribunal trecut acuzare just/injust
/apărare
deliberativ adunare în viitor + util/dăunător
agora - persuasiune
epidictic public prezent elogiu/blam frumos/urât

Această triadă de situaţii discursive a fost definită pe baza unor criterii tematice
(just/injust, avantaj/dezavantaj), criterii textuale (acuzare/apărare, elogiu/blam), criterii
emoţionale (clemenţă/severitate, teamă/speranţă, bucurie/ură), criterii temporale primare
(dimensiunea temporală dominantă: trecutul în cauzele juridice, viitorul în deciziile politice,
prezentul în elogierea sau critica unei personalităţi). Celor trei tipuri discursive li se
subsumează câteva modele funcţionale: i) discursul în tribunal, critica socială, drama, satira; ii)
discursul politic, textul publicitar, poezia didactică, utopia, predica; iii) elogiul, panegiricul,
pamfletul, epitaful.
Isocrate (Isokrates)16 (436–338 î. Chr.), scriitor şi orator atenian, a fost cel mai
cunoscut şi cel mai influent retor al epocii sale. Profesor de elocinţă, Isocrate a eliberat retorica
de afilierea sofistică. Retorica reprezenta în acea epocă un mijloc de a răspunde multiplelor
provocări ale societăţii greceşti venite din partea domeniului educaţional, judiciar, filosofic şi
artistic. În opinia lui Isocrate, pentru a deveni orator trebuia să îndeplineşti trei condiţii majore:
aptitudini naturale, o practică susţinută, o învăţare sistematică.

B. Roma antică

Cato cel Bătrân (234–149 î. Chr.), om de stat şi scriitor roman, s-a ridicat în discursurile
sale cu succes împotriva Cartaginei, cerând distrugerea ei. Opera sa cuprinde Origines şi De
agricultura, care este considerată cea mai veche scriere latină în proză.
Marcus Tullius Cicero (106–43 î. Chr.), om politic şi unul dintre cei mai mari oratori
romani, a redactat numeroase lucrări despre retorică (Despre invenţiune, Despre orator),
lucrări filosofice (Despre natura zeilor, Despre îndatoriri, Despre supremul bine şi supremul
rău), discursuri (Catilinarele, Filipicele). În anul 63 î. Chr., în calitate de consul, a demascat
conjuraţia lui Catilina împotriva Senatului. Este considerat cel mai mare orator roman şi una
dintre figurile importante ale lumii antice.

8
 În contextul politic al începutului de mileniu, la Roma, Quintilian1 (30–98), Seneca,
Pliniu cel Bătrân, Pliniu cel Tânăr vor fi continuatorii şi susţinătorii sistemului retoric
ciceronian şi autori ai unor tratate de oratorie devenite celebre.

C. Părinţii Bisericii

De-a lungul secolelor, retorica transmite Occidentului normele discursului în spaţiul

public. Ideile cu caracter prescriptiv-normativ concepute de Aristotel pentru democraţia
ateniană şi de Cicero pentru republica romană fuseseră adaptate de Quintilian proiectului
„civilizator“ al Imperiului roman. Aceste norme vor fi preluate şi adaptate apoi de Sfântul
Augustin şi de Părinţii Bisericii universului comunităţilor creştine. În acest context, discursul
va lua forma predicii obişnuite şi duminicale, a omiliei, a jurământului etc.
În acelaşi timp, modelul oratorului a fost difuzat pe tot parcursul Renaşterii în întreaga
Europă şi în coloniile de peste mări. În cadrul Occidentului creştin, filosofia scolastică impune
conceptul de trivium (gramatică, retorică, dialectică), care devine fundamentul învăţăturii şi
culturii din secolele V–VIII. În această epocă, arta discursului (ars bene dicendi în formularea
lui Quintilian) ocupă un loc important; oratorul trebuie să ştie „să instruiască (docere), să
farmece (delectare) şi să convingă (movere)“ (Sfântul Augustin). După o lungă cantonare în
tradiţia antichităţii greco-romane şi apoi a Renaşterii, retorica nu va rezista atacului din partea
raţionalismului ştiinţific şi a cartezianismului. Evul Mediu a contribuit la ruperea de realitate,
la artificializarea şi, în cele din urmă, la epuizarea retoricii prin oficializarea statutului său de
disciplină scolastică. În cursul secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea, retorica este o disciplină
încadrată în categoria „umanioarelor“, fiind marcată şi guvernată de o puternică tendinţă
stilistică. Predicile Sfântului Ambrozie (340–397), ale Sfântului Augustin (354–430), ale lui
Vasile cel Mare (329–379), Grigorie din Nazianz şi ale lui Ioan Gură de Aur (334–407)
reprezintă puncte de reper în evoluţia retoricii din această perioadă.

D. Evul Mediu

Evul Mediu a fost marcat de predicile Sfântului Toma d’Aquino, de denunţările

vehemente ale călugărului Savonarola (1452–1498) din Florenţa lui Pietro de Medici sau de
cele ale misticului francez Gerson, animatorul Conciliului de la Constanz (1363–1429). 5.
Reforma şi Renaşterea23 Spaţiul anglo-saxon îşi aduce contribuţia la îmbogăţirea teoretizărilor
prin operele lui Leonard Cox (The Arte or Crafte of Rhethoryke – 1530?) şi ale scriitorului
Thomas Wilson (The Arte of RhetoWrique – 1553) şi tratatele semnate de Pierre de Courcelles
şi de André de Tonquelin.
În general, însă, Evul Mediu minimizează importanţa retoricii, neglijarea şi
marginalizarea acesteia au determinat ca aceasta să fie confundată cu stilistica şi cu gramatica.

E. Reforma

O istorie a retoricii (oratoriei) acestei perioade ar trebui să înregistreze predicile

misticului panteist Meister Eckart (1260–1327) şi ale discipolului său, călugărul dominican
Jean Tauler (1297–1361), ale lui Luther (1483–1546) şi ale apărătorului regalităţii Etienne
Pasquier (1529–1615), autor al Încurajării pentru prinţi şi domni.

F. Secolul al XVIII-lea

Istoria Franţei secolului al XVIII-lea este jalonată de discursurile revoluţionare ale lui
Danton, ale lui Robespierre (1758–1794) – Discurs asupra libertăţii presei, Discurs asupra
Fiinţei supreme, Discurs asupra pedepsei cu moartea sau ale lui Mirabeau (1749– 1791), şi,

9
începînd cu anul 1796, de proclamaţiile lui Napoleon şi elocinţa lui Benjamin Constant (1767–
1830).
Pe celălalt mal al Canalului Mânecii, istoria oratoriei consemnează discursurile (şi
disputele politice) celebre ale primilor miniştri Bolingbroke (tory), ale lui Robert Walpole sau
ale lui William Pitt. Abordările teoretice se datorează prelatului scoţian Hugh Blair (Lectures
on Rhetoric – 1783), precum şi teologului George Campbell (Elements of Rhetoric – 1828).

G. Secolul al XIX-lea

Retorica franceză înregistrează realizările oratorilor religioşi şi universitari

(discursurile lui Frayssinous şi, mai ales, celebrele Conferinţe de la Notre-Dame de Paris ale lui
Lacordaire). În aceeaşi perioadă, scriitorul Edgar Quinet (1803–1875) va încânta auditoriul de
la Collège de France cu expunerea rafinată a concepţiilor sale filosofice şi istorice.
Elocinţa politică în epoca modernă este marcată de discursurile lui Giuseppe
Garibaldi în Italia aflată în pragul reunificării sau ale liderului burgheziei republicane din
Franţa sfârşitului de secol, Léon Gambetta.
În ciuda avântului pe care îl cunoaşte genul oratoric, secolul al XIX-lea este cel care
consemnează declinul retoricii clasice. Deşi anumite specii discursive rămân fidele tradiţiei
(discursurile de tribunal, de barou, de cameră), epoca romantică va promova un sistem de
valori în care aprecierea pozitivă va merge în direcţia simplităţii, a conciziei şi a naturaleţei.
Acest recul al retoricii va fi accentuat de adversitatea programelor romantice (pentru a-l cita
numai pe Victor Hugo: „Paix à la syntaxe/ Guerre à la rhétorique“) şi va fi urmat, în plan
pedagogic, de dispariţia retoricii din programele de învăţământ după o tradiţie de sute de ani.
Tzvetan Todorov consideră că retorica clasică îşi încheie existenţa la începutul secolului al
XIX-lea, ca urmare a antiretorismului epocii, îndreptat, în special, împotriva caracterului
normativ-prescriptiv al disciplinei în sistemul pedagogic şi a proliferării necontrolate a
clasificărilor domeniului.

H. Secolul al XX-lea

Istoria frământată a secolului al XX-lea consemnează discursurile politice ale lui

Clémenceau, Jaurès, Mussolini, Hitler, Goebbels, Charles de Gaulle, Nicolae Titulescu, F.D.
Roosevelt, John F. Kennedy, Martin Luther King.
În jurul anilor şaizeci retorica renaşte, beneficiind de progresele înregistrate în
domeniul lingvisticii („ştiinţă-pilot“, în special prin lucrările lui Roman Jakobson), al
semioticii, al stilisticii, al teoriei argumentării. Spaţiul cultural francez este cadrul în care iau
fiinţă centre de studiu care oferă o perspectivă nouă asupra retoricii şi a relaţiei directe cu
„producerea“ textelor literare (cum ar fi de exemplu Oulipo – Ouvroir de Littérature Potentielle
–, care cuprindea, în anii 1960–1973, printre membri pe Raymond Queneau, Georges Perec,
Luc Etienne, François Le Lionnais, Jacques Bens şi chiar pe Jean Tardieu, Marcel Duchamp şi
Italo Calvino).
Şcoala franceză contemporană (T. Todorov, R. Barthes, G. Genette) repune în
discuţie retorica din perspectiva figurilor, fără a recurge la constrângeri normative sau
încorsetări în clasificări rigide. Grupul m propune prin lucrările sale fundamentale –
Rhétorique générale şi Rhétorique de la poésie – o reinterpretare a figurilor bazată pe concepţia
clasică a lui Quintilian asupra modalităţilor de realizare a figurilor.
Neoretorica, redefinită din perspectiva teoriei argumentării, îi numără printre
fondatori şi teoreticieni pe Chaim Perelman, Tzvetan Todorov, Nicolas Ruwet, Gérard Genette,
Lausberg. „Logicile non-formale“ au contribuit decisiv la schimbarea perspectivei asupra
retoricii şi teoriei argumentării. Fondatorii neoretoricii, Chaïm Perelman şi Lucie Olbrechts-
Tyteca, au corelat aspectele logice ale teoriei lor cu „logicile non-formale“ şi au repus în
discuţie termenul de „evidenţă“ prin reconsiderarea plauzibilului şi a perechii consens/conflict.

10
Cercetările actuale asupra argumentării încearcă să asigure un echilibru şi o armonizare între
tendinţele neoretoricii, ale logicii naturale şi ale teoriei discursului. Concluzii: actualitatea
retoricii Genul judiciar şi cel deliberativ supravieţuiesc sub forma declaraţiei, a pledoariei, a
apologiei, a rechizitoriului, a declaraţiei politice, a admonestării, a conferinţei, a expunerii etc.
Genul epidictic se regăseşte în forma alocuţiunii, a elogiului, a complimentului, a oraţiei
funebre, a panegiricului, a discursului (ca speech). Ceea ce pare să caracterizeze discursul
oratoric al zilelor noastre este tendinţa spre simplitate, adecvare, pragmatism, improvizaţie,
stereotipie.
Perioada actuală redescoperă şi pune în valoare diverse procedee (locuri comune,
naraţiune, figuri, acţiune) în discursuri persuasive noi care au o retorică proprie (de ex.
discursul publicitar). Sistemul retoric al antichităţii se adaptează noilor împrejurări în cadrul
mai larg al pragmaticii discursului. Noua retorica nu mai este arta vorbirii elegante,ci
teoria comunicarii persuasive:argumentarea devine o componenta esentiala a activitatii
discursive in general,a celei politice,publicitare in particular.Se pune astfel problema
transformarii retoricii intr-o matrice a stiintelor umane.
Deschisă şi plurală, gândirea modernă sondează (în mai mare măsură decât în
paradigmele anterioare) necunoscutul, căutând în real nu ceea ce confirmă, ci ceea ce
contrazice cunoştinţele anterioare, preferă întrebările răspunsurilor, accentuează solidaritatea
conceptuală, complementaritatea teoriilor: “Nu există decât o modalitate de progres în ştiinţă:
negarea ştiinţei deja constituite” (G. Bachelard, 1981: 32). În această perspectivă constituirea
cunoaşterii este tocmai diacronia obstacolelor, a “rupturilor epistemologice” pe care o epistemă
a trebuit să le traverseze.
Or, o asemenea ruptură este reprezentată şi de viguroasa reabilitare a retoricii la
mijlocul secolului nostru: macroretorica (prin lucrările lui C. Perelman şi L. Olbrechts-
Tyteca, vizând reinterpretarea teoriei aristotelice a argumentării într-o lume guvernată de
imperativul comunicării, inclusiv în cadrul activităţii ştiinţifice) şi microretorica sau teoria
figurilor de stil, reteoretizate de Grupul  în-Retorica generală.
Noua retorică nu mai este arta vorbirii elegante, ci teoria comunicării persuasive:
argumentarea devine o componentă esenţială a activităţii discursive în general, a celei politice,
publicitare în particular. Problema care se pune este chiar aceea a transformării retoricii într-un
fel de matrice a ştiinţelor umane (cf. Michel Meyer, 1988).
Retorica renaşte când ideologiile se prăbuşesc. Ceea ce era obiect al certitudinii se
relativizează devenind problematic.
În această privinţă epoca noastră se poate compara cu cea a democraţiei ateniene şi
renaşterii italiene, două mari momente ale retoricii. În primul caz asistam la înlătuarea
explicaţiilor mitice şi a ordinii sociale aristocratice, iar în cel de-al doilea la ocultarea vechiului
model scolastic şi pregătirea erei burgheze.
Epoca noastră “pour le meilleur et pour le pire” trăieşte ora retoricii. E suficient să
deschidem televizorul, să privim mesajele publicitare, să-i ascultăm pe oamenii politici. “De la
prietenie la dragoste, de la politică la economie, relaţiile se fac şi se desfac prin exces sau lipsă
de retorică” (M. Meyer).

Concluzii
Istoria retoricii se confunda aproape cu istoria omenirii, fiind strans legata de devenirea
omului in societate si de dezvoltarea acesteia.
Retorica este un instrument amoral. Felul în care este acesta utilizat trimite acţiunea
acestuia în imoralitate (Hitler, Moussolini) sau în moralitate (didactică, juridic etc.)

11
 II. CONDIŢIILE DISCURSIVITĂŢII PERFORMATIVE –
REGULILE DISCURSULUI JURIDIC

Înţelegând limbajul ca activitate reglementată, retorica modernă studiază discursul din

perspectiva regulilor care-i subîntind activitatea. Regulile discursului reprezintă normele,
dependente de spaţiul cultural, pe care fiecare dintre parteneri le respectă şi pe care, simultan,
presupune că le respectă ceilalţi interlocutori, în cadrul discursului. Acestea se circumscriu, în
linii generale, domeniului numit maxime conversaţionale. În vederea identificării unei
modalităţi de construire a sensului în discursul juridic, vom analiza perspectiva lui Herbert Paul
Grice.
În ceea ce priveşte studiul discursului juridic, ne vom opri la concepţia lui Grice asupra
legilor discursului, pe care o considerăm optim de aplicat în acest domeniu. Aceasta pentru că,
în primul rând, este perspectiva care se aplică cel mai bine caracterului dialogal al discursului
juridic. În al doilea rând, ea nu constituie un sistem de norme pe care trebuie să le respectăm în
comunicare, ci o teorie a construirii sensului, care poate fi aplicată atât comunicării în general,
cât şi practicii unor limbaje particulare, în special. În sfârşit, contribuţia lui Michel Foucault,
care este valoroasă prin includerea în analiză a locurilor sociale în care se produce discursul, va
fi integrată în studiul propus prin extinderea graniţelor discursului, avându-se în vedere
integrarea contextului ca o componentă esenţială a discursului juridic.
Pentru Herbert Paul Grice, „schimburile conversaţionale nu sunt, în mod normal, o
succesiune de remarci independente (...). Ele sunt caracterizate, cel puţin într-un anumit grad,
de eforturi de cooperare; şi fiecare participant recunoaşte în acestea, într-o anumită măsură, un
scop comun sau un set de scopuri.”9. Necesitatea colaborării conversaţionale a condus la
formularea, de către Herbert Paul Grice, a Principiului Cooperării şi a maximelor subsumate.
Principiul Cooperării exprimă, sub forma unei norme, o expectanţă generală a
participanţilor la un dialog: „Fiecare contribuţie conversaţională trebuie să fie aşa cum este
necesară, funcţie de locul social în care apare şi de scopul sau direcţia acceptată a schimbului
lingvistic în care este angajată”10. Din acesta, Grice derivă un număr de patru maxime: calităţii,
care exprimă necesitatea enunţării adevărate şi cu dovezi, cantităţii, referitoare la adecvarea
intervenţiei la scopul curent al schimbului conversaţional, relaţiei, privind relevanţa discursivă,
şi modalităţii, care rescrie idealul cartezian al clarităţii şi preciziei.
Maxima calităţii cere ca interlocutorii să spună numai ceea ce cred că este adevărat.
Aceasta exclude furnizarea unor informaţii false sau pentru care emiţătorul nu are dovezi
adecvate. Maxima cantităţii reglementează cantitatea de informaţie furnizată de fiecare
participant la un schimb verbal. Aceasta trebuie să se încadreze strict în limitele impuse de
obiectivele schimbului respectiv: să nu fie nici insuficientă, nici excesivă. Maxima relaţiei
exprimă necesitatea ca orice intervenţie într-un schimb verbal să se coreleze cu celelalte şi să
fie strict legată de tema în discuţie. Maxima modalităţii se referă la modul în care trebuie
formulate intervenţiile în cadrul unui schimb verbal, reclamând claritate, precum şi structurarea
logică a enunţurilor. Maximele lui Herbert Paul Grice apar formulate condensat în textul
următor:

9
Herbert Paul GRICE, Logic and Conversation, în: Syntax and Semantics, Vol. 3, Speech Acts,
editat de Peter Cole & Jerry Morgan, Academic Press, New York, 1975, p. 45.
10
Herbert Paul GRICE, op. cit., p. 45.
12
 Calităţii:
Fă astfel încât contribuţia ta să fie una adevărată
Submaximele calităţii:
1. Nu afirma ceea ce crezi că este fals.
2. Nu afirma ceva pentru care nu ai suficiente dovezi.
Cantităţii:
1. Intervenţia trebuie să fie atât de informativă pe cât este necesar (pentru scopul curent
al schimbului conversaţional)
2. Intervenţia nu trebuie să fie mai informativă decât este necesar.
Relaţiei:
1. Fii relevant.”
Modalităţii:
1. Evită obscuritatea expresiilor.
2. Evită ambiguitatea.
3. Fii concis (evită prolixitatea nenecesară).
4. Fii ordonat.11

Conceptul de performanţă desemnează „realizarea actului în context”12, adică

actualizarea competenţei locutorilor, a cunoştinţelor şi a posibilităţilor de utilizare a diverselor
seturi de reguli ale limbajului într-un context specific. Derivat din acesta, conceptul de
performanţă discursivă va fi utilizat în sensul de îndeplinire a condiţiilor de reuşită a unui
discurs, de atingere a obiectivelor acestuia.
Vom folosi termenul de mecanism pentru a desemna ansamblul alcătuit dintr-o calitate
şi un set de reguli necesare pentru atingerea acesteia. Mecanismele sunt părţile constitutive ale
discursului, ingredientele care se pot folosi în construirea cu succes a acestuia.
Delimitarea mecanismelor se realizează pe baza unei analize bicriteriale. Pe de o parte,
identificăm nivelurile pe care se organizează discursul juridic: text (partajat ca argumente,
forme şi limbaj al argumentării) şi context. Textul va fi analizat pe dimensiunile
argumentativă, care trimite la argumentele şi la ideile folosite, forma logică, care cuprinde
schemele de argumentare folosite, şi limbaj, aceasta din urmă trimiţând la amplitudinea
tehnicilor retorice şi la simbolistica politică. Aşadar, pentru a-şi atinge scopul, discursul juridic
utilizează argumente (fapte, exemple, idei, valori), într-o structură de argumentare (schemă
logică), folosind anumite figuri retorice (slogan / interogaţii etc.), într-un anumit context (la
televiziune, în comunicarea directă etc.). Dacă textul trimite la orice tip de producţie simbolică
vizibilă, celălalt nivel al discursului, contextul, trimite la fapte care transcend stadiul obiectivat
al discursului. Pe de altă parte, utilizăm tipologia maximelor cooperării: calitate, cantitate,
relaţie şi modalitate. Rezultă, aşadar, o taxonomie cu şaisprezece câmpuri, care va delimita
mecanismele cooperării discursive.
Folosirea cooperantă a limbajului nu este singura modalitate prin care discursul juridic
performează. Dimpotrivă, am putea spune că unele caracteristici ale cooperării, precum
adevărul, adecvarea, relevanţa sau dezambiguizarea, nu sunt decât elemente mereu clamate, dar
niciodată puse în totalitate în practică. Întrucât obiectul acestei cercetări este discursul juridic
real, şi nu cel ideal, rezultă necesitatea studierii formelor de necooperare întâlnite în acest tip
de discurs.
Din raportarea maximelor lui Grice la structura discursului juridic rezultă un tabel, a
cărui părţi explicitează mecanica generării mecanismelor:

11
Herbert Paul GRICE, Logic and Conversation, în: Syntax and Semantics, Vol. 3, Speech
Acts, editat de Peter Cole & Jerry Morgan, Academic Press, New York, 1975, pp. 45-46.
12
Françoise ARMENGAUD, La pragmatique, Presses Universitaires de France, Paris, 1993, p.
7.
13
 Maxima Calităţii Cantităţii Relaţiei Modalităţii

Componentele
discursului juridic
Argumente C1. C5. C9. C13.
Maxima Maxima Maxima Maxima
calităţii în cantităţii în relaţiei în modalităţii
raport cu raport cu raport cu în raport cu
argumentele argumentele argumentele argumentele
Forma C2. C6. C10. C14.
argumentării Maxima Maxima Maxima Maxima
calităţii în cantităţii în relaţiei în modalităţii
raport cu raport cu raport cu în raport cu
forma forma forma forma
argumentării argumentării argumentării argumentării
Limbajul C3. C7. C11. C15.
Maxima Maxima în Maxima Maxima
calităţii în raport cu relaţiei în modalităţii
raport cu limbajul raport cu în raport cu
limbajul limbajul limbajul
Contextul C4. C8. C12. C16.
Maxima Maxima Maxima Maxima
calităţii în cantităţii în relaţiei în modalităţii
raport cu raport cu raport cu în raport cu
dimensiunea dimensiunea dimensiunea dimensiunea
context context context context

Tabel privind generarea mecanismelor de construcţie a discursului juridic

14
 Completarea tabelului de mai sus cu mecanismele discursului juridic conduce la
următoarea taxonomie:

Maxima Calităţii Cantităţii Relaţiei Modalităţii

Componentele
discursului juridic
Argumente C1. C5. C9. C13.
Veridicitate Schematizare Focusare Claritate
discursivă

Forma C2. C6. C10. C14.

argumentării Validitate Suficienţă Dialogicitate Coerenţă

Limbajul C3. C7. C11. C15.

Atractivitate Credibilitate Simbolistică Politeţe

Contextul C4. C8. C12. C16.

Legitimitate Adecvare Spectaculozitate Recognoscibilitate

Tabel rezumativ privind mecanismele cooperante ale discursului juridic

Spre exemplu, maxima calităţii cere ca interlocutorii să spună numai ceea ce cred că este
adevărat. Aceasta exclude furnizarea unor informaţii false sau pentru care emiţătorul nu are
dovezi adecvate. Transpusă pe cele patru componente ale discursului juridic, calitatea trimite
la veridicitatea argumentelor, la validitatea formei argumentării, la atractivitatea învelişului
lingvistic şi la legitimitatea contextului.

15
 ARGUMENTAREA

II.1.1. Maxima calităţii în raport cu argumentele

Pe urmele distincţiei aristotelice între demonstraţie şi raţionament dialectic, trebuie

remarcat faptul că discursul juridic se plasează în limitele celui de al doilea, întrucât aici avem
de a face mai puţin cu certitudini şi mai mult cu opinii. Ne plasăm într-o logică a opinabilului,
a probabilităţii, care nu exclude adevărul necesar, dar care observă că în domeniul juridic
adevărurile de acest gen nu apar decât ca tautologii sau ca propoziţii analitice. În plus, trebuie
să distingem între materia argumentării şi forma argumentării. Materia argumentării vizează
conţinutul argumentelor, care poate fi adevărat sau fals, în timp ce forma se supune legilor
validităţii.
Analizarea mecanismului calităţii pe dimensiunea argumente vizează conţinutul
argumentelor. Maxima calităţii se referă, în acest punct, la transmiterea de enunţuri adevărate şi
pentru care se pot aduce dovezi. Ansamblul acestora poartă numele de veridicitate. În aceste
condiţii, analiza performativităţii discursului juridic vizează problema tipurilor de argumente
care pot susţine adecvat tezele enunţate.
Argumentarea cuprinde o teză şi un anumit număr de probe care susţin concluzia.
Principalele tipuri de argumente întâlnite în discursul politic pot fi împărţite în patru
mari clase: argumente bazate pe fapte, pe exemple, pe autoritate şi pe analogie 13. Analiza
acestora necesită şi delimitarea cerinţelor de a căror respectare depinde atingerea obiectivelor
discursului.
Prima categorie de argumente necesită o definire a faptului, prin care „se înţeleg toate
datele susceptibile a fi observate, care sunt prezentate direct, prin documente sau sunt declarate
de martori”14. Acesta este utilizat ca argument pentru că, din perspectiva receptorului, are o
anumită concretitudine şi pentru că poate fi verificat în mod direct prin confruntarea cu
realitatea. Faptele prezintă avantajul că pot fi aranjate şi selectate într-o ordine dorită de
emitent: puterea va prezenta fapte favorabile scopurilor şi acţiunilor sale, opoziţia le va
prezenta pe cele negative.
Pentru a-şi atinge scopul, argumentele trebuie să îndeplinească anumite cerinţe 15. Prima
ar fi aceea ca faptele să fie puse în consonanţă cu tipul de auditoriu pe care îl vizează
discursul, căci altfel ele devin irelevante (mulţimile reacţionează la faptele cotidiene pe care le
cunosc). A doua vizează ideea că faptele trebuie să fie coroborate între ele, iar a treia că
acestea trebuie să fie relevante pentru tipul de auditoriu ales (în acord cu interesele, aspiraţiile
şi opţiunile publicului vizat). În sfârşit, ultima cere ca faptele să lase impresia de maximă
autenticitate.
A doua categorie de argumente se bazează pe exemple, prin acestea fapte singulare care
pot să ţină, pentru auditoriul pe care-l vizează un anumit discurs juridic, locul unei reguli
generale. Diferenţa dintre exemplu şi fapt constă în domeniul mai larg de posibilităţi (se pot
include aici valori şi chiar trăiri).
Exemplificarea este sursa unei generalizări credibile, dar aceasta se realizează numai
dacă sunt îndeplinite anumite condiţii. Prima ar fi aceea ca exemplele să fie îmbinate cu alte

13
Constantin SĂLĂVĂSTRU, Discursul puterii, Institutul European, Iaşi, 1999, pp. 223-289.
14
Pierre OLERON, L´argumentation, Presses Universitaires de France, Paris, 1983, p. 72.
15
Constantin SĂLĂVĂSTRU, Discursul puterii, Institutul European, Iaşi, 1999, pp. 233-239
16
tipuri de argumente şi utilizate în proceduri argumentative diferite, care să mărească gradul
de probabilitate al tezei susţinute. Apoi “exemplele trebuie să aibă o forţă mai puternică decât
generalizarea pe care încearcă s-o inducă în conştiinţa receptorului”16, iar de această regulă
trebuie să ţinem seama pentru că nu poţi să asumi o teză mai tare decât însuşi exemplul,
întrucât am avea de a face de fapt cu o asumpţie fără nici un fel de întemeiere, iar o astfel de
teză nu are nici un fel de credibilitate. Apoi, exemplul trebuie să fie adaptat tipului de public
ţintă vizat.
A treia categorie de argumente se bazează pe autoritate, iar aceasta poate fi cea a
persoanei, a valorii sau a legii. În general, discursul juridic se foloseşte de toate aceste
autorităţi, cu anumite specificităţi. Astfel, spre exemplu, în planul argumentării bazate pe lege,
trebuie luată în calcul o ierarhie a forţei legilor. Forţa argumentativă cea mai mare o au
Constituţiile şi tratatele internaţionale, apoi legile organice, legi, OUG, OG, OM etc.
A patra categorie de argumente este cea a celor bazate pe analogie. Aceasta se
realizează prin raportarea unei situaţii, persoane sau fapt la un model care trebuie să fie, în
principiu, mai bine cunoscut de receptor decât celălalt termen al analogiei. Relaţia între cele
două trebuie să privească aspectele esenţiale, iar utilizatorul analogiei atribuie să nuanţeze
extrapolările la care a ajuns.
Prezenţa acestor tipuri de argumente în discursul juridic asigură acestuia consistenţă
şi raţionalitate. Relaţia acestuia cu ştiinţificitatea nu este însă deloc apropiată, obiectivitatea
ştiinţei fiind abandonată în favoarea interesului particular.

II.1.2. Încălcări ale maximei calităţii în raport cu argumentele

Folosirea maximei necooperante a calităţii pe această componentă a discursului juridic

conduce la folosirea unor tehnici care utilizează argumente în contradicţie totală sau parţială cu
realitatea, cum ar fi: minciuna, amalgamul de afirmaţii adevărate şi false, zvonul, mistificarea,
afirmarea unui lucru fără să existe dovezi solide pentru acea informaţie.
Primele dintre aceste tehnici au fost inventariate de Henri-Pierre Cathala17 ca forme de
manipulare. Prima tehnică evidenţiată mai sus poartă numele de minciună. Dincolo de numele
oarecum emfatic, aceasta poate să inducă anumite concluzii, întrucât unii raţionează conform
proverbului Nu iese fum fără foc. Astfel, în timpul Revoluţiei Române din 1989, la
Televiziunea Română Liberă se prezentau ştiri conform cărora se dădeau intense lupte între
revoluţionari şi armată, pe de o parte, şi terorişti, pe de altă parte. Aceştia din urmă s-ar mai
făcut vinovaţi şi de otrăvirea apei. Realitatea însă a invalidat aceste date: nu a fost identificat
nici un terorist, de cele mai multe ori unităţile Armatei trăgând una în cealaltă, şi nici nu a fost
înregistrat vreun caz de otrăvire a apei. Aceste explicaţii, deşi false, au avut efectul politic
scontat: legitimarea acţiunilor din acea perioadă.
Cea de a doua tehnică rezidă în a amesteca jumătăţi de adevăr cu jumătăţi de minciună.
În acest caz, primele vor determina acceptarea ultimelor, întrucât minciuna devine greu
discernabilă într-un ansamblu în care publicul regăseşte şi probe pentru tezele susţinute.
O altă tehnică presupune enunţarea unor informaţii pentru care locutorul nu are
suficiente dovezi. Chiar dacă subiectul informaţiilor neagă implicarea sa sau veridicitatea
acestora, în public va rămâne întipărit fie şi numai un sâmbure de îndoială, cu atât mai mult cu
cât aceasta tehnică poate fi lansată nu doar direct, în cadrul unei confruntări, ci şi indirect, pe
canale informale, caz în care poată numele de zvon.

16
Constantin SĂLĂVĂSTRU, op. cit., p. 236.
17
Henri-Pierre CATHALA, Epoca dezinformării, Editura Militară, Bucureşti, 1991, p. 99.
17
 Conceptul de zvon care desemnează „o bucată de informaţie care este pasată de la o
persoană la alta, în general prin comunicarea directă, de la om la om, fără a se şti exact dacă
informaţia este adevărată sau nu”18. Impactul puternic al zvonului constă în ambiguitatea
valorii de adevăr şi în imposibilitatea de a identifica sursa primară. „Ceea ce caracterizează
conţinutul unui zvon nu este corectitudinea sau incorectitudinea, ci sursa sa neoficială”19.
Gordon Allport şi Leo Postman chiar au încercat să ofere o posibilitate de măsurare a
intensităţii zvonurilor, pe care au denumit-o "legea de bază a zvonului". Conform acesteia,
forţa unui zvon (R) depinde de importanţa subiectului pentru preocupările individuale (i) şi de
ambiguitatea probelor avute la îndemână pentru subiectul în cauză (a), adică „R ≈ i × a”20.
Mistificarea este o tehnică complexă, cuprinzând proceduri argumentative şi retorice
prin care realitatea este falsificată. Analizând fenomenul mistificării, Lionel Bellenger
identifică şase mijloace ale acesteia: fabulaţia, simularea, disimularea, politeţea, calomnia şi
echivocul21. Fabulaţia mizează pe abuzul de încredere, amestecând fantasme cu realitatea. Prin
simulare se încearcă a se da credibilitate la ceea ce se spune prin erori. Această abilitate, care
apare tot atât de rău intenţionată ca sugestia, devine mai subtilă cu cât este cunoscută inocenţa
sau ignoranţa auditoriului. Disimularea operează prin eliminarea, prin tăgăduirea, prin
atenuarea (tehnica eufemismului şi litotei) şi prin trunchierea argumentelor. Politeţea poate fi
utilizată şi ea în scopul falsificării, prin folosirea excesivă a unui limbaj convenţional, cvasi-
mecanic, care nu spune nimic. Calomnia utilizează bârfa, limbajul defăimător şi calomniator.
În sfârşit, tehnica echivocului presupune folosirea unui limbaj dublu, menit să inducă în eroare.
Aşadar, succesul necooperării presupune un nivel bine dozat al utilizării unor astfel de
tehnici discursive. Toate trebuie să aibă, într-o măsură cât mai mare, aparenţa veridicităţii. De
aceea, se utilizează mai puţin minciuna şi mai mult amalgamul adevăr-fals, tocmai pentru a
putea convinge publicul de autenticitatea relatării.

II.2.1. Maxima cantităţii în raport cu argumentele

Aplicarea maximei cantităţii în cadrul discursului juridic presupune adaptarea

argumentelor la necesităţile situaţiei de comunicare. Astfel, asistăm la un proces de selecţie şi
de restricţie, rezultatul final fiind o viziune asupra temei propuse, care poartă, în viziunea
Centrului de Cercetări Semiologice de la Neuchâtel22, numele de schematizare discursivă.
În sens larg, termenul de schematizare discursivă s-ar putea traduce prin tema
discursului transmisă de către un emitent într-o intervenţie discursivă. Termenul este introdus
de Jean Blaise Grize, care îi atribuia sensul de „reprezentare discursivă pe care un locutor o

18
Michael KOSFELD, Rumours and Markets, în Journal of Economic Literature, march 1998,
JEL Editor, Pittsburg, 1998, p. 2.
19
Jean-Noel KAPFERER, Rumors: uses, interpretations, and images, Transaction Publishers,
New Brunswick, 1990, p. 13.
20
Gordon ALLPORT, Leo POSTMAN, The psychology of rumor, Holt, Rinehart & Winston,
New York, 1947, pp. 5-44.
21
Lionel BELLENGER, La persuasion, Presses Universitaires de France, Paris, 1985, pp. 30-
36.
22
Când folosim titulatura de „Centrul de Cercetări Semiologice de la Neuchâtel” ne referim la
cercetători precum Jean-Blaise Grize, George Vignaux, Denise Miéville etc..
18
propune în funcţie de ceea ce tratează, în funcţie de ideile pe care şi le face despre un
auditor”23.
Din această definiţie rezultă câteva caracteristici importante ale schematizării
discursive. În primul rând, ea este un act intenţional al locutorului, ceea ce se traduce atât
printr-o finalitate anume pe care acesta şi-o propune ca scop, cât şi printr-un mod de organizare
proprie a discursului, care depinde caracteristici personale şi de enciclopedismul cunoaşterii
sale asupra obiectului discursului. Corolarul acestei constatări este că fiecare locutor va avea
propria schematizare discursivă cu referire la o anumită temă, schematizare care îi aparţine şi
care îl reprezintă. Aşadar, schematizarea constă, în acelaşi timp, în oferirea unei perspective
asupra unei teme şi a atitudinii emitentului faţă de acea stare de lucruri.
Fie fragmentul următor:

„Ieri, am descoperit, cu surprindere, că Băsescu are un caracter foarte urât. După ce, în
2005, a pus-o pe Monica Macovei să schimbe legile pentru a mă trimite direct în
instanţă şi a luat-o peste boc (sic!) de la Curtea Constituţională şi Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, după ce a încercat să mă trimită în instanţă cu propriul său aviz şi a
luat-o din nou… de la Curtea Constituţională, după ce a pierdut, cu partidul său,
alegerile locale şi primăria Bucureştiului, după ce a aflat că Parlamentul, la nivelul
Comisiei juridice nu se lasă manevrat de Daniel Morar, pentru a trimite dosare politice
în instanţă, Băsescu - spun, între alţii, cei de la Hotnews - l-a chemat pe Morar şi i-a
cerut să dea drumul la tot ce găseşte în magazie la DNA ca dosare posibile pentru
adversarii politici.
De aceea nu mă miră că, în timp ce eram la Comisia juridică, unde s-a votat practic un
NUP la mizeria de încercare a lui Morar de declanşare a unui dosar penal împotriva
mea, PE SURSE primite la o agenţie de perete a Cotrocenilor, se anunţa un eventual
dosar - pe teme de finanţare de campanie electorală, de data asta (dar nu din 2008, ci
din 2004, probabil pe modelul dosarului afişelor lui Iliescu, din 1997!), - care să poată
fi trimis, ÎN SFÎRŞIT, la instanţă (direct, prin ocolirea Parlamentului). Acestea sunt
motivele pentru care am fost surprins, ieri, să constat că Traian Băsescu are un caracter
urât. Nu mă aşteptam.”
(Adrian Năstase, Articolul Traian Băsescu are un caracter foarte urât,
nastase.wordpress.com, 19 iunie 2008)

Discursul lui Adrian Năstase apare pe blogul personal, o manieră relativ inedită de
comunicare, însă devenită destul de eficientă în urma creşterii gradului de acoperire a
internetului în România (în numai un an de existenţă, blogul fostului prim-ministru al
României a consemnat un milion de accesări, adică o medie de circa 3000 de vizitatori pe zi).
Tema discursului este legată de implicarea lui Adrian Năstase în câteva dosare în care este
acuzat de către Direcţia Naţională Anticorupţie (DNA) de diverse infracţiuni penale.
Schematizarea discursivă propusă vizează inducerea ideii că fostul prim-ministru este o victimă
politică a numeroaselor instituţii publice aflate, într-o formă sau alta, în subordinea lui Traian
Băsescu. Astfel, preşedintele României „a pus-o pe Monica Macovei să schimbe legile pentru a
mă trimite direct în instanţă”, „a încercat să mă trimită în instanţă cu propriul său aviz”, „l-a
chemat pe Morar şi i-a cerut să dea drumul la tot ce găseşte în magazie la DNA”. De asemenea,
omul politic îşi susţine nevinovăţia, prezentând ca sprijinitoare a poziţiei proprii diverse
instituţii publice (Curtea Constituţională şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) şi unele politice
(Comisia Juridică a Parlamentului României). În sfârşit, Adrian Năstase încearcă să depăşească
argumentaţia strict legală şi să ofere o raţionalizare politică a situaţiei sale, considerând că totul

23
Jean-Blaise GRIZE, Aperçu de logique naturelle: une alternative au traitement logique-
mathématique de l’information, revista Semiotica, 77, 1/3, 1989, p. 196.
19
ţine de conflictul său cu Traian Băsescu, declarând că „am fost surprins, ieri, să constat că
Traian Băsescu are un caracter urât” şi încheind, ironic, „nu mă aşteptam”.
O a doua caracteristică esenţială a schematizării discursive vizează faptul că aceasta
este adaptată publicului ţintă. Fie exemplul următor:

„În actuala etapă, de post-aderare a României, avocatului i se solicită dezvoltarea

competenţelor prin cunoaşterea atât a legislaţiei şi jurisprudenţei naţionale, cât şi a celei
europene. Reprezintă o necesitate pentru toţi cei care contribuie la realizarea actului de
justiţie însuşirea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, dar şi a Curţii de
Justiţie a Comunităţilor Europene, mai ales că prin aceasta se asigură interpretarea
normelor juridice europene. (…)
Aş mai vrea să aduc în discuţie unele dintre nemulţumirile justiţiabililor, de care am
luat cunoştinţă prin intermediul memoriilor adresate Preşedinţiei . În prezent, profesia
de avocat se confruntă cu percepţia că moralitatea profesională şi simţul nativ al
apărării nu mai au importanţă şi că totul se reduce la interesul pecuniar. Percepţia unor
persoane este că fixarea onorariilor este disproporţionată în raport de activitatea depusă
şi că sunt apăraţi mai bine doar cei care au mai multe mijloace financiare. În breaslă se
spune că orice sfat juridic se plăteşte, dar tot mai mulţi justiţiabili se plâng că avocaţii
doar încasează onorariile şi nu se implică suficient în proces. Îmi exprim convingerea
că această percepţie este greşită deoarece în tradiţia juridică românească, avocaţii au
fost unii dintre cele mai strălucite minţi. Au fost avocaţi şi în acelaşi timp profesori
universitari, oameni de cultură, dar şi mari oameni de stat.”
(Traian Băsescu, Discursul preşedintelui României, cu ocazia Congresului avocaţilor
din România, www.presidency.ro, 21 iunie 2008,)

Pentru ca un discurs să aibă un efect cât mai mare, el trebuie adaptat tipului de auditoriu
în faţa căruia este rostit. Un discurs excesiv de tehnic nu este înţeles şi plictiseşte un public
comun, după cum problematica şi limbajul trebuie adaptate unui auditoriu specializat. În
exemplul de mai sus, avem de a face cu un discurs al preşedintelui României în faţa avocaţilor.
Schematizarea discursivă propusă este una de interes pentru aceştia, în condiţiile în care
vizează drepturile şi responsabilităţii celor care ne apără în justiţie. Se prezintă atât provocările
integrării europene a României din perspectiva delimitată a problematicii juridice, cât şi
principalele tare ale sistemului, în special legate de deontologia avocaţilor. Traian Băsescu nu
aderă la o perspectivă negativă asupra instituţiilor şi practicilor avocaţilor, menţionând chiar că
„îmi exprim convingerea că această percepţie este greşită”, însă avertizează asupra riscurilor
unor astfel de percepţii.
În al treilea rând, schematizarea este „o reprezentare sumară, dar esenţială a referinţei
tematice puse în discuţie”, care se manifestă „în condiţiile confruntării între diverse
schematizări discursive”24.
Prin urmare, este necesar ca la formularea unui punct de vedere să se ţină cont de
riscurile ca opozanţii să poată răsturna sau reformula perspectiva în folosul lor. Astfel,
discursul unui actor social trebuie să-şi fixeze, pe fiecare temă în care intervine, o teză care să
fie, simultan, reprezentativă pentru acea personalitate, adecvată pentru publicul ţintă şi
suficient de solidă pentru a rezista atacurilor adversarilor.

24
Constantin SĂLĂVĂSTRU, Raţionalitate şi discurs, Editura didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 1996, pp. 131-166.
20
 II.2.2. Încălcări ale maximei cantităţii în raport cu argumentele

Folosirea necooperantă a cantităţii se realizează prin următoarele tehnici:

supralicitarea, minimalizarea, neprecizarea cantităţii, selecţia.
Supralicitarea presupune valorificarea unor amănunte neesenţiale în detrimentul
esenţei, amestecarea faptelor, opiniilor, persoanelor astfel încât să fie folosită cu succes
generalizarea. Alteori se omit unele elemente, nespunându-se totuşi falsităţi, dar schimbându-
se sensul afirmaţiilor. Prin contrast, minimalizarea este tehnica opusă supralicitării şi
presupune micşorarea importanţei anumitor informaţii.
Este greu de stabilit justa măsură a prezentării obiective şi cantitativ adecvate în cadrul
oricărui tip de discurs, dar argumentele care utilizează astfel de tehnici au un rol important în
legitimarea unei stări de lucruri. De exemplu, în România anului 1982, crearea unei imagini
favorabile despre societatea în care românii trăiau se realiza printr-o expunere megalomanică a
măreţelor realizări ale „Epocii de Aur”, aşa cum erau denumiţi anii de la cucerirea puterii de
către Ceauşescu. Astfel, se utiliza până la refuz tehnica supralicitării:

„România a ajuns sau chiar a depăşit o serie de ţări cu veche tradiţie industrială în ceea
ce priveşte producţia pe cap de locuitor la o serie de produse: oţel (Suedia, Marea
Britanie, SUA, Olanda), cauciuc sintetic (Cehoslovacia, Italia, Marea Britanie), fire şi
fibre sintetice (Austria, Canada, Cehoslovacia, Franţa); aparate de radio (Canada,
Cehoslovacia, Italia, Marea Britanie).”
(Producţia industrială în România, Scînteia, 4 iulie 1982)

Argumentele propagandei oficiale din anii 1980 insistă pe cantitate şi pe creştere 25. Prin
contrast, sunt minimalizate problemele care pot afecta imaginea sistemului comunist:

„Există probleme care încă mai persistă în economia României din aceste vremuri:
uneori forţa de muncă nu are gradul de calificare necesar pentru noua tehnologie; în
unele zone se face simţită lipsa materiilor prime; câteodată obiectivele proiectate nu au
fost îndeplinite; încă mai există fluctuaţii în asigurarea stocurilor de energie electrică”.
(Start spre viitor, România Liberă, 17 iulie 1982)

Problemele evidente cu care se confruntă românii în viaţa de zi cu zi, care nu mai pot fi
ocultate, sunt minimalizate prin transformarea lor în cazuri particulare prin intervenţia unor
formule precum „uneori”, „în unele zone”, „câteodată”, „încă mai există” etc.
A altă tehnică întâlnită la acest nivel este vaguitatea cantităţii, folosindu-se aici
ambiguitatea limbajului natural, tehnică teoretizată de Frans van Eemeren şi Rob Grootendorst,
în lucrarea La Nouvelle dialectique26. Astfel, în cazul propoziţiei p, Câinii sunt mai afectuoşi
decât pisicile, interpretarea propoziţiei poate varia intre Am impresia că p, Cu siguranţă p sau
În general p. Aşadar, ambiguitatea vine din neprecizarea gradului de aderenţă la enunţ şi a
cantităţii termenilor utilizaţi. Exemple de această natură pot fi regăsite şi în discursul politic.
Fie enunţul:

„Suntem în discuţii avansate cu NATO şi am auzit aprecieri recente că România se află,

în momentul de faţă, în punctul cel mai înalt, în ceea ce priveşte modul de reprezentare şi
şansele în legătură cu intrarea în NATO.”

25
Anneli UTE GABANYI, Cultul lui Ceauşescu, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 36.
26
Frans van EEMEREN, Rob GROOTENDORST, La Nouvelle dialectique, Edition Kimé,
Paris, 1996, p. 219.
21
 (Ion Iliescu, Antena 1, noiembrie 1996)

În textul de mai sus nu este precizat punctul de referinţă pentru „punctul cel mai înalt”
al şanselor de integrare în NATO, cu efecte directe asupra cantităţii de şanse luate în
considerare: aceasta ar putea fi, în funcţie de punctul de referinţă, cea mai mare din întreaga
istorie a României, cea mai mare din ultimul an, cu existenţa unui punct maxim anterior, cea
mai mare după un lung şir de eşecuri.
În plus, un actor social mai are la dispoziţia sa şi tehnica selecţiei, prin care, deşi nu se
exprimă falsuri, se reţin doar anumite fapte, favorabile omului politic sau defavorabile
contracandidaţilor.
Astfel de exemple ne arată că schematizarea discursivă propusă de un actor social
poate fi ambiguizată prin diverse tehnici, rezultând, în final, o lipsă de claritate semantică şi o
perspectivă imprecisă. Acestea pot fi însă folositoare pentru performanţa unui tip de discurs,
întrucât micşorează posibilitatea ca un adversar politic să dea o replică puternică.

II.3.1. Mecanismul relaţiei în raport cu argumentele

Relevanţa argumentelor în discursul juridic presupune necesitatea focusării pe tema

aflată în dezbatere. Nu este vorba aici nici de eludări sofistice ale subiectului, nici de lipsa unei
schematizări discursive, ci de tendinţa multor oameni de a răspunde fie complicat, evaziv, cu
extrem de multe detalii, fie standardizat, stereotip, prin formule uzate, arhicunoscute.
Exemplificăm această idee pe următoarea conversaţie, desfăşurată la emisiunea
„Realitatea Zilei”, avându-i drept protagonişti pe Răzvan Dumitrescu (rep.), moderator, Ana
Birchal (AB), reprezentant al Partidului Social Democrat, Horaţiu Buzatu (HB), deputat al
Partidului Naţional Liberal şi pe Florin Popescu (FP), preşedinte al Consiliului Judeţean
Dâmboviţa din partea Partidului Democrat-Liberal:

„Rep: Vreau să vă întreb, pe cale de consecinţă, dacă ar fi să câştigaţi puterea, aţi face şi
alianţe cu PNG sau PRM?
FP: Aş vrea să fac câteva precizări de la început. În primul rând, vom merge singuri în
alegeri.
Rep: Ştim asta!
FP: Nu ne propunem să facem nici o alianţă preelectorală, nici la tribunal, nici în afara
acestuia; în al doilea rând, nu pot să fiu eu Mesia şi să spun ce se va întâmpla la
alegerile din toamnă; haideţi să trăim până acolo, vom câştiga alegerile, atunci vom
putea sta de vorbă şi vom face o majoritate parlamentară. Pentru că doamna Birchal a
spus că, în 2004, PSD a câştigat alegerile… greşit, PSD + PUR a câştigat alegerile, iar
ca număr de parlamentari a avut cu un parlamentar mai puţin decât Alianţa D.A. şi
atunci…
Rep: Ce e atât de greu, de ce nici de la un politician, când punem întrebări clare, nu
primim răspunsuri clare?
FP: Cred că domnul Berceanu s-a referit la acea prevedere din statutul PDL care
excludea orice negociere cu PSD… care a fost eliminată…
Rep: Eu înţeleg că va fi o bătălie pe alianţe. PSD ar putea să facă alianţe cu oricine, de
pilda şi cu PRM şi cu PNG şi cu PNL, numai ca să ajungă la putere.

22
 AB: Nu. Deci în partid nu s-a discutat despre aşa ceva. De foarte multe ori s-a discutat
în PSD doar cu PC. Deci aceasta este singura alianţă în care vom merge în alegerile
parlamentare. Şi ne propunem să câştigăm aşa alegerile. Despre declaraţiile de la PDL,
e clar că PDL, în urma pierderii alegerilor, dă dovadă de disperare. Pentru că, pentru ei,
în toamnă, va veni factura care trebuie să fie decontată pe scumpirile de la gaze, pe
scumpirile de la alimente….
Rep: Iertaţi-mă, întrebarea a fost foarte clară. Vă aliaţi şi cu PRM şi cu PNG, doar-doar
o să ajungeţi la putere? E aceeaşi întrebare pentru toată lumea! Puteţi să constataţi acest
lucru…
AB: Eu nu…..
Rep: Nu spuneţi nici dumneavoastră. Vă rog, spuneţi-ne dumneavoastră (indică pe
reprezentantul PNL) Că şi dumneavoastră sunteţi de la un alt partid care vrea la
guvernare!
HB: Chiar dacă nu vorbesc în numele partidului pe care îl reprezint, emit o părere
personală. Răspunsul este da. Şi e cu toată fermitatea. Răspunsul este da pentru că orice
partid se găseşte pe scena politică pentru un singur motiv: accesul la guvernare. Nici un
alt partid nu e prezent pe scena politică pentru motive de natură filosofică. Toată lumea
vrea acelaşi lucru: accesul la guvernare. Ori dacă accesul presupune crearea unor
alianţe, care uneori pot să pară mai puţin morale astăzi decât păreau acum o lună sau
trei luni. Eu nu cred că poate să existe un partid politic care să nu fie în stare să treacă
peste aceste diferenţe… şi exemple de această natură … eu cred că fiecare dintre noi
poate găsi numeroase astfel de exemple. Ultimul dintre ele este cel amintit aici, cel de
la primăria capitalei.
Rep: Păi, pentru ce vă mai bateţi în declaraţii că e imoral cu unul sau cu altul? De ce aţi
făcut asta ca partid?”
(Emisiunea Realitatea Zilei, www.realitatea.net, 4 iulie 2008)

Una şi aceeaşi întrebare, legată de alianţele politice care se pot constitui din iarna lui
2008, după alegerile parlamentare, este pusă, rând pe rând, reprezentanţilor principalelor forţe
politice din România. Întrebarea este extrem de clară, vizând posibilitatea de alianţă cu două
partide aflate spre extremele eşicherului politic, Partidul Noua Generaţie Creştin şi Democrat
(PNGCD) şi Partidul România Mare (PRM), şi reclamă răspunsuri precise, chiar de tipul „da”
sau „nu”. Tacticile adoptate de reprezentanţii partidelor politice sunt diferite. Primul, de la
Partidul Democrat-Liberal (PDL), răspunde prin precizări succesive, la diverse alte chestiuni
conexe: alianţe preelectorale, imposibilitatea de predicţie a rezultatelor, replici la aspecte legate
de alegerile precedente. Sancţionarea ironică a acestui tip de comportament de către moderator,
„ce e atât de greu, de ce nici de la un politician, când punem întrebări clare, nu primim
răspunsuri clare?”, conduce la o mai mare precizie, dar răspunsul este tot indirect, legat de
scoaterea din statutul PDL a prevederii care nu permitea alianţe cu anumite partide.
Răspunsul reprezentantului Partidului Social Democrat (PSD) este şi el imprecis.
Tactica este însă alta. Se evită răspunsul prin faptul că acesta ar fi indecidabil, întrucât nu a
existat o discuţie în cadrul partidului. Apoi, se formulează o poziţie polemică, legată de
posibila „disperare” a formaţiunii concurente, PDL. Moderatorul sancţionează public şi această
atitudine.
Sesizând riscul unui răspuns de o aceeaşi natură, reprezentantul Partidului Naţional
Liberal (PNL) adoptă o poziţie clară, corespunzătoare realismului politic: partidele luptă pentru
câştigarea puterii politice, iar cooperarea între oricare două formaţiuni politice nu poate fi
exclusă. Mai ales că şi ceilalţi fac acelaşi lucru. Această tactică a stilului franc aduce unele

23
avantaje: locutorul pare sincer, iar reporterul nu îl mai poate taxa pentru imprecizie. Însă, în
cazul deputatului Horaţiu Buzatu, schematizarea discursivă propusă vine în contradicţie cu alte
opinii ale PNL, care sesizau imoralitatea unor partide şi imposibilitatea principială a cooperării
cu acestea. Faptul este sesizat şi de moderator: „Păi pentru ce vă mai bateţi în declaraţii că e
imoral cu unul sau cu altul?”.
Ilustrarea de mai sus se pretează la câteva concluzii prescriptive. În primul rând,
discursul juridic trebuie să se focuseze pe tema aflată în dezbatere. În lipsa atingerii acestui
deziderat, discursul actorului public se decredibilizează. În al doilea rând, trebuie evitat un
comportament prea defensiv, care dă senzaţia că actorul social are ceva de ascuns. Folosirea
unor sintagme precum „nu s-a discutat acest lucru”, „se pare”, „este binecunoscut” conduce la
un mesaj lipsit de forţă şi, prin urmare, irelevant. În al treilea rând, un discurs trebuie să evite
locurile comune, exprimările prea des folosite, chiar dacă la obiect. Vorbim aici de oferirea
unor răspunsuri care să fie relevante, în perspectiva oferită termenului de către Dan Sperber şi
Deirdre Wilson, adică să aibă suficientă forţă încât să modifice contextul enunţiativ.

II.3.2. Încălcări ale maximei relaţiei în raport cu argumentele

Folosirea necooperantă a maximei relaţiei presupune adăugarea unor propoziţii

generalizatoare inutile la ceea ce ar trebui să fie doar o indicaţie specifică, prin repetarea
formulelor lipsite de sens şi printr-un ansamblu de tehnici delimitate sub denumirea limbă de
lemn.
Repetarea formulelor lipsite de sens diminuează capacitatea receptorilor de a-şi îndrepta
atenţia spre realitate, ceea ce determină o degradare a mijloacelor de recepţie şi, în consecinţă,
o reducere a capacităţii de reacţie imediată şi adecvată, fie la nivel individual, fie la nivel
social.
Prezenţa sistematică a formulelor lipsite de sens este des întâlnită în cadrul discursivităţii
publice. Această stare a limbajului a primit denumirea de limbă de lemn, prin care Françoise
Thom înţelege acea manifestare lingvistică în care nu se comunică nici un gând nou şi nu se
descrie nimic27. Ea înlocuieşte în limbaj lumea reală şi insinuează acolo categoriile limbii de
lemn, care asigură reajustarea şi reactualizarea permanentă fără de care ideologia şi-ar pierde
virulenţa şi impactul asupra lumii. Oamenii şi lucrurile nu se mai manifestă decât în câteva
forme stabile şi selecţionate. Nu există noutăţi, nu există decât semne care confirmă aplicarea
liniei politice a momentului.
Ca alcătuire, limba de lemn trimite însă la un univers semantic extrem de rudimentar,
bicolor, dar nu se mulţumeşte să priveze cuvintele de substanţa lor, ea vizează însăşi
capacitatea de reprezentare a limbajului. Françoise Thom consideră că între lucruri şi cuvinte,
înţelegerea preferă întotdeauna cuvintele, căci acestea sunt făcute pentru ea exclusiv şi-i
dezvăluie spontan un sens. „Ideologia este seducătoare pentru că ea invită să tratezi lucrurile ca
pe cuvinte, altfel spus, ca pe nişte semne care se abolesc după folosinţă; ea face din lume o
limbă; realul devine la fel de permeabil la spirit ca şi la limbaj, şi la fel de fugitiv. De
asemenea, este mai uşor de aliniat fraze decât de articulat idei. Limba de lemn rezolvă dubla
dificultate de a înţelege lucrurile şi de a articula această înţelegere; ea substituie raţiunii
redundanţa”28.

27
Françoise THOM, Limba de lemn, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 81.
28
IBIDEM, p. 104.
24
 Totuşi, pentru a se reuşi impunerea limbii de lemn, este necesară tratarea prealabilă a
realităţii, care are drept scop sfărâmarea coerenţei lumii reale. Françoise Thom identifică mai
multe tehnici prin care ideologia realizează acest lucru. Prima tactică adoptată în faţa realităţii
este ocultarea29 ei. Aceasta înseamnă că se evită menţionarea evenimentelor a căror integrare
în cadrul ideologic ar costa mai mult decât ar merita menţionarea lor, ca şi a celor care nu fac
decât să manifeste absurda neutralitate a lumii fizice (astfel, la nivelul discursului oficial, dar a
mediilor de informare, nu există accidente, evenimente care să contrazică mersul implacabil al
societăţii spre binele final). Acest lucru este destul de uşor de realizat în statele totalitare unde
partidul-stat are controlul oricărei surse publice de informare.
O altă tactică a limbii de lemn vizează transformarea anumitor evenimente în ilustrări
care dovedesc, încă o dată, adevărul ideologiei. Se selecţionează un fapt oarecare, se izolează
de context, iar apoi acesta este scos în evidenţă pe fundalul vidului creat în jurul lui. El poate fi
atunci utilizat pentru a sprijini afirmaţiile ideologiei, ilustrând a posteriori premise verificate la
infinit. Astfel, pentru a ilustra teza descompunerii morale a “putredei” societăţi burgheze,
comunismul ia anumite evenimente, de exemplu moartea unor bătrâni într-unul din statele
occidentale, o descrie în culori dramatice, creând astfel imaginea unui Vest inuman.
Aşadar, tehnicile identificate la acest nivel pot fi folosite în situaţiile în care un răspuns
relevant ar fi riscant. Alternativele non-răspunsului, atacării liderilor sau apărării acestora
sunt toate riscante. Astfel încât, o soluţie optimă este refugierea în principii sau în locuri
comune ale limbajului, a căror generalitate protejează contra pericolelor unor afirmaţii
tranşante.

II.4.1. Maxima modalităţii în raport cu argumentele

Maxima modalităţii pe dimensiunea argumente presupune dezambiguizarea semantico-

pragmatică. Acest subcapitol identifică principalele tipuri de ambiguitate, pentru a stabili ce
tehnici ale limbajului ar trebui să evite un discurs clar.
În plan semantic, ambiguitatea este acea trăsătura a unui cuvânt, enunţ sau discurs de a
trimite la mai multe referinţe specifice. La nivelul cuvintelor, identificăm aici polisemia şi
vaguitatea. Pe palierul frazei vom analiza cazul relativităţii.
Polisemia este capacitatea majorităţii cuvintelor din limbile naturale de a avea mai
multe sensuri. Să luăm, spre exemplu, termenul politic egalitate. Liberalii susţin egalitatea
formală în faţa legii, dar nu şi pe cea reală, substanţială, după cum ne arată şi pasajul următor.
Prin contrast, socialiştii în general înţeleg prin egalitate condiţii de viaţă identice ale
oamenilor.
Vaguitatea rezidă în posibilitatea anumitor termeni de a primi sensuri relative la criterii
diferite. Spre exemplu, termenul umanitar poate fi atribuit de către nazişti unei acţiuni de
ucidere a persoanelor cu dizabilităţi sau, pentru aceeaşi acţiune, atributul este contrar pentru cei
din lumea liberă, după cum arată o relatare despre un act politic al guvernului în exemplele
următoare:

„A interzice celor cu probleme să reproducă descendenţi inadecvaţi înseamnă să

realizezi ce ar face cea mai limpede minte: dacă este aplicată metodic, este actul cel mai
umanitar care poate fi făcut faţă de umanitate... Căci astfel se va ajunge, dacă trebuie, la
nemiloasa izolare a celor incurabili, măsură barbară pentru cine are nenorocirea să fie
lovit, dar binecuvântare pentru contemporani şi posteritate. Suferinţa trecătoare a unui
secol poate şi trebuie să elibereze de rău secolele următoare.”
(Adolf Hitler, Mein Kampf, Editura Pacifica, Bucureşti, 1993)

29
IBIDEM, p. 83.
25
 „Nu trebuie să uităm că cei ce suferă cel mai mult din cauza catastrofelor (naturale sau
cauzate de oameni) sunt cei ce se găsesc deja în condiţii grele datorate sărăciei. Ei
trăiesc în mare parte în ţări în curs de dezvoltare şi oricum nu au multe posibilităţi
pentru o viaţă mai bună. De aceea, este important că Uniunea Europeană dă un semnal
de solidaritate şi susţinere şi pentru aceşti oameni, iar o reacţie promptă şi eficace în caz
de urgenţă umanitară este esenţială.
O bună colaborare este de asemenea esenţiala pentru a obţine o mai buna legătură dintre
ajutorul de urgenţă, reabilitare şi dezvoltare (LRRD), în aşa fel încât un eventual
dezastru umanitar să aibă cât mai puţine victime posibil.
(Corina Creţu, Discurs plenara Noiembrie I Strasbourg – Ajutor Umanitar, 5 mai 2003)
Aceste două texte ne arată cum unul şi acelaşi cuvânt poate lua semnificaţii diferite
atunci când apare vaguitatea.
Un alt exemplu de ambiguitate determinat, totodată, de polisemie şi de vaguitate este
cel determinat de termenul terorist. Acesta desemnează, în spaţiul american, persoane care
recurg la atentate cu bombe pentru a-şi populariza ideile. Termenul de terorist a fost utilizat şi
în România, în timpul Revoluţiei din decembrie 1989, cu sensul de persoană care luptă pentru
Ceauşescu şi pentru menţinerea comunismului, dar nu cu ajutorul bombelor, ci arme clasice. În
fapt, aici avem de a face cu un alt sens al termenului şi cu o referinţă indeterminată.
Relativitatea este exprimată în enunţuri de genul Năstase este terminat. Această
expresie poate fi utilizată spre a comunica mai mult decât spune. Spre exemplu, dacă vorbim
despre tenismanul Năstase, am putea înţelege că este obosit sau dărâmat din punct de vedere
fizic. Acelaşi tenisman Năstase a fost şi om politic care a candidat la Primăria Municipiului
Bucureşti, astfel că frază ar putea însemnă că este terminat, sfârşit din punct de vedere politic.
Mai mult chiar, Năstase (Adrian) este şi numele unui fost Prim-ministru al României acuzat de
fapte de corupţie. În acest context, terminat ar putea însemna decredibilizat. Iar dacă Năstase ar
fi un om pe patul de moarte, terminat ar desemna aproape de sfârşitul vieţii. Acest exemplu
este relevat în ceea ce priveşte relativitatea (termenul „terminat”) şi indexicalitatea (termenul
„Năstase”).
O ambiguitate semantică rezidă în generalizarea şi în unirea în aceeaşi clasă a unor poli
opuşi. Astfel, discursul ideologic nu fixează doar adversarii, ci face ca aceştia să constituie o
singură clasă nediferenţiată, fără grade. Ei constituie împreună răul absolut. Simplificând
această idee şi raportând-o la cele trei mari ideologii care s-au înfruntat în secolul nostru,
putem spune, pe urmele lui Olivier Reboul, că „pentru liberali, hitleriştii şi marxiştii sunt
totalitari; pentru hitlerişti, marxiştii şi liberalii sunt evrei; pentru marxişti, liberalii şi hitleriştii
sunt burghezi”30.
Din perspectivă pragmatică, în discursul juridic ambiguitatea poate apărea atât sub
forma deicticelor, a indistincţiei între forma atributivă şi cea referenţială a unui termen,
enunţurile condiţionale, folosirea indirectă a actelor de limbaj.
În prima categorie intră deicticele. Termenul de deictic desemnează cuvinte sau expresii
al căror înţeles precis depinde întotdeauna de contextul particular, de situaţia în care sunt
folosite. Este vorba, în principal, de deicticele personale – eu, tu, el, ea, al meu, al nostru,
deicticele temporale – ieri, azi, acum, deictice spaţiale – acolo, departe, acela. Acestea sunt
concepte precise lingvistic, dar a căror referinţă este vagă. Să luăm un deictic temporal, astăzi,
din exemplul următor:

“Până să găsiţi foile, aş dori să îi urez succes domnului lliescu, deoarece cred că ne
aflăm la această prima dezbatere într-un moment important pe care-l aşteptăm de patru
ani, cum aţi spus dumneavoastră, romanii îl aşteaptă de patru ani, în care putem afla

30
Olivier REBOUL, Langage et idéologie, Presses Universitaires de France, Paris, 1980, p. 59.
26
 adevărul şi despre situaţia economică şi politică, socială şi morală a României de
astăzi.”
(Emil Constantinescu, Turneul candidaţilor, Antena 1, noiembrie 1996)

Din punct de vedere literal, nu există dificultăţi în a interpreta termenul astăzi. Acesta
desemnează ziua în care te afli la momentul în care este pronunţat cuvântul. Problema este că
termenul poate lua şi o altă interpretare: astăzi poate desemna epoca cu care este Emil
Constantinescu contemporan. Concluzionăm, la linia lui Jacques Moeschler, că referinţa
temporală nu poate fi determinată doar de ceea ce este spus, ci de sensul comunicat de expresia
temporală. În alţi termeni, „referinţa temporală este indeterminată şi non-literală”31. Aşadar, şi
astfel de noţiuni, cum ar fi deicticele, pot fi sursă de ambiguitate.
Ambiguitatea se poate camufla şi în forme mai elaborate. Astfel, în cadrul unui demers
argumentativ folosirea interogaţiilor retorice reunite cu utilizarea unor forme argumentaţie
creează un pseudo spaţiu de raţionalitate menit să obţină adeziunea receptorului. Strategia
argumentativă globală urmărită în textul următor din Manifestul Partidului Comunist este
polemică şi încearcă să convingă eventualii cititori de importanţa mişcării comuniste ca pol
vizat şi vânat de toate puterile lumii:

„Toate puterile bătrânei Europe s-au unit într-o sfântă hăituială împotriva acestei stafii
(a comunismului): Papa şi Ţarul, Metternich şi Guizot, radicali francezi şi poliţişti
germani. Există oare vreun partid de opoziţie care să nu fi fost defăimat, ca partid
comunist, de către adversarii săi de la putere? Există oare vreun partid de opoziţie care
să nu fi răspuns la rândul său atât elementelor mai înaintate ale opoziţiei, cât şi
adversarilor săi reacţionari zvârlindu-le în faţă imputarea stigmatizantă de comunist?
De aici reies două lucruri. Toate puterile europene recunosc de pe acum comunismul ca
o putere.”
(Karl Marx, Friedrich Engels, Manifestul Partidului Comunist,
Editura Politică, Bucureşti, 1959, p. 29).

Argumentul este probabil, însă nu valid (nepunând în discuţie adevărul premiselor). Din
faptul că toţi se raportează violent la ceva nu înseamnă neapărat că acel ceva are putere reală,
politică, ci pot să se raporteze ca la ceva aparţinând unei clase de judecăţi aparţinând sferei
valorilor. În acest caz, comunismul este asociat unei grupări ca stigmat, nu ca semn al puterii.
Totuşi, argumentul este destul de greu de răsturnat.
Un alt exemplu de ambiguitate pleacă din indistincţia dintre folosirea atributivă şi cea
referenţială a unui termen. De cele mai multe ori, aceasta apare şi sub forma utilizării
denotaţiei şi respectiv conotaţiei. Astfel, termenul oameni bogaţi este folosit denotativ, pe când
cel de bogătan are şi o tentă conotativă peiorativă. Acelaşi lucru se poate aplica şi termenilor
politicieni, privatizaţi, ţigan, care, pe lângă referinţă au şi conotaţii negative importante.
Robert Stalnaker consideră că noţiunea de ambiguitate pragmatică poate fi extinsă şi la
alte cazuri, precum enunţurile condiţionale (dacă p, atunci q). În general, „un enunţ poate fi
considerat potenţial pragmatic ambiguu dacă există reguli implicate în interpretarea acestuia
care pot fi aplicate şi în context şi în alte lumi posibile”32. Aplicate contextului, regulile vor
contribui la determinarea propoziţiei ori a forţei ilocuţionare a acesteia, pe când aplicate
lumilor posibile, regulile devin incorporate în propoziţia însăşi, contribuind la determinarea
valorii de adevăr. Astfel, spre exemplu, propoziţia condiţională poate fi luată ca o propoziţie

31
Jacques MOESCHLER, Aspects pragmatiques de la référence temporelle: indétermination,
ordre temporel et inférence, în LANGAGES, nr. 112, decembrie 1993, Editura Larousse, Paris,
p. 44.
32
Robert STALNAKER, Pragmatics, Kluwer Academic Publishers, 2005, p. 286.
27
categorică sau ca o asertare a consecventului condiţionată de valoarea de adevăr a
antecedentului.
Din punct de vedere pragmatic, folosirea indirectă a actelor de limbaj este o sursă de
ambiguitate, întrucât generează implicaturi. Totuşi, astfel se fundamentează distincţia dintre
planul semantic şi cel pragmatic, între înţelesul direct, literal şi cel indirect, intenţionat.
Evidenţiem acest lucru în următorul tabel cu ilustrări:
Act de Enunţ Interpretare Interpretarea
limbaj a semantică pragmatică
Promisiune „În 48 de ore de la primirea Promisiune Falsă promisiune (nu se
mandatului promit să stârpesc poate realiza şi iniţiatorul
mafia” (Corneliu Vadim Tudor, o ştie)
Alegerile Prezidenţiale, 2000,
între cele două tururi de scrutin)
Apreciere Aţi rostit un discurs frumos. Afirmaţie Afirmaţie, compliment
Întrebare Iar au furat hoţii maşina lui GB? Întrebare Dublă afirmaţie

Tabel ilustrativ privind interpretarea semantică şi pragmatică a unor acte de limbaj

Tabelul de mai sus evidenţiază diferenţele dintre interpretarea semantică şi cea

pragmatică a unui enunţ, evidenţiind diferenţele şi posibilităţile de ambiguizare. Aşadar,
discursul politic trebuie să depună eforturi pentru dezambiguizarea sa. Atingerea acestui
deziderat ar implica un discurs clar, în care mesajul este mai uşor înţeles de către public.

II.4.2. Încălcări ale maximei modalităţii în raport cu argumentele

Încălcările acţionează prin argumente ambigui, vagi, prolixe şi incoerente.

Ambiguitatea, în sens logico-lingvistic, desemnează o pluralitate de semnificaţii care nu
se subsumează unui act obişnuit de semnificaţie decât lăsând loc unui echivoc33. Există
echivocitate atunci când între lucruri diferite numai numele este comun şi când aceluiaşi nume
îi corespund înţelesuri diferite. Aşadar, un argument este ambiguu dacă i se pot atribui mai
multe expresii, cel puţin parţial diferite, în timp ce un argument este vag dacă determinarea
precisă a extensiei sale se face cu greutate. Prolixitatea apare atunci când exprimarea
lingvistică a unui argument este lungă şi întortocheată, afectând percepţia sensului. Se mai
poate întâmpla ca, pe parcursul argumentării, emiţătorul să piardă ideea şi să ajungă să
vorbească despre altceva, fapt ce se constituie într-un argument incoerent.
Un enunţ ambiguu este mai greu de respins. Astfel încât, un anumit grad de ambiguitate
este favorabil infractorului, întrucât îi oferă posibilităţi de refugiere. Pe de altă parte,
ambiguitatea nu oferă doar resurse defensive, ea putând contura mesaje din care fiecare să
extragă ceea ce vrea să audă. Totuşi, utilizarea în exces a ambiguităţii poate avea efecte
contrare. Făcând schematizarea discursivă dificilă, discursurile excesiv ambigui conduc la o
nelămurire iniţială a receptorului, urmată, de multe ori, de decredibilizarea actorului public.

33
De AGOSTINI, Enciclopedia de Filosofie şi ştiinţe umane, Editura ALL, Bucureşti, 2004,
p. 39.
28
 FORMA ARGUMENTĂRII ŞI DISCURSUL JURIDIC

II.5.1. Maxima calităţii în raport cu forma argumentării

Conţinutul argumentării este cuprins în forme logice specifice. Dacă un argument poate
fi catalogat după valoarea de adevăr, în cazul schemelor se aplică criteriul validităţii. În această
situaţie, mecanismul calităţii pe dimensiunea scheme de argumentare presupune analiza
tipurilor de raţionamente valide şi a legăturii acestora cu performativitatea discursului juridic.
Validitatea desemnează proprietatea formei unui raţionament de a respecta principiile şi
normele logicii. Altfel spus, „un raţionament este valid când nu este posibil ca premisele sale
să fie adevărate, iar concluzia falsă”34. O taxonomie completă a formelor de raţionament valide
este dificil de realizat, dată fiind varietatea potenţial infinită a obiectivărilor acestora. Se pot
însă evidenţia, ostensiv, cele mai utilizate forme logice valide. În funcţie de modul necesar sau
probabil în care concluzia decurge din premise, raţionamentele se împart în două mari
categorii: deductive şi inductive.
Raţionamentele deductive utilizează forme logice în care trecerea de la premise la
concluzie este necesară, universal valabilă. Exemple sunt silogismul, raţionamente condiţionale
sau disjunctive.
Silogismul este un tip de raţionament care, în formele lui pure, cuprinde trei şi numai
trei termeni, structuraţi în două premise şi o concluzie. În opinia lui Aristotel, „silogismul este
o vorbire în care, dacă ceva a fost dat, altceva decât datul urmează cu necesitate din ceea ce a
fost dat”35. În discursul politic, silogismul ia de multe ori forme entimematice, în care una din
propoziţii este subînţelesă.
Fie exemplul următor:

„Şeful Statului are principala obligaţie de a veghea la respectarea Constituţiei şi la buna

funcţionare a autorităţilor publice. Aceasta este cheia problemei în cazul nostru.
Domnul Băsescu nu-şi respectă această obligaţie atribuită prin Constituţie. Deci, nu
constituţia este de vină! nu ea trebuie schimbată.”
(Ion Iliescu, http://ioniliescu.wordpress.com, 13 ianuarie 2008)

Ilustrarea de mai sus exprimă, într-o formă entimematică, un silogism. Dacă notăm cu
„A” termenul „Şeful Statului”, cu „B” termenul „Băsescu” şi cu „C” termenul „obligaţie de a
veghea la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice”, atunci,
aducând la forma standard propoziţiile, conform taxonomiilor dihotomice universal –
particular şi afirmativ – negativ, obţinem silogismul:

Toţi şefii de stat ar trebui să vegheze la respectarea Constituţiei;

Băsescu nu veghează la respectarea Constituţiei;

Băsescu nu ar trebui să fie şef de stat.

34
Anthony FLEW, Dicţionar de filozofie şi logică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 350.
35
ARISTOTEL, Organon, Editura IRI, Bucureşti, 1997, p. 251.
29
 Forma logică a acestuia este următoarea, exprimând modul aee - 2:

AaC
BeC

BeA

Silogismul este unul valid, întrucât respectă toate legile silogismului.

Raţionamentele condiţionale cuprind în premise o implicaţie şi o afirmare sau negare a
unuia din constituenţii acesteia. Concluzia se raportează, prin afirmare sau negare, la celălalt
membru al implicaţiei. Pentru raţionamentele condiţionale simple, alcătuite din două premise şi
o concluzie, există doar două moduri valide, utilizarea celelalte două conducând la concluzii
probabile. Secvenţele valide poartă numele de ponendo-ponens şi de tollendo-tollens, iar
formele logice a acestora sunt următoarele:

p q p q
p -q

p -p

Modus ponendo-ponens Modus tollendo-tollens

Raţionamentele disjunctive conţin o premisă care exprimă, exclusiv sau inclusiv, un

raport de tip sau – sau între două propoziţii. O altă premisă afirmă sau neagă una din
propoziţii, rezultând o concluzie care neagă sau afirmă adevărul celeilalte propoziţii. Forme de
raţionamente disjunctive mai complexe sunt dilemele, care pornesc de la o premisă care
realizează o disjuncţie între două propoziţii, dar care cuprind alte două premise condiţionale,
iar, în funcţie de conformaţia acestora, se afirmă sau se neagă o propoziţie sau o disjuncţie.
Fie textul următor:

"Sunt fel şi fel de oameni, cu cultură, experienţe, caractere şi temperamente diferite. Ce

facem? Asigurăm continuitate sau facem din nou experimente? Trebuie să judecăm cu
toata luciditatea. Cel pe care-l punem în fruntea ţării trebuie să fie om cumpănit, cu
mintea clară, care să se priceapă şi la politica internă, şi la relaţiile internaţionale".
(Ion Iliescu, Declaraţie de presă, octombrie 2004)

Raţionamentul de mai sus este unul disjunctiv, cu concluzie şi o premisă implicite.

Dilema prezidenţialelor din 2004 era: Adrian Năstase sau Traian Băsescu. Transpusă în
limbajul fostului preşedinte: „Asigurăm continuitate sau facem din nou experimente?”. După
care enumeră, în fapt, punctele forte ale lui Adrian Năstase: „om cumpănit, cu mintea clară,
care să se priceapă şi la politica internă, şi la relaţiile internaţionale”. Prin urmare, „Adrian
Năstase trebuie să fie preşedinte” este concluzia implicită a raţionamentului.
Inducţia este un raţionament prin care „se inferă o lege generală sau un principiu din
cazuri particulare observate”36. Este un raţionament amplificator, în care gradul de generalitate

36
Anthony FLEW, Dicţionar de filozofie şi logică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 181.
30
al premiselor este depăşit de cel al concluziei. Această formă de raţionament este folosită, în
discursul juridic, îndeosebi pentru evidenţierea constanţei sau variaţiei anumitor
comportamente pe baza unui inventar relativ redus de probe.
În concluzie, pentru a fi valid, discursul juridic necesită folosirea unor scheme de
raţionare care să respecte legile logicii. Adevărul argumentelor, dublat de validitatea formei
logice determină certitudinea tezelor susţinute de către un actor juridic.

II.5.2 Abateri de la calitate în raport cu forma argumentării

Necooperarea se manifestă la nivelul schemelor de argumentare prin utilizarea de

raţionamente nevalide prezentate ca şi cum ar fi logic corecte. Tradiţia logico-retorică
denumeşte aceste erori de argumentare sofisme. Sofismele posedă aparenţa corectitudinii, iar
necooperarea apare în cazul sofismelor deoarece acesta este o eroare intenţionată.
Sistematizări ale tipurilor de sofisme regăsim încă de la Aristotel, care, în Respingerile
sofistice37, realiza prima analiză sistematică a raţionamentelor aparente. Astfel de sistematizări
au mai fost realizate, ulterior, pe linia lui Aristotel, de către medievali, iar, din Epoca Modernă
până în prezent, de către John Stuart Mill38, Charles Hamblin39, Frans van Eemeren şi Rob
Grootendorst40. Vom utiliza acest din urmă model, întrucât el se poate plia pe tipologia
maximelor lui Grice.
Frans van Eemeren şi Rob Grootendorst construiesc un model pragma-dialectic al
sofismelor, prin aceasta înţelegând o teorie care se doreşte a fi explicativă şi normativă privind
rezolvarea conflictelor de opinie. Sofismele sunt definite ca „violări ale regulilor discuţiei” 41.
Demersul este unul care porneşte la stabilirea unor norme, pe baza cărora se determină clasele
de sofisme, dar şi echivalenţele cu cele delimitate inductiv în logica clasică. Autorii stabilesc
zece reguli care ar trebui să definească discuţia critică. Regulile şi, corespunzător, clasele de
sofisme identificate sunt42: 1. „partenerii nu trebuie să împiedice exprimarea sau punerea la
îndoială a punctelor de vedere” – sofismele de confruntare; 2. „partea care a avansat un punct
de vedere este obligată să-l apere dacă cealaltă parte i-o cere” – sofismele de roluri; 3. „orice
atac trebuie să se poarte asupra punctului de vedere avansat de partea adversă” – sofismele
reprezentării punctelor de vedere; 4. „nici o parte nu poate apăra punctul său de vedere decât
avansând argumente cu privire la acest punct de vedere” – sofismele de apărare; 5. „nici o parte
nu trebuie să atribuie în mod abuziv adversarului o premisă implicită; ea nu trebuie să respingă
o premisă dacă aceasta este subînţelesă” – sofismele premiselor implicite; 6. „nici o parte
angajată într-o discuţie critică nu poate să prezinte o premisă ca acceptată dacă ea nu este ca
atare şi nu poate să refuze o premisă dacă ea constituie un acord” – sofismele punctelor de
plecare; 7. „nici o parte nu trebuie să considere că un punct de vedere a fost apărat convingător
dacă această apărare nu este realizată după o schemă argumentativă adecvată şi corect aplicată”
– sofismele schemelor argumentative; 8. „nici o parte nu poate utiliza decât argumente logic
valide” – sofisme de logică; 9. „dacă un punct de vedere nu a fost apărat convingător, atunci

37
ARISTOTEL, Respingerile sofistice, în ARISTOTEL, Organon, II, Editura IRI, Bucureşti,
1998.
38
John Stuart MILL, Systèm de logique déductive et inductive, ediţia a II-a, vol. II, Librairie
Germer Baillière et Cie, Paris, 1880.
39
Charles HAMBLIN, Fallacies, Methuen, Londra, 1970.
40
Frans van EEMEREN, Rob GROOTENDORST, La Nouvelle dialectique, Edition Kimé,
Paris, 1996.
41
Frans van EEMEREN, Rob GROOTENDORST, op. cit., p. 121.
42
Frans van EEMEREN, Rob GROOTENDORST, op. cit., pp. 107-237.
31
cel care l-a propus trebuie să îl retragă. Dacă un punct de vedere a fost apărat într-o manieră
convingătoare, atunci preopinentul nu trebuie să îl pună la îndoială” – sofismele de închidere;
10. „părţile nu trebuie să utilizeze formulări insuficient de clare sau de o obscuritate
susceptibilă a determina confuzii. Fiecare dintre părţi trebuie să interpreteze expresiile
celeilalte într-o manieră cât mai adecvată şi cât mai pertinentă posibil”- sofismele de limbaj.
Cele zece reguli şi clasele de sofisme aferente se distribuie pe mecanismele necooperării
corespunzătoare formei argumentării (NC2, NC6, NC10, NC14), dar nu acoperă în totalitate
necooperarea de la aceste niveluri. Astfel încât, acolo unde este cazul, pe lângă aceste clase de
sofisme vom regăsi şi alte elemente.
Specifice acestui nivel sunt, pe de o parte, sofismele schemelor argumentative şi cele de
logică, iar, pe de altă parte, încălcările regulilor de validitate ale actelor de limbaj.
Clasa de sofisme specifică acestui nivel apare ca încălcare a regulii 7. Aceasta se
realizează fie prin utilizarea unei scheme argumentative neadecvate, fie prin utilizarea
incorectă a unei scheme argumentative adecvate. În logica tradiţională, sofismele aferente
poartă numele de argumentum ad consequentiam, argumentum ad populum, argumentum ad
verecundiam, falsa analogie, post hoc ergo propter hoc, generalizarea pripită.
La această tehnică includem, drept exemplu, unele argumentări bazate pe generalizări
pripite de genul atribuirii clasei politice atributul de coruptă pe baza identificării câtorva
cazuri de politicieni corupţi. Acest tip de argumente sunt folosite în general de partidele care nu
au fost la guvernare (sau pretind aceasta), în vederea anatemizării tuturor celor de dinainte şi a
legitimării lor ca cinstiţi prin neapartenenţa la clasa politică, ca în exemplul următor:

„Trebuie să lupţi împotriva unei clase politice corupte şi venale, care în locul interesului
tău, al nostru, al ţării, preferă cu neruşinare să-şi umple buzunarele. După furtună,
gunoaiele ies întotdeauna la suprafaţă. Trebuie să lupţi ca să aşezi apele în matca lor
firească.”
(Vlad Hogea, candidat la Camera Deputaţilor, pliant electoral, Iaşi, 2000)

Astfel, acest text preluat dintr-un pliant al Partidului România Mare, al avocatului Vlad
Hogea, pe lângă folosirea peiorativelor, foloseşte şi un alt sofism material, întrucât el însuşi
face parte din această clasă politică pe care o înfierează ca venală şi coruptă. Asistăm aici atât
la o variantă mai slabă a paradoxului mincinosului, dar mai ales la o falsă dilemă. Tradusă în
limbaj logic, aceasta ar apărea în felul următor: ori mă alegeţi pe mine, ori alegeţi o clasă
politică coruptă şi venală. Eroarea constă în faptul că a-i acuza pe ceilalţi de ceva, nu te absolvă
pe tine de o posibilă vină şi, deci, nu poate constitui un argument în favoarea ta. Această eroare
face o favoare candidatului Partidului România Mare şi îl prezintă ca pe o alternativă valabilă
sau, mai mult, ca pe singura alternativă, înscăunându-l pe o poziţie fruntaşă.
Sofismele de logică (încălcarea regulii 8) constau în confundarea condiţiei necesare cu
cea suficientă şi a proprietăţilor părţilor cu cele ale întregului. În logica tradiţională întâlnim
sofismele aferente ale confundării condiţiei necesare cu cea suficientă, a sofismului
compoziţiei, al negării antecedentului şi al diviziunii.
Compoziţia este acel sofism în care o proprietate a părţilor este extrapolată la întreg, ca
în exemplul următor

"Chiar dacă nu câştigăm Primăria, ceea ce ar fi o drama în primul rând pentru clujeni,
facem o nouă generaţie de politicieni".
(Ioan Rus, www.citynews.ro, 18aprilie 2008)

32
 În textul de mai sus, se trece de la pierderea posibilă a alegerilor de către Partidul Social
Democrat (PSD), la o „dramă pentru clujeni”, adică de la parte (membrii PSD Cluj) la întreg
(clujenii). Prin urmare, asistăm la un sofism al compoziţiei.

II.6.1 Maxima cantităţii în raport cu forma argumentării

Mecanismul cantităţii pe dimensiunea scheme de argumentare a discursului juridic

trimite la necesitatea ca temeiurile unui raţionament să justifice teza acestuia. Astfel, trecerea
de la premise la concluzie trebuie să respecte criteriul suficienţei.
„Argumentarea respectă criteriul suficienţei atunci când premisele sale antrenează
concluzia”43. Altfel spus, acesta trimite la dezideratul de a aduce „atâtea argumente astfel încât
să nu mai fie necesar altceva pentru a asigura convingerea interlocutorului cu privire la
caracterul adevărat sau fals al tezei”44. Definită în acest fel, suficienţa trimite la veridicitatea
argumentelor, la validitatea formei de raţionare şi la identificarea unui număr de probe care să
justifice concluzia. Întrucât problematica adevărului argumentelor şi a validităţii acestora au
fost analizate prin criteriul calităţii pe dimensiunile argumente şi forma argumentării, vom
înţelege prin suficienţă doar necesitatea adecvării cantitative a probelor care justifică o teză.
De aici rezultă faptul că acest principiu vizează, pe de o parte, dialectica argumentării
necesare şi suficiente, iar, pe de altă parte, a necesităţii opririi proliferării argumentelor când
acestea reuşesc să probeze concluzia.
Fie discursul următor:

"Procesul electoral nu mai poate continua, pentru că întreg acest proces a fost alterat. Repetarea
alegerilor parlamentare şi prezidenţiale este o necesitate.
Pe lângă cele aproape 160.000 de voturi nule care lipsesc, mai sunt şi alte circa 160.000 de
voturi, care nu au mai apărut, între orele 12,00 şi 17,00, când s-au mai numărat încă doua
milioane de voturi. Asta înseamnă 320.000 de voturi nule, adică cinci procente, care au fost
adăugate la mine sau la Adrian Năstase.
La mine nu se poate, pentru că eu am scăzut ca procente, deci au mers la Adrian Năstase. La fel
s-a întâmplat la Senat şi la Camera Deputaţilor. Nu se poate ca, între 12.00 si 17.00, când au
mai fost numărate încă doua milioane de voturi, numărul de voturi nule să scadă. In mod
normal, buletinele nule ar fi trebuit să fie mai multe, sau, cel puţin să fi rămas la fel, dar în nici
un caz să scadă
A fost manevra din softul pus la dispoziţia Institutului Naţional de Statistica şi îl avertizez pe
directorul firmei care a fost de acord cu aşa ceva că este infractor, alături de cei care au pus la
cale frauda prin soft. Cer instituţiilor statului, Poliţiei, serviciilor speciale, Justiţiei, să blocheze
procesul de fraudare şi să restabilească democraţia, pentru ca avem de-a face cu furtul voinţei
poporului".
(Traian Băsescu, Conferinţă de presă, www.adevarul.ro, 30 noiembrie 2004)

43
Pierre BLACKBURN, Logique de l’argumentation, Editions du Renouveau Pedagogique
Inc., Saint-Laurent, 1994, p. 168.
44
Constantin SĂLĂVĂSTRU, Mic tratat de oratorie, Editura Universităţii „Al.I. Cuza” Iaşi,
Iaşi, 2006, p. 111.
33
 Discursul de mai sus apare în contextul numărării voturilor după alegerile generale şi
prezidenţiale din noiembrie 2004, turul I de scrutin. Acuzaţiile de fraudare a alegerilor
formulate de către Traian Băsescu pleacă de la câteva neconcordanţe ale raportărilor Biroului
Electoral Central privind numărul de voturi nule care, între orele de raportare 12 şi 17, au
scăzut, când, în mod normal, singura operaţiune posibilă trebuia să fie adunarea. Preşedintele
Partidului Democrat a cerut arestarea vinovaţilor, sigilarea computerelor, verificarea softului,
destituirea Biroului Electoral Central. Reacţiile oficialilor au fost neconvingătoare: Institutului
Naţional de Statistică (INS), prin Gabriel Jifcu, secretar general, a susţinut că "aceste diferenţe
nu reprezintă doar voturile anulate, ci şi pe cei care nu au introdus buletinele în urnă, care au
plecat cu el în buzunar, dar şi completările greşite ale proceselor-verbale de către preşedinţii
birourilor electorale ale secţiilor de votare. Au fost multe cazuri în care preşedinţii de secţii au
completat cu numărul de alegători înscrişi pe lista şi rubrica referitoare la prezenţa la vot. S-a
creat astfel o mărire artificială a prezenţei la urne". Reprezentanţii INS consideră că astfel s-ar
explica peste 100.000 de voturi. Totuşi, argumentul este destul de slab, întrucât este puţin
probabil ca un număr atât de mare de oameni să poată să plece cu buletinele de vot în buzunar.
În plus, conform legii, astfel de nereguli trebuiau depistate înainte de luarea în calcul a
voturilor, la Birourile Electorale Judeţene.
Argumentarea propusă de Traian Băsescu are caracteristicile necesităţii, dar nu şi ale
suficienţei. Astfel, acesta nu dovedeşte, dincolo de orice tăgadă, existenţa fraudei. Într-adevăr,
neconcordanţele între cifrele apărute au existat, dar există şi alte variante de explicare a acestui
fapt: erori la publicarea datelor, erori ale softului, erori ale completării formularelor secţiilor de
votare. Candidatul la preşedinţie nu s-a mulţumit însă să constate inadvertenţele, ci a speculat
slaba comunicare a autorităţilor pentru a induce un val de simpatie faţă de el însuşi, în calitate
de victimă a posibilelor fraude. Ulterior, autorităţile nu au descoperit fapte penale reclamate,
iar o firmă de audit extern a certificat lipsa de posibilitate de fraudare a alegerilor prin soft. Mai
mult chiar, după câştigarea alegerilor de către Traian Băsescu şi Alianţa D.A., nu s-a mai
realizat nici o anchetă privind rezultatele alegerilor. Aşadar, caracterul suficient al argumentării
nu a fost atins în acest caz. Asta nu însemnă neapărat că discursul nu şi-a produs efectele,
facilitat mai ales de slaba putere de convingere a oficialilor momentului.
Aşadar, în discursul juridic, argumentarea trebuie să aibă un caracter de suficienţă,
ideal fiind ca probele să fie necesare şi suficiente pentru concluzie. Asta înseamnă că optimul
argumentativ se regăseşte între extremele negative date de insuficienţa probelor şi
suprasaturarea justificării.

II.6.2. Încălcări ale maximei cantităţii în raport cu forma argumentării

La acest nivel regăsim sofismele punctelor de plecare şi sofismele de închidere. Primele

rezultă din încălcarea regulii 6 şi se constituie prin prezentarea incorectă a ceva ca fiind un
punct de plecare comun (prin prezentarea unei premise ca evidente, prin camuflarea unui punct
de vedere într-o presupoziţie, prin disimularea unei premise într-o premisă implicită) sau prin
refuzarea unei premise care a reprezentat un punct de vedere comun. În logica clasică, clasele
echivalente de sofisme sunt: afirmaţia multiplă, petitio principii, respingerea unei teze asupra
căreia participanţii au căzut de acord, prezentarea incorectă a unei propoziţii ca obiect al
unui acord, prezentarea unei premise ca evidente45.

45
Frans van EEMEREN, Rob GROOTENDORST, op. cit., pp. 233-237.
34
 Pentru ilustrare, vom folosi sofismul afirmaţiei multiple, tehnică discursivă prin care
un element care nu este afirmat prin enunţ, dar pe care îl putem admite dacă acceptăm că
enunţul are un sens46. Un exemplu ar fi exprimarea prin întrebarea multiplă Iar au furat
politicienii? Această propoziţie spune de fapt două lucruri. Primul ar fi acela că de obicei
politicienii fură, iar al doilea că acum au furat. O astfel de propoziţie rezistă la negaţie. Dacă se
neagă pur şi simplu anunţul dat, se respinge ideea că politicienii au furat. Rămâne faptul că, în
trecut, au furat.
Sofismele de închidere utilizează mecanismul radicalizării unei apărări reuşite de către
propozant prin susţinerea că un punct de vedere este just doar pentru că a fost apărat cu succes.
Se adaugă şi mecanismul radicalizării eşecului unei apărări (de către opozant), care susţine că
un punct de vedere este just doar pentru că opozantul nu s-a putut apăra cu succes
(argumentum ad ignorantiam).
Utilizarea unor astfel de sofisme poate să balanseze echilibrul juridic în favoarea unei
părţi. Acestea însă, trebuie să se apropie cât mai mult de forma raţionamentelor valide pe care
o încalcă, pentru a evita, cât se poate de mult, riscurile descoperirii.

II.7.1 Maxima relaţiei în raport cu forma argumentării

Maxima relaţiei pe acest nivel al discursului politic presupune ca participanţii la un

schimb discursiv să colaboreze în păstrarea dialogicităţii, prin încurajarea permanentă a unui
comportament care să stimuleze un dialog consistent şi relevant. Tradusă în limbajul lui Frans
van Eemeren şi Rob Grootendorst, dialogicitatea presupune respectarea primelor cinci reguli
din modelul pragma-dialectic al sofismelor, a cărui descriere detaliată se va face în capitolul
următor. Regulile corespunzătoare sunt: „partenerii nu trebuie să împiedice exprimarea sau
punerea la îndoială a punctelor de vedere”; „partea care a avansat un punct de vedere este
obligată să-l apere dacă cealaltă parte i-o cere”; „orice atac trebuie să se poarte asupra
punctului de vedere avansat de partea adversă”; „nici o parte nu poate apăra punctul său de
vedere decât avansând argumente cu privire la acest punct de vedere”; „nici o parte nu trebuie
să atribuie în mod abuziv adversarului o premisă implicită; ea nu trebuie să respingă o premisă
dacă aceasta este subînţelesă”47.
Fie fragmentul următor, extras dintr-o emisiune televizată:

„Dragoş Bucurenci: Aveţi un minut. Vă rog respectaţi-vă minutul acela!

Corneliu Vadim Tudor: Du-te, domnule, că vorbeşti ca o maimuţă! Nu ţi-e ruşine să-mi
vorbeşti mie aşa!
Liviu Mihaiu: Fără jigniri!
Corneliu Vadim Tudor: Dar nu ţi-e ruşine să-mi vorbeşti mie, Corneliu Vadim Tudor, aşa!
Pleacă din emisiune dacă nu vrei să afle poporul român … tare mi-e teamă că şi voi trăiţi din
bani negri…
Liviu Mihaiu: Domnule senator, domnule Vadim, vă întrerup microfonul!
Corneliu Vadim Tudor: Eiiiiii! Ia uite, domnule, vine unul de la Evenimentul Zilei…
Liviu Mihaiu: Domnule Vadim, vă întrerup microfonul dacă nu încetaţi acum!
Corneliu Vadim Tudor: Dar m-a jignit acest individ!
Liviu Mihaiu: Întrerupeţi microfonul!....
Corneliu Vadim Tudor: Dumneata nu reprezinţi pe nimeni... pe Sorin Ovidiu Vântu ….
(suprapuneri…)

46
IBIDEM, p. 69.
47
Frans van EEMEREN, Rob GROOTENDORST, La Nouvelle dialectique, Edition Kimé,
Paris, 1996, pp. 107-237.
35
 Liviu Mihaiu: Dumneata reprezinţi paradigma slugilor Securităţii. Domnul Vadim, vă rog
foarte mult să nu mă jigniţi! Sunteţi cântăreţul dictatorului. Nu încercaţi să faceţi judecăţi
morale aici în studio…
Corneliu Vadim Tudor: Cred că am să mă dau jos şi-o să vă dau două palme… Hai sictir, de
vagabond! Golanilor".
(Studio electoral, TVR1, 29 mai 2008)

Exemplul de mai sus relevă efectul încălcării simultane a dezideratelor dialogicităţii.

Astfel, partenerii dezbaterii împiedică exprimarea unor puncte de vedere, fie prin ridicarea
tonului şi vorbitul în paralel, fie, ca rezultat, chiar prin blocarea tehnică a dialogului. Ca urmare
a acestor afirmaţii şi a faptului că preşedintele Partidului România Mare continua vociferările
şi apostrofările publice, moderatorul principal, Liviu Mihaiu, i-a tăiat microfonul şi l-a evacuat
din sală, catalogându-l, în plus, în felul următor: "Sunteţi cântăreţul dictaturii…Nu încercaţi să
faceţi judecăţi morale aici, în studio”. Apoi, atacurile se fac nu asupra punctelor de vedere, ci
asupra persoanei, preopinenţii fiind catalogaţi ca „maimuţă”, „vagabond”, „golani”. În plus, se
invocă, retoric, sanctitatea unui punct de vedere sau a unei persoane: „Dar nu ţi-e ruşine să-mi
vorbeşti mie, Corneliu Vadim Tudor, aşa!”
Prin urmare, atunci când se depăşesc limitele dialogicităţii, emitentul respectiv este
pasibil de sancţiune. Nerespectarea regulilor de mai sus conduce la transformarea unui dialog
în opusul său, discuţia devenind agresivă, presărată de numeroase atacuri la persoană. În plus,
astfel de practici discursive conduc la izolarea, ulterioară, a actorului public.

II.7.2 Încălcări ale maximei relaţiei în raport cu forma argumentării

Sofismele delimitate de maxima necooperantă a relaţiei pe componenta scheme de

argumentare corespund regulilor 1-5 din clasificarea lui Eemerem şi Grootendorst.
Sofismele de confruntare apar prin încălcarea regulii 1, în primul rând, prin raportare la
punctele de vedere: interzicerea unor puncte de vedere sau declararea unor puncte de vedere ca
fiind sacrosancte. În al doilea rând, ele se deduc prin raportare la opozant, ele constând în
punerea sub presiune a celeilalte părţi, folosindu-se de sentimentele de compasiune sau de
ameninţarea cu sancţiunea. Atacarea personală a celeilalte părţi şi declararea acesteia ca
stupidă, urâtă, rea este o altă formă a acestui tip de sofisme. Se pot arunca suspiciuni asupra
motivelor, sau sublinia o contradicţie între ideile şi acţiunile sale gândite sau prezentate. În
logica tradiţională, acestor abateri le corespund sofismul majorităţii, argumentum ad baculum,
argumentum ad hominem, argumentum ad misericordiam, fără ca suprapunerea să fie
completă. Vom ilustra această clasă cu sofismul milei (ad misericordiam). Fie textul:
„Uitaţi-vă la mine: sunt prost îmbrăcat, prost hrănit, sunt un om fără viitor. Caut cu
disperare locul de muncă aducător al unui colţ de pâine. Am 5 copii acasă. Nu mă
condamnaţi pentru furt”.

Foarte multe intervenţii discursive care îşi propun să determine un anumit tip de
comportament apelează la emoţiile umane, uzându-se astfel de argumentum ad misericordiam.
Este şi cazul fragmentului de mai sus, în care se regăsesc cuvinte care trezesc aproape
instantaneu senzaţia de empatie cu cei mai nenorociţi dintre români: „prost îmbrăcat”, „prost
hrănit”.
Sofismele corespunzătoare regulii 2 apar, în primul rând, prin eschivarea de la îndatorirea
de a proba afirmaţiile: prezentarea unui punct de vedere ca evident, garantarea personală a
justeţii punctului de vedere sau oferirea unui punct de vedere impermeabil la critică. În plus, se
poate transfera îndatorirea de a proba. În logica tradiţională, acestor încălcări la corespund

36
argumentum ad ignorantiam şi transferul îndatoririi de a proba. În discursul juridic, clasa
aceasta de sofisme apare îndeosebi sub forma unor argumentări în care o parte se autocitează
sau în care aceasta se plasează discursiv în preajma principiilor înalte pentru a nu putea fi
criticat.
Sofismele reprezentării punctelor de vedere apar prin violarea regulii 3. Există două
modalităţii principale de încălcare a regulii. Prima vizează atribuirea unei poziţii fictive
celeilalte părţi şi se instanţiază prin revendicarea solemnă a poziţiei opuse, prin atribuirea de
referinţe la viziunea grupului din care provine adversarul şi prin atacarea unui opozant
imaginar. A doua se realizează prin deformarea poziţiei celeilalte părţi prin scoaterea
enunţurilor din context, simplificarea excesivă şi eliminarea nuanţelor şi rezervelor şi prin
exagerări ca radicalizarea şi generalizarea. În logica tradiţională, unele dintre aceste violări le
regăsim sub denumirea de argumentul omului de paie. Aplicate discursului juridic, aceste
sofisme iau forma denaturării sau trunchierii afirmaţiilor adversarului, pentru a le face mai uşor
criticabile sau pentru a reliefa diverse inconsecvenţe.
Sofismele de apărare (încălcarea reguli 4) constau în realizarea unui raţionament non-
pertinent, care nu se referă la discuţia în curs, sau prin apărarea unui punct de vedere prin
mijloace persuasive (apelul la emoţiile auditoriului sau etalarea propriilor calităţi). În logica
tradiţională, sofismul echivalent poartă numele de ignorantio elenchi.
Ignorarea tezei prin specularea emoţiilor este o tehnică prin care oamenii încearcă
folosirea empatiei pentru a câştiga capital. Se apelează, astfel, la sensibilitatea celuilalt. Pentru
aceasta, prima regulă este ca omul să surprindă, să facă ceva neaşteptat pentru a provoca
reacţie. A doua regulă este următoarea: reacţia trebuie să pară autentică, în caz contrar
riscurile de dezavuare cresc exponenţial.
Sofismele premiselor implicite (încălcarea regulii 5) se realizează prin respingerea unei
premise implicite şi prin forţarea unei premise implicite. Nu apar echivalenţe cu sofisme din
logica clasică. Spre exemplu, atunci când un om politic vorbeşte despre corupţia clasei politice,
el încearcă introducere unei premise implicite, cum că ar fi altfel, diferit de ceilalţi politicieni.
În concluzie, clasele de sofisme prezentate mai sus oferă un arsenal bogat de tehnici prin
care diverse tipuri de formule lingvistice se substituie relevanţei discursive. Acest lucru dă atât
posibilitatea atacării adversarului, cât şi evitării situaţiilor discursive neconvenabile.

II.8.1 Maxima modalităţii în raport cu forma argumentării

Maxima modalităţii pe dimensiunea forma argumentării se referă la atingerea finalităţii

coerenţă, întrucât presupune dezambiguitatea sintactică şi evitarea sofismelor ambiguităţii.
Ambiguizarea sintactică se realizează, la nivelul cuvântului, prin omonimie, la nivelul frazei
prin amfibolie, la nivelul constructelor transfrastrice se realizează prin accent, calambur, non-
coerenţa structurală.
Omonimia este un fenomen lingvistic care operează la nivel fonologic, prin faptul că
două cuvinte se pronunţă aproximativ în acelaşi fel, dar au semnificaţii şi grafie diferite (bed-
bad), sau la nivel morfologic, când un segment din serie acceptă diverse articulaţii 48. Spre
exemplu, cuvintele eteroclit / heteroclit, anostă / anu ăsta, Elţân/ la El ţin.

48
De AGOSTINI, Enciclopedia de Filosofie şi ştiinţe umane, Editura ALL, Bucureşti, 2004, p.
771.
37
 La nivelul frazei, ambiguitatea sintactică poartă numele de amfibolie. Aceasta poate
apărea din posibilitatea existenţei a două structuri sintactice diferite
Accentul este procedeul prin care pronunţare mai intensă, pe un ton mai înalt a unei
silabe dintr-un cuvânt sau a unui cuvânt dintr-un grup sintactic produce modificări în
interpretarea discursului enunţat. Fie exemplul:

„I I: Adică n-aţi afirmat aşa ceva, sau ce să înţeleg?

E C: Nu... am afirmat. „
(Antena 1, noiembrie 1996)

În funcţie de cum este pus accentul, afirmaţia lui E C poate însemna că nu a afirmat sau
opusul, a afirmat.
Calamburul este jocul de cuvinte bazat pe echivoc, pe asemănarea sonoră a unor
cuvinte cu sens diferit. Non-coerenţa structurală este acel tip de ambiguitate apărut ca rezultat
al lipsei de legături logice între frazele şi paragrafele unui discurs. Regăsim aici, în cazul
discursului politic, fenomenul beţiei de cuvinte.
Ambiguitatea apare şi din cauza folosirii figurilor retorice. Ambiguitatea acestora este
susţinută şi de definirea pe care o oferă ambiguităţii (în domeniu literar) William Empson.
Astfel, acesta considera că pentru acest termen „este relevantă orice nuanţă verbală, oricât de
vagă, care dă loc unor reacţii alternative la aceeaşi expresie a limbii”49. În acest context,
figurile retorice sunt ambigui întrucât vizează în principal un tip de folosire a limbajului care
pune accent nu pe argumentaţie, ci pe folosirea acelor asociaţii de cuvinte şi care, pe lângă
faptul că ies în evidenţă prin formule-şoc, prin asocieri neobişnuite, mai au şi proprietatea de a
sugera mai mult decât denotă.
Aşadar, pentru a avea impact, discursul juridic trebuie să fie, minimal, non-
contradictoriu: nu poate afirma a şi non-a. În plus, trebuie să evite ambiguităţile sintactice,
acestea afectând, de cele mai multe ori, atât percepţia, cât şi înţelegerea enunţărilor.

II.8.2. Abateri de la maxima modalităţii în raport cu forma argumentării

Sofismele utilizării limbajului apar ca urmare a încălcării regulii 10 şi se înfăptuiesc prin

exploatarea obscurităţilor limbajului (obscurităţi structurale, implicitul, imprecizia, vaguitatea)
şi a ambiguităţilor (de ordin sintactic). În logica tradiţională, acestora le corespunde sofismul
ambiguităţii. În textul următor vom identifica un astfel de sofism:

„A fost discuţie în legătură cu treaba aceasta: cum se formulează dreptul de proprietate

sau garantarea proprietăţii? Nu poate fi. Şi s-au dat explicaţii la vremea respectivă. Mă
miră că dânsul, cu pregătire juridică, a omis acest dialog, aceasta discuţie asupra temei.
Proprietatea nu poate fi garantată, a garanta proprietatea înseamnă să limitezi dreptul
omului de a dispune asupra proprietăţii lui, când îşi înstrăinează proprietatea, ci are
dreptul să o înstrăineze, să o vândă; sau intră în faliment o întreprindere: ce înseamnă
garantarea de către Constituţie a proprietăţii? Şi dacă falimentează o întreprindere?
Deci ceea ce garantează este dreptul de proprietate care îi oferă inclusiv şi dreptul să
înstrăineze proprietatea. Deci este o chestiune pe care juriştii au lămurit-o pe deplin.”
(Ion Iliescu, Turneul candidaţilor, Antena 1, noiembrie 1996)

49
William EMPSON, Şapte tipuri de ambiguitate, Editura Univers, Bucureşti, 1981, p. 33.
38
 În discursul de mai sus, se identifică folosirea vagă a termenilor de „garantarea
dreptului de proprietate” şi „garantarea proprietăţii”. Astfel, se regăseşte o ambiguitate
semantică a termenului „a garanta proprietatea”, dar şi mutarea sensului dinspre viziunea
juridică (conform căreia garantarea proprietăţii este o formulă constituţională de protejare a
proprietarului de silniciile statului) înspre o perspectivă contrară (în care a garanta proprietatea
înseamnă să limitezi dreptul omului de a dispune asupra proprietăţii lui).
La nivelul frazei, ambiguitatea sintactică poartă numele de amfibolie, definindu-se ca
posibilitate de identificare a două structuri sintactice diferite într-unul şi acelaşi enunţ. În planul
oralităţii, propoziţia Băsescu spune Tăriceanu minte este ambiguă. La fel şi în utilizarea sa
scrisă, dacă nu intervin precizări prin punctuaţie. Astfel, în funcţie de modul în care sunt puse
semnele de punctuaţie, fraza poate avea două înţelesuri opuse: 1. În interpretarea Băsescu,
spune Tăriceanu, minte, înţelesul este că Băsescu minte, în opinia lui Tăriceanu; 2. În
interpretarea Băsescu spune: Tăriceanu minte, sensul este opus faţă de cel din prima variantă.
Folosirea sofismelor ambiguităţii oferă, pe de o parte, posibilitatea de-a clama
susţinerea adecvată a anumitor teze. Pe de altă parte, în cazul în care situaţia nu mai este
favorabilă actorului public, îi oferă oportunitatea de a retracta cele spuse, mergând pe celălalt
sens al raţionamentului.

MBAJUL DISCURSULUI JURIDIC

II.9.1. Maxima calităţii în raport cu limbajul

Una şi aceeaşi idee poate să apară în multiple învelişuri lingvistice. Preluând

terminologia lui Charles Bally50, fiecare enunţ este constituit dintr-un „dictum” (conţinut) şi un
„modus” (punct de vedere). Astfel încât analiza mecanismului calităţii pe dimensiunea
învelişul argumentării discursului juridic trimite, pe de o parte, la problematica exprimării
retorice a dictumului, iar, pe de altă parte, la domeniul modalizării. Ansamblul acestora va fi
denumit ca atractivitate, iar aplicarea maximei calităţii la acest nivel presupune folosirea unui
limbaj care să transmită cât mai elocvent tezele susţinute.
În plan retoric, atractivitatea desemnează abilitatea limbajului de a exprima un discurs
în aşa fel încât acesta să aibă impact maxim asupra preopinenţilor. Ordinea retorică vizează în
principal un tip de întrebuinţare a limbajului care pune accent pe folosirea acelor asociaţii de
cuvinte care, pe lângă faptul că ies în evidenţă prin formule-şoc, prin asocieri neobişnuite, mai
au şi proprietatea de a sugera mai mult decât denotă. Nu există proceduri retorice care că
garanteze succesul, însă pot fi evidenţiate, pentru discursul juridic, câteva tehnici care
facilitează acest lucru: sloganul, interogaţia retorică, metafora, inversiunea, repetiţia.
Sloganul este o formulă de dimensiuni relativ reduse, formulată în aşa fel încât să fie
uşor de reţinut. Se utilizează, pentru aceasta, atât asocieri lingvistice originale, cât şi elemente
care conferă ritm, rimă, melodicitate. Gabriel Thoveron a determinat şapte reguli care trebuie
respectate pentru atingerea efectului maxim. Astfel, sloganul trebuie să fie sonor, scurt, să fie
original. Apoi, trebuie să fie credibil, să fie complet, adică suficient sieşi, să fie în pas cu
timpul şi să dăinuie chiar şi când situaţia se schimbă51.
Exemple de slogan:

50
Charles BALLY, Linguistique générale et lingvistique française, A Francke sa, Berna, 1994.
51
Gabriel THOVERON, Comunicarea politică azi, Editura Antet, Oradea, 1996, p. 130.
39
 Nimeni nu este mai presus de lege;
Necunoaşterea nu te absolvă de vină.

Interogaţia retorică este acel tip de întrebare care nu este interesată de răspuns, ci se
constituie de fapt într-o aserţiune mascată. Iată o exemplificare:

“Cui i-e frică de Sorin Oprescu? Pe cine a supărat Sorin Oprescu? L-am supărat cumva pe
domnul Geoană? Am supărat cumva pe ceilalţi lideri de partid? De ce să le fie frică? Că sunt cu
20 de puncte deasupra celorlalţi candidaţi? Se teme cumva primarul general al capitalei? Le e
frică că pot să deschid dulapul din care să cadă câţiva scheleţi închişi cu cheia?".
(Sorin Oprescu, Declaraţie de presă în campania pentru
Primăria Municipiului Bucureşti, mai 2008)

Propoziţiile de mai sus delimitează un şir de întrebări retorice, întrucât nu asistăm la

enunţuri interogative obişnuite. În cazul acesta, nu se aşteaptă răspuns, ci se enunţă o serie de
afirmaţii: unora le este frică de intrarea în cursă a lui Sorin Oprescu; unii lideri sunt supăraţi de
candidatura la primărie, inclusiv Mircea Geoană; frica şi supărarea sunt cauzate de cele „20 de
puncte deasupra celorlalţi candidaţi”.
Metafora „implică o relaţie între entităţi conceptuale distincte, pentru care
caracteristicile asociate uneia dintre acestea (denumită sursă sau vehicul) sunt utilizate pentru a
o înţelege sau a o reprezenta pe cealaltă (ţintă sau subiect)52. Se transferă, astfel, diverse note
dintre un concept bine cunoscut către un altul care se doreşte a fi clarificat prin această
asociere.
Inversiunea este tehnica retorică prin care diverse elemente ale unui enunţ îşi schimbă
locul, rezultând combinaţii spectaculoase de sens, precum cea din textul următor:

„Domnilor… nu mai spuneţi că Bucureştiul este problema dumneavoastră! Dumneavoastră

sunteţi problema Bucureştiului!”

În fragmentul de mai sus nu avem de-a face cu operaţia logică a conversiunii, care ar
determina o relaţionare inferenţială între propoziţii, ci doar cu inversarea locului diverselor
entităţi de la nivelul frazei. Rezultatul este însă unul de efect.
Repetiţia este o tehnică de construcţie discursivă în care diverse elemente ale unui mesaj
sunt reluate.
În ceea ce priveşte modalizarea, aceasta trimite, direct sau implicit, la atitudinea
locutorului faţă de enunţul proferat. Definit ca „proces de evaluare şi de fixare a distanţei între
enunţuri şi enunţări, produs indisolubil legat de partenerii schimbului discursiv”53, termenul de
modalitate a beneficiat, iniţial, de un tratament logic, ulterior analizele asupra acestuia
extinzându-se prin aportul lingvisticii, pragmaticii, filosofiei. Astfel, sunt delimitate modalităţi
alethice (necesar, contingent, posibil, imposibil), epistemice (sigur, contestabil, plauzibil,
exclus), deontice (obligatoriu, facultativ, permis, interzis)54.
Folosirea unor astfel de modalităţi afectează forţa unui enunţ, pentru că are efect diferit
afirmarea acelaşi modus cu dictumuri diferite. Enunţurile „sunt sigur că X” şi „este posibil că
X”, deşi spun acelaşi lucru, marchează diferenţa mari de atitudine a locutorului faţă de
afirmaţie.

52
Lionel WEE, Constructing the source: metaphor as a discourse strategy, în: Discourse Studies, SAGE
Publications, London, Thousand Oaks, CA and New Delhi, vol 7(3), 2005, p. 363.
53
Eileen APELBAUM et alii, Signalisasion des contextes modaux dans le français
d’apprenants arabophones, Princeton University Press, Aix-en-Provence, 1991, p. 39.
54
Violaine de NUCHÈSE, Jean-Marc COLLETTA, Guide terminologique pour l’analyse des discours, Peter
Lang, Berna, 2002, pp. 114-121.

40
 Dacă utilizăm termenul de forţă pentru a desemna gradul de adeziune al locutorului faţă
de enunţ, atunci modalităţile se pot ordona pe o axă cu sens descendent, spre exemplu de la
„necesar” spre „imposibil” pentru cele alethice. În această situaţie, putem vorbi de o dialectică
a utilizării forţei modalităţii în cadrul unui discurs. Dacă un actor social vrea să convingă
auditoriul de adevărul unui fapt, atunci, el trebuie să utilizeze un modus cu o forţă maximă,
care să nu dea loc la puneri la îndoială. Una este să susţii că „este posibil să se fi fraudat
alegerile” şi altul este efectul când se exprimă „s-au furat alegerile” sub marca implicită a
necesităţii.
Pe de altă parte, când se doreşte a se insinua ceva, care s-ar putea uşor dovedi ca fiind
fals, locutorul nu trebuie să ataşeze un modus puternic, ci unul care să ofere posibilitatea de
retragere şi reformulare. În plan logic, se utilizează modalitatea alethică „este posibil”, dar în
plan lingvistic apar formulări de genul „am auzit că”, „se vorbeşte” etc..
Varietatea limbajului conduce la creionarea unor atitudini discursive ale căror
modalităţi nu sunt neapărat standardizate, ci sunt relative la un context specific. Astfel,
discursivitatea politică naşte curiozităţi semantice al căror sens pragmatic este însă unul de
succes:
„Eu nu promit! Eu realizez!”
(Marian Şerban, Declaraţie de presă, 18 Februarie 2008)

„Convenţia Democratică va îndeplini cu stricteţe următoarele obligaţii, pe care şi le asumă cu

fermitate, în baza unor studii realiste, responsabile şi îndelungate, dacă va primi votul
majorităţii românilor."
(Convenţia Democratică din România, Contractul cu România, noiembrie 1996)

Eludarea regulilor promisiunii electorale prin nesocotirea, după fiecare scrutin, a

programului asumat a condus la căutarea unor formule a căror impact să fie mai mare decât al
promisiunii. Astfel, în campania electorală, promisiunea este actul discursiv prin care se enunţă
ceea ce un candidat doreşte să facă. Încercarea de a depăşi promisiunea prin formula „Eu
realizez!” trimite la un non-sens: la prezent formula nu are semnificaţie, iar dacă se referă la
viitor, atunci ar fi o promisiune! Similar, din punct de vedere pragmatic, asumarea unui
„contract”, care stipulează „obligaţii”, are o forţă mai mare decât a unei simple promisiuni,
dând aparenţa unei posibilităţi de sancţiune legală, şi nu doar morală. În fapt, nu este contract,
ci doar o promisiune de acţiune.
Aşadar, conjugarea dictumului cu modusul necesită folosirea unui limbaj atractiv cu
dozarea adecvată a forţei discursive. Prin urmare, pentru ansamblul dictum-modus, am putea
rezuma demersul constructiv sub maximele „fii atractiv!” şi „foloseşte modusul optim!”.

II.9.2. Încălcări ale maximei calităţii în raport cu limbajul

Veridicitatea unui enunţ suferă modificări atunci când emitentul său decide să
folosească, pentru a-i creşte impactul, strategii retorice. Acest lucru se întâmplă deoarece
aplicarea anumitor mijloace retorice afectează atât sensul enunţului, cât şi eventuala sa valoare
de adevăr. Exemple pentru aceste modificări se pot identifica prin evidenţierea impactului unor
tehnici precum ironia, conotaţia sau peiorativul asupra interpretării enunţurilor. Putem adăuga
comparaţiile forţate care pot fi legitimate de caracterul lor poetic sau amuzant, exagerarea,
sarcasmul, sau atribuirea unei apartenenţe considerată de auditor negativă. Astfel de tehnici,

41
de multe ori cu efect discursiv devastator, folosesc libertatea procedurală rezultată din maxima
necooperantă a calităţii. Vom ilustra această idee pe cazul peiorativului şi ironiei.
Peiorativul este un cuvânt sau o expresie având conotaţii negative, prin care se
etichetează un adversar politic. În textul următor apare un astfel de mijloc retoric:

"Mircea Geoană s-a purtat ca un prostănac între cele două tururi de scrutin ale prezidenţialelor,
când s-a dus prin ţară şi a spus că UDMR va fi alături de PSD la guvernare".
(Ion Iliescu, Şedinţa grupului senatorial PSD, Adevărul, 1 Martie 2005)

Folosirea cuvântului „prostănac” la adresa lui Mircea Geoană, proaspăt ales preşedinte
al PSD, i-a creat reale deservicii acestuia. Ineditul sintagmei a creat o explozie de citări în
mediul electronic, o simplă căutare a termenilor alăturaţi „Geoană” şi „prostănac” ducând la
peste 30.000 de utilizări. În fapt, însă, etichetarea este un mijloc important de micşorare a
valorii adversarului.
Ironia este acel procedeu lingvistic prin care se introduce un element retoric într-un
enunţ (ton, expresia feţei, o contradicţie flagrantă etc.), astfel încât acesta nu mai este
interpretat în sensul propriu, ci ca abatere.

II.10.1. Maxima cantităţii în raport cu limbajul

Adecvarea cantităţii la învelişul argumentării presupune o analiză a interdependenţelor

nivelurilor verbal (cu ajutorul cuvintelor), para-verbal (tonalitatea şi inflexiunile vocii, ritmul
vorbirii, pauzele, ticurile verbale) şi non-verbal (gesturi, mimică). Studiile asupra acestor
niveluri reflectă contribuţiile lui Albert Mehrabian, care le-a fixat sub denumirile de verbal,
vocal şi vizual (3V)55. Autorul este probabil mai cunoscut pentru ecuaţia „Total = 7% verbal +
38% Vocal + 55% vizual”, extinsă nepermis la nivelul întregii comunicări, chiar în condiţiile în
care însuşi Albert Mehrabian preciza că “această ecuaţie sau altele referitoare la relativa
importanţă a mesajelor verbale sau non-verbale sunt derivate din experimente privind
comunicarea atitudinilor sau sentimentelor (plăcut, neplăcut). Cu excepţia cazului în care un
comunicator vorbeşte despre atitudinile sau sentimentele proprii, aceste ecuaţii nu sunt
aplicabile”56. Dincolo de stabilirea unor procente aproximative, esenţială este importanţa
acordată şi altor dimensiuni ale comunicării decât cea strict verbală. Axioma Şcolii de la Palo
Alto, „este imposibil să nu se comunice”57, este o altă expresie a acestei idei.
Nivelurile verbal, para-verbal şi non-verbal vizează construcţia unui discurs care, pe
această dimensiune, trebuie să îndeplinească dezideratul credibilităţii, deoarece aceasta
presupune un limbaj consistent cu indicaţiile şi cu spaţialitatea corpului. Rezultă o primă
cerinţă: mesajele transmise pe cele trei niveluri trebuie să fie coerente. Dacă auditoriul
sesizează o contradicţie între vorbe („sunt cinstit”) şi restul mesajelor (picioarele încrucişate,
privirea evazivă, ton nesigur etc.), atunci întreg discursul este lipsit de credibilitate.

55
Albert MEHRABIAN, Silent messages, Wadsworth, Belmont, California, 1971, pp. 12-76.
56
Albert MEHRABIAN, op. cit., p. 231.
57
Paul WATZLAWICK, Janet HELMICK BEAVIN, Don JACKSON, Une logique de la
communication, Éditions du Seuil, Paris, 1972, p. 72
42
 Nivelul verbal presupune un sistem de limitări în două sensuri. Pe de o parte, absenţa
dimensiunii expresive conduce la un discurs sec, tehnic, previzibil, uneori chiar plicticos. Pe de
altă parte, abuzul de figuri retorice conduce la posibilitatea tratării ca „neserios”. Astfel încât
fixarea „justei măsuri” în construcţia învelişului discursiv este dificil de realizat, însă limbajul
verbal trebuie să evite extremele delimitate mai sus.
În plan non-verbal şi para-verbal, vorbim de influenţa corpului şi a manifestărilor
acestuia asupra discursului. Doi oameni care rostesc acelaşi text în faţa aceluiaşi tip de audienţă
vor obţine rezultate diferite, întrucât se poate susţine o primordialitate a nivelurilor para-
verbal şi non-verbal asupra celui verbal. Dacă un actor social rosteşte ceva, iar limbajului
trupului spune contrariul, receptorul consideră credibil cel de al doilea mesaj, întrucât este mai
strâns legat de dimensiunile inconştiente, incontrolabile ale manifestărilor individului.
Limbajul verbal este mai uşor de controlat şi de educat decât manifestările non-verbale.
Interacţiunea dintre acestea transformă mesajul. Un discurs sec din punct de vedere lingvistic
devine credibil şi interesant prin spectaculozitatea non-lingvistică.
Acordul dintre nivelurile limbajului trebuie urmat şi în ceea ce priveşte diversele
ipostaze discursive în care un actor social se transpune. Unii politicieni trezesc simpatie atunci
când intră într-un alt registru discursiv decât cel politic. Amintim aici faptul că preşedinţii
SUA, Bill Clinton şi George W. Bush au cântat public în diferite ocazii, precum şi unii
politicieni români (Ludovic Orban). Din această perspectivă, ei doresc a se înfăţişa drept
populari.
În toate cazurile, astfel de practici stârnesc atitudini în public, ceea ce, în cele din urmă,
conduce la creionarea unei poziţii faţă de actorul social. Bineînţeles, în plan pragmatic, maxima
ar putea fi formulată astfel: fă astfel încât să stârneşti sentimente pozitive şi să eviţi atitudinile
negative.
Aşadar, credibilitatea derivă din folosirea optimă a resurselor verbale, vocale şi
vizuale ale discursului. În plus, este necesară şi coerenţa mesajelor transmise pe cele trei
niveluri.

II.10.2. Abateri de la maxima cantităţii în raport cu limbajul

La acest nivel întâlnim tehnici care substituie relevanţei discursive farmecul personal
al omului politic. Ansamblul acestora poartă numele de seducţie, iar aceasta este „un mecanism
care ţine de graţie şi care nu poate fi întru totul calculat şi determinat” 58. Este vorba aici de
influenţa corpului şi a privirii asupra auditoriului prin intermediul unor componente precum
aura, carisma, şarmul, fascinaţia. Ne vom opri doar asupra a două cazuri de folosire a tehnicilor
de seducţie, aflate la poli opuşi din punct de vedere al mecanismelor folosite: seducţia prin
influenţa trupului şi specularea carismei.
În ceea ce priveşte prima tehnică, remarcăm faptul că unii actori sociali au folosit
această tehnică şi au ajuns în anumite funcţii, deşi se utilizează resurse care nu au legătură cu
fişa postului. Amintim pe actriţa porno Ciociolina, care a devenit deputat în Parlamentul Italiei.
În acest caz, avem de a face cu asumarea explicită a seducţiei prin intermediul corpului.
Bineînţeles, fiecare încearcă să speculeze o astfel de influenţă, dar majoritatea îşi impun limite
care ţin de seriozitate. Când, în schimb, o astfel de calitate nu mai poate fi asumată, precum în
cazul actriţei porno, se speculează alte tipuri de nevoi umane.
Cealaltă tehnică vizată în acest subcapitol este specularea carismei. Prin aceasta
înţelegem farmecul personalizat al unui actor politic, un amestec de între putere şi atracţie, care

58
Lionel BELLENGER, La persuasion, Presses Universitaires de France, Paris, 1985, p. 8.
43
nu exclude neapărat influenţa frumuseţii fizice, dar care nu se reduce la aceasta. Pentru Max
Weber, carisma este "o calitate a unei personalităţi în virtutea căreia aceasta este considerată
extraordinară şi este tratată ca fiind dotată cu puteri sau calităţi supranaturale, supraumane sau
cel puţin excepţionale”59. Personalităţile posedând această calitate sunt portretizate de Weber
ca producând efecte emoţionale şi vitalizante. Acestea apar în momentele de regres a ordinii
tradiţionale, dar şi în opoziţie cu ordinea raţional-birocratică. Specularea discursivă a carismei
este posibilă, însă aplicabilă unui număr extrem de redus de actori sociali, întrucât este mai
mult o chestiune de har şi mai puţin de tehnică discursivă. În plus, ea depinde şi de starea
publicului, de cele mai multe ori schimbătoare.
Aşadar, folosirea seducţiei trebuie să ţină cont, pe de o parte, de riscurile
decredibilizării prin folosirea excesivă a frumuseţii fizice, şi, pe de altă parte, de raritatea
carismei şi de impredictibilitatea acesteia, atât din punctul de vedere al calităţilor prezumate
ale liderului (acesta nu trebuie să greşească), cât şi din punct de vedere al publicului (acesta
poate să-şi piardă atracţia faţă de lider).

II.11.1. Maxima relaţiei în raport cu limbajul

Societatea contemporană nu este un loc simbolic mort, în care semnificaţiile sunt preluate
şi transmise ad literam. Dimpotrivă, are loc în permanenţă o transformare a simbolurilor, cu
procese contrare: desacralizare şi resemnificare. Influenţele tehnologice au şi ele rolul lor,
sunetele şi imaginile radiofonice şi televizuale marcând posibilităţi noi de exploatare a
simbolurilor.
Construcţia discursului juridic creşte în relevanţă atunci când limbajul folosit este unul
semnificant pentru public, iar acest aspect trimite la simbolistica discursului juridic. În această
situaţie, delimitarea mecanismului relaţiei pe dimensiunea învelişul argumentării presupune
analiza funcţiei simbolice a limbajului şi trecerea în revistă a categoriilor de simboluri.
Comportamentul uman este şi o activitate structurată prin intermediul simbolurilor.
Ernst Cassirer consideră că „omul nu mai trăieşte într-un univers pur fizic, el trăieşte într-un
univers simbolic. Limbajul, mitul, arta şi religia sunt firele diferite care ţes reţeaua simbolică
… a experienţei umane”60. Astfel, funcţia socială a simbolului este prezentă în discurs deoarece
“aceasta este întotdeauna expresia indirectă a unei structuri formale ce se impune în discurs şi
nu poate fi analizată fără acesta”61. Simbolul nu trebuie confundat cu semnul, care este
deţinătorul funcţiei semnificante. El nu este un simplu purtător al funcţiei semnificante, pe care
noi îl interpretăm în mod direct prin raportare la obiectele desemnate, ci un sistem semnificant
de grad secund. Aşadar, funcţia simbolică este „inseparabilă de discurs, prin aceasta înţelegând
că implică reguli sociale, interdicţii, adeziuni, reprezentări sau credinţe”62.
„Accesul la putere şi exerciţiul acesteia este indisociabil aproprierii de simboluri şi de
semne, precum şi impunerii de coduri şi ritualuri”63. Simbolul este un limbaj care trimite la
anumite reprezentări care dau sens acţiunii oamenilor şi societăţilor. El a însoţit toate acţiunile
juridice, politice şi religioase. Balanţa, steagurile, zvastica, secera şi ciocanul, trei trandafiri

59
Max WEBER, Economy and Society, University of California Press, Berkeley, 1978, p. 242.
60
Ernst CASSIRER, Eseu despre om, Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 43.
61
Vasile Sebastian DÂNCU, Comunicarea simbolică. Arhitectura discursului publicitar,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003, p. 20.
62
Edmond ORTIGUES, Le discours et le symbol, Aubier, Paris, 1962, p. 190.
63
Marlène COULOMB-GULLY, La démocratie mise en scènes, CNRS Éditions, Paris, 2001,
p. 70.
44
sau cheia şi-au adus la rândul lor aportul în îndeplinirea scopurilor discursului. Simbolul poate
avea, astfel, mai multe funcţii: de legitimare, de ierarhizare a valorilor, de moralizare, de
mobilizare, de valorizare.
Simbol poate deveni orice: un cântec – Deşteaptă-te, române, o imagine –copilul de pe
baricadele Revoluţiei Române din 1989, un obiect - ţeapa, un slogan – Libertate, Egalitate,
Fraternitate.
Realizând un inventar al obiectelor simbolice, Marlène Coulomb-Gully consideră că cele
mai întâlnite sunt drapelele, siglele politice, şi culorile– pe linia simbolurilor vizuale, imnuri,
muzică de ambianţă, slogane – pe linia simbolurilor auditive, eroi şi evenimente fondatoare –
pe linia simbolurilor narative64 (acestea din urmă ţin de limbajul politic, definit în sens strict).
Drapelul este unul dintre cele mai folosite simboluri vizuale. Jocurile de culori, utilizarea
altor elemente grafice individualizează acest simbol şi îi conferă forţa persuasivă. Orice
instituţie are o siglă, care este folosită peste tot, de la afişe, steaguri, comunicate de presă şi
până la apariţiile televizate ale liderilor (ca insignă pe rever). Siglele sunt simboluri grafice
care trimit la un sens, la o imagine de la care se revendică grupul respectiv. Se utilizează şi
sloganuri, însă uzajul acestora nu este exclusiv sonor, ci şi vizual, ele apărând şi pe afişe şi
spoturi audio-video.
La taxonomia propusă putem adăuga şi ritualul, în calitatea acestuia de acţiune
semnificantă. Ritualurile apar sub forma comemorărilor oficiale, a ceremoniilor de investire.
În viziunea lui Murray Edelman, ritualul este „activitatea motrice care îi implică în mod
simbolic pe participanţii la o activitate comună, unindu-i pe baza activităţilor şi intereselor
comune. În plan politic, cele mai relevante rituri vizează şi participarea maselor. Ceremoniile
patriotice afirmă măreţia, eroismul şi nobleţea naţiunii”65.
În planul limbajului juridic, simbolurile iau forma valorilor şi a naraţiunilor cu rol
legitimator. Valoarea este „o judecată a atributelor percepute şi/sau a căilor de realizare a
scopurilor, asociate de obicei cu atitudinile”66, iar, în discursul juridic, valorile apar ca
modalităţi de justificare sau de condamnare a unor opinii, atitudini sau acţiuni. Exemple de
valori sunt libertatea, egalitatea, bunăstarea, dreptatea.
În planul simbolurile narative, Marlène Coulomb-Gully introduce eroii şi evenimentele
fondatoare, însă se poate adăuga şi mitul. Eroii şi naraţiunile despre aceştia sunt folosite de
către discursul politic drept puncte de plecare pentru construirea unui sistem de semnificaţii
pozitive pentru partidul sau candidatul emitent. Fiecare încearcă să se asocieze cu eroi care au
un impact cât mai mare asupra publicului ţintă: Ioana d’Arc, Charles de Gaulle pentru francezi,
Mihai Viteazul, Vlad Ţepeş, Tudor Vladimirescu pentru români. Sunt utilizate şi alte exemple
de figuri reprezentative politice sau dintr-un alt domeniu: Mihai Eminescu, Titu Maiorescu,
Nicolae Titulescu, Iuliu Maniu.
Mitul este o naraţiune despre evenimente din trecut, într-o reprezentare asumată colectiv.
Funcţia miturilor este una fondatoare, ele fiind marile povestiri legitimatoare ale unui sistem
politic, ale unei ordii sociale existente sau dezirabile.
Nevoia de mitologie apare deoarece mitul are o mare capacitate mobilizatoare, născută
din dubla ipostază a acestuia: de produs şi de producător al realităţii sociale. Pe baza miturilor
politice se legitimează anumite obiective şi acţiuni prezente sau viitoare.

64
Marlène COULOMB-GULLY, La démocratie mise en scènes, CNRS Éditions, Paris, 2001,
pp. 71-77.
65
Murray EDELMAN, Politica şi utilizarea simbolurilor, Editura Polirom, Iaşi, 1999, pp. 24-
25.
66
Tim O’SULLIVAN et alii, Concepte fundamentale din ştiinţele comunicării şi studiile
culturale, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 350.
45
 Departe de a fi doar o poveste, efortul mobilizator al mitului poate fi extrem de nociv.
Spre exemplu, nazismul a utilizat mitul conspiraţiei pentru a legitima atât ascensiunea la
putere, cât şi Holocaustul. Chantal Millon-Delsol consideră că naţional-socialismul se poate
caracteriza drept „o gândire a spaimei. El vânează inamici potenţiali, bănuiţi că ar dori moartea
civilizaţiei. Este o ideologie bazată pe certitudinea unui complot imaginar urzit împotriva sa şi
pe certitudinea conjugată şi paralelă a propriei excelenţe. Această gândire negativă este
dominată de obsesia decadenţei şi a morţii”67, dublată de o ideologie a perfecţiunii visate, a
transformării naturii umane, ideologie a unei societăţi fără pată. Spre deosebire de comunism,
societatea ideală nu se mai naşte din dominaţia terorizantă a unei clase, ci a unei rase. Rasa
pură şi consacrată mântuirii înlocuieşte clasa maculată. Însă o aşteptare a acestui paradis
terestru presupune desemnarea unui ţap ispăşitor, vinovat de decăderea prezentă, care
reprezintă rădăcina răului şi care trebuie eliminat. Evreii au constituit modelul perfect al acestui
ţap ispăşitor. Nazismul proclamă societatea perfectă şi, complementar, ca mod de a o atinge,
teroarea şi lichidarea unei părţi a societăţii.
Cercetările asupra propagandei, inclusiv cele ale lui Gustav le Bon68 sau Serge
Moscovici69, subliniază faptul că trebuie înţeles că un individ trebuie convins, iar o masă
trebuie sugestionată. Tratând masele în funcţie de criterii care sunt specifice indivizilor nu
putem ajunge decât la o neînţelegere care înseamnă eşecul discursului. Politica trebuie să
urmeze legile naturii umane, iar pentru asta trebuie să le cunoască. Trebuie ştiut că trecutul
domină prezentul în materie de autoritate, că tradiţia copleşeşte modernitatea vie. Astfel, dacă
vrem să influenţăm trebuie să accedem la straturile arhaice ale psihicului şi să înţelegem
politica ca fiind o formă raţională de exploatare a fondului iraţional al maselor. Pentru a realiza
acest lucru, discursul politic şi, în special, cel propagandistic uzează de simbol.
Aşadar, discursul juridic creşte în relevanţă atunci când se folosesc simbolurile.
Utilizarea acestora nu este însă lipsită de riscuri, pentru că asociaţiile pe care publicul le face
pentru un anumit simbol pot să fie şi defavorabile. Amintim aici vopsirea oraşului Cluj-Napoca
în culorile naţionale ale României: roşu, galben şi albastru. Băncile, stâlpii, fanioanele,
beculeţele, ornamentele, leagănele, toboganele şi chiar coşurile de gunoi au devenit tricolore în
timpul primarului Gheorghe Funar. „Clujul oferă imaginea unui oraş asediat şi cucerit, bucată
cu bucată”70. Supralicitarea unei categorii de simboluri „ar putea avea chiar un efect contrar:
acela de a coborî însemnele naţionale în derizoriu şi în trivial. Ce se poate spune astfel despre
gestul banal de a arunca o hârtie într-un coş de gunoi de pe stradă, atunci când recipientul în
cauză este tricolor? De aici până a imagina România ca o imensă ladă de gunoi nu este decât un
pas”71.

II.11.1. Încălcări ale macimei relaţiei în raport cu limbajul

Maxima necooperantă a relaţiei pe dimensiunea învelişul argumentării presupune

utilizarea unor figuri retorice care fie nu spun nimic, precum tautologii exprimate prin formule
de genul „este binecunoscut”, „se ştie că”, fie prin potenţarea efectului discursiv pe hiperbolei
sau inflaţiei de valori.

67
Chantal MILLON-DELSOL, Ideile politice ale secolului XX, Editura Polirom, Iaşi, 2002, pp.
53-54.
68
Gustav le BON, Psychologie des foules, Presses Universitaires de France, Paris, 1895.
69
Serge MOSCOVICI, Psihologia socială sau maşina de fabricat zei, Editura Polirom Iaşi,
1997.
70
Mihaela FRUNZĂ, Între obsesii naţionaliste şi fantasme religioase. O analiză simbolică a „Clujului tricolor",
în: JSRI, nr. 2, Cluj-Napoca, 2002, p. 160.
71
Mihaela FRUNZĂ, Între obsesii naţionaliste şi fantasme religioase. O analiză simbolică a
„Clujului tricolor", p. 159.
46
 Hiperbola este o figură de stil prin care se exagerează voit mărimea sau importanţa
reală a lucrurilor.
Inflaţia de valori constă în utilizarea acestora pentru a masca lipsa de argumente. În
plus, valorile posedă intrinsec şi o ambiguitate semantică, fapt care face ca intervenţia să fie
mai eficientă.
Aşadar, maxima necooperantă a relaţiei pe componenta învelişul argumentării a
discursului politic delimitează o serie de tehnici prin care diverse figuri retorice sunt folosite
pentru a produce publicului efecte de persuadare şi de manipulare.

II.12.1. Maxima modalităţii în raport cu limbajul

Politeţea este, simultan, o manieră de folosire a limbajului şi o formă prin care un

emitent poate clarifica sau ambiguiza conţinutul enunţurilor sale. Astfel încât maxima
modalităţii pe dimensiunea limbaj vizează dezideratul politeţii discursive. Fie textele
următoare:
(1) Închide uşa!
(2) Fii amabil, închide, te rog, uşa!
(3) Mă doare cumplit capul. Cred că este o uşă deschisă, pe aici, pe undeva.
Exemplul (1) exprimă un ordin, ceea ce implică o relaţie ierarhică între emiţător şi
receptor. Dacă această relaţie este formală, precum între un ofiţer şi un soldat, avem de a face,
suplimentar, cu afirmarea legitimă a superiorităţii. Dacă relaţia nu este formală, asistăm la o
încercare de impunere a superiorităţii, eventual chiar la un ritual de umilire. În ambele cazuri,
se încearcă a se transmite ideea unei superiorităţii. Exemplul (2) este o rugăminte, exprimată
într-o formă neutră. În sfârşit, exemplul (3), deşi este tot o rugăminte, aceasta este realizată
implicit, sub forma unor afirmaţii.
Toate cele trei propoziţii exprimă una şi aceeaşi idee: necesitatea acţiunii de închidere a
uşii. Dacă, în plan acţional, efectul este unic, în plan discursiv există diferenţe notabile prin
conotaţiile ataşate, trecând de la afirmarea superiorităţii, la rugăminte şi, mai departe, la
inducerea unei rugăminţi. Se vizează, aşadar, problematica politeţii. Uzual, prin comportament
politicos înţelegem respectarea normelor acceptate în genere într-un loc social. În pragmatică,
ea se constituie într-un principiu complementar celui al cooperării, care reglementează relaţiile
de comunicare şi de bunăvoinţă între colocutori.
Concepţia despre politeţe aparţinând autorilor Penelope Brown şi Stephen Levinson
porneşte de la fixarea sensului a două noţiuni: imagine negativă, prin care înţeleg dorinţa
fiecăruia de a acţiona conform propriilor principii şi intenţii, şi imagine pozitivă, trimiţând la
dorinţa fiecăruia de a se bucura de aprecierea şi acordul semenilor72. În cadrul dialogului,
intervin diverse strategii de apărare a imaginii proprii şi, eventual, de atac a imaginii
opozantului.
Geoffrey Leech formulează Principiul Politeţii (PP): „Minimalizează expresia opiniilor
nepoliticoase” sau, în varianta pozitivă „Maximizează expresia opiniilor politicoase”73.
Acestuia îi subsumează un de şase maxime:

72
Penelope BROWN, Stephen LEVINSON, Questions in Politeness. Strategies in Social
Interaction, Cambridge University Press, Cambridge, 1978, pp. 56-289.
73
Geoffrey LEECH, Principles of Pragmatics, Longman, New York, 1983, p. 81
47
 Maximele Principiului Politeţii:
„Maxima tactului
(a) Minimalizează pierderile celorlalţi; (b) Maximizează beneficiul celorlalţi.
Maxima generozităţii
(a) Minimalizează beneficiul pentru tine (b) Maximizează pierderile pentru tine
Maxima aprobării
(a) Minimalizează dispreţul pentru ceilalţi (b) Maximizează elogiile pentru ceilalţi
Maxima modestiei
(a) Minimizează elogiile pentru tine (b) Maximizează dispreţul pentru tine
Maxima acordului
(a) Minimalizează neînţelegerile între tine şi ceilalţi (b) Maximizează înţelegerile între tine şi
ceilalţi
Maxima simpatiei
(a) Minimalizează antipatia între tine şi ceilalţi (b) Maximizează simpatia între tine şi ceilalţi”74

Maximele 1, 3, 5 şi 6 sunt centrate asupra receptorului, în timp ce 2 şi 4 se referă la

emiţător. Maxima tactului ne recomandă, pentru a fi politicoşi, să folosim a treia formă de
exprimare. Maxima generozităţii presupune preferarea unei formulări de genul Se poate face
ceva pentru profesori? în locul lui Pot face ceva…?. Maxima aprobării constă, spre exemplu,
în maximizarea elogiilor pentru ceilalţi: Este meritul lui X că această lege a fost aprobată!
Modestia presupune minimizarea contribuţiei proprii: nu a fost mare lucru. Maxima acordului
recomandă centrarea pe elementele comune cu interlocutorul: suntem de acord că există
diferenţe. Ultima vizează micşorarea antipatiilor personale: faptul că suntem de la grupuri
care nu colaborează nu presupune neapărat că nici noi nu putem colabora.
Fie fragmentele următoare dintr-un interviu dat de Cristian Diaconescu, purtătorul de
cuvânt al Partidului Social Democrat:
„Ioana Lupea: Credeţi că mandatul lui Videanu a fost atât de dezastruos cum este perceput de
oameni?
Cristian Diaconescu: Nu, nu cred asta. Uneori, percepţia negativă o ia înaintea realităţii,
înaintea faptelor unei persoane publice. Se întâmplă cu noi toţi
Mircea Marian: Spuneţi că sunteţi un intelectual. Dar ce părere aveţi că pe lista PSD se află şi
Adrian Copilul Minune?
Cristian Diaconescu: M-a deranjat ideea că între un intelectual şi un administrator, între un
intelectual şi un om pragmatic nu se poate pune semnul egalităţii. Îmi amintesc de ’90, ’91, îmi
amintesc de ideea că intelectualii pot fi eradicaţi de pe faţa pământului, pentru că sunt inutili, că
ei nu produc. De aceea am apăsat ostentativ pe cuvântul intelectual, deşi şi ceilalţi candidaţi la
Primăria Capitalei sunt intelectuali. Pe de altă parte, nu e un concurs de frumuseţe. Probabil că
domnul de care spuneaţi dumneavoastră şi-a depus candidatura pe baza unei evaluări a ceea ce-
şi doreşte electoratul de acolo.”
(Interviu cu Cristian Diaconescu, Adevărul, 22 aprilie 2008)

Răspunsurile lui Cristian Diaconescu, consemnate în cadrul campaniei pentru Primăria

Municipiului Bucureşti, sunt în concordanţă cu principiul politeţii. Astfel, întrebarea adresată
de Ioana Lupea îi oferea posibilitatea unui atac la adresa fostului primar al capitalei, Adriean
Videanu. Totuşi, Diaconescu preferă să nu folosească această oportunitate şi să acţioneze
conform maximei simpatiei, minimizând defectele adversarului politic. Răspunsul la cea dea
doua întrebare ilustrează maxima modestiei, prin minimizarea meritelor proprii şi a
apartenenţei la categoria vizată: „şi ceilalţi candidaţi la Primăria Capitalei sunt intelectuali”.

74
Geoffrey LEECH, op. cit., p. 132.
48
 În limbajul juridic, politeţea poate fi folosită dual: ca stil pozitiv de colaborare discursivă
şi ca posibilitate de sancţionare a deviaţiilor celorlalţi. Primul este ilustrat de discursul lui
Cristian Diaconescu, apreciat chiar şi de adversarii politici ca unul elegant. Politeţea poate fi şi
o armă, atunci când dă posibilitatea unui actor de a ilustra, prin diferenţă, lipsa de educaţie şi de
cultură a dialogului pentru preopinent.
Fie fragmentul următor:
„Alex Ştefănescu: Înainte de toate, vroiam să vă ironizez (pe Mihai Tatulici, moderator şi
organizator, n.r.) că aţi adus un public ultra-select pentru monologurile lui Gigi Becali. Cred că
nu va mai avea norocul să fie asistat, auzit, ascultat de oameni de o asemenea calitate. În al
doilea rând….
George Becali: Păi dumneavoastră nu puteţi să faceţi nimic fără mine, domnu….
Alex Ştefănescu: Nu mi-am terminat fraza…
George Becali: Dumneavoastră nu puteţi să scrieţi dacă nu sunt oameni ca mine care să creeze
locuri de muncă şi oameni care să primească salarii…
Alex Ştefănescu: Domnule Becali, staţi să vă spun…
George Becali: Nu aveţi hârtie, nu aveţi stilouri, pe ce scrie dacă…
Mihai Tatulici: Domnule Becali, unii scriitori nu mâncau…
George Becali: Nu puteţi să scrieţi, nu aveţi unde sta… nu aveţi stilouri dacă nu sunt oameni ca
mine…
Alex Ştefănescu: Dumneavoastră nu ştiţi când se termină o frază… Fraza mea a ajuns doar la
jumătate… în legătură cu veleitatea domnului George Becali de a fi votat şi la categoria
scriitori…. (suprapuneri, n.r.), este de un comic involuntar imens
George Becali: Am glumit…
Alex Ştefănescu: Domnule Gigi Becali … dumneavoastră sunteţi simpatic ca personaj, ca
scriitor sunteţi inexistent, dar din păcate sunteţi inexistent şi ca cititor.. ăsta este lucrul
regretabil.
George Becali: Recunosc… nu citesc pentru că mă plictisesc… citesc două-trei foi şi arunc
cartea…
Alex Ştefănescu: Ideea de becalizare a României nu este deloc un titlu de mândrie… este un
cuvânt sinistru… adică becalizarea României ar însemna ca toată România să vorbească numai
de banii pe care îi aduce în ţară… Există multe alte valori mai importante decât banii. Nichita
Stănescu nu a adus trei sute de milioane de euro în ţară… dar a adus valori mult mai importante
decât aţi adus dumneavoastră…
George Becali: Daaa! Şi ce-aducea Nichita Stănescu dacă nu erau oameni ca mine!?!
Alex Ştefănescu: Daca pretindeţi că aveţi bun simţ, ar trebui să aveţi o anumită sfială când
pronunţaţi nume ca Nichita Stănescu”
(Emisiunea 10 pentru România, RealitateaTV, 24 august 2007)

Încălcării repetate a maximelor modestiei (apelul la bani şi la diverse fapte pe care le-a
realizat) şi tactului (întreruperi repetate) de către George Becali îi corespunde, la nivel de
reacţia discursivă, un limbaj politicos al criticului Alex Ştefănescu. Acesta taxează într-un ritm
ascendent încălcările principiului politeţii realizate de către liderul Partidului Noua Generaţie,
în primul rând pe maxima tactului, prin ataşarea unor modalizatori la afirmaţia: „Nu mi-am
terminat fraza”, „Dumneavoastră nu ştiţi când se termină o frază”. În al doilea rând, se atacă şi
încălcarea maximei modestiei, minimizând importanţei banului prin raportare la valorile
spirituale.
Aşadar, discursul juridic poate utiliza politeţea atât ca modalitate de construcţie, ca
deziderat ţinând de cultura dialogului, cât şi ca tehnică de sancţionare a abaterilor de la acest
principiu. În planul actelor de limbaj, este necesară, de multe ori, moderarea acestora, tocmai
pentru a nu se aduce atingere imaginii pozitive a actantului juridic.

II.12.2. Încălcări ale maximei modalităţii în raport cu limbajul

49
 Dacă politeţea îţi oferă respectabilitate şi posibilitatea de a o folosi ca armă discursivă
defensivă şi ofensivă, lipsa de politeţe ar putea folosi la ceva? Întrebarea pare retorică, dar
există situaţii în care actorii publici folosesc acest instrument. Acest lucru se justifică prin
faptul că unele remarci „picante”, în esenţă profund nepoliticoase, aduc audienţă publică şi,
ulterior, notorietate.

"Unde este domnul Debucean? Stă la distanţa că e cald. De ce ai venit aici, fratele meu? Ca să
stai şi să te uiţi? Fratele meu, hai să ne mişcam puţin că altfel o să înnebunim toată circulaţia
când se întoarce lumea din vacanţă. Aşa că trebuie să vă mişcaţi cât mai repede, mai ales că
Primăria Capitalei vă stă la dispoziţie pentru orice problemă vreţi să rezolvaţi".
(Călin Popescu Tăriceanu, Declaraţie de presă, www.ziare.com, 18 august 2008)

Sintagma „fratele meu” este un atac al lui Călin Popescu Tăriceanu la imaginea pozitivă
a interlocutorului, denumit iniţial „domnul Debucean”. Limbajul acesta este mai degrabă uzual
„băieţilor de cartier” decât premierului României, însă ineditul exprimării a făcut deliciul
presei şi l-a adus în atenţia publică.
În al doilea rând, transgresarea graniţelor unui limbaj politicos spre unul mai colocvial
poate fi interpretat şi ca un comportament lingvistic mai sincer, întrucât evită locurile comune
ale discursului oficial. Poate că nu este întâmplător faptul că în România au şi continuă să aibă
succes politicieni care se remarcă printr-un discurs direct, frust, în multe ocazii nepoliticos.
Aşadar, impoliteţea poate aduce, în ocazii determinate, notorietate şi, paradoxal, chiar
credibilitate. Totuşi, astfel de tactici sunt mai degrabă specifice liderilor de nişă, aflaţi de
obicei pe extremele spectrului social sau necunoscuţilor. Lipsa de măsură în utilizarea
graniţelor limbajului politicos poate să aibă efecte contrare: izolarea actorului social sau
chiar ataşarea unor apelative conotative negative.

50
 CONTEXTUL ÎN DISCURSUL JURIDIC

II.13.1. Maxima calităţii în raport cu dimensiunea context

Aplicarea maximei calităţii pe dimensiunea context conduce la exprimarea necesităţii

ca acesta să fie unul legitim. Maxima legitimităţii contextuale nu trimite la obligativitatea ca
discursul juridic să acţioneze doar în contexte specifice, ci la necesitatea ca această resursă să
fie folosită ţinând cont de riscurile ataşate. Utilizarea unui context legitim este o resursă care
poate fi utilă discursului juridic. Ţine însă de comportamentul strategic al unui actor social să
respecte sau să încalce această cerinţă, cu beneficiile şi cu riscurile de rigoare.
Prin context legitim înţelegem lipsa de contradicţie a acestuia cu normele şi
procedurile implicit ataşate instituţiei emitente şi locului social specific. Într-o manieră mai
clară, dar parţială, această idee se poate exprima ca maximă: Evitaţi gafele! Spre exemplu, la
această categorie intră comportamentul colocvial al ministrului român de externe, Adrian
Cioroianu, care, la o vizită oficială în Spania, atunci când Regele Juan Carlos I a remarcat
coincidenţa zilelor de naştere, a indicat cu degetul mare ridicat în sus aderenţa la această
amabilitate.
În ceea ce priveşte contextul referenţial, legitimitatea acestuia vizează utilizarea
parametrilor într-o manieră caracteristică. Bineînţeles, indicii ataşaţi au un rol mai mult de
fixare a identităţii fizice a spaţiului discursiv: identitatea actorilor reflectă statusurile în care
aceştia se află, locul şi momentul trimit la adresa şi timpul evenimentului discursiv, iar mediul
fizic la suportul discursiv, la proximitatea participanţilor etc. Totuşi, există în cadrul
contextului referenţial acţiuni a căror ocurenţă atrage aprobarea sau dezaprobarea publică.
Astfel, statusul de „preşedinte” atrage necesitatea unui comportament adecvat în orice situaţie,
întrucât preşedintele reprezintă ţara în care a fost ales. Remarci la adresa jurnaliştilor precum
„păsărică” şi „găuazar”, în cazul preşedintelui Traian Băsescu, sau „măi, animalule”, în cazul
preşedintelui Ion Iliescu, au atras dezaprobarea publică a acestui tip de comportament. Aşadar,
se poate susţine, într-o terminologie foucaultiană, că nu se poate face sau spune orice, în orice
moment.
Contextul situaţional atrage după sine numeroase exigenţe, întrucât în cadrul acestuia se
decriptează comportamentul discursiv al actorilor. Astfel, fiecărui loc social îi sunt ataşate
cutume şi bune practici. O audienţă oferită de către reprezentantul unei autorităţi publice
presupune ascultarea petentului şi încercarea de rezolvare a problemei acestuia, în limitele
legislaţiei în vigoare. Dacă, în schimb, autorul cererii este ironizat sau apostrofat, atunci se
încalcă regulile implicite ataşate situaţiei sociale, iar omul politic este pasibil de sancţiune
publică. Prin urmare, cerinţa ataşată contextului situaţional este de respectare a condiţiilor
implicite ale locului social.
Contextul interacţional impune un anumit mod de desfăşurare al schimburilor verbale.
Atunci când participanţii au convenit asupra unor reguli de desfăşurare a unei discuţii,
încălcarea acestora de către un actor conduce la penalizare publică. De exemplu, atunci când
doi oameni vorbesc în acelaşi timp în cadrul unei dezbateri televizate, cel care nu a respectat
ordinea intervenţiilor va fi taxat pentru acest fapt, imediat, de multe ori chiar prin tăierea
microfonului, iar ulterior, prin posibila evitare de invitare la emisiuni similare. Rezultă maxima
fii în acord cu cadrul de desfăşurare al schimburilor discursive.
Aşadar, respectarea diverselor norme ataşate categoriilor contextului este necesară
pentru un discurs performant. Evitarea gafelor, a manifestărilor disonante locului social sau
schimbului discursiv specific sunt tot atâtea cerinţe a căror încălcare creşte riscul de insucces
pentru discursul juridic.

51
 II.13.2. Încălcări ale maximei calităţii în raport cu dimensiunea context

La acest nivel întâlnim tehnica de imitare a contextului, care constă în împrumutarea,

totală sau parţială, a elementelor definitorii ale unui alt cadru decât cel juridic, în încercarea de
a spori efectul sau credibilitatea acestei forme de discursivitate.
Recompensele imitării contextului pot fi uriaşe, dar şi riscurile ataşate sunt pe măsură.
În fotografia următoare, identificăm o copiere a unui context religios, instanţiat prin
transpunerea unei opere de artă creştine într-un afiş electoral:

Afiş PSD pentru Primăria şi Consiliul Local Arad,

www.cotidianul.ro, 25 aprilie 2008

În afişul de mai sus, candidaţii Partidului Social Democrat la Primăria şi Consiliul Local
Arad imită, într-un afiş electoral, celebrul tablou al lui Michelangelo Cina cea de Taină. În
rolul lui Isus este Dorel Căprar, candidatul social-democrat la primăria oraşului Arad, iar
„apostolii” sunt întruchipaţi de candidaţii acestui partid la posturile de consilieri municipali.
Mass-media a relatat pe larg evenimentul, cu numeroase atitudini critice, dublate de o poziţie
negativă a Bisericii Ortodoxe Române. Purtătorul de cuvânt al acesteia, părintele Constantin
Stoica, a afirmat că: „Patriarhia consideră inoportună folosirea chipurilor ierarhilor în campania
electorală. Noi nu avem exclusivitate pe simbolurile religioase, la icoane, la cruce, la termeni.
Cred că e un kitsch forţat care dovedeşte lipsa de imaginaţie a celor care au conceput acest
material electoral". Rezultatele unei astfel de atitudini s-au reflectat la vot. Astfel, PSD a
obţinut doar 7,1% din voturile arădenilor, mult sub media pe ţară de aproape 30%.
Din ilustrarea de mai sus nu rezultă că imitarea contextului este contraproductivă în
general, ci faptul că distanţa dintre model şi imitaţie a fost prea mare pentru ca discursul să
aibă succes. S-au încălcat, simultan, şi tabuuri ataşate locului social corespunzător discursului
religios.
Asumarea de către discursul juridic a componentelor altor tipuri de discurs are un
succes sporit prin repetiţie şi desacralizare succesivă. Astfel, sintagma „aşa să ne ajute
Dumnezeu!”, utilizată în discursul religios creştin, este atât de des utilizată de unii jurişti sau

52
inculpăţi încât nu mai suscită proteste, ci se transpune într-o resursă a diverşilor actori sociali
prin posibilul transfer de credibilitate.

II.14.1. Maxima cantităţii în raport cu dimensiunea contextului

Mecanismul cantităţii la acest nivel presupune adecvarea contextului discursiv. Nu este

vorba de utilizarea unui context ilegitim, ci de necesitatea ca, în cadrul fiecărui situaţii juridice
specifice, să se intervină în aşa fel încât discursul să se coreleze cu ansamblul, întrucât,
dincolo de anumite limite, notele discordante afectează succesul.
În ceea ce priveşte contextul referenţial, actanţii discursului au de fiecare dată identitate
proprie. Abaterea majoră de la acea identitate conduce la apariţia riscului inadecvării noii
ipostaze la imaginea construită.
Şi în ceea ce priveşte mediul fizic de desfăşurare este necesară o adaptare la
caracteristicile suportului. Un afiş sau pliant necesită puţin text, formule esenţiale, o grafică
percutantă. Prezenţa la emisiuni radio trebuie pregătită, întrucât omul politic, existând doar
sonor, trebuie să preia din regulile jurnalismului specific: să vorbească într-un anumit ritm, cu
o anumită tematică. Televiziunea vine şi ea cu setul său de cerinţe: de la îmbrăcăminte la
ansamblul sunet-imagine. Spre exemplu, folosirea unei cămăşi cu dungi înguste şi apropiate
este contraindicată, întrucât pe televizor efectul este unul de tip „miraj”, de ceaţă şi de joc de
culori. În această situaţie, se abate atenţia de la ceea ce se susţine la aspecte nerelevante ale
mesajului discursiv.
În ceea ce priveşte contextul interacţional, se impun limitarea: discursul să nu meargă
în sens contrar evoluţiei generale a comunităţii. Aceasta se referă la faptul că un discurs
trebuie să ţină cont de ceea ce doreşte societatea la un moment dat. Dacă nu se încadrează în
curent, el riscă să-şi piardă suportul popular.
Aşadar, adecvarea contextuală trimite la un ansamblu de limitări pentru
comportamentul discursiv al actorului public. Acesta trebuie să ofere o coerenţă a imaginii de
ansamblu, să se adapteze la condiţiile suportului de transmitere, să nu depăşească limitele
doctrinei asumate şi să respecte dezideratele generale ale publicului.

II.14.2.Încălcări ale maximei cantităţii în raport cu dimensiunea context

Contextul este un element dinamic, el se transformă o dată cu fiecare acţiune întreprinsă

asupra sa. Spre exemplu, în ceea ce priveşte contextul interacţional, tehnicile de necooperare
întâlnite aici constau în modificarea contextului enunţiativ prin modificarea cantităţii de
informaţie oferită receptorului. Putem identifica două metode, ambele având nume
edificatoare: tehnica piciorului în uşă şi tehnica uşii în faţă75, definite de Robert-Vincent Joule
şi de Jean-Léon Beauvois în „Tratatul de manipulare”. In ceea ce ne priveşte, vom utiliza
această teoretizare pentru a ilustra formele pe care le ia maxima necooperantă a cantităţii pe
dimensiunea context. Aceste tipuri de necooperare acţionează prin transformarea elementelor
contextului astfel încât, la final, receptorul se trezeşte într-o situaţie în care variantele
decizionale se reduc la una singură, dorită de emitent.

75
Robert-Vincent JOULE, Jean-Léon BEAUVOIS , Tratat de manipulare, Editura Antet,
Oradea, 1999.
53
 Tehnica piciorului în uşă constă adresarea a două cereri: prima – mică, ce nu implică un
mare efort din partea receptorului, a doua – mare, cuprinzând solicitarea obiectului sau
serviciului pe care emitentul l-a urmărit de la început. Această tehnică se bazează pe ideea că,
iniţial, receptorul îşi creionează un context în care îşi formează despre sine o imagine de
persoană amabilă, context la care, ulterior, nu vrea să renunţe.
Uşa în faţă este o tehnică în care se inversează ordinea celor două cereri din cadrul
tehnicii piciorul în uşă. Cererea mult mai greu de îndeplinit este prezentată prima şi apoi cea
vizată de la început. În cadrul discursului politic oficial, de exemplu, se anunţă creşterea
preţului la carburanţi cu 300%, iar după ce se protestează se ajunge la 75% care, de fapt, era
intenţia iniţială. Un astfel de exemplu ne arată cum poate un discurs politic să folosească
variaţia cantitativă a derulării unor evenimente pentru atingerea obiectivelor proprii.
Prescriptiv, acest mecanism performează atunci când actorul public reuşeşte să dozeze
optim diversele intervenţii asupra contextului. Acesta presupune, pe de o parte, întocmirea şi
realizarea unui plan de acţiune, şi, pe de altă parte, ca toţi ceilalţi să reacţioneze conform
expectanţelor. Ambele condiţii sunt necesare, însă greu realizabile, astfel încât situaţiile
descrise mai sus se întâlnesc destul de rar.

II.15.1. Maxima relaţiei în raport cu dimensiunea context

Maxima relaţiei pe dimensiunea context trimite la dezideratul spectaculozităţii, întrucât

relevanţa presupune, minimal, ca publicul să intre în contact cu mesajul, iar acest contact nu se
realizează dacă un discurs juridic nu atrage atenţia asupra sa.
Contextul poate fi adaptat diverselor categorii sociale. Astfel, utilizarea internetului şi
practicarea jocurilor pe computer sunt specifice tinerilor.
Prin urmare, simbolistica juridică trebuie să respecte imperativul relevanţei. Tendinţa
spre creşterea spectaculozităţii discursului trebuie să ţină cont, în crearea contextelor
discursive, şi de riscurile decredibilizării.

II.15.2. Încălcări ale maximei relaţiei în raport cu dimensiunea context

Necesitatea atragerii atenţiei mass-media implică o creştere a dimensiunii spectaculare.

În acest fel începe să se piardă din vedere esenţa juridicului, care este conducerea societăţii prin
intermediul statului, a sistemului de drept, şi nu prin intermediul mass-media. Maxima
necooperantă a relaţiei acţionează pe dimensiunea contextului prin tehnicile dramatizării şi
divertismentului.
Dramatizarea constă în crearea unui context discursiv în care se îngroaşă cadrele
dezbaterii, creându-se o impresie de amploare, de tragedie naţională, pentru un eveniment care
nu are decât cel mult o importanţă pentru un anumit om. Această tehnică a fost utilizată, spre
exemplu, atunci când Dan Voiculescu, preşedintele Partidului Conservator, nominalizat la
postul de vicepremier al României în 2006, a fost dezvăluit de către CNSAS drept persoană
care a colaborat cu fosta Securitate. Dan Voiculescu a dramatizat situaţia prin denunţarea
actului ca realizat la presiune politică şi prin ameninţări cu retragerea de la guvernare.
Acest principiu face ca o simplă reacţie a cuiva să devină un atentat criminal, o întrunire
a câtorva adepţi devine o manifestaţie a întregului popor. El se pune în aplicare în discursul
multor oameni politici care au probleme cu instituţiile de forţă ale statului.

54
 La polul opus se află divertismentul, prin care înţelegem tendinţa de depreciere a actului
politic, în încercarea de bagatelizare a diverselor evenimente, tradusă popular în „circ”.
Un alt exemplu este acţiunea realizată de către Corneliu Vadim Tudor şi Partidul
România Mare cu prilejul prezentării în Parlamentul României a concluziilor Comisiei
Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, supranumită şi „Comisia
Tismăneanu”. Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din
România a fost elaborat pentru a oferi Preşedintelui României o bază ştiinţifică de analiză şi de
evaluare a consecinţelor dictaturii comuniste din România. Preşedintele României, Traian
Băsescu, s-a prezentat în faţa Parlamentului, pentru a citi concluziile şi pentru a condamna
comunismul. „Regimul comunist din România a fost ilegitim şi criminal”76. Raportul, care
conţine referiri negative la activitatea unor lideri politici importanţi din perioada comunistă şi
post-comunistă, Ion Iliescu şi Corneliu Vadim Tudor, a stârnit vii reacţii, iar anunţata lui
prezentare în Parlament a condus, din partea celor vizaţi, la două tipuri de atitudini. Prima, de
boicotare, din partea lui fostului preşedinte al României, care a absentat la lucrările
Parlamentului, cealaltă, de depreciere şi de împiedicare a citirii Raportului, din partea lui
Corneliu Vadim Tudor.
Reprezentanţii PRM au fluierat şi au huiduit pe toată durata prezentării raportului. În
plus, aveau cartonaşe roşii pe are i le arătau lui Traian Băsescu şi defilau cu un afiş pe care
scria „Puşcăria mafiotului”, iar imaginea din fundal îl înfăţişa pe Traian Băsescu în dosul
gratiilor. Astfel de manifestări sunt încercări de a arunca în derizoriu un act juridico-politic cu
o încărcătură simbolică aparte: condamnarea în România a comunismului ca regim politic.
Dramatizarea şi divertismentul sunt două modalităţi prin care se sporeşte caracterul
spectacular al discursului juridic. Este necesară însă folosirea limitată a acestor tehnici. O dată
ce orice reacţie este dramatizată, atunci gradul de sensibilitate al publicului scade, iar
următoarele reacţii trebuie să fie şi mai puternice. Evident că, până la urmă, şi resursele
dramatizării se epuizează. În cazul celeilalte tehnici, punctarea cu divertisment a diferitelor
discursuri poate să trezească simpatie, după cum un dozaj mărit riscă să transforme actorul
social în clovn.

II.16.1. Maxima modalităţii în raport cu dimensiunea context

Importanţa mizelor puse în joc, disponibilitatea unor resurse economice şi

organizaţionale mari, posibilităţile de extindere în diverse câmpuri sociale fac din discursul
juridic un loc al inovaţiei şi transformării permanente. Schimbările discursive sunt necesare,
însă nu şi orice modificare aduce succes. În acest punct, mecanismul modalităţii pe
dimensiunea contextului discursului politic exprimă necesitatea unui context recognoscibil.
Recognoscibilitatea contextuală trimite la exigenţa asigurării, pentru public, a
posibilităţii de înţelegere a discursului proferat în cadrul unui context specific. Ambiguitatea
contextuală presupune nu doar posibilităţi de valorificare pozitivă pentru actorul social, prin
specularea transferurilor de credibilitate şi resurse dinspre alte tipuri de discursuri, ci şi riscuri.
Astfel, un discurs depinde de fixarea, în plan public, a unui referenţial clar şi distinct.
Dacă un interlocutor apare în prea multe statusuri şi roluri, atunci el confuzează publicul şi se
expune riscurilor transferului negativ de imagine. Spre exemplu, un actor social poate să fie,
simultan, parlamentar, profesor universitar şi avocat. Dincolo de libertatea de profesie, de
prestare a diverselor servicii, faptul că unii oameni politici apără, în calitate de avocaţi,
infractori notorii sau firme aflate în conflict cu instituţii ale statului ridică semne de întrebare
privind posibilul conflict de interese între diversele posturi sociale ale aceluiaşi om şi

76
Raport final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România,
http://www.presidency.ro, p. 638.
55
afectează, în plan public, imaginea statusului politic (după cum, corolar, relaţiile politice pot să
folosească statusului de avocat).
Aceeaşi necesitate de claritate vizează şi locul social. Într-un şi acelaşi loc social,
alternarea diverselor roluri ale emitentului produce modificări posibilităţilor de interpretarea
discursivă. Rezultă necesitatea unei univocităţi a locului social.
În sfârşit, în ceea ce priveşte contextul interacţional, maxima modalităţii trimite la
faptul că înlănţuirea actelor de limbaj trebuie să corespundă unei coerenţe a derulării
schimburilor verbale din contextul respectiv. Dacă un actor social face o glumă, iar
preopinentul înţelege totul la modul serios, incoerenţa acestuia prin raportare la context se
poate reflecta în atitudinile publice.

II.16.2.Încălcări ale maximei modalităţii în raport cu dimensiunea context

La acest nivel întâlnim tehnica transferului situaţional, care constă în utilizarea de către
un actor social a multiplelor statusuri şi roluri pe care le are în plan social (profesional,
familial, cultural etc.) pentru a-şi maximiza impactul. Spre exemplu, această tehnică este
utilizată cu mult succes de către politicianul român George Becali care, în virtutea calităţii sale
de finanţator al echipei de fotbal Steaua şi de membru al PNG şi-a crescut exponenţial
expunerea mediatică, fapt concretizat ulterior atât în creşterea notorietăţii publice, cât şi a
intenţiilor de vot chiar şi după o arestare spectaculoasă.
Aşadar, tehnica transferului situaţional poate contribui la atingerea unor obiective de
moment.

56
 În concluzie, prezentăm rezultatul sintetic al analizei mecanismelor discursului juridic:
Maxima Calităţii Cantităţii Relaţiei Modalităţii

Componentele
discursului juridic
Argumente C1. C5. C9. C13.
Veridicitate Schematizare Focusare Claritate
discursivă

Forma argumentării C2. C6. C10. C14.

Validitate Suficienţă Dialogicitate Coerenţă

Limbajul C3. C7. C11. C15.

Atractivitate Credibilitate Simbolistică Politeţe

Contextul C4. C8. C12. C16.

Legitimitate Adecvare Spectaculozitate Recognoscibilitate

Tabel rezumativ privind mecanismele cooperante ale discursului juridic

Corolar, sistematizarea tehnicilor de necooperare discursivăapare în tabelul următor:

Maxima Calităţii Cantităţii Relaţiei Modalităţii
necooperantă a
Componentele
discursului juridic

Argumente Minciuna Supralicitarea Propoziţii Argumente ambigui

Amalgam 1/0 Minimalizarea generalizatoare Argumente obscure
Afirmaţii fără Selecţia inutile Argumente prolixe
dovezi Repetarea formulelor Incoerenţa
lipsite de sens
Mistificarea Zvonul
Forma argumentării Sofisme ale Sofisme ale Sofisme de Sofisme ale utilizării
schemelor punctelor de confruntare limbajului.
argumentative; plecare;
Sofisme de roluri;
Sofisme de logică;
Sofisme de
Sofisme ale
închidere;
reprezentării
punctelor de vedere;
Sofisme de apărare;
Sofisme ale
premiselor implicite;
Limbajul Ironia Seducţia Inflaţia de valori Impoliteţea
Conotaţia
Simplificarea
Peiorative limbajului Transferul
Apelul la sentimente
Contextul Imitarea Picior în uşă Dramatizarea Transferul situaţional
contextului
Uşa în faţă Divertismentul

Tabel rezumativ privind tehnicile de necooperare discursivă

57
 III. LIMBAJUL JURIDIC INTRE ORIGINALITATE SI RITUALISM

În zilele noastre, retorica juridică presupune o elocvenţă nouăcare să cuprindă cunoaşterea

regulilor de construcţie a discursului juridic, a regulilor argumentare retorică, a procedeelor
oratorice elementare. Această însuşire a tehnicii retorice permite rezolvarea rapidă a
problemelor ridicate de pledoarie, evitarea pierderii de timp, evitarea unor greşeli de exprimare
şi de comunicare care pot avea consecinţe grave.
In contextul activitatii juridice se vorbeste despre adevar faptual juridic, care este diferit
de adevarul cognitiv. Doua propozitii pot exemplifica acelasi fapt in modalitati diferite,astfel
reiesind doua rezultate diferite. Una dintre ele va exemplifica adevarul, cealalta poate fi veridica
daca este dovedita si verificata rational. Pentru a li se considera valoarea de adevar, propozitiile
juridice trebuie sa aiba un semnificant si sa trimita la un referent exterior lor in chip
univoc.”Proba” este mijlocul juridic de convingere prin intermediul caruia se urmareste stabilirea
adevarului. Legiuitorul construieste adevarul juridic, sub forma poruncii din lege, astfel incat
aplicarea ei la cauze singulare sa rezulte intr-o hotarare judecatoreasca considerata drept
adevar.din punct de vedere logic avem doua feluri de a obtine adevarul: a)relatia de semnificare
cognitiva e verificata si confirmata direct, nemijlocit, prin observatii si experiment (propozitia
logica este adevarata si avem confirmarea ei prin adevar material); b)daca verificarea propozitiei
se realizeaza prin alte propozitii deja stabilite ca fiind adevarate avem de a face cu adevarul
formal. Fiecare avocat este preocupat de castigarea procesului in favoarea clientului pe care il
reprezinta, adaptand legile la conditiile pentru care si in care actioneaza.
Se pot elabora multiple tipologii ale limbajelor şi în structura fiecăreia se poate găsi o
“căsuţă” pentru ceea ce se numeşte, în general, limbaj juridic (un anumit limbaj de
specialitate, utilizat cu precădere în sfera dreptului). Prin limbaj de specialitate se poate
înţelege, simplu, un “mod de folosire a unei limbi ( mai ales a lexicului ei ), specific
profesiunilor şi grupurilor sociale” Acesta se va deosebi de un limbaj standard, “uzual,
general, comun, cu fapte şi reguli lingvistice folosite în împrejurări obişnuite, neoficiale,
(normale, neafective) de toţi vorbitorii instruiţi ai unui idiom” ( idiom = unitate lingvistică, e.g.
limbă, dialect, subdialect sau grai ). Se va înţelege că limbajul juridic este un limbaj de
specialitate utilizat în teoria şi practica dreptului.
Limbajul juridic, pe de o parte, nu este apanajul exclusiv al juriştilor (el poate fi utilizat şi
de persoane ce nu aparţin explicit sferei de activitate juridică, domeniului dreptului; ca atare, el
poate fi folosit în mod corect, sau “după ureche”, ultima variantă generând adeseori efecte
ilare), pe de altă parte, este de la sine înţeles că, în mod strict, nu există limbaj de
specialitate, deci nici limbaj juridic - 100% ( limbajul de specialitate interferează, normal, cu
limbajul standard, comun ).

Precizări cu privire la vocabularul juridic

Exemple de cuvinte şi expresii din vocabularul tehnic al teoriei şi practicii juridice pot
fi date într-un număr nelimitat: audiere, avocat al poporului, cauţiune, cazier, impunitate,
instanţă de judecată, judiciar, legalitate, magistrat, mandat de arestare, parchet general,
probatoriu, tribunal, ş.a.m.d.
Se pot evidenţia şi o serie de particularităţi ale vocabularului juridic, sub aspectul său
tehnic:

58
 (v) Spre deosebire de dreptul anglo-saxon, dreptul românesc este o continuare a
dreptului roman. Prin urmare, vom întâlni un număr foarte mare de cuvinte
originare din vocabularul dreptului roman cât şi multe maxime latine. De fapt,
calităţile excepţionale ale limbii latine (culte) de a formula, superconcentrat şi
extrem de clar, o serie de adevăruri şi principii, sunt exploatate şi în alte sisteme de
drept, inclusiv în dreptul anglo-saxon.
(ii) Există un idiom al juriştilor, determinat de vocabularul tehnic-juridic, similar altor arii
profesionale. El poate fi înţeles, firesc, cu precădere de cei ce aparţin acestei arii şi aproape
deloc de către cei ce nu au pregătirea corespunzătoare. Ex: “comisie rogatorie”, “admitere în
principiu”, “competenţă după materie”, etc
(iii) Vocabularul tehnic-juridic, la fel ca alte vocabulare de specialitate, este în continuă
amplificare şi restructurare. Viaţa, complicarea relaţiilor interumane şi sociale propriu-zise,
impune acest impact. Morala practică este necesitatea efortului continuu de a fi “la zi”. Să ne
amintim – mutatis mutandis – de principiul de drept după care necunoaşterea legii nu te
absolvă de vinovăţie dacă ai încălcat legea respectivă.
(iv) Se vorbeşte despre o “ determinare pragmatică “ a limbajului juridic. Ea există, normal, şi
în alte limbaje de specialitate, dar, se pare că, în domeniul juridic, este mult mai pregnantă.
Raţiunea acestei “determinări” se va vedea că rezultă şi din funcţiile limbajului juridic. Mai
precis, funcţiile generale ale limbajului în genere se vor mlădia, nuanţa specific pe domeniul
juridic.
(v) Există o dublă circulaţie a termenilor: (a) una internă, în cadrul limbajului juridic şi (b)
alta externă, între limbajul juridic şi alte limbaje de specialitate, ultima având un dublu sens
: dinspre limbajul juridic, “în afară” şi spre limbajul juridic, “din afară” [ ibidem, p. 78 ].
Este un fenomen cât se poate de normal. Adaug că prin “afară” nu trebuie să înţelegem numai
alte limbaje de specialitate, ci şi aşa-zisa limbă “comună”. O parte din limbajul natural general
se “educă” juridic, tot aşa cum o parte din limbajul juridic se “laicizează”. În acelaşi timp se
atrage justificat atenţia asupra limbajelor “marginale” de tip argou sau jargon, limbaje de
circulaţie în anumite medii, tot “marginale”. Pentru jurişti prezintă interes lumea “interlopă” şi
mediul infracţional unde se învederează cinicul adevăr după care limba ne e dată ca să ne
ascundem gândurile. Totodată este imperios necesar ca juriştii să acorde maximă atenţie
limbajului pe care îl folosesc: pe lângă logica impecabilă (deziderat numai aparent facil),
exprimarea în limbaj juridic trebuie să dispună de claritate şi transparenţă semantică, vizând
obligaţiile, persoana/persoanele, perioada, modul de îndeplinire, etc. “Costul” unor erori în
acest sens poate fi uriaş, uneori irecuperabil.

Funcţiile limbajului juridic

1. Funcţia cognitiv-informativă a limbajului juridic.

Ca funcţie semantică de natură sincronică, ea presupune capacitatea limbajului de a

instrumenta informaţia (cognitivă). Limbajul permite descrierea şi explicarea obiectelor,
fenomenelor, stărilor de fapt din lumea în care trăim.
Ex.
(a) propoziţie care descrie o stare de lucruri: “Depăşirea vitezei legale este o contravenţie”
(b) propoziţie care explică ( cauzal ) o stare de lucruri: “Datorită vitezei cu care se deplasa,
conducătorul auto nu a putut frâna la timp”

59
Aceste capacităţi sunt deosebite. Prin ele limbajul ne oferă informaţie (cognitivă). Această
informaţie poate fi adevărată sau falsă. Propoziţiile care exprimă întrebări, ordine, rugăminţi,
ş.a.m.d. nu pot fi adevărate sau false. Unii autori introduc – alături de valorile de adevăr
adevăratul şi falsul - şi valoarea de adevăr indecis/nesigur.
Problema valorii de adevăr a propoziţiilor cognitive este o problemă ce se poate tratata şi
logic, şi filosofic, etc. Din punct de vedere filosofic, cred că este strict necesară o scurtă trecere
în revistă a unor concepţii/teorii “tradiţionale” despre adevăr. Vom delimita doar la teza
fundamentală a fiecăreia dintre ele:
- Teoria adevărului - corespondenţă (cea mai răspândită şi cea mai acceptată, datorită
relevanţei ei pentru “simţul comun”) : ideile noastre sunt adevărate atunci când
corespund cu realitatea. Sau mai rafinat: ideile noastre au valoarea de adevăr
adevărat atunci când corespunde cu realitatea, faptele descrise etc. Problema aplicării
acestui criteriu, deşi pare simplă, este totuşi destul de complicată.
- Teoria adevărului - coerenţă : ideile noastre sunt adevărate atunci când nu contrazic
celelalte idei/opinii deja acceptate de către comunitate. A cere ca adevărul acestor idei
să fie garantat de concordanţa (dacă se poate, deplină) este o pretenţie prea “tare”, dacă
nu chiar absurdă, pentru că ar bloca progresul cunoaşterii;
- Teoria adevărului - utilitate ( concepţia pragmatismului ): ideile nu sunt prin ele însele
adevărate, ele sunt făcute să fie astfel dacă putem dovedi că sunt utile, fructuoase,
funcţionale în activitatea practică;
Se remarcă faptul că nici una dintre aceste teorii (iar seria de teorii ale adevărului poate
continua), luată izolat, nu este perfectă. Ele se întrepătrund funcţional.
Pentru jurist funcţia informativă a limbajului şi rolul deosebit al propoziţiilor descriptive
este de netăgăduit. Orice jurist “pentru a conferi o fundamentare suficientă (în accepţiunea
principiului raţiunii suficiente) unei soluţii, în fond oricărui act juridic (…) este obligat să
apeleze la cel puţin două tipuri de temeiuri (premise), diferite inclusiv prin sursa lor: unele
provin din descrierea faptelor şi a situaţiilor aflate în discuţie şi vor lua forma unor propoziţii
cognitive, iar altele provin din interpretarea corectă a normelor legale (a legilor) relevante
pentru faptele sau situaţia în cauză. Dat fiind raportul dintre corectitudine (validitate) logică
şi adevăr, devine evident că valoarea şi eficienţa soluţiei aleasă de jurist, care din punct de
vedere logic apare ca o concluzie, depind în mod necesar de ambele feluri de premise, adică,
atât de valoarea de adevăr a propoziţiilor cognitive prin care sunt redate informaţii despre
proprietăţile şi cauzele faptelor şi situaţiilor aflate în discuţie, cât şi de calitatea interpretării
legii” (s.a.) [ BIELTZ, P., GHEORGHIU, D., 1998, p. 80 – 81 ].

2. Funcţia de comunicare a limbajului juridic.

Pentru a răspunde pertinent la întrebarea Care este specificul comunicării prin limbaj în
spaţiul juridic, al jurisprudenţei ? ar fi necesar un larg “cerc hermeneutic” asupra
comunicării. Pentru a intui unde se situează competenţa şi performanţa comunicaţională a
limbajului juridic, voi trece în revistă câteva tipuri de definiţii date comunicării. Deci,
comunicarea ar putea fi:
• Înţelegere - receptarea, nu doar transmiterea mesajelor
• Interacţiune, relaţie – schimbul activ şi coorientarea
• Reducerea incertitudinii – ipotetică dorinţă fundamentală, care duce la căutarea de
informaţie în scopul adaptării
• Intenţie – accentuează faptul că actele comunicării au un scop
• Momentul şi situaţia - acordarea de atenţie contextului actului comunicativ
• Putere - comunicarea văzută ca mijloc de influenţă.
Aria de acţiune a limbajului juridic, prin funcţia sa comunicaţională, s-ar prefigura într-
un “zig-zag” specific: (a) s-ar superpoza pe câmpurile de limbaj, al mijloacelor de expresie şi
pe cel al comunicării sociale: (b) natura comunicării ar fi cea interpersonală, globală

60
instituţionalizată; (c) studiul său ar avea tangenţe cu lingvistica, psihologia, retorica şi
sociologia.
Funcţia de comunicare a limbajului poate fi realizată total, parţial sau deloc. Având –
schematic – cazul comunicării bipolare între A (emiţător) şi B (receptor), dar unidirecţionate,
i.e. de la A la B, presupunem că A produce o serie de cuvinte ce au un anumit înţeles, iar B le
recepţionează (i.e. le aude, le citeşte). B va lega de cuvintele recepţionate un anumit sens.
Sensurile la A şi B se pot afla în trei situaţii:
(i) pot coincide, i.e. comunicarea a avut succes deplin;
(ii) pot fi parţial diferite, i.e. comunicarea nu a reuşit pe deplin, s-a produs fie o confuzie, fie
o greşită înţelegere;
(iii) pot fi complet diferite, i.e. comunicarea a fost eşec total, soldându-se cu
incomprehensiune
Rezultă că funcţia de comunicare a limbajului poate fi perturbată - în cazul limbajului
natural – de polisemia termenilor şi expresiilor ( e.g. vaguitatea, ca “polisemie” referenţială,
ambiguitatea, ca “polisemie” de sens ), dar mai ales de ignoranţa partenerilor angajaţi în
comunicare, ş.a.m.d.

3. Funcţia direcţionar-sugeratoare a limbajului juridic.

Limbajul uman participă la constituirea, stocarea, procesarea, reactualizarea,

transmiterea informaţiei. Sub acest aspect, el are un rol decisiv în cunoaştere. Rolul său nu se
opreşte însă aici. Există formulări de limbaj prin care emiţătorul (sursa) caută să inducă
receptorului (destinatarul) anumite idei, stări emoţionale. Alte formulări pot avea ca finalitate
direcţionarea (orientarea), sugerarea (pretinderea), etc. Toate acestea vizează realizarea sau
nerealizarea unui anumit comportament, angajarea sau nonangajarea într-o anumită activitate,
obţinerea sau neobţinerea unui anumit rezultat de către destinatar. La o analiză atentă şi
sistematică, această funcţie direcţionar-sugeratoare este mult mai importantă decât s-ar crede,
mai ales în cazul limbajului juridic. De aceea se impun o serie de constatări:
(i) Funcţia se realizează prin intermediul limbajului articulat (oral şi scris) cât şi prin cel
eminamente simbolic;
(ii) Ea presupune exercitarea funcţiei informative şi de comunicare căci trebuie să existe o
informaţie şi ea trebuie să ajungă cumva la destinatar spre a putea declanşa în acesta stările
menţionate;
(iii) În momentul emiterii unui astfel de mesaj prezenţa destinatarului este obligatorie - când
mesajul este oral; nu este obligatorie - dacă mesajul este scris sau înregistrat pe un suport
material oarecare (la modul verbal sau simbolic);
(iv) Destinatarul poate fi individual sau colectiv, potenţial sau real;
(v) Mesajele de acest tip pot avea un referent actual şi atunci prezenţa destinatarului este
obligatorie; ele pot avea un referent virtual şi atunci prezenţa destinatarului se impune numai la
momentul în care face sau trebuie să facă uz de informaţia respectivă. Mai poate exista situaţia
când agentul executant al normei sau ordinului are stocate în memorie informaţiile respective
şi le reactualizează numai în momentul şi în legătură cu acţiunea/acţiunile corespunzătoare,
ş.a.m.d.
Din punct de vedere mai degrabă psihologic, se poate vorbi de “enunţuri de avertizare”
de tipul : “Iată că… !”, ”Atenţie…!”, “Nu…!”, “Extrordinar !…”, “Măi să fie !…” etc.
Specificul lor, la nivel general este că “prin propoziţiile redate de ele e urmăreşte ca
cineva să adopte o anumită atitudine, sau să aibă un anume comportament în mod automat,
adică fără ca pentru aceasta persoana în cauză să dispună şi de un timp de reflecţie pentru a
decide dacă este sau nu cazul să adopte acea atitudine, respectiv să aibă acel comportament.

4. Funcţia expresivă a limbajului juridic

61
 Despre resursele de expresivitate ale limbajului verbal (articulat), oral şi scris, resurse
intra-lingvistice şi extra-lingvistice, am făcut o serie de menţiuni la analiza mecanismului
discursiv „credibilitate”. În condiţii de normalitate, “orice propoziţie cognitivă îndeplineşte
simultan două funcţii, una informativă, (…) exprimă informaţii despre proprietăţi ale unor
obiecte sau despre cauze ale unor evenimente, şi alta expresivă, în sensul că, în acelaşi timp
cu informaţiile în cauză, redă şi convingerea celui care a produs-o că lucrurile stau aşa cum a
declarat că stau”.
Este clar că formulările noastre în limbaj “spun” mai mult decât “vor ele să comunice”.
Pe lângă informaţia pe care emiţătorul intenţionează să o comunice la suprafaţă, mai apar şi
alte informaţii de adâncime. De multe ori, fie că emiţătorul/sursa “lasă să se întrevadă” şi
altceva decât spune efectiv, fie că receptoru/destinatarul “ghiceşte” şi altceva din cele spuse
efectiv de către emiţător/sursă. Pentru jurişti, “a citi printre rânduri”, a intui şi altceva decât se
afirmă sau neagă, se poate dovedi extrem de important în anumite contexte judiciare. Este
similar cu ceea ce are de făcut, de pildă, un medic psihiatru, sau pur şi simplu un psiholog.
Multe din aceste aspecte revin funcţiei expresive a limbajului. Deci, “funcţia expresivă se
realizează deseori pe baza unei capacităţi speciale a limbajului natural, de a sugera şi de a
transmite stări afective”. Caracterul instantaneu al producerii unor astfel de enunţuri, cărora le
revine exclusiv funcţia expresivă a limbajului, face ca ele să poată fi considerate, sub un
anumit aspect, ca având şi rolul de simptom al unei stări de fapt”. Fie că expresiile sunt
propoziţii exclamative sau interjecţii, fie că nu, ele au rolul de a exterioriza (deliberat sau nu
!…) sentimente, i.e. trăiri subiective ale cuiva , într-o anumită situaţie: surpriză, frică, plăcere,
durere, satisfacţie, mânie, etc.
.
5. Funcţia protocolară a limbajului juridic

Rolul social al limbajului este de netăgăduit. Există contexte sociale deosebite care
necesită un limbaj formulat aparte. Astfel de contexte denotă marcarea – atât prin limbajul
respectiv, cât şi printr-un comportament adecvat – a unor evenimente şi circumstanţe care au
o semnificaţie cu totul specială în viaţa comunităţii. În astfel de cazuri se urmăreşte fie
conferirea de solemnitate, fie inducerea de respect cu privire la anumite persoane, momente,
lucruri, evenimente, etc. Atât limbajul utilizat cât şi comportamentul aferent trebuie să
urmărească respectarea unui anumit algoritm prestabilit - prin tradiţie, prin hotărâri exprese
ale unor instanţe corespunzătoare ale societăţii - sau chiar improvizat ad hoc. Este vorba de
ceea ce se numeşte, în genere, protocol. În situaţii de protocol, sau considerate protocolare se
va utiliza deci un anumit limbaj, cu funcţie adecvată.
Trăsătura definitorie a limbajului de protocol (sau de ceremonial) este că nu are o
funcţie informativă: enunţurile nu vizează proprietăţi ale unor lucruri, cauze ale unor
fenomene, etc.; el nu are nici funcţie comunicativă, nici direcţionar-sugeratoare sau expresivă.
În legătură cu acest aspect, trebuie să fac însă o remarcă de principiu: funcţiile limbajului, aşa
cum au fost prezentate până acum, nu sunt disjuncte, ele pot interfera şi chiar se pot împleti;
există destule cazuri când enunţuri ( propoziţii ) îndeplinesc simultan mai multe funcţii.
Ceea ce prevalează la un moment dat poate fi o funcţie sau alta. Este o situaţie similară, de
plidă, cu facultăţile şi funcţiunile psihice, care nu sunt “paralele” ci există şi acţionează ca
sistem; doar din raţiuni didactice sunt prezentate şi analizate separat. Mai trebuie să adaug aici
şi aspectul pragmatic, deosebit şi evident, al enunţurilor protocolare. (ex. jurământul depus de
un martor în instanţă, o cerere adresată unei oficialităţi, alocuţiunea prilejuită la acordarea unor
medalii, premii, grade militare, pronunţarea unei sentinţe judecătoreşti, etc.). Toate aceste
forme de exprimare – orală sau scrisă – necesită respectarea unui astfel de “algoritm” ale cărui
finalităţi au fost deja explicitate. Se mai impune aici o ultimă observaţie: există enunţuri foarte
asemănătoare cu cele protocolare, dar care - prin sens şi context – nu pot fi considerate ca
atare. Deosebirea este relativ greu de făcut, pentru că relativitatea “frontierei”, dintre
formulările protocolare şi cele ce nu sunt expres protocolare, este mutată în relativitatea

62
“frontierei” dintre contextul protocolar sau ceremonios şi cel ce nu întruneşte, cel puţin formal,
aceste condiţii.

6. Funcţia performativă a limbajului juridic

Analiza logică a limbajului uman, în general, şi a limbajului juridic, în special,

evidenţiază - poate nu destul - aspectul pragmatic al acestuia. Pot afirma că, din momentul
în care se are în vedere rolul informaţional şi comunicaţional al limbajului, perspectiva
pragmatică este deja angajată. Teoriile “clasice” ale lui J. L. Austin şi J. H. Searle, cu privire
la actele de limbaj dovedesc nevoia acestei analize menite să clarifice şi mai mult problema.
J. L. Austin s-a opus tradiţiei anglo-saxone după care limbajul, mai ales prin afirmaţiile
pe care le construieşte, are funcţie eminamente descriptivă. S-a dovedit că există un număr
imens de enunţuri, chiar afirmative, ce nu pot fi considerate vericondiţional. Postulatul cu
privire la caracterul fundamental descriptiv al limbajului devine, pentru J. L. Austin iluzie
“descriptivă“ . Este nevoie, aşadar, să se diferenţieze între afirmaţii constatative (i.e. care
sunt descrieri) şi afirmaţii ce nu se încadrează în această categorie şi pe care Austin le va numi
enunţuri performative. Enunţurile performative satisfac două proprietăţi: (a) nu descriu nimic
şi deci nu sunt nici adevărate, nici false; (b) corespund executării unei acţiuni. De aici, reluarea
obsedantei întrebări: ce facem atunci când spunem ceva ?. Pentru J. L. Austin, atunci când
spunem ceva, în fapt, noi îndeplinim trei categorii de acte:
(a) un act fonetic - producerea anumitor sunete;
(b) un act fatic - producerea anumitor cuvinte, într-o construcţie dată şi cu o intonaţie
dată;
(c) un act retic - utilizarea unei anumite construcţii de limbaj, care are o semnificaţie
determinată şi care este generată de cuplul sens – referinţă.
De aici, necesitatea distincţiei între alte trei acte de limbaj,corespunzătoare:
(a’) actul locuţionar - care se realizează prin faptul de a spune ceva;
(b’) actul ilocuţionar - care se realizează spunând ceva ( în spunere );
(c’) actul perlocuţionar - cer se realizează prin faptul de a spune ceva.
Exemplele oferite de Austin sunt, în mod corespunzător:
(a”) El mi-a spus “Trage asupra ei !” ;
(b”) El mă obligă / mă sfătui / îmi ordonă să trag asupra ei ;
(c”) El mă convinse să trag asupra
Aşadar, există trei tipuri de efecte legate în mod caracteristic de actele ilocuţionare:
(i) Înţelegerea sensului şi a valorii locuţiunii (valoarea corespunde tipului de act ilocuţionar
realizat) condiţionează direct reuşita actului. (ii) Efectele asociate în mod convenţional unui act
ilocuţionar trebuie deosebite de eventualele consecinţe ale acestui act. (iii) Al treilea tip de
efecte este legat de faptul că majoritatea actelor ilocuţionare impun un act ulterior în cazul în
care sunt reuşite” La J. L. Austin un act ilocuţionar poate lua diferite valori care generează
cinci tipuri de clase:
• clasa veridictivelor - corespunde în principal actelor juridice; utilizezaă verbe de genul :
a achita, a condamna, a pronunţa, a decrata, a clasa, a evalua, etc.
• clasa exercitivelor - corespunde acelor forme de judecată ce se efectuează aupra a ceea
ce ar trebui făcut; utilizează verbe de genul : a destitui, a comanda, a ordona, a lăsa
moştenire, a ierta,etc.
• clasa promisivelor - obligă locutorul la o anumită atitudine sau la efectuarea unei
anumite acţiuni; utilizează verbe de genul : a promite, a face legământ, a garanta, a
paria, a jura să..., etc.
• clasa comportativelor - implică o atitudine sau o reacţie la conduita sau situaţia
celorlalţi; utilizează verbe de genul : a se scuza, a mulţumi, a compătimi, a critica, a
brava, etc.

63
 • clasa expozitivelor - ilocuţionarele ce apar în actele de expunere; utilizează verbe de
genul : a afirma, a nega, a postula, a remarca, etc. [ ibidem, p.54 ].
J. H. Searle [ SEARLE, J. H., 1983 ] constată că, în enunţarea unei fraze dotate cu
semnificaţie, se îndeplinesc patru tipuri de acte (ultimul, opţional):
(i) un act de enunţare - enunţarea de cuvinte sau fraze;
(ii) acte propoziţionale - ele corespund referinţei şi predicaţiei;
(iii) acte ilocuţionare - acte de a pune întrebări, a ordona, a promite, etc.
(iv) acte perlocuţionare - acte de a convinge, a persuada, a speria, etc.
De aici, o nouă clasificare a actelor ilocuţionare - alternativă la J.L. Austin:
• acte reprezentative - locutorul se angajează asupra adevărului propoziţiei exprimate;
• acte directive - locutorul încearcă să-l determine pe interlocutor să facă ceva;
• acte promisive - cu scopul de a obliga locutorul să realizeze un act sau anumite acte;
• acte expresive - exprimarea stării psihologice, specificată de condiţia de sinceritate,
faţă de starea de lucruri specificată în conţinutul propoziţional;
• acte declarative - provoacă adevărul conţinutului lor propoziţional
În concluzie, “enunţurile performative seamănă doar ca alcătuire cu cele protocolare, dar din
perspectiva finalităţii lor, pe lângă funcţia lor performativă, au inevitabil şi alte funcţii:
expresivă, informativă, de comunicare şi chiar direcţionar-sugeratoare (…) enunţurile
performative pot fi evaluate ca fiind adevărate sau false (…) au, de regulă, în construcţia lor
aşa- numitele << verbe performative >> (prin care se exprimă un angajament, o promisiune, o
dorinţă etc. de a face ceva, de a acţiona cumva etc.)”

64
 APLICATII

◄ Ce fel de abilităţi retorice trebuie avute în educarea şi formarea unui jurist ?

◄ Fie următoarea problemă clasică de “logică juridică”:

Sofistul Protagoras se angajase să dea lecţii contra plată lui Euthalos, urmând ca
acesta să-i plătească atunci când va căştiga primul proces. Deoarece timpul trecea şi
Euthalos nu lua nici un proces, profesorul l-a chemat în faţa tribunalului
argumentând astfel: “De vei câştiga trebuie să-mi plăteşti conform înţelegerii dintre noi;
de nu vei câştiga, trebuie să-mi plăteşti, fiindcă aşa hotărăşte tribunalul; oricum
trebuie să-mi plăteşti!”. Încercaţi să evidenţiaţi “şiretlicul” lui Protagoras.
Se poate “salva” cumva Euthalos ? Dacă da, cum ?; dacu nu, de ce ?

◄ Elaboraţi - în limita a maximum 100 de cuvinte – o scurtă pledoarie pentru necesitatea

introducerii studiului retoricii juridice, ca disciplină de bază la facultăţile de drept.
◄ Formulaţi trei argumente simple din domeniul juridic care ţintesc convingerea pe baze
psihologice, plecând de la următorul text: “Să nu iei, nici să dai cu împrumut
Căci, dând, ades pierzi bani şi-amici
Când iei, dai frâu risipei”
[ W. Shakespeare, Hamlet, I, 3 ]
(i)__________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________
(ii)__________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
___________
(iii)_________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________

◄ Fie următorul argument: Libertatea presei este una dintre cele mai importante libertăţi
garantatede ordinea noastră constituţională. Fără această libertate, celelalte libertăţi ar fi
imediat ameninţate. În plus, libertatea presei este o sursă pentru alte libertăţi. Încercaţi să
determinaţi conţinutul juridic al argumentului: modul de raportare la lege, specificul cauzei,
urmărire inculpării sau disculpării cuiva, definirea juridică a faptei, ş.a.m.d.

◄ Analizaţi semnificaţia logico-juridică a maximelor:

nullum crimen sine lege ( i.e. nu există infracţiune fără lege)
nulla poena sine lege (i.e. nu există pedeapsă fără lege) [ max. 50 de cuvinte ]

◄ Daţi câte un exemplu de validitate, respectiv de nevaliditate juridică pentru următoarele

cinci situaţii
(i) o lege care este în vigoare vs o lege care a fost abrogată
(ii) o lege care se aplică la un anume caz (speţă) şi este relevantă pentru a evalua şi,
eventual, a găsi o soluţie la cazul / speţa respectivă vs o situaţie opusă
(iii) o reglementare ce decurge din competenţa instituţiei care o produce vs o reglementare
ce nu decurge din competenţa instituţiei ce o produce

65
(iv) o decizie pe bază legală vs o decizie pe bază ilegală
(v) două legi sau reglementări juridice ce nu implică sau generează comportamente ce se
exclud reciproc, respectiv, care duc la comportamente ce se exclud reciproc

◄ discutaţi (în max. 100 de cuvinte ) principiul tot ceea ce nu este interzis este permis

◄ Daţi câteva exemple dintr-un context juridic elementar şi imaginar unde informaţia este
purtată de semne, semnale şi simboluri

◄ Pentru fiecare din următoarele situaţii, arătaţi în ce condiţii ridicarea mâinii are rolul de
substrat material al unui semn:
- Se fac exerciţii de gimnastică
______________________________________________________
- Se îmbracă un
pulover____________________________________________________________
- Se încearcă recuperarea unui obiect aflat la
înălţime_____________________________________
- Se apropie un
taximetru___________________________________________________________
- Se participă la
vot________________________________________________________________
- Se participă la o
discuţie___________________________________________________________
- Cineva arată o carte aflată pe raftul de
sus_____________________________________________

◄ Pentru fiecare propoziţie de mai jos: (i) arătaţi ce funcţie a limbajului ăi este specifică; (ii)
dacă vreuneia din ele îi sunt proprii mai multe funcţii, arătaţi care sunt acestea, în ce condiţii le
îndeplineşte pe fiecare şi care dintre ele este fundamentală:
- “ Pe primul din stânga l-am văzut sărind
gardul”________________________________________
- “ Extraordinar, cum ai reuşit
?!”_____________________________________________________
- “ Jur să spun adevărul, întregul adevăr şi numai adevărul
!”_______________________________
- “ Promit să obţin numai note bune şi foarte
bune”_______________________________________
- “ Este interzis călcatul pe
iarbă”_____________________________________________________
- “ Acţiunea de strângere a ajutoarelor va debuta mâine, în jurul orei
10”______________________
- “ Terenul de sport se află în spatele clădirii din
faţă”_____________________________________
- “Deschide fereastra
!”_____________________________________________________________
- “ Consumul de alimente este permis numai în pauze şi în afara sălilor de curs sau
seminar”______
- “ De regulă, iarna ţine de la începutul lui noiembrie până spre mijlocul lui
martie”_____________

66
◄ Fie expresia: În orice act de justiţie civilizată se aplică principiul prezumţiei de nevinovăţie.
Imaginaţi şase contexte diferite în care se încalcă principiul.

◄ Daţi exemple de termeni vagi şi formulări ambigue, de preferinţă, din contextul juridic

◄ Dacă am lua drept exemplu cele zece porunci, arătaţi cum ar putea fi ele interpretate ca
propoziţii normative

◄ Luaţi un text oarecare (e.g. un fragment dintr-un articol de presă; nu mai mult de 50-75 de
cuvinte ) şi încercaţi să-l aduceţi la o formă tipică funcţiei protocolare a limbajului

◄ Luaţi, după preferinţă, un text juridic oarecare (propoziţii simple). Consideraţi-le acte de
vorbire. Arătaţi, pentru fiecare caz, în ce constă actul locuţionar, cel ilocuţionar, respectiv,
actul perlocuţionar.

BIBLIOGRAFIE

1. ALLPORT, Gordon, POSTMAN, Leo, The psychology of rumor, Holt, Rinehart &
Winston, New York, 1947.
2. ANSCOMBRE, Jean Claude, DUCROT, Oswald, L’Argumentation dans la langue,
Editura Pierre Mardaga, Bruselles, 1988.
3. ARMENGAUD, Francoise, La pragmatique, Presses Universitaires de France, Paris,
1993.
4. ARISTOTEL, Organon, I, Editura IRI, Bucureşti, 1997.
5. ARISTOTEL, Organon, II, Editura IRI, Bucureşti, 1998.
6. AUSTIN, John Langshav, How to Do Things with Words, Harvard University Press,
Cambridge, 1975.
7. BELLENGER, Lionel, La persuasion, Presses Universitaires de France, Paris, 1985.
8. BESANCON, Alain, Originile intelectuale ale leninismului, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1993.
9. BLACKBURN, Pierre, Logique de l’argumentation, Editions du Renouveau
Pedagogique Inc., Saint-Laurent, 1994.
10. BRETON, Philippe, Manipularea cuvântului, Institutul European, Iaşi, 2006.
11. BROWN, Penelope, LEVINSON, Stephen, Questions in Politeness. Strategies in Social
Interaction, Cambridge University Press, Cambridge, 1978.
12. CĂPRIOARĂ, Mihai (coautor), Politici sociale, în George Neamţu (coordonator), Tratat de
asistenţă socială, Polirom, Iaşi, 2011.
13. CĂPRIOARĂ, Mihai (coautor), Comunicare şi succes în discursul politic, în: Mircea Oancea
(coordonator), Comunicare şi comportament organizaţional, Editura Printech, Bucureşti, 2010
14. CARON, Jean, Les régulations du discours. Psycholinguistique et pragmatique du
langage, Presses Universitaires de France, Paris, 1983.
15. CICERO, Opere alese, Editura Univers, Bucureşti, 1973.
16. CHARAUDEAU, Patrick, Langage et discours, Classiques Hachette, Paris, 1983.
17. COLE, Peter, MORGAN, Jerry, Syntax and Semantics, Vol. 3, Speech Acts, Academic
Press, New York, 1975.
18. CUILENBURG, John Van (coordonator), Ştiinţa comunicării, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1991.
19. CULIOLI, Antoine, Pour une linguistique de l'énonciation, OPHRYS, Paris, 1999.
20. DÂNCU, Vasile Sebastian, Comunicarea simbolică. Arhitectura discursului publicitar,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003.

67
21. EEMEREN, Frans van, GROOTENDORST, Rob, La Nouvelle dialectique, Edition
Kimé, Paris, 1996.
22. ELLUL, Jacques, Propagandes, Editura A. Colin, Paris, 1962.
23. EMPSON, William, Şapte tipuri de ambiguitate, Editura Univers, Bucureşti, 1981.
24. FAIRCLOUGH, Norman, Language and Power, Longman, Londra, 2001.
25. FÂRTE, Gheorghe-Ilie, Comunicarea: o abordare praxiologică, Casa Editorială
Demiurg, Iaşi, 2004.
26. FICEAC, Bogdan, Tehnici de manipulare, Editura Nemira, Bucureşti, 1996.
27. FOUCAULT, Michel, Ordinea discursului. Un discurs despre discurs, Eurosong &
Books, Bucureşti, 1998.
28. FOUCAULT, Michel, Arheologia cunoaşterii, Editura Univers, Bucureşti, 1999.
29. GRUPUL μ, Retorica Generală, Editura Univers, Bucureşti, 1974.
30. GRICE, Herbert Paul, Logique et conversation, revista Communication, nr. 30, 1979.
31. GRICE, Herbert Paul, Studies in the Way of Words, Harvard University Press, Harvard,
1991.
32. GOFFMAN, Erving, Behaviour in Public Places, Free Press, New York, 1963.
33. GOFFMAN, Erving, Interaction Ritual, Penguin, Harmondsworth, 1967.
34. GUMPERZ, John, Language in Social Groups, Stanford University Press, Stanford,
1971.
35. GUMPERZ, John, Directions in Sociolinguistics, Holt, Rinehart, and Winston, New
York, 1972.
36. HAMBLIN, Charles, Fallacies, Methuen, Londra, 1970.
37. JACQUES, Francis, Dialogiques. Recherces logiques sur le dialogue, PUF, Paris,
1979.
38. JOULE, Robert-Vincent, BEAUVOIS, Jean-Léon, Tratat de manipulare, Editura Antet,
Oradea, 1999.
39. KAPFERER, Jean-Noel, Rumors: uses, interpretations, and images, Transaction
Publishers, New Brunswick, 1990.
40. LARSON, Charles, Persuasiunea, receptare şi responsabilitate, Editura Polirom, Iaşi,
2003.
41. LEECH, Geoffrey, Principles of Pragmatics, Longman, New York, 1983.
42. LULL, James, Manipularea prin informaţie, Editura Antet, Oradea,1995.
43. MEHRABIAN, Albert, Silent messages, Wadsworth, Belmont, California, 1971.
44. MUCCHIELLI, Alex, Arta de a influenţă, Editura Polirom, Iaşi, 2002.
45. NØLKE, Henning, ADAM, Jean-Michel (editori), Approches modulaires: de la langue
au discours, Delachaux & Niestlé, Lausanne, 1999.
46. OLERON, Pierre, L´argumentation, Presses Universitaires de France, Paris, 1983.
47. POPPER, Karl, Logica cercetării, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1981.
48. QUINTILIAN, Arta oratorica, Editura Minerva, Bucuresti, 1974.
49. REBOUL, Anne, MOESCHLER, Jacques, Pragmatique du discours, Editura Armand
Collin, Paris, 1992.
50. REBOUL, Olivier, Le slogan, Paris, Complexe, 1975.
51. SĂLĂVĂSTRU, Constantin, Raţionalitate şi discurs - perspective logico-semiotice
asupra retoricii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996.
52. SĂLĂVĂSTRU, Constantin, Teoria şi practica argumentării, Polirom, Iaşi, 2003.
53. SĂLĂVĂSTRU, Constantin, Mic tratat de oratorie, Editura Universităţii „Alexandru
Ioan Cuza”, Iaşi, 2006.
54. SPERBER, Dan, WILSON, Deirdre, La Pertinence, Les Edition de Minuit, Paris.
55. THOM, Françoise, Limba de lemn, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993.
56. UTE GABANYI, Anneli, Cultul lui Ceauşescu, Editura Polirom, Iaşi, 2003.
57. WATZLAWICK, Paul, HELMICK BEAVIN, Janet, JACKSON, Don, Une logique de
la communication, Éditions du Seuil, 1972.

68
 58. WIERZBICKI, Piotr, Structura minciunii, Editura Nemira, Bucureşti, 1996.
59. WITTGENSTEIN, Ludwig, Tractatus logico-filosofic, Editura Humanitas, Bucureşti,
1991.
60. ŢICLEA, Alexandru, Retorică, Universul Juridic, Bucureşti, 2008.

Reviste ştiinţifice consultate:

1. Argumentum
2. Communication
3. Discourse & Society
4. Discourse Studies
5. European Journal of Communication
6. Journal for Theoretical Studies in Media and Culture
7. Journal for the Study of Religions and Ideologies
8. Journal of Communication Inquiry
9. Journal of Economic Literature
10. Journal of Pragmatics
11. Journal of Theoretical Politics
12. Langages
13. Semen
14. Semiotica
15. Sfera Politicii
16. The Harvard International Journal of Press/Politics
17. The Journal of the American Academy of Political and Social Sciences

Dicţionare
1. Angela BIDU-VRÂNCEANU et ali, Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Editura Nemira,
Bucureşti, 2001.
2. The Cambridge Dictionary of Philosophy, Cambridge University Press, Cambridge,
1995.
3. CHARAUDEAU, Patrick, MAINGUENEAU, Dominique (coord.), Dictionnaire
d’analyse du discours, Éditions du Seuil, Paris, 2002.
4. Oswald DUCROT, Jean-Marie SCHAEFFER, Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor
limbajului, Editura Babel, Bucureşti, 1996.
5. De AGOSTINI, Enciclopedia de Filosofie şi ştiinţe umane, Editura ALL, Bucureşti,
2004.
6. Anthony FLEW, Dicţionar de filozofie şi logică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.
7. David MILLER (coordonator), Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2000.
8. Jacques MOESCHLER, Anne REBOUL, Dictionnaire Encyclopédique de
Pragmatique, Editions de Seuil, Paris, 1992.
9. Violaine de NUCHÈSE, Jean-Marc COLLETTA, Guide terminologique pour l’analyse
des discours, Peter Lang, Berna, 2002.
10. Tim O’SULLIVAN et alii, Concepte fundamentale din ştiinţele comunicării şi studiile
culturale, Editura Polirom, Iaşi, 2001.
11. Lazăr VLĂSCEANU, Cătălin ZAMFIR, Dicţionar de sociologie, Editura Babel,
Bucureşti, 1998.
Site-uri consultate
1. www.ifinger.com, Oxford English Dictionary online;

69
2. www.osf.ro – site Fundaţia Soros România.
3. www.presidency.ro – site Preşedinţia României;
4. rhetoric.byu.edu – site despre retorică;
5. www.roaep.ro – site Autoritatea Electorală Permanentă;

70
Anexe

1. Exemplu de proces verbal din domeniul juridic

71
2. Exemplu de citaţie

3. Exemplu de pledoarii celebre :

72
B. St. Delavrancea a fost nu numai un scriitor binecunoscut, un prozator si dramaturg de
valoare, ci si un jurist si avocat de exceptie, un politician renumit si un orator eminent,
poate cel mai mare orator roman.

Domnule Presedinte,

Onorata Curte,

Cazul pe care il judecati dovedeste, din nenorocire, ca o natura rea nu se indreapta de invatatura, ca invatamatul
umanitar si universitar uneori inmulteste naturilor perverse indeletnicirile dezonorante. Prin calomnie, se poate
vatama un om in onoarea lui, se poate zdruncina in mijloacele lui de existenta, dar se poate, cand ura nu mai are
margini, sa izbeasca in onoarea, in mijloacele de existenta si in ratiunea de a fi a cuiva. Sunt nuante; sunt grade de
vinovatie, dupa cum vinovatul a cuprins o parte sau intreaga personalitate a victimei, in intrebuintarea publica a
calomniei. Ataci pe un proprietar in modul de a uza de proprietatea lui, afirmand prin publicitate, ca in casele lui
se petrec scene de o toleranta imorala. Ai calomniat, atingandu-i pe langa onoare si mijloacele de existenta. Izbesti
pe un ofiter, pe un om de arme, in curajul lui, acuzandu-l ca e las. E evident: calomnia ii atinge ratiunea de a fi; o
mai mare ofensa, un mai mare discredit, nu s-ar fi putut rasfrange asupra aceluia care isi prepara, o viata intreaga,
sentimentul de jertfa pentru un moment de primejdie si de glorie. Pe un bancher poti sa-l micsorezi in bravura sau
in stiinta; va ridica din umeri, va surade, caci ii sunt indiferente toate insusirile care nu sunt in legatura cu creditul
banesc. Aici sa nu-l izbesti. Unui judecator sa nu-i calomniezi seninatatea si dezinteresarea, caracterul esential al
rolului lui social, caci in aceasta ipoteza, ii distrugi insusi ratiunea lui de a fi.
Pe un Caragiale, care si-a inchinat viata intreaga dramaturgiei nationale, a-l acuza ca a furat capetele lui de
opera, va sa zica a-i pata onoarea lui, a-i imputina mijloacele lui de existenta, a-i spulbera chiar si ratiunea lui de a
fi fost pana astazi si de a fi de astazi inainte. Ce-i mai ramane din onoare, cand ii rapeste bunul renume? Ce vor
mai produce operele teatrale cand le tagaduiesti atractiunea originalitatei lor? Si ce semnificare ar mai avea o
asemenea existenta pentru el insusi si pentru ceilalti, daca izbutesti - fie prin calomnie - sa convingi opinia publica
ca credinta ei in dramaturgul ei a fost o trista iluzie si o lunga inselaciune?
Caragiale putea fi criticat. Dar ori care ar fi fost forma criticii, rautatea ar fi fost boanta si ura fara efect.
Ce i-ar fi pasat autorului glorificat de un popor de atacuri, fie si nedemne, de aluziuni, fie si inveninate de
patimile oarbe, fie si desfranate? Ceea ce se dobandeste cu stiinta, cu rabdare, cu munca si cu talent, nu se clatina
de furia celui dintai venit, si nici de un dusman de valoare cand pasiunea este singurul mobil al luptei intreprinse.
Chiar daca, trecand marginile destul de desfranate ale polemicilor noastre, Caragiale ar fi fost acuzat - mi-e greu
sa pronunt cuvantul - ar fi fost acuzat ca "a furat", - chiar daca ne-ar fi fost dat, cum din nenoprocire s-a intamplat,
sa-l vedem pus intr-o Revista, alaturea de Zdrelea si Maruntelul, cu nerusinata concluzie: "Zdrelea si Maruntelul
si-au luat pedeapsa, iar Caragiale este sarbatorit de opinia publica, pentru jafurile sale literare", - chiar in aceasta
revoltatoare ipoteza as fi sfatuit pe amicul meu sa taca, sa nu scrie, sa nu se planga justitiei, lasand ca opinia
publica sa vestejeasca pe calomniator. Oricat de mizerabila ar fi fost tentativa, acuzatiunea prin indrazneala ei
imorala si prin usurinta scandaloasa a acuzatorului, ne-ar fi aparat de orice banuiala. Pacatul n-ar fi gasit nici
credit , nici crutare. Cand insa Caion trece si aceasta masura si plazmueste aparente care pot insela pe marea
majoritate a cititorilor, cand nu mai e vorba de o acuzatiune de cea mai mare gravitate, ci de niste fapte materiale,
in virtutea carora deocamdata Caragiale este zugravit ca un plagiator, ca un autor fara scrupul, ca un furt ordinar,
ca un jefuitor al muncii si al talentului unui autor strain... problema se schimba. Caragiale nu se mai putea bizui pe
originalitatea lui recunoscuta, pe talentul lui enorm. Fireste, domnilor, ca trebuia sa nu se mai bizue pe creditul lui
literar, caci pe mai multe coloane sta opera lui "Istvan Kemeny", drama "Nenorocul" tradusa la 1848 de Al.
Bogdan si imprimata la Brasov, iar in fata ei, pe acelasi numar de coloane sta invinuita opera lui Caragiale, drama
"Napasta" !
Trivialitatea atacului inceta de a mai juca vreun rol in hotararea noastra; calificarea faptului imputat se inlatura
ca un lucru fara valoare; dar faptul brutal, paralele, documentul, domnilor, se infatisa publicului zdrobitor pentru
Caragiale. Cati mai ramasesera neclintiti in convingerea lor ca chiar paginile lui Kemeny nu dovedisera plagiatul,
furtul! Zece, cincisprezece, cel mult; adica numai aceia care cunosteau profund, in toata complexitatea lui
sufleteasca, pe incomparabilul nostru dramaturg. Dar ceilalti? Dar miile de lectori? Dar masa... mandria lui si
echivalentul valorii lui actuale ce va fi gandit? Ce pot gandi oamenii in fata faptelor concrete, in fata probelor
materiale, in fata documentelor? Acestei multimi se cuvenea o proba contrarie, tot asa de materiala, ca si proba
acuzatiunei, astfel calomniatul ar fi fost invins, pe nedrept, dar invins.
Domnilor, un Caion si-a dat bine seama de micimea lui si monstruozitatea acuzatiunei. Si nu din tinerete
zvapaiata, ci din socoteala rece, din pervesitate precoce, a inteles ca pentru a rani pe un Caragiale avea nevoie de
niste aparente palpabile, de niste probe de fapt care scapa de sub puterea argumentelor obisnuite. Inca de mai
inainte de a calomnia a comis un alt delict, a inventat un autor si a preparat niste foi. Pentru a izbuti in calomnie a
savarsit un fals. Niciodata Curtea cu jurati n-a judecat o calomnie mai cutezatoare, o calomnie captusita cu un alt
delict tot ata de dezonorant ca si delictul principal. N-as putea compara, mai potrivit pacatul delincventului decat

73
ca urmatorul caz. Un pervers, miscat de abjectul sentiment de ura, urmareste o razbunare contra unui adversar. Ar
vroi sa-l implice intr-un furt. Ii trebuie o dovada zdrobitoare. Si nu gaseste altceva mai potrivit urii sale decat
faptul de a-i imita scrisul si iscalitura. Intradevar, dupa o truda calculata, rece in ferocitatea ei, izbuteste sa
alcatuiasca o scrisoare aidoma ca si cum ar fi scrisa de acela pe care-l prigoneste, si o iscaleste asa de bine ca si
cum victima lui ar fi iscalit-o. Apoi, denuntul prin publicitate si la parchet, iar proba plasmuirea, falsul, scrisoarea.
Fireste ca pana se va descoperi falsul, adversarul e nimicit de opinia publica. Ati putea imagina o calomnie mai
infioratoare? Ati putea concepe o perversitate mai mare?
Ei bine, domnilor, acest Caion a calomniat intocmai pe Caragiale. A inventat un autor, a inventat un traducator,
a plazmuit cateva pagini pe cari le-a si tiparit cu litere kirilice, si s-a incercat, astfel armat de probe materiale, sa
zguduie si sa distruga o fala nationala. Inca de ce ziceam ca n-ati mai judecat o asemenea speta, in care e de
pedepsit nu numai o sfruntata calomnie, dar si un fals uimitor!
Domnilor, o prima dovada vi s-a facut prin depozitiile d-lui Stoenescu. D-sa a regretat calomnia adusa lui
Caragiale prin "Revista Literara". Sa nu se creada, d. Stoenescu, micsorat de regretele exprimate. Regretele
onoreaza o constiinta surprinsa si repara gresala care fara de voie a comis-o. D-sa v-a marturisit ca indata ce a
auzit ca amicul meu Caragiale a intentat actiunea in calomnie, a cerut dovezile acuzatiunei colaboratorului si
primului sau redactor. - Eu sper ca d. Stoenescu regreta si ca a avut un asemenea prim-redactor. - Si dovezile ce i
s-au adus au fost aceste doua foi, tiparite cu litere kirilice, pagina cu titlul pretinsei opere a lui Kemeny si paginile
74 si 75, ca si cum ar fi fost rupte de pe la mijlocul operei pe care afirma, acest Caion, ca o poseda ca un exemplar
rar, daca nu si unic. D. Stoenescu v-a spus de ce paginile acestea n-au rezistat la prima cercetare, si, ca urmare
neaparata, d-sa a suspendat pe falsificator din atributiile de prim-redactor al "Revistei Literare", pana ce justitia se
va pronunta. D-sa a si publicat in fruntea Revistei aceasta hotarare. Ar fi destul, in lipsa inculpatului, sa va atrag
atentia asupra documentului fals, si sa va cerem osandirea lui legala si pe deplin meritata. Totusi, domnilor, sa-mi
permiteti a va da toate dovezile acestei revoltatoare calomnii, ca d-voastra sa pronuntati deciziunea cuvenita,
intemeiati mai mult pe probele ce vom desfasura decat pe faptul ca indraznetul calomniator n-a avut respectul,
datorat justitiei, de a se prezenta inaintea d-voastra.
Sa incep cu partea finala a calomniilor. Cu a doua calomnie ce ni s-a adus in fata juratilor si a publicului din
aceasta sala, cand indraznetul acuzat a afirmat ca furtul literar s-a savarsit din opera lui Tolstoi "La puissance des
t?ncbres".
De aceasta noua calomnie nu ne-am plans justitiei. Am putea sa trecem peste noua dovada de perversitate si sa
ne oprim numai la primele articole publicate in "Revista Literara". Dar nu, domnilor, voim sa spulberam toate
clevetirile, toate acuzatiunile, toate calomniile, pentru ca deciziunea ce veti pronunta sa fie intemeiata nu atat pe
imprudenta evidenta a acuzatului, cat pe dovezile noastre zdrobitoare. Am fi putut sa ne restrangem la prima
calomnie, pentru care fusese adus inaintea justitiei, dar preferam intregul camp de calomnii, fiind convinsi ca
nimic nu va rezista desavarsitei noastre dreptati.
Acest Caion - afland - si nu-i era imposibil - ca d. Caragiale dupa doua luni de munca a strans toate dovezile
legale si stiintifice cu care sa convinga justitia si opinia publica ca o drama ungureasca "Nenorocul" este inventie,
ca traducatorul Bogdan nu exista, ca ungurii n-au avut un autor dramatic Istvan Kemeny, si ca documentele
publicate sunt un fals... de spaima... a schimbat tactica. A scos o revista "Rodica" numai in vederea procesului - si
fiti siguri ca va inceta dupa rezolvarea procesului - si in aceasta revista a recunoscut, sub propria sa iscalitura, ca
Kemeny este o inventie, ca tot ce a plazmuit ar fi o cursa intinsa lui Caragiale, de teama ca la orice alt fel de critica
Caragiale n-ar fi raspuns. O cursa?... Ce fel de cursa?... Si de ce o cursa?... Cursa... Kemeny? Cursa... Bogdan?
Cursa... opera "Nenorocul", dupa care ar fi plagiat Caragiale? Dar in sfarsit, cum ar explica documentul cu litere
kirilice?...
Aceasta cursa... cui fusese intinsa?... D-lui Stoenescu? Nu, domnilor, nu e nevoie despre o cursa, ci despre un
fals, in scop de a calomnia si vesteji prin mijloace necinstite, pe una din cele mai luminoase figuri literare. In
pornirea lui deplorabila a combinat toate mijloacele, toate aparentele, - si ura si invidia decrepitului moral fatal au
ajuns la cel din urma grad de perversitate; la conceptia unui volum imprimat cu litere kirilice. Cand si-a vazut insa
toata cladirea infamiei spulberata de dovezile noastre, ameteala vinovatului prins l-a facut sa declare, in sedinta
trecuta, ca Tolstoi a scris o opera sub pseudonimul de Kemeny, ca Kemeny e Tolstoi, ca "Nenorocul" este "La
puissance des t?ncbres", ca "Napasta" lui Caragiale este... regret ca trebuie sa pronunt cuvantul... furata dupa "La
puissance des toncbres".
Din sedinta trecuta, auzind o asemenea inprudenta aparare, am fi putut sa nu consimtim la amanarea procesului;
am fi putut sa invocam art. 296 din Codul penal, si sa impunem acuzatorului probele prevazut