Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Ray Bradbury
Era noapte. Sala cea mare era scufundată în tăcere, de abia luminată
de sursele deghizate în pereţii transparenţi. Cei patru Pământeni stăteau în
jurul unei mese din lemn, cu capetele plecate deasupra şoaptelor. Pe
duşumele erau ghemuiţi bărbaţi şi femei. În colţurile întunecate se zăreau
mişcări vagi, singuratici ce gesticulau. La fiecare jumătate de oră, unul din
oamenii căpitanului încerca uşa argintie, apoi revenea la masă.
— Nimic, domnule. Suntem bine încuiaţi.
— Chiar cred că suntem nebuni, domnule?
— Da. De asta n-a fost nici un fel de agitaţie la sosirea noastră. S-au
mulţumit să tolereze ceea ce, pentru ei, trebuie să fie o stare psihică
mereu recurentă. Făcu un gest către formele întunecate din jurul lor:
Paranoici, cu toţii! Ce primire ne-au făcut! Pentru o clipă — o scânteie i se
oprise în ochi. dar muri repede — am crezut că era adevărata primire.
Uralele, şi cântecele, şi discursurile... Destul de frumoase, nu — atât cât a
durat?
— Cât or să ne ţină aici, domnule?
— Până când o să dovedim că nu suntem psihopaţi.
— Asta ar trebui să fie uşor.
— Sper.
— Nu păreţi foarte sigur, domnule.
— Nu sunt. Uitaţi-vă în colţul ăla.
Un bărbat se mişca de unul singur prin beznă. Din gura lui ieşi o flacără
albastră, care se transformă în forma rotundă a unei femei, micuţă şi
goală.
Dăinui în aer, lină, în vapori de lumină cobaltină, şoptind şi cântând.
Căpitanul arătă spre alt colţ. Acolo, stătea o femeie, transformându-se.
Întâi fu cuprinsă într-o coloană de cleştar, apoi se topi într-o statuie de aur,
un toiag de cedru lustruit, şi înapoi în femeie.
Prin toată sala, în miezul nopţii, oamenii jonglau cu flăcărui violete,
transformându-se şi schimbându-se, căci noaptea era vremea
transformării şi a nefericirii.
— Magicieni, vrăjitori, şopti unul dintre Pământeni.
— Nu, halucinaţii. Îşi varsă nebunia în noi, ca să le vedem nălucirile.
Telepatie. Autosugestie şi telepatie.
— Asta vă îngrijorează, domnule?
— Da. Dacă halucinaţiile ne pot părea atât de „rele", nouă şi altora,
dacă nălucirile prind şi sunt aproape de crezut, nu-i de mirare că ne-au luat
drept psihopaţi. Dacă bărbatul aceia poate produce femeiuşti din foc
albăstrui. iar femeia aceea se poate transforma în coloană, ar fi natural ca
marţienii să creadă că racheta noastră este produsul exclusiv al minţilor
noastre.
— Oh, făcură oamenii lui din penumbră.
În jurul lor, în sala cea mare, flăcările ţâşneau albastre, săreau, se
evaporau. Demoni micuţi din nisip roşu alergau printre dinţii bărbaţilor
adormiţi. Femeile deveneau şerpi alunecoşii. Mirosea a reptile şi a animale.
Dimineaţa, toţi arătau odihniţi, fericiţi şi normali. În încăpere nu
existau flăcări sau demoni. Căpitanul şi oamenii săi aşteptau lângă uşa de
argint, sperând că avea să se deschidă.
Domnul Xxx sosi după vreo patru ore. Ei îl bănuiau că
aşteptase dincolo de uşă, spionându-i cel puţin trei ore înainte de a
intra, de a-i chema şi a-i conduce în biroul său micuţ.
Era un bărbat jovial şi zâmbitor, dacă puteai să te încrezi în masca
pe care o purta, căci pe ea purta nu unul, ci trei zâmbete. Înapoia ei,
glasul lui era cel al unui psiholog nu atât de zâmbitor.
— Care e necazul?
— Credeţi că suntem nebuni, dar nu suntem, spuse căpitanul.
— Dimpotrivă, nu cred că toţi sunteţi nebuni. Psihologul ridică o
baghetă spre căpitan: Nu. Doar dumneata, domnule. Ceilalţi sunt
halucinaţii secundare.
Căpitanul se pocni peste genunchi.
— Deci asta-i! De asta a râs domnul Iii când am întrebat dacă
şi oamenii mei trebuie să semneze hârtiile!
— Da. Mi-a povestit domnul Iii. Psihologul râse, deschizându-şi larg
gura: O glumă bună. Ce ziceam? A, da, halucinaţii secundare. Femeile vin
la mine cu şerpi ieşindu-le din urechi. După ce le vindec, şerpii dispar.
— Am vrea şi noi să fim vindecaţi. Daţi-i
drumul. Domnul Xxx păru surprins.
— Neaşteptat. Nu prea mulţi doresc să fie vindecaţi. Să ştii, cura
este dură.
— Daţi-i drumul! Sunt sigur că o să descoperiţi că toţi suntem întregi
la minte.
— Ia să verificăm actele, să văd dacă sunt valabile pentru un
„tratament". Răsfoi un dosar: Da. Ştii, asemenea cazuri au nevoie de un
„tratament" special. Oamenii din sală sunt forme mai simple. Trebuie însă
spus că, dacă ai ajuns atât de departe, cu halucinaţii primare, secundare,
auditive, olfactive şi labiale, ca şi iluzii tactile şi optice, afacerea e cam
rea. Trebuie să recurgem la euthanasie.
Căpitanul izbucni:
— Ascultă, am pierdut destul vremea! Testează-ne, ciocăneşte-
ne genunchii, ascultă-ne la inimă, pune-ne să facem exerciţii,
întreabă-ne!
— Eşti liber să vorbeşti.
Căpitanul vorbi o oră. Psihologul ascultă.
— Incredibil, murmură el. Fantezia cea mai bogată în detalii pe
care am auzit-o vreodată.
— La dracu, o să-ţi arătăm racheta! urlă căpitanul.
— Mi-ar place s-o văd. O poţi crea în camera asta?
— Binenţeles. E în fişierul dumitale, la litera R. Domnul Xxx
răsfoi preocupat fişierul. Făcu „Ţţ" şi îl închise, cu o expresie
solemnă.
— De ce mi-ai spus să mă uit? Racheta nu-i acolo.
— Bineînţeles că nu-i, idiotule! Glumeam. Un nebun glumeşte?
— Există şi un simţ al umorului mai straniu. Acum, du-mă la racheta
ta.
Vreau s-o văd.
Era amiază. Când ajunseră la rachetă, era zăpuşeală.
— Mda.
Psihologul se apropie de navă şi ciocăni. Metalul răsună.
— Pot intra? întrebă el viclean.
— Da.
Domnul Xxx intră şi rămase înăuntru mult timp.
— Culmea tâmpeniei! Căpitanul mesteca o ţigară, aşteptând: M-
aş întoarce oricând acasă să le spun oamenilor să nu-şi mai bată
capul cu Marte. Ce dobitoci suspicioşi!
— Înţeleg că o mare parte din populaţia lor nu este întreagă la
minte, domnule. Asta pare a fi principalul motiv al suspiciunii.
— Totuşi, e atât de enervant!
Psihologul ieşi din navă după o jumătate de oră de căutat, ciocănit,
ascultat, mirosit, gustat.
— Acum, crezi! urlă căpitanul de parcă celălalt era
surd. Psihologul închise ochii şi-şi scărpină nasul.
— E cel mai incredibil exemplu de halucinaţie senzitivă şi
sugestivă hipnotică întâlnit până acum. Am cutreierat toată „racheta",
cum îi zici. Ciocăni bordajul: Aud. Iluzie auditivă. Inspiră adânc: Miros.
Halucinaţie olfactivă, indusă de telepatie senzitivă. Sărută nava: Gust.
Iluzie labială.
Scutură mâna căpitanului.
— Te pot felicita? Eşti un geniu psihotic! Ai făcut o treabă absolut
completă! Proiectarea imaginaţiilor tale în alte minţi, prin telepatie, şi
menţinerea halucinaţiilor la acelaşi nivel senzitiv sunt chestiuni
aproape imposibile. Cei din Azil se concentrează de obicei asupra
halucinaţiilor vizuale, sau cel mult asupra celor vizuale şi auditive. Tu
ai echilibrat întreaga compoziţie! Nebunia ta este minunat de întreagă!
— Nebunia mea, păli căpitanul.
— Da, da, ce nebunie extraordinară. Metal, cauciuc, gravitroni,
alimente, haine, combustibil, arme, scării şuruburi, piuliţe, linguri. Am găsit
pe nava ta zece mii de obiecte distincte. Niciodată n-am mai întâlnit o
asemenea complexitate. Existau până şi umbre sub paturi şi sub toate
lucrurile! Ce concentrare de voinţă! Şi totul, indiferent cum sau când era
testat, avea miros, formă, gust, sunet! Lasă-mă să te îmbrăţişez!
Se desprinse şi continuă:
— O să descriu cazul în cea mai importantă monografie a mea! O să
îl descriu luna viitoare la Academia Marţiană! Uită-te la tine! Păi, ţi-ai
schimbat până şi culoarea ochilor din galben în albastru şi a pielii din
maro în roz. Şi hainele, şi mâinile tale care au cinci degete în loc de şase!
Metamorfoză biologică prin dezechilibru psihologic! Iar cei trei prieteni ai
tăi...
Scoase o armă micuţă.
— Incurabilă, binenţeles. Minunatul şi bietul de tine. Mort, vei fi
mai fericit. Ai vreo ultimă dorinţă?
— Stai, pentru Dumnezeu! Nu trage!
— Bietul de tine. O să termin cu nenorocirea asta care te-a împins să-
ţi imaginezi racheta şi pe cei trei tovarăşi. Va fi extraordinar să-ţi văd
prietenii şi racheta dispărând în momentul în care te ucid. O să scriu o
lucrare despre dizolvarea imaginilor neurotice. O să culeg destul material
astăzi.
— Sunt de pe Pământ! Mă numesc Jonathan Williams şi ei...
— Da, ştiu îl potoli domnul Xxx şi trase.
Căpitanul se prăbuşi cu un glonte în inimă. Ceilalţi trei bărbaţi ţipară.
— Continuaţi să existaţi? îi privi domnul Xxx. Superb! Halucinaţii
cu persistenţa temporală şi spaţială! Îndreptă arma spre ei: Ei bine, o
să vă sperii să vă dizolvaţi.
— Nu! urlă cei trei bărbaţi.
— Reacţie din partea nălucirilor, chiar după moartea
pacientului, constată domnul Xxx împuşcându-i pe cei trei.
Zăceau pe nisip, întregi, fără nici o mişcare. Îi lovi cu piciorul. Apoi
ciocăni în navă.
— Persistă! Persistă!
Trase iarăşi, şi iarăşi, în trupuri. Se dădu înapoi. Masca zâmbitoare
îi căzu de pe faţă.
Încetişor, chipul micuţului psiholog se transformă. Falca de jos îi căzu.
Arma îi scăpă dintre degete. Ochii îi erau goi şi opaci. Ridică palmele şi se
întoarse orbeşte în cerc. Se împiedică de trupuri. Saliva îi umplea gura.
— Halucinaţii, bolborosi el. Gust. Imagine. Miros. Sunet. Pipăit.
Flutură din mâini. Ochii i se holbară. Din colţul gurii începu să i se
scurgă spume.
— Plecaţi! urlă el la trupuri. Pleacă! răcni la rachetă.
Îşi privi mâinile tremurătoare.
— Contaminare, şopti el. Am Luat-o. Telepatie. Hipnoză. Acum eu
am înnebunit. Acum eu sunt contaminat. Halucinaţii în toate formele
senzitive.
Se opri şi începu să pipăie orbeşte după armă.
— Un singur tratament. O singură modalitate de-a le face să piară,
să plece.
Răsună o împuşcătură. Domnul Xxx căzu.
Cele patru trupuri zăceau în soare. Domnul Xxx zăcea acolo unde
căzuse.
Racheta se înălţa pe colina însorită şi nu dispăru.
Când, la apus, orăşenii descoperiră racheta, se întrebară ce era.
Nimeni nu ştia, aşa încât fu vândută la fiare vechi şi desfăcută în
bucăţi. În noaptea aceea plouă tot timpul. Ziua următoare fu
senin şi cald.
Se gândi la Anna.
— Anna este aici?
Fratele său, întins în lumina argintie ce intra pe fereastră, aşteptă
şi apoi răspunse:
— Da. Nu este acum în oraş. Dimineaţă, însă, va fi aici.
Căpitanul închise ochii.
— Aş vrea tare mult să o văd pe Anna.
Încăperea era dreptunghiulara şi tăcută, cu excepţia răsuflărilor.
— Noapte bună,
Ed. O pauză.
— Noapte bună, John.
Stătea fericit, lăsându-şj gândurile în voie. Pentru prima dată, agitaţia
zilei era dată în lături şi emoţiile erau potolite. Acum, putea gândi logic.
Totul fusese numai emoţii. Orchestra cântând, figurile familiare, valul care
îţi podidea inima. Dar... acum...
Cum? Se gândi. Cum se realizase totul? Şi de ce? În ce scop? Din
bunătatea unui Dumnezeu iubitor? Atunci, într-adevăr, Domnul era într-atât
de bun şi de atent cu fiii lui? Cum şi de ce şi pentru ce?
Se gândi la diversele ipoteze emise de Hinkston şi Lustig în căldura
amiezii. Lăsă alte ipoteze noi să cadă, aidoma unor pietricele, prin mintea
sa, ca printr-o apă întunecată, acum, răsucindu-se, scăpărând uneori o
lumină albă. Marte. Pământul. Mama. Tata. Edward. Marte. Marţieni.
Cine a trăit pe Marte cu o mie de ani în urmă? Marţieni? Sau a fost
dintotdeauna aşa. Marţieni. Repetă încetişor cuvântul în gând.
Aproape că izbucni în râs. Ajunsese, deodată, la cea mai ridicolă
ipoteză. Îi dădea o senzaţie de înfiorare. Desigur, însă, nici nu merita să
se gândească la ea. Complet imposibilă. O prostie. Uit-o. Ridicol.
Dar, se gândi el. să presupunem numai. Să presupunem numai că pe
Marte trăiau marţieni, care ne-au văzut racheta sosind, ne-au văzut pe noi
înăuntru şi ne-au urât. Să presupunem numai, ce dracu, că voiau să ne
distrugă, ca pe nişte invadatori, nişte nedoriţi, şi voiau să o facă într-un
mod inteligent, încât să ne ia pe nepregătite. Ei, ce urmă ar fi putut folosi
un marţian împotriva pământenilor, înzestraţi cu arme atomice?
Răspunsul era interesant. Telepatie, hipnoză, memorie şi imaginaţie.
Să presupunem că toate casele astea nu erau de loc reale, patul
acesta nu era real, ci doar crâmpeie ale imaginaţiei mele, aduse la viaţă
de către marţieni prin telepatie şi hipnoză.
Să presupunem că aceste case au în realitate altă formă, o formă
marţiană, însă, folosind dorinţele şi amintirile mele, marţienii le-au făcut să
arate că vechea mea casă, vechea mea casă, pentru a-mi îndepărta
suspiciunile? Ce mod mai bun de a deruta un om, decât emoţiile sale?
Şi să presupunem că cei doi oameni care dorm în camera alăturată nu
sunt de loc mama şi tatăl meu. Că sunt, de fapt, doi marţieni, extrem de
inteligenţi, capabili să mă ţină tot timpul sub această hipnoză visătoare.
Iar orchestra de alămuri? Ce plan abil ar fi. Întâi, îl prostesc pe Lustig,
apoi îl prostesc pe Hinkston şi după aceea strâng o mulţime în jurul
rachetei şi cântă. Iar toţi oamenii din navă, văzând mame, mătuşi, unchi,
iubite moarte acum zece, douăzeci de ani, binenţeles, neglijând ordinele,
ar fugi afară şi ar abandona racheta. Ce poate fi mai natural? Ce e suspect?
Ce e mai simplu? Un om nu pune multe întrebări atunci când mama sa învie
deodată, este mult prea fericit. Iar fanfara cânta şi fiecare a fost dus într-o
altă casă. Şi iată-ne aici, noaptea, în case diferite, în paturi diferite, fără
arme cu care să ne apărăm, iar nava stă goală în noapte. N-ar fi oribil şi
îngrozitor să afli că toate astea au făcut parte dintr-un plan inteligent al
marţienilor, pentru a ne izola, cuceri şi ucide? Poate, cândva, peste
noapte, fratele meu de aici, din patul ăsta, îşi va schimba forma, se va topi
se va reface şi va deveni un marţian cu un ochi şi cu dinţi galbeni-verzui.
Pentru el ar fi foarte simplu să se întoarcă şi să-mi vâre un cuţit în inimă.
Şi în toate celelalte case de pe stradă, zeci de alţi fraţi sau taţi, topindu-se
deodată şi luând cuţite şi ucigând pământenii ce dormeau Încrezători.
Mâinile îi tremurau sub pătură. Trupul îi era rece. Deodată, nu mai
era o ipoteză. Brusc, era foarte înspăimântat. Ridică puţin capul şi
ascultă.
Noaptea era foarte tăcută. Muzica se oprise. Vântul murise. Fratele (?) său
dormea lângă el.
Foarte precaut, ridică pătura şi o dădu la o parte. Coborî încet din
pat şi traversa uşor încăperea când glasul fratelui său rosti:
— Unde mergi?
— Ce?
Glasul fratelui său era rece:
— Am spus, unde mergi?
— Să beau apă.
— Dar nu îţi este sete.
— Ba da, ba da, îmi este.
— Nu, nu îţi este.
Căpitanul John Black traversă încăperea alergând. Ţipă. Ţipă a doua
oară.
Nu mai ajunse până la uşă.
Dimineaţa, fanfara cântă un refren trist. Din fiecare casă de pe
stradă, apărură mici procesiuni solemne, purtând sicrie lungi, şi de-a
lungul străzii însorite ieşiră, plângând şi transformându-se, bunice, bunici,
mame. surori şi fraţi şi se îndreptară spre cimitir, unde fuseseră săpate
gropi şi se instalaseră cruci. Cu totul, şaptesprezece gropi şi
şaptesprezece cruci. Pe trei dintre cruci scria CĂPITAN JOHN BLACK,
ALBERT LUSTIG şi SAMUEL HINKSTON.
Primarul ţinu un discurs scurt şi trist, chipul său arătând uneori ca cei
al primarului, alteori arătând cu totul altfel.
Mama şi tata Black erau acolo, cu fratele Edward, şi plângeau,
chipurile lor topindu-se din feţele familiare în cu totul altceva.
Bunicul şi bunica Lustig erau acolo, plângând, şi chipurile lor se
modificau precum ceara, tremurând aşa cum tremură lucrările în valurile de
căldură dintr-o zi de vară.
Sicriele au fost coborâte. Cineva murmură despre „neaşteptata şi
brusca moarte a şaptesprezece bărbaţi minunaţi în timpul nopţii..."
Peste capacele sicrielor se arunca pământ.
După înmormântare, fanfara se reîntoarse în oraş, iar mulţimea
rămase, strigă şi flutură din mâini, în vreme ce racheta era desfăcută
bucăţi şi aruncată în aer.
Era atât de frig când ieşiră pentru întâia oară. noaptea, din rachetă,
încât Spender începu să adune lemnul marţian uscat, pregătind un foc. Nu
spuse nimic despre vreo sărbătorire; doar strânse vreascuri, le dădu foc şi
le privi arzând.
Privi peste umăr, în flăcările ce luminau aerul rarefiat al mării secate
de pe Mare, şi zări racheta care îi adusese pe toţi, comandantul Wilder,
Cheroke, Hathaway, Sam Parkhill şi el însuşi, traversându-i spaţiul negru şi
tăcut, presărat numai de stele, şi îi coborâse pe o planetă moartă, care
visa.
Jeff Spender aştepta zgomotul. Îi privea pe ceilalţi bărbaţi şi îi aştepta
să înceapă să ţopăie şi să strige. Avea să se întâmple imediat ce s-ar fi
destrămat şocul de a fi „primii" oameni pe Marte. Nici unul dintre ei nu
spusese nimic, dar mulţi sperau, poate, că celelalte expediţii dăduseră
greş şi că aceea, A Patra, avea să fie cea care să reuşească. Nu se gândeau
la nimic rău. Cu toate acestea, nu-şi puteau alunga gândurile, visele de
glorie şi onoare, în vreme ce plămânii li se obişnuiau cu atmosfera
rarefiată, care aproape că te îmbăta dacă te deplasai prea repede.
Gibbs se apropie de focul de abia aprins şi întrebă.
— De ce nu folosim focul chimic ai navei în locul vreascurilor astea?
— Nu contează, răspunse Spender fără să ridice ochii.
N-ar fi fost frumos, chiar în prima noapte de pe Marte, să facă prea
mult zgomot, să monteze un aparat ciudat, tâmpit şi sclipitor, cum era
o sobă. Ar fi fost un fel de blasfemie de import. Mai târziu, aveau să
aibă
vreme şi pentru aşa ceva; vreme să arunce conserve de lapte condensat în
mândrele canale marţiene; vreme ca exemplarele din New York Times să
zboare, să se împiedice şi să foşnească pe fundul cenuşiu şi pustiu al
oceanelor de pe Marte; vreme pentru ca resturile picnicurilor şi cojile de
banane să împânzească ruinele canelate şi delicate ale străvechilor oraşe
marţiene din văi. Avea să fie destulă vreme pentru toate acestea. Se
înfioară uşor, gândindu-se.
Alimentă focul din mână, şi i se păru că aducea o jertfă unui gigant
mort. Coborâseră pe un mormânt imens. Aici murise o civilizaţie. Doar din
simplă politeţe petreceau în tăcere noaptea.
— Nu aşa văd eu o sărbătorire. Gibbs se întoarse către
comandantul Wilder: Sir, m-am gândit să intrăm în raţiile de gin şi
carne şi să ne mai înveselim puţin.
Comandantul Wilder privi spre un oraş mort aflat la o milă depărtare.
— Suntem cu toţii obosiţi, rosti el absent, de parcă întreaga atenţie îi
era îndreptată asupra oraşului, uitând de echipaj. Poate mâine seară. Acum
ar trebui să fim mulţumiţi că am străbătut tot drumul ăsta fără nici o
ciocnire cu un meteor, şi fără nici un deces.
Bărbaţii se foiră. Erau douăzeci, ţinându-se de umeri, sau potrivindu-
şi certurile. Spender îi privi. Nu erau mulţumiţi. Îşi riscaseră viaţa ca să
facă ceva măreţ. Acum, voiau să urle beţi, să tragă cu pistoalele şi să
arate ce minunat era să laşi în urmă o cloacă şi să zbori până pe Marte
într-o rachetă.
Nimeni, însă, nu urla.
Comandantul dădu un ordin încet. Unul din bărbaţi alergă în interiorul
navei şi aduse conserve de hrană, care fură deschise şi consumate în
tăcere. După aceea, începură să vorbească. Comandantul se aşeză şi
recapitulă călătoria. O cunoşteau deja cu toţii, dar era plăcut să o mai
audă, ca ceva făcut, terminat şi pus în siguranţă. Nu voiau să vorbească
despre călătoria de întoarcere. Cineva pomeni de ea, dar ceilalţi îi spuseră
să tacă. Lingurile se mişcau sub cele două luni; mâncare era bună, iar
vinul şi mai bun. Pe cer se văzu o dâră luminoasă, iar un moment mai
târziu racheta auxiliară ateriză lângă tabără. Spender privi deschizându-se
chepengul mic şi Hathaway, geologul-fizician — aveau cu toţii calificări
duble, pentru a economisi spaţiul din rachetă — ieşi afară. Se îndreptă
încet spre comandant.
— Ei bine? întrebă Wilder.
Hathaway se uită către oraşele îndepărtate clipind sub lumina stelelor.
înghiţi un nod şi întoarse ochii.
— Oraşul acela, comandante, e mort şi a murit de multe mii de ani.
Acelaşi lucru şi despre cele trei oraşe, dintre coline. Însă cel de-al
cincilea oraş, la două sute de mile; distanţă, sir...
— Ce-i cu el?
— Până săptămâna trecută, acolo au trăit oameni,
sir. Spender se ridică în picioare.
— Marţieni, urmă Spender.
— Unde sunt acum?
— Morţi, răspunse Hathaway. Am intrat într-o casă de pe una
din străzi. Am crezut că, la fel ca şi celelalte oraşe şi case, era
moartă de
secole. Dumnezeule, acolo erau trupuri. Parcă dădusem peste un morman
de frunze veştede. Ca vreascuri şi petice de ziare arse, atât. Recente.
Muriseră de cel mult zece zile.
— Ai verificat şi alte oraşe? N-ai găsit nimic viu?
— Absolut nimic. Am cercetat şi celelalte oraşe. Patru din cinci
erau pustii de mii de ani. Nu am nici cea mai vagă idee ce s-a întâmplat
cu locuitorii lor. Însă al cincilea conţinea întotdeauna aceiaşi lucru.
Cadavre. Mii de trupuri.
— Din ce cauză au murit? înaintă Spender un pas.
— N-o să vă vină să credeţi?
— Ce i-a omorât?
— Vărsatul de vânt, răspunse simplu Hathawav.
— Dumnezeule, nu!
— Ba da. Am făcut teste. Vărsat de vânt. A acţionat asupra
marţienilor aşa cum o face cu pământenii. Cred că metabolismul lor a
reacţionat diferit. I-a ars tăciune, uscându-i ca nişte coji. Este însă, fără
îndoială, vărsat de vânt. Înseamnă că toate cele trei expediţii, York şi
căpitanii Williams şi Black, au ajuns pe Marte. Dumnezeu ştie ce li s-a
întâmplat. Ştim cel puţin ce le-au făcut ei, fără intenţie, marţieniior.
— Nici un alt semn de viaţă?
— Există posibilitatea ca unii marţieni, dacă au fost inteligenţi, să
scape în munţi. Totuşi, sunt gata să pariez că a fost ceva la scară
generală. Planeta e pustiită.
Spender se întoarse şi se aşeză lângă foc, privind flăcările. Vărsat de
vânt, Dumnezeule, vărsat de vânt, gândeşte-te! O rasă se ridică vreme de
un milion de ani, se rafinează, construieşte oraşe ca acelea de acolo, face
tot ceea ce îi poate conferi respect şi frumuseţe, apoi moare. O parte mor
încet, când le vine sorocul, înainte de apariţia noastră, cu demnitate. Dar
restul! Restul mor de o boală cu un nume frumos, sau înspăimântător, sau
maiestuos? Nu, Dumnezeule, trebuia să fie vărsatul de vânt, o boală de
copii, o boală care nici măcar nu-i ucide pe copiii de pe Pământ! Nu-i drept
şi nu-i cinstit. E ca şi cum ai spune că grecii au murit de oreion, sau că
romanii cei mândri au murit de platfus pe colinele lor minunate. Dacă
măcar le-am fi lăsat timp marţieniior să-şi aranjeze veşmintele funebre, să
se întindă, să arate bine, şi să se gândească la alt motiv de moarte. Nu
poate fi ceva prostesc şi mizer ca vărsatul de vânt. Nu se potriveşte cu
restul; nu se potriveşte cu întreaga planetă!
— Bine, Hathaway, ia-ţi ceva de mâncare.
— Mulţumesc, comandante.
Totul se uită imediat. Oamenii vorbeau între ei.
Spender nu-şi luă ochii de la ei. Îşi lăsă mâncarea în farfurie. Simţea
aerul răcindu-se. Stelele se apropiau, limpezi.
Când cineva vorbea prea tare, comandantul replica în şoaptă făcându-
i pe toţi să-l imite.
Aerul mirosea curat şi proaspăt. Spender rămase multă vreme, pur şi
simplu bucurându-se de el. Putea recunoaşte o mulţime de lucruri: flori,
chimicale, praf, vânt.
— Dup-aia în New York, când am lipit blonda aia, cum o chema?...
Ginnie! urlă Biggs. Aia era!
Spender se crispă. Mâna începu să-i tremure. Ochii i se mişcară înapoia
pleoapelor subţiri.
— Şi Ginnie mi-a zis..., răcni Biggs.
Bărbaţii hohotiră.
— Aşa c-am pocnit-o! zbieră Biggs cu o sticlă în mână.
Spender lăsă jos farfuria. Ascultă vântul, şoptindu-i răcoros în urechi.
Privi gheaţa rece a clădirilor marţiene albe de pe ţărmurile oceanului secat.
— Ce gagică, ce mai gagică! Biggs goli sticla în gura sa mare. Din toate
tipele pe care le-am avut!
Mirosul transpiraţiei lui Biggs umpluse aerul. Spender lăsă focul să se
stingă.
— Hei, vino să tragi un gât, Spender! răcni Biggs, privindu-l o
clipă, apoi se întoarse la sticlă. Păi, într-o noapte, Ginnie şi cu mine...
Un bărbat, pe nume Schoenke, îşi luă armonica şi începu un step, cu
proful ridicându-se în jurul lui.
— Iu-huu! Asta-i viaţa! urlă el.
— Iu-piii! zbieră echipajul.
Îşi azvârliră farfuriile goale. Trei din ei se prinseră în linie şi dansară
cancan, hohotind. Ceilalţi aplaudau, răcnind. Cheroke îşi smulse cămaşa,
arătându-şi pieptul gol, asudat, în timp ce se rotea. Lumina lunilor
strălucea în părul lui scurt şi pe obrajii tineri, proaspăt raşi.
Pe fundul oceanului, vântul ridică norişori mici şi, din munţi, chipuri
uriaşe de stâncă priviră racheta argintie şi focul cel mic.
Gălăgia crescu tot mai mulţi bărbaţi ţopăiau, cineva scoase o
muzicuţă, altcineva începu să cânte la un pieptene. Se deschiseră şi băură
alte douăzeci de sticle. Biggs se bălăbănea, agitându-şi braţele ca să-i
dirijeze pe dansatori.
— Haideţi, sir! strigă Cheroke spre comandant, începând un
cântec. Comandantul trebui să intre în dans. Nu voia. Chipul îi era
solemn.
Spender privi, gândindu-se: Sărmane, ce noapte! Habar n-au ce fac. Înainte
de a pleca spre Marte, ar fi trebuit să urmeze un program care să-i înveţe
cum să se comporte, cum să umble şi ce să facă câteva zile.
— Asta-i.
Comandantul se desprinse şi se aşeză, spunând că era obosit. Spender
îi privi pieptul. Nu gâfâia. Nici măcar nu transpirase.
Acordeon, muzicuţă, vin, urlete, dans, muzică, învârteală, zăngănit,
râsete.
Biggs se clătină până la marginea canalului marţian. Purta şase sticle
goale şi le azvârli una câte una în apele adânci şi albastre ale canalului. Se
scufundară, scoţând gâlgâituri seci.
— Te botez, te botez, te botez..., se bâlbâi Biggs. Te botez... Canalul
Bi... Biggs.
Spender se ridicase, sărise peste foc şi ajunsese lângă Biggs înainte ca
cineva să fi schiţat vreun gest. Îl pocni pe Biggs, o dată în gură şi o dată în
ureche. Biggs se înmuie şi se prăbuşi în canal. Spender îl aşteptă în tăcere
să se caţere înapoi pe malul din stâncă. Deja, câţiva îl înşfăcaseră de
braţe.
— Hei, ce te-a apucat, Spender? Hei! făceau ei.
Biggs se căţără şi rămase, cu apa scurgându-se de pe el. Îi zări pe cei
care îl ţineau pe Spender.
— Bun, făcu el, şi înaintă.
— Ajunge, se răsti comandantul Wilder.
Oamenii îi dădură drumul lui Spender. Biggs se opri şi îl privi pe
comandant.
— Gata, Biggs, du-te şi schimbă-ţi hainele. Restul, înapoi la petrecere!
Spender, vino încoace!
Bărbaţii reluară cheful. Wilder se îndepărtă puţin şi se întoarse către
Spender:
— Poate explici ce s-a întâmplat, rosti el.
— Nu ştiu, privi Spender canalul. Mi-a fost ruşine. De Biggs, de noi
şi de gălăgie. Cristoase, ce spectacol!
— A fost o călătorie lungă. Trebuie să se descarce.
— Unde e respectul lor, sir? Unde-i bunul simţ?
— Eşti obosit şi vezi altfel lucrurile, Spender. Eşti amendat cu cincizeci
de dolari.
— Da, sir. Mă gândeam că Ei ne priveau, bătându-ne joc de noi înşişi.
— Ei?
— Marţienii, fie că sunt morţi sau nu.
— Cu siguranţă morţi. Crezi că Ei ştiu că suntem aici?
— Un bătrân nu ştie întotdeauna când se apropie un tânăr?
— Ba cred că da. Vorbeşti de parcă ai crede în spirite.
— Cred în lucrurile care au fost făcute, şi există dovezi că pe Marte
s-au făcut multe. Există străzi şi case, şi cărţi, presupun, şi canale uriaşe,
şi ceasuri, şi locuri pentru grajduri, dacă nu pentru cai, atunci pentru nişte
animale domestice, poate cu douăsprezece picioare, cine ştie? Oriunde
m-a ş uita, văd lucruri care au fost folosite. Au fost atinse şi folosite timp
de secole întregi. Întrebaţi-mă, atunci, dacă cred în spiritele lucrurilor
folosite cândva, şi o să vă răspund că da. Sunt toate aici. Toate obiectele
ce se pot folosi. Toţi munţii care au nume. Şi n-o să-i putem folosi
niciodată fără să ne simţim stânjeniţi. Cumva, într-un fel, munţii nu ne
vor părea niciodată la locul lor; o să le dăm nume noi, dar numele vechi
sunt acolo, undeva în timp, iar munţii sunt alcătuiţi şi văzuţi sub numele
acelea. Numele pe care le vom da canalelor, munţilor şi oraşelor vor cădea
precum apa pe roata morii. Nu contează cum atingem Marte, de fapt n-o
să-l atingem niciodată. Atunci o să ne înfuriem pe el şi ştiţi ce o să facem?
O să-i jupuim, o să-i smulgem învelişul de pe el şi o să-l schimbăm ca să ni
se potrivească nouă.
— N-o să ruinăm Martele, îl contrazise căpitanul. Este prea mare
şi prea bun.
— Nu crezi? Noi, pământenii, avem talentul de a distruge tot ce e
mare şi frumos. Singurul motiv pentru care n-am instalat tarabe cu
crenvurşti în templul egiptean de la Karnak este pentru că nu era la
îndemână şi n-avea nici un beneficiu comercial deosebit. Iar Egiptul e doar
o mică părticică din Pământ. Aici însă, totul este străvechi şi diferit, iar
noi trebuie să ne stabilim undeva şi să începem să distrugem totul. O să
denumim canalul: Canalul Rockfeller, iar muntele: Muntele King George,
iar oceanul: Oceanul Dupont, iar oraşele se vor numi Roosevelt, Lincoln şi
Coolidge şi nici măcar n-o să fie bine, deoarece toate locurile astea au
denumirile lor.
— Asta va fi treaba ta, ca arheolog, să afli numele vechi, iar noi le
vom folosi.
— Câţiva oameni ca noi împotriva tuturor intereselor
comerciale. Spender privi munţii de fier.
— Ei ştiu că suntem aici, ca să scuipăm în vinul lor, şi bănuiesc că
ne urăsc.
Comandantul scutură din cap.
— Aici nu există ură. Se opri să asculte vântul. După cum arată
oraşele lor. Au fost un popor rafinat, frumos şi înclinat spre filozofie. Au
acceptat ceea ce li s-a întâmplat. Ştim că au acceptat moartea rasei lor şi
nu i-a încercat, într-o frustare de ultimă clipă, nebunia de a-şi ruina
oraşele.
Fiecare oraş văzut până acum este absolut intact. Probabil că prezenţa
lor aici nu-i deranjează mai mult decât i-ar deranja jocul unor copii pe
pajişte, cunoscându-i pe copii şi înţelegându-i. Şi, oricum, poate că asta
ne va schimba şi pe noi in bine.
Spender, ai remarcat liniştea deosebită a oamenilor până în clipa
când Biggs i-a împins să petreacă? Păreau chiar umili şi înspăimântaţi.
Gândindu-ne la asta, ne dăm seama că nu suntem chiar aşa grozavi;
suntem nişte puşti hârjonindu-ne, ţipând cu rachetele şi atomii noştri de
jucărie, ţipând şi agitându-ne. Dar, într-o bună zi, Pământul va fi aşa cum
este Marte azi. Asta ne va trezi. Este o lecţie practică asupra civilizaţiilor.
O să învăţăm de la Marte. Acum, sus capul. Haide înapoi şi să ne
prefacem veseli. Amenda de cincizeci de dolari rămâne.
Petrecerea nu se desfăşura prea grozav. Vântul continuă să sufle
dinspre oceanul mort. Îi învăluia pe oameni şi îi învălui şi pe comandant şi
Jeff Spender, atunci când reveniră în mijlocul grupului. Vântul spulbera
praful pe racheta strălucitoare, în acordeon şi în muzicuţa abandonată.
Praful le intră în ochi şi vântul emise o notă înaltă şi melodioasă în aer.
Apoi, muri la fel de brusc pe cât apăruse.
Murise însă şi petrecerea.
Bărbaţii se ridicară, profilându-se pe cerul negru şi rece.
— Haida, băieţii, haida! bubui Biggs dinspre navă, într-o
uniformă nouă, fără să arunce măcar o privire către Spender.
Glasul lui răsună ca într-o sală goală. Era singur.
— Haida!
Nu mişcă nimeni.
— Haida, Whitie, ia muzicuţa!
Whitie suflă un acord. Răsună fals şi ciudat. Whitie scutură muzicuţa
şi o lăsă jos.
— Ce fel de petrecere mai e şi asta? răcni Biggs.
Cineva strânse acordeonul. Scoase un sunet de animal pe moarte.
Atât.
— Bine, atunci o să petrec singur, cu fiola mea. Biggs se rezervă de
racheta şi bău dintr-o sticlă. Spender îl privi multă vreme, fără să facă
nici un gest.
Apoi degetele i se târâră în susul piciorului tremurător până la tocul
pistolului, încetişor, mângâind şi bătând uşor teaca din piele.
— Cine doreşte poate să vină în oraş cu mine, anunţă comandantul.
Lăsăm o santinela aici, la rachetă, şi plecăm înarmaţi, pentru orice
eventualitate.
Oamenii începură să discute între ei. Paisprezece voiau să meargă,
incluzându-l pe Biggs, care râdea mulţumit, agitându-şi sticla. Şase
rămaseră pe loc.
— Să-i dăm drumu! zbieră Biggs.
Expediţia porni tăcută sub lumina lunilor. Ajunseră până la marginea
oraşului de vis, mort acum, sub lunile gemene care se alergau pe boltă.
Umbrele oamenilor erau duble. Nu respiră, sau uşa li se păru, vreme de
câteva minute. Aşteptau ca ceva să se mişte în oraşul cel mort, să se
ridice o formă cenuşie, sau pe fundul pustiu al mării să apară galopând o
siluetă străveche, ancestrală, călare pe an armăsar înzăuat, provenit din
nişte părinţi imposibili, din încrucişări de neînchipuit.
Spender umplu străzile cu ochii şi cu mintea. Pe străzile pietruite,
oamenii se mişcau ca nişte lumini albastre şi diafane, răzbătea murmurul
slab al zgomotelor, şi animale stranii se târau peste nisipurile roşu cenuşii.
Fiecare fereastră căpătă o persoană sprijinită de pervaz şi fluturând din
mână, încet, ca sub o apă dinafara timpului, către o formă mişcătoare,
aliată în depărtarea spaţiului, sub turnurile argintate de luni. Undeva,
înăuntru, cânta o muzică şi Spender îşi imagină forma instrumentelor care o
puteau cânta. Locul era bântuit.
— Hei! răcni Biggs, înalt, cu palmele făcute pâlnie la gură. Hei, voi, ăia
din oraş, hei!
— Biggs! rosti comandantul.
Biggs tăcu.
Înaintară pe o stradă pavată cu dale. Acum vorbeau numai în şoaptă,
deoarece parcă intraseră într-o uriaşă bibliotecă în aer liber, sau într-un
mausoleu, unde trăia vântul şi peste care sclipeau stelele. Comandantul
vorbi încetişor. Se întrebă unde dispăruseră oamenii, cu ce se ocupaseră,
cine le fuseseră regii, şi cum muriseră. Se întrebă după aceea, în şoaptă,
cum construiseră oraşul aceia care dăinuise prin epoci, şi dacă veniseră
vreodată pe Pământ? Erau ei strămoşi ai pământenilor, plecaţi cu mii de
ani în urmă? Oare iubiseră şi urâseră iubiri şi uri, şi făcuseră lucruri tot
atât de prosteşti atunci când se făcuseră lucrurile prosteşti?
Nimeni nu se clinti. Lunile îi ţinură şi îi încremeniră; vântul adie în jurul
lor.
— Lord Byron, spuse Jeff Spender.
— Ce lord? îl privi comandantul.
— Lord Byron, un poet din veacul al nouăsprezecelea. Acum multă
vreme, a scris un poem care se potriveşte acestui oraş şi felului în care
trebuie să fi simţit marţienii, dacă le-a mai rămas ceva de simţit. Ar fi
putut la fel de bine să fi fost scris de ultimul poet marţian.
Oamenii stăteau nemişcaţi, cu umbrele sub ei.
— Şi cum e poemul, Spender? întrebă comandantul.
Spender îşi schimbă greutatea de pe un picior pe celălalt, ridică o
mână, străduindu-se să-şi amintească, miji ochii, apoi, amintindu-şi, repetă
cuvintele încet şi lin, iar oamenii îl ascultară tăcuţi:
Era o dimineaţă care ar fi putut să fie luni, marţi sau orice altă zi pe
Marte. Biggs stătea pe marginea canalului; picioarele îi atârnau în apa rece,
răcorindu-l, în vreme ce soarele îi bătea în faţă.
Pe malul canalului venea un bărbat. Umbra lui căzu pe Biggs. Acesta
ridică ochii.
— Lua-m-ar dracu! exclamă Biggs.
— Eu sunt ultimul marţian, spuse bărbatul scoţând o armă.
— Ce-ai zis?
— O să te omor.
— Las-o moartă. Ce banc e ăsta, Spender?
— Ridică-te şi primeşte-o în piept.
— Pentru Dumnezeu, lasă arma aia.
Spender apăsă o singură dată pe trăgaci. Biggs rămase o clipă pe
malul canalului, apoi se aplecă înainte şi se prăbuşi în apă. Arma
scosese doar un bâzâit slab. Trupul pluti încet şi nepăsător sub valurile
line ale canalului. Scoase un gâlgâit găunos care încetă repede.
Spender îşi băgă arma în toc şi plecă fără nici un zgomot. Soarele
strălucea deasupra lui Marte. Îl simţi arzându-i mâinile şi mânjindu-i obrajii
feţei crispate. Nu alergă; merse normal, de parcă nimic nu ar fi fost nou, cu
excepţia luminii soarelui. Se îndreptă spre rachetă, unde câţiva din echipaj
mâncau un dejun proaspăt gătit sub un adăpost ridicat de Cookie.
— Vine Singuraticul, spuse cineva.
— Salut, Spender! Nu te-am văzut de mult!
Cei patru de la masă îl priviră pe bărbatul tăcut care se uita la ei.
— Tu şi ruinele tale blestemate, râse Cookie, amestecând o
substanţă negricioasă într-un castron. Eşti ca un câine într-un cimitir de
oase.
— Poate, răspunse Spender. Am aflat nişte chestii. Ce-aţi zice
dacă v-aş spune că am găsit un marţian dând târcoale prin jur?
Cei patru lăsară jos furculiţele.
— Serios? Unde?
— Nu contează. Lăsaţi-mă să vă pun o întrebare. Ce aţi simţi dacă aţi fi
marţieni, iar alţii ar veni pe pământurile voastre şi ar începe să le distrugă?
— Eu ştiu exact ce aş simţi, răspunse Cheroke. Prin vinele mele curge
sânge de Cherokee. Bunicul mi-a povestit o grămadă de chestii despre
teritoriul Oklahoma. Dacă mai există vreun marţian pe aici, eu sunt cu
totul alături de el.
— Dar ceilalţi? întrebă încetişor Spender.
Nimeni nu răspunse; tăcerea lor era şi ea un răspuns. Prinde ce
poţi, cine a găsit o ia, dacă tipul îţi întinde şi celălalt obraz mai dă-i o
palmă, etc...
— Ei bine, urmă Spender, am găsit un marţian.
Bărbaţii îl priviră.
— Sus, într-un oraş mort. Nu credeam că aveam să-l găsesc. Nu
intenţionam să-l caut. Nu ştiu ce făcea acolo. Vreme de o săptămână, am
locuit într-un orăşel dintr-o vale, învăţând să citesc cărţile vechi şi
studiind formele lor de artă. Şi, într-o zi, l-am văzut pe marţianul ăsta. A
rămas o clipă nemişcat, apoi a dispărut. Ziua următoare nu a mai venit.
Eu am stat. învăţând să citesc după scrierile vechi, iar marţianul s-a
întors, apropiin- du-se de fiecare dată tot mai mult, până când, în ziua în
care am învăţat cum să citesc în marţiană — e o limbă extraordinar de
simplă, şi există desene ajutătoare — marţianul a apărut înaintea mea şi
a spus: „Dă-mi cizmele". I le-am dat, iar el a continuat: „Dă-mi uniforma
şi tot ce mai ai pe tine". După ce i le-am dat pe toate, mi-a cerut. „Dă-mi
arma" şi i-am dat arma. Apoi a spus: „Acum vino şi vezi ce se întâmplă".
Marţianul a intrat în tabără, şi acum este aici.
— Nu văd nici un marţian, zise Cheroke.
— Îmi pare rău.
Spender scoase arma. Bâzâi încet. Primul glonte îl lovi pe bărbatul din
stânga; ai doilea şi al treilea glonte pe cel din dreapta şi capul mesei.
Cookie se întoarse de la foc, cu groaza întipărită pe faţă, şi primi al
patrulea glonte. Căzu pe spate, în flăcări, şi hainele îi luară foc.
Racheta stătea sub soare. Trei bărbaţi stăteau la dejun, cu mâinile pe
masă, fără să se clintească, cu mâncarea răcindu-se în faţa lor. Cheroke,
neatins, rămăsese singur, privind tâmp şi neîncrezător la Spender.
— Poţi veni cu mine, spuse,
Spender. Cheroke nu răspunse
nimic.
— Poţi să mi te alături, urmă Spender şi aşteptă.
În cele din urmă, Cheroke reuşi să-şi găsească glasul.
— I-ai ucis, făcu ei îndrăznind să privească în jur.
— Aşa meritau.
— Eşti nebun!
— Poate că sunt. Poţi însă veni cu mine.
— Pentru ce să vin? strigă Cheroke, palid şi cu ochii umezi.
Pleacă, du-te!
Chipul lui Spender se înăspri.
— Dintre ei toţi, am crezut că tu vei înţelege.
— Cară-te! şuieră Cheroke, ducându-şi mâna la armă.
Spender trase un ultim foc. Cheroke rămase nemişcat. Spender se
clătină. Îşi ridică mâna către faţa asudată.
Privi spre racheta şi, brusc, începu să tremure din tot trupul. Reacţia
fizică era atât de puternică încât aproape căzu. Pe chip avea expresia unui
om trezit din hipnoză, dintr-un vis. Se aşeză pentru un moment şi-i spuse
tremuratului să dispară.
— Opreşte-te, opreşte-te! porunci el trupului său. Fiecare fibră
a corpului îi tremura şi vibra. Opreşte-te!
Îşi zdrobi trupul cu mintea până când tremuratul îl părăsi. Palmele i se
odihneau acum liniştite pe genunchii tăcuţi.
Se ridică şi, eficient şi în linişte, îşi puse pe spate o raniţă. Mâna
începu să-i tremure din nou, pentru o fracţiune de secundă, dar rosti cu
fermitate:
„Nu!", şi tremuratul dispăru. După aceea, mergând rigid, păşi singur printre
colinele roşii şi fierbinţi ale ţinutului.
Soarele ardea tot mai sus pe cer. După o oră, comandantul coborî din
rachetă ca să ia nişte şuncă şi ouă. Tocmai voia să-i salute pe cei patru
care stăteau la masă când se opri şi remarcă un iz slab de fum de armă în
aer.
Văzu bucătarul zăcând pe jos, cu focul sub el. Cei patru bărbaţi erau
înaintea mâncării ce se răcise.
Peste câteva clipe, Parkhill şi alţi doi coborâră din rachetă.
Comandantul stătea nemişcat, fascinat de spectacolul oamenilor ce
rămăseseră în faţa dejunului lor.
— Chemaţi-i pe toţi, spuse el.
Parkhill se grăbi în josul canalului. Comandantul îl atinse pe Cheroke.
Acesta se răsuci uşor şi căzu de pe scaun. Lumina soarelui îi strălucea în
părul scurt şi ţepos şi pe obrajii prelungi.
Echipajul sosi.
— Cine lipseşte?
— E tot Spender, sir. L-am găsit pe Biggs plutind în canal.
— Spender!
Comandantul privi colinele ridicându-se în lumină. Soarele rânji spre
ei, arătându-şi dinţii.
— La dracu, oftă el obosit. De ce n-a venit să vorbească cu mine?
— Ar fi trebuit să vorbească cu mine, strigă Parkhill, cu ochii sclipind.
I- aş fi zburat creierii, asta aş fi făcut, pe Dumnezeul
meu! Comandantul Wilder făcu semn la doi dintre
bărbaţi.
— Aduceţi hârleţe, spuse el.
Era cald în vreme ce săpau mormintele. Dinspre oceanul secat bătea
un vânt uscat, suflându-le praf în ochi în vreme ce comandantul întorcea
paginile Bibliei. Când închise cartea, cineva începu să împingă încet nisip
peste leşuri.
Se întoarseră în rachetă, verificară mecanismele puştilor, îşi puseră pe
spate pachete groase cu grenade, şi încercară dacă pistoalele ieşeau uşor
din tocuri. Fiecare primi un anumit sector al colinelor. Comandantul îi
împărţi fără să ridice glasul, sau să-şi mişte mâinile care îi atârnau pe
lângă trup.
— Haide, rosti el.
Când soarele apuse, poposi lângă cărare şi găti ceva pentru cină.
ascultă pocnetele flăcărilor şi mâncă, mestecând gânditor. Fusese o zi cu
nimic deosebită de celelalte treizeci, cu multe gropi săpate în zori, seminţe
plantate înăuntru şi apă adusă din canalele scânteietoare. Acum, simţind o
oboseală de plumb în trupul său firav, stătea întins şi privea cum se
schimbă umbrele cerului.
Se numea Benjamin Driscoll şi avea treizeci şi unu de ani. Ceea ce
dorea era un Marte înverzit, cu arbori şi tufişuri înalte, producând aer, mai
mult aer, sporind cu fiecare anotimp; arbori care să răcească oraşele în
verile arzătoare, arbori să oprească crivăţurile iernii. Erau multe lucruri pe
care le putea face un copac: să dea culoare, să asigure umbre, să scuture
poame, sau să devină un loc de joacă al copiilor, un întreg univers aerian în
care să te caţeri şi de care să te atârni; o arhitectură de hrană şi plăceri,
acesta era un copac. Dar în primul rând, arborii urmau să distileze un aer
îngheţat pentru plămâni, şi un foşnet slab pentru urechi, atunci când stăteai
nopţile în patul de zăpadă şi sunetul te adormea.
Rămăsese ascultând cum se strângea în sine solul negru, aşteptând
soarele, aşteptând ploile ce nu veniseră încă. Cu urechea lipită de pământ,
putea auzi în depărtare paşii anilor viitori, şi îşi imagina seminţele plantate
astăzi, încolţind verzi şi luând în stăpânire cerul, întinzând un ram după
altul, până când Marte era o după-amiază împădurită, o livadă strălucitoare.
În zori, cu soarele micuţ înălţându-se încet printre coline, avea să
se trezească, să-şi consume dejunul afumat în câteva minute şi,
înăbuşind tăciunii focului, să pornească cu raniţele, testând, săpând,
aşezând sămânţa sau lăstarul, apăsând-o uşor, udând, pornind mai
departe, fluierând, privind cerul senin luminându-se către o amiază
caldă.
— Îţi trebuie aer, se adresă focului de noapte. Focul era un tovarăş
roşcovan, plin de viaţă, care se răstea la tine şi dormea în apropiere, cu
ochi roşiatici şi adormiţi, călduros în noaptea generoasă. Toţi avem nevoie
de aer. Aici, pe Marte, atmosfera e rarefiată. Oboseşti foarte repede. Este
ca în Anzi, sus în America de Sud. Inspiri şi nu simţi nimic. Nu-i satisfăcător.
Îşi pipăi coastele. În treizeci de zile, îi crescuse cutia toracică. Cu
toţii trebuiau să-şi antreneze plămânii, ca să inspire mai mult. Sau să
planteze mai mulţi arbori.
— De asta sunt aici, spuse el. Focul trosni. La şcoală, ne-au povestit
despre Johnny Sâmbure, care străbătea America semănând meri. Ei bine,
eu fac mai mult. Sădesc stejari, ulmi şi arţari, orice fel de copac, plopi,
cedri şi castani. În loc să rodească doar pentru hrană, eu creez aer pentru
plămâni. Gândeşte-te cât oxigen vor produce copacii aceia, când vor mai
creşte!
Îşi aminti sosirea lui pe Marte. Precum alţi o mie, privise afară într-o
dimineaţă încremenită şi gândise. Cum mă voi adapta eu aici? Ce voi face?
Există o meserie pentru mine?
Apoi leşinase.
Cineva îi băgase o fiolă de amoniac sub nas şi, tuşind, se trezise.
— Îţi revii imediat, spuse medicul.
— Ce s-a întâmplat?
— Aerul e destul de rarefiat. Unii nu se pot adapta. Cred că va trebui
să te întorci pe Pământ.
— Nu! Se ridicase în capul oaselor şi aproape imediat simţise cum i se
întunecă vederea, iar Marte se învârte sub el. Nările i se dilatară şi-şi
forţă plămânii să aspire adânc din nimic. N-am nimic. Trebuie să rămân
aici!
Îl lăsă să zacă întins, horcăind oribil, precum un peşte pe uscat. Şi se
gândi, aer, aer, aer. Mă expediază înapoi din cauza aerului. Întoarse capul
şi
privise peste colinele şi şesurile marţiene. Reuşi să se concentreze asupra
lor, şi remarcă în primul rând că nu existau copaci, absolut nici unul, pe cât
puteai privi în otice direcţie. Ţinutul era întins, numai pământ negru, dar cu
nimic pe el, nici măcar iarbă. Aer, se gândi, atmosfera rarefiată şuierându-i
în nări. Aer, aer. Şi pe vârful colinelor, sau în umbra lor, sau chiar lângă
pârâiaşe, nici un arbore şi nici un fir de iarbă. Bineînţeles! Simţea că
răspunsul nu-i venea din minte, ci din plămâni şi gâtlej. Iar gândul era
aidoma unei rafale neaşteptate de oxigen pur, trezindu-l. Copaci şi iarbă. Îşi
privi palmele, întorcându-le pe ambele feţe. Avea să planteze pomi şi iarbă.
Asta urma să-i fie îndeletnicirea, să lupte chiar împotriva celor ce-l puteau
opri să rămână acolo. Avea să ducă un război horticol personal cu Marte.
Acela era solul cel vechi, iar plantele sale erau demult dispărute în el. Dar
dacă s-ar fi introdus ferme noi? Copaci de pe Pământ, mimoze uriaşe şi
sălcii plângătoare, magnolii şi eucalipţi magnifici. Ce s-ar fi întâmplat? Era
clar ce bogăţie minerală se ascundea în sol, intactă, deoarece străvechile
ferigi, flori, tufişuri şi arbuşti se consumaseră şi muriseră.
— Lăsaţi-mă! strigase el. Trebuie să-l văd pe Coordonator!
Discutase o dimineaţă întreagă cu Coordonatorul, despre lucruri care
creşteau şi erau verzi. Aveau să treacă luni de zile, dacă nu chiar ani,
până să înceapă o plantare organizată. Deocamdată, hrana congelată era
adusă de pe Pământ sub formă de gheţari zburători; câteva grădini ale
unor comunităţi înverzeau în uzine hidroponice.
— Între timp, spusese Coordonatorul, e treaba ta. Îţi vom face rost
de ce seminţe putem, şi ceva echipament. Pe rachete, spaţiul este
extrem de preţios acum. Mă tem că, deoarece aceste prime orăşele sunt
miniere, nu va exista prea multă înţelegere şi simpatie pentru
îndeletnicirea ta...
— Dar mă veţi lăsa s-o fac?
Îl lăsară. Obţinuse o motocicletă şi, cu lada ei plină de seminţe fertile şi
răsaduri, o parcase în sălbăticia văii, pornind pe jos.
Aceasta se întâmplase cu treizeci de zile în urmă, şi nu aruncase nici
măcar o privire îndărăt. Aşa ceva l-ar fi îmbolnăvit. Vremea era excesiv de
secetoasă; era îndoielnic că seminţele aveau să încolţească prea repede.
Poate că întreaga lui campanie, cele patru săptămâni de aplecat şi săpat,
fusese zadarnică. Privea numai înainte, coborând prin valea aceea largă şi
puţin adâncă, sub razele soarelui, îndepărtându-se de Primul Oraş şi
aşteptând venirea ploilor.
Norii se adunau deasupra munţilor arizi, acum când îşi strânse pătura
în jurul umerilor. Marte era un loc tot atât de imprevizibil cât şi vremea.
Simţea colinele arse stingându-şi clocotul în noaptea geroasă, şi se gândi la
solul gras şi negru, un pământ atât de întunecat şi strălucitor încât aproape
ţi se mişca în pumn, un pământ mănos din care puteau răsări vrejuri
gigantice de fasole din case, cu vibraţii ce zgâlţâiau oasele, puteau cădea
uriaşi urlând.
Focul pâlpâia în cenuşa somnoroasă. Văzduhul tremura sub
rostogolirea îndepărtată a unui vagonet. Tunet. Mireasma neaşteptată a
apei. Diseară, se gândi el şi întinse palma să simtă ploaia. La noapte.
Soarele urca încet printre coline. Se înălţă tăcut deasupra ţinutului şi-l
deşteptă pe domnul Driscoll.
Aşteptă o clipă înainte de-a se scula. Muncise şi aşteptase o lună
fierbinte şi lungă, iar acum, ridicându-se, se întoarse în sfârşit cu faţa către
direcţia de unde venise.
Era o dimineaţă verde.
Cât putea zări în depărtare, copacii se ridicau până la cer. Nu un
copac, nu doi, nu o duzină, ci miile pe care le plantase cu seminţe şi
răsaduri. Şi cu copăcei, nu vlăstari, nu arbuşti fragili, arbori mari, arbori
uriaşi, arbori de înălţimea a zece bărbaţi, verzi, verzi, şi uriaşi, rotunzi şi
plini, copaci tremurându-şi frunzele metalice, copaci şoptind, copaci înşiruiţi
peste coline, lămâi, tei, secvoia şi mimoze, stejari, ulmi şi plopi, vişini,
arţari, frasini, meri, portocali, eucalipţi, stârniţi de o ploaie tumultoasă,
hrăniţi de solul străin şi magic, şi, chiar în timp ce privea, întinzând ramuri
noi, deschizând alţi muguri.
— Imposibil! strigă domnul Benjamin
Driscoll. Dar valea şi dimineaţa era verzi.
Şi aerul!
De jur împrejur, precum un curent în mişcare, un torent de munte,
năvălea aerul cel nou, oxigenul suflat de arborii verzi. Îl puteai zări
scânteind, sus în valuri cristaline. Oxigen, proaspăt, pur, verde, oxigen
rece preschimbând valea în delta unui râu. Peste o clipă, uşile oraşului
aveau să se deschidă largi, oamenii aveau să fugă afară în noul miracol de
oxigen, adulmecând, înghiţindu-l cu lăcomie, cu obrajii înroşiţi, cu nasurile
îngheţate, cu plămânii revigoraţi, cu inimile tresărind, şi trupurile obosite
săltând în dans.
Domnul Benjamin Driscoll inspiră adânc şi prelung din verdele ocean
aerian şi leşină.
Până se trezi a doua oară, alţi cinci mii de copaci urcaseră în soarele
galben.
— Aţi auzit?
— Ce?
— Negrii, negrii!
— Ce-i cu ei?
— Pleacă, o şterg, spală putina; n-ai auzit?
— Cum adică, o şterg? Cum pot face aşa ceva?
— Pot, doresc, şi au s-o facă.
— Numai doi?
— Fiecare cioroi de aici, din Sud!
— Nu.
— Ba da!
— Trebuie să văd. Nu cred. Unde merg... în
Africa? Tăcere.
— Pe Marte.
— Pe planeta Marte?
— Exact.
Bărbaţii stăteau în umbra sufocantă a acoperişului verandei.
Cineva nu-şi mai aprinse pipa. Altcineva scuipă în praful încins al
amiezii.
— Nu pot pleca, nu pot face asta.
— Oricum, o fac.
— De unde ai auzit?
— Din toate părţile, şi de la radio, acum un minut.
Bărbaţii reveniră la viaţă ca o serie de statui prăfuite. Samuel Teece,
proprietarul magazinului de fierărie râse nesigur:
— Tocmai mă întrebam ce s-a întâmplat cu Tâmpitu. L-am trimis cu
bicicleta mea acum o oră. Încă n-a venit de la doamna Bordman. Credeţi
că prostul de cioroi a pedalat până pe Marte?
Bărbaţii pufniră.
— Nu zic decât c-ar fi mai bine să-mi aducă bicicleta înapoi.
Pe Dumnezeul meu, nu mă las furat de nimeni.
— Ia ascultaţi!
Întorcându-se cu toţii, se ciocniră între ei, nervoşi.
În susul străzii, parcă se rupseseră zăgazurile. Apele negre şi calde
coborau şi cuprindeau oraşul. Între malurile de un alb strălucitor ale
magazinelor, printre tăcerile copacilor, curgea un val negru. Curgea,
umflându-se ca o melasă văratică, înainte, peste drumul prăfuit. Creştea,
încet, încet, bărbaţi şi femei, cai şi câinii lătrând, băieţei şi fetiţe. Iar din
gurile oamenilor care alcătuiau valul se auzea freamătul unui râu. Un râu
de vară, îndreptându-se undeva, susurând şi nestăvilit. Iar în fluxul acela
lent şi hotărât de negreală ce reteza stălucirea zilei, se zăreau fulgerări
de alb atent, ochii, pupilele privind înainte, privind în jur, pe măsură ce
râul, fluviul lung, nesfârşit, se strămuta din vechile albii într-alta nouă. Din
nenumărate şi variate surse, în pâraie şi râuleţe de culoare şi mişcare,
afluenţii râului se uniseră, devenind un curent-mamă, şi curgeau mai
departe. Şi, pe deasupra talazului, se legănau lucrurile duse de val:
pendulele bunicilor cântând, găini cotcodăcind în colivii, prunci bocind, iar
înotând prin vârtejurile întinse se zăceau catâri şi pisici, sau apariţii bruşte
de arcuri de saltele rupte, plutind, peruci nebuneşti, răvăşite, cutii, lăzi şi
fotografii ale bunicilor negri în rame de stejar — valul purtându-le pe
toate, în timp ce bărbaţii stăteau ca nişte ogari nervoşi pe verandă, prea
târziu ca să mai îmblânzească talazul, cu mâinile goale.
Lui Samuel Teece nu-i venea să creadă.
— Ce dracu, cum o să ajungă pe Marte? De unde să facă rost de ceva?
— Rachete, răspunse Bunicu Quartermain.
— Numai prostii. De unde au rachete?
— Au făcut economii şi le-au cumpărat.
— N-am auzit niciodată de aşa ceva.
— Poate că le-au ţinut în secret, au construit singuri rachetele, nu
ştiu unde — prin Africa.
— Au putut face aşa ceva? întrebă Samuel Teece, străbătând
veranda înainte şi înapoi. Nu există nici o lege?
— Doar n-au declarat război, rosti încet Bunicu.
— De unde o să decoleze, ce dracu, au făcut-o pe şest, au
complotat? zbieră Teece.
— Toţi cioroii din oraş trebuie să se adune lângă lacul Cufundarului.
Rachetele vor fi acolo la ora unu, o să-i ia şi o să-i ducă pe Marte.
— Telefonaţi guvernatorului, chemaţi miliţia, urlă Teece. Trebuie să
fie anunţaţi!
— Uite-ţi nevasta, Teece.
Bărbaţii se întoarseră din
nou.
Priveau cum, pe drumul fierbinte, sub lumina nemişcată a soarelui,
apăru întâi o femeie albă, apoi alta, toate cu feţele împietrite, toate foşnind
ca nişte hârtii vechi. Unele plângeau, altele erau sobre. Toate veniseră să-şi
caute soţii. Împinseră prin uşile batante ale barurilor, dispărând înăuntru.
Intrară în băcănii răcoroase şi liniştite. Intrară în farmacii şi garaje. Iar una
dintre ele, doamna Clara Teece, se opri în praf lângă veranda magazinului,
clipind spre soţul ei rigid şi furios, în vreme ce râul cel negru se revărsa prin
spatele ei.
— E vorba de Lucinda, tată; trebuie să vii acasă!
— Nu vin acasă pentru o cioară blestemată.
— Ne părăseşte. Ce o să mă fac fără ea?
— Du-te singură. N-o să-i cad în genunchi ca s-o opresc.
— Dar e ca şi din familie, gemu doamna Teece.
— Nu zbiera! N-o să mi te smiorcăi în public în felul ăsta pentru
o nenorocită de...
Suspinul soţiei lui îl opri. Ea îşi şterse ochii.
— I-am spus, „Lucinda", i-am zis, „rămâi; îţi cresc leafa, şi ai două
seri libere pe săptămână dacă vrei", însă ea părea hotărâtă! N-am văzut-o
niciodată atât de hotărâtă şi i-am mai spus: „Lucinda, nu ne iubeşti?", iar
ea mi-a răspuns da, însă trebuie să se ducă pentru că asta e, atâta. A
măturat prin casă, a şters praful şi a pus prânzul pe masă, apoi a venit la
uşă şi... şi s-a oprit acolo cu două bocceluţe, câte una lângă fiecare picior,
mi-a scuturat mâna şi mi-a spus: „La revedere, doamnă Teece". Apoi a ieşit
pe uşă. Iar prânzul ei era pe masă şi noi toţi eram prea daţi peste cap ca
să mai putem mânca ceva. E tot acolo, ştiu; ultima dată când m-am uitat,
se răcise.
Teece aproape că o lovi.
— La dracu, doamnă Teece, du-te naibii acasă. Te dai aici în spectacol!
— Tată...
Bărbatul dispăru în penumbra fierbinte a prăvăliei. Ieşi după câteva
secunde, cu un pistol de argint în mână. Soţia lui plecase. Fluviul curgea
întunecat între clădiri, foşnind, scârţâind şi zumzăind a şoapte. Era foarte
liniştit, extrem de hotărât; nici un râset, nici o nebunie, doar un torent
continuu, hotărât şi interminabil.
Teece se aşeză pe marginea scaunului său din lemn.
— Dacă unul din ei râde, să mă bată Dumnezeu dacă nu-i
omor. Bărbaţii aşteptară.
Râul se scurse tăcut în amiaza sufocantă.
— Se pare că o să-ţi pliveşti singur răsadurile, Sam, chicoti Bunicu.
— Să ştii că mă pricep să trag şi-n albi.
Teece nu-l privi pe Bunicu. Acesta întoarse capul şi amuţi.
— Stai aşa!
Samuel Teece sări de pe verandă. Se întinse şi înşfăcă dârlogii unui cal
călărit de un negru înalt.
— Belter, dă-te jos!
— Da, sir. Belter descălecă.
— Cam ce faci tu aici? îl privi Teece.
— Păi, domnu' Teece...
— Eu zic că tu crezi că pleci, ca-n cântecu' ăla, cum era? „Tocma'
în mijlocu' cerului", nu-i aşa?
— Da, sir. Negrul aşteptă.
— Ţii minte că-mi datorezi cincizeci de dolari, Belter?
— Da, sir.
— Şi-ncerci s-o ştergi? Pe Dumnezeul meu dacă n-o să te snopesc în
bătaie.
— Cu agitaţia asta, am uitat, sir.
— A uitat. Teece făcu cu ochiul, ironic, spre bărbaţii de pe
veranda prăvăliei: La dracu, dom'le, ştii ce-o să faci?
— Nu, sir.
— O să rămâi aici să munceşti pentru alea cincizeci de piţule
sau atunci nu mai mă cheamă Samuel W. Teece.
Se răsuci iarăşi, zâmbind aparte la bărbaţii din umbră.
Belter privi râul care curgea pe strada, fluviul cel negru scurgându-se
întruna printre clădiri, fluviul cel negru în căruţe, pe cai, sau în pantofi
prăfuiţi, fluviul cel negru din care fusese smuls în drumul său. Începu să
tremure.
— Lăsaţi-mă să plec, domnule Teece! O să vă trimit banii de acolo,
vă promit!
— Fii atent, Belter.
Teece prinse bretelele bărbatului ca pe două strune de harfă,
ciupindu-le din când în când, dispreţuitor, pufnind spre cer, şi împungându-l
pe Dumnezeu cu un deget ciolănos.
— Belter, tu ştii ceva despre ce-i acolo sus?
— Ce mi s-a spus.
— Ce i s-a spus! Cristoase! Aţi auzit? Ce i s-a spus!
Îl răsuci pe bărbat, trăgându-i de bretele, neglijent parcă în joacă,
pocnind din degete sub ochii acestuia.
— Belter, zbori sus, tot mai sus, ca o rachetă de Patru Iulie, şi bang!
Gata, eşti scrum, spulberat prin spaţiu. Savanţii ăştia nebuni nu ştiu
nimic, o să vă omoare pe toţi!
— Nu-mi pasă.
— Mă bucur. Pentru că ştii ce te aşteaptă pe maneta aia, Marte?
Monştri cu ochi cruzi şi mari cât ciupercile! Le-ai văzut pozele în
revistele alea despre viitor care se vând la chioşcuri pentru un bănuţ,
nu? Ei bine! Monştrii ăia sar pe tine şi-ţi sug măduva din oase!
— Nu-mi pasă, nu-mi pasă, nu-mi pasă.
Belter privi alaiul scurgându-se pe lângă el, părăsindu-I. Pe fruntea lui
neagră se adunase transpiraţia. Părea gata să se prăbuşească.
— Şi acolo sus e frig; nu-i aer, cazi pe jos, te zbaţi ca un peşte,
gâfâi, mori, te sufoci, te sufoci şi mori. Îţi place asta?
— Multe nu-mi plac, sir. Vă rog, sir, lăsaţi-mă să plec. Am întârziat.
— O să te las să pleci atunci când o să fiu eu gata. O să stăm de
vorbă aici, politicoşi, până îţi dau eu voie să pleci, şi tu ştii prea bine
chestia asta. Vrei să pleci, da? Ei bine, Dom'le Tocma-n Mijlocul Cerului,
pleacă dracu' acasă şi munceşte pentru ăia cincizeci de dolari pe care mi-i
datorezi! O
să-ţi trebuiască vreo două luni pentru chestia asta!
— Dar atunci o să pierd racheta, sir!
— Vai, vai, ce păcat! Teece încercă să se prefacă trist.
— Vă dau calul meu, sir.
— Calul nu-i o garanţie legală. Nu pleci până nu-mi văd banii.
Teece chicoti în sinea lui. Se simţea încălzit şi în formă.
Un grup mic de negri se strânsese şi asculta. Apoi, în vreme ce Belter
stătea tremurând, cu capul plecat, un bătrân păşi în faţă.
— Domnu'?
Teece îl privi scurt.
— Ce-i?
— Cât îţi datorează omu' ăsta, domnu'?
— Nu-i treaba ta!
Bătrânul îl privi pe Belter.
— Cât, fiule?
— Cincizeci de dolari.
Bătrânul întinse mâinile sale negre spre cei din jur.
— Sunteţi douăzeci şi cinci. Daţi fiecare doi dolari; repede, nu-i timp
de discuţii.
— Ia staţi aşa! zbieră Teece, ridicându-se, înalt, înalt.
Banii apărură. Bătrânul îi strânse într-o pălărie şi i-o înmână lui
Belter.
— Fiule, spuse el, n-o să pierzi nici o rachetă.
Belter zâmbi cu ochii în pălărie.
— Nu, sir, cred că n-o să o pierd!
— Dă-le banii înapoi! răcni Teece.
Belter făcu o plecăciune politicoasă, întinzând banii, iar când Teece nu
vru să-i atingă, îi aşeză în praf, la picioarele lui.
— Luaţi-vă banii, sir, rosti el. Mulţumesc frumos. Zâmbind, strânse
şaua calului şi-i dădu pinteni, mulţumind bătrânului, care călări împreună cu
el, până dispărură.
— Pui de lele, şopti Teece, privind soarele fără să-l vadă. Pui de lele.
— Ia banii, Samuel, îi spuse cineva de pe verandă. Acelaşi lucru
se întâmpla peste tot.
Băieţaşi albi şi desculţi alergau de colo-colo, cu veştile:
— Cei care au îi ajută pe cei care n-au! Toţi scapă de datorii! Am
văzut unu' înstărit dându-i unui sărăntoc două sute de dolari să-şi
plătească datoriile! Am văzut p-altul dându-i altuia zece dolari, cinci,
şaisprezece, mulţi, peste tot, toată lumea!
Albii stăteau cu gurile uscate. Ochii le erau umflaţi şi aproape închişi,
de parcă îi bătuse vântul, nisipul şi arşiţa.
Samuel Teece clocotea de furie. Se sui pe marginea verandei şi
privi mulţimile care treceau. Îşi agită arma. După un timp, când nu mai
rezistă fără să facă nimic, începu să zbiere la orice negru care îl
privea.
— Bang! Încă o rachetă în spaţiu! urlă el ca să fie auzit de toţi. Bang!
Dumnezeule!
Capetele negre nu se mişcară, prefăcându-se că nu auzeau, dar ochii
lor albi se mişcau iuţi în toate părţile.
— Zdrang! Cad toate rachetele! Urlă, mor! Bang! Dumnezeule
Atotputernic, slavă Ţie că sunt aici, pe bătrânul terra firma. Cum zice şi
bancu', cu cât mai firma, cu atât mai puţin terra! Ha, ha!
Caii tropăiau, ridicând praful. Căruţele se hâţânau pe
amortizoare rupte.
— Bang! Vocea îi era singură în arşiţă, căutând să sperie praful şi
cerul arzător: Bum! Negri în tot spaţiu'! Scuipaţi din rachete ca un banc de
plevuşcă, Dumnezeule! Spaţiu-i plin de plevuşcă. Ştiaţi? Sigur că da! Un
banc mare; fâţe! Rachetele conserve cad ca nişte raţe împuşcate! Cutii de
conserve, pline cu cod negru! Curg ca mătăniile, bang, bang, bang! Zece
mii de morţi acolo, zece mii aici. Plutind în spaţiu, în juru' pământului, pe
vecie, reci şi morţi, Doamne! Auziţi, voi de colo!
Tăcere. Râul era larg şi continuu. După ce, în ultima oră, intrase în
toate cocioabele din bumbăcării şi târâse afară toate obiectele
preţioase, purta acum pendulele şi scândurile de spălat rufe, galeriile şi
vergelele de la perdele, către un ocean întunecat şi depărtat.
Fluxul trecu. Era ora două. Sosi refluxul. În curând, râul secă, oraşul
amuţi, praful se lăsă ca o peliculă peste clădiri, peste bărbaţii aşezaţi şi
peste copacii înalţi şi încinşi.
Tăcere.
Bărbaţii de pe verandă ascultară.
Neauzind nimic, îşi extinseră gândurile şi fanteziile spre exterior, tot
mai departe, înspre luncile înconjurătoare. În zorii zilei, ţinutul cunoscuse
amalgamul său obişnuit de sunete. Ici colo, cu o persistenţă încăpăţânată,
conform obiceiului, se auziseră glasuri cântând, râsete dulci pe sub ramurile
mimozelor, copiii negrilor repezindu-se chicotind în undele limpezi ale
pârâului, apoi mişcările şi aplecările de pe culturi, glumele şi strigătele
vesele dinspre colibele acoperite cu frunze verzi şi abia culese.
Acum, parcă toate zgomotele ţinutului fuseseră şterse de un vânt
puternic. Nu mai rămăsese nimic. Uşile din şindrilă atârnau deschise pe
balamale din piele. Leagăne din anvelope spânzurau goale în aerul tăcut.
Malul de spălătorie al râului era pustiu, iar pepenii verzi care mai
rămăseseră îşi încălzeau la soare sucurile tainice. În colibele abandonate,
păianjenii începură să ţeasă plase noi; praful se aşeza în grăunţi aurii
coborând din găurile acoperişurilor. Ici colo, câte un foc, uitat aprins,
pâlpâi şi, într-un acces brusc de putere, se hrăni cu osemintele uscate ale
vreunei barăci dărăpănate. Trosnetul flăcărilor blânde se ridică în aerul
nemişcat.
Bărbaţii stăteau pe veranda prăvăliei, fără să clipească sau să înghită.
— Nu înţeleg de ce au plecat tocmai acum. Lucrurile se
îmbunătăţesc. Vreau să zic, în fiecare zi obţineau tot mai multe drepturi.
De fapt, ce vor?
Taxa electorală s-a desfiinţat, iar tot mai multe state votează legi
anti-linşare şi tot felul de egalităţi în drepturi. Ce mai vor? Câştigă bani
aproape la fel de frumoşi ca orice alb, dar uite că pleacă.
Din josul străzii pustii apăru o bicicletă.
— Să mă ia dracu, Teece, uite-l pe Tâmpitu tău.
Bicicleta se opri în faţa verandei, cu un băiat de şaptesprezece ani pe
ea, cu braţe şi picioare deşirate şi un cap rotund ca un pepene. Ridică
privirea spre Samuel Teece şi zâmbi.
— Deci te-ai simţit vinovat şi te-ai întors, spuse Teece.
— Nu, sir, v-am adus bicicleta.
— Ce s-a întâmplat, n-ai putut s-o bagi în rachetă?
— N-a fost vorba de aşa ceva, sir.
— Nu mă interesează ce-a fost! Dă-te jos, n-o să-mi furi mie
lucrurile! Îl îmbrânci pe băiat. Bicicleta căzu.
— Du-te înăuntru şi apucă-te de treabă.
— Poftim? Ochii băiatului se lărgiră.
— Ai auzit ce-am spus. Pistoalele trebuie scoase din lăzi şi tocmai
au venit cuiele de la Natchez...
— Domnule Teece.
— Raftul cu ciocane trebuie reparat...
— Domnule Teece, sir?
— N-ai plecat încă? îl fulgeră Teece cu privirea.
— Domnule Teece, vă supăraţi dacă-mi iau astăzi ziua liberă,
rosti băiatul pe un ton de scuză.
— Şi mâine, şi poimâine, şi toate zilele după aia.
— Mă tem că da, sir.
— Ar trebui să te temi, băiete. Vino încoace. Îl împinse pe
băiat înăuntru şi scoase o hârtie din sertarul mesei. O ţii minte?
— Sir?
— E contractul tău. Tu l-ai semnat, e X-ul tău acolo, nu? Răspunde-mi.
— Eu n-am semnat aşa ceva, domnule Teece. Băiatul tremura:
Oricine poate face un X.
— Ia ascultă aici, Tâmpitule. Contract: „Voi lucra pentru domnul
Samuel Teece doi ani, începând de la 15 iulie, 2001, şi dacă intenţionez să
plec îl voi anunţa cu patru săptămâni înainte, continuând să lucrez până mi
se găseşte un înlocuitor". Vezi? Teece bătu cu palma în hârtie, cu ochii
sclipind: Dacă faci necazuri, intri la tribunal.
— Nu pot face aşa ceva, se jelui băiatul cu lacrimi în ochi. Dacă nu
plec azi, nu mai plec deloc.
— Ştiu ce simţi, Tâmpitule; da, dom'le, te înţeleg. Dar o să ne
purtăm bine cu tine şi o să-ţi dăm mâncare bună, băiete. Acu, ia intră
înăuntru, apucă-te de treabă şi uită de prostiile alea, da, Tâmpitule?
Aşa.
Teece rânji şi îl bătu pe umăr. Băiatul se întoarse şi privi la bătrânii de
pe verandă. Abia îi mai zărea acum, cu ochii împăienjeniţi de lacrimi.
— Poate... poate că unul din domnii de aici...
Din umbrele fierbinţi şi grele, bărbaţii ridicară privirile, uitându-se
întâi la el, apoi la Teece.
— Nu cumva crezi că un alb îţi poate lua locul, băiete? întrebă
Teece tăios.
Bunicu Quartermain îşi luă palmele roşii de pe genunchi. Privi gânditor
linia prizontului şi rosti:
— Teece, ce-ai zice de mine?
— Ce?
— Iau eu slujba lui Tâmpitu.
Veranda amuţi.
Teece se clătină.
— Bunicule, spuse el ameninţător.
— Lasă băiatul să plece. Îţi fac eu curăţenia.
— Chiar, chiar vrei să o faci?
Tâmpitu fugi spre Bunicu, râzând, cu lacrimile curgându-i pe
obraji, nevenindu-i să creadă.
— Sigur.
— Bunicule, repetă Teece, nu-ţi băga nasu aici.
— Lasă puştiu în pace, Teece.
Teece se apropie de ei şi prinse băiatul de braţ.
— E al meu. Până diseară, îl încui în odaia din spate.
— Nu, domnule Teece!
Băiatul începu să suspine. Plânsetele lui umpleau aerul verandei.
Strângea din ochi. Din josul străzii, un Ford vechi tuşea, apropiindu-se,
purtând o ultimă încărcătură de negri.
— Vin ai mei, domnule Teece, oh, vă rog, vă rog, oh Doamne, vă rog!
— Teece, rosti un bărbat de pe verandă ridicându-se, lasă-l să plece.
— Aşa zic şi eu, încuviinţă un altul.
— Şi eu, se auzi încă o voce.
— Ce rost are?
Vorbeau acum cu
toţii.
— Termină, Teece.
— Lasă-l să plece.
Teece îşi pipăi revolverul din buzunar. Zări chipurile oamenilor. Luă
mâna de la buzunar şi întrebă:
— Deci aşa stau lucrurile?
— Aşa stau lucrurile.
Îi dădu drumul băiatului.
— Bine. Şterge-o. Arătă cu degetul mare peste umăr, în prăvălie:
Sper însă că nu crezi că o să laşi în urma ta gunoaie să-mi murdărească
înăuntru.
— Nu, sir!
— Să cureţi tot ce ai în odaia ta; să le dai
foc. Tâmpitu clătină din cap.
— Le iau cu mine.
— N-o să te las să le bagi în blestemata aia de rachetă.
— Le iau cu mine, insistă băiatul în şoaptă.
Fugi înapoi în magazinul de fierărie. Se auziră zgomote de măturat şi
curăţenie, şi după câteva clipe reapăru, cu mâinile pline de sfârleze, bile,
zmee vechi şi prăfuite, şi mărunţişuri adunate de-a lungul anilor. Fordul cel
rablagit tocmai ajunsese în dreptul verandei, iar Tâmpitu se sui şi trânti
portiera. Teece rămase privind amar.
— Ce-o să faci acolo sus?
— O luăm de la-nceput, răspunse Tâmpitu. O să am fierăria mea.
— Fir-ar a dracu', ai furat meserie ca s-o poţi şterge şi face pe
cont propriu!
— Nu, sir, nu m-am gândit niciodată că s-ar putea întâmpla aşa
ceva, sir, dar s-a întâmplat. N-am ce-i face dacă am furat meserie,
domnule Teece.
— Cred că v-aţi botezat rachetele, nu?
Negrii îşi priviră ceasul de pe bordul maşinii.
— Da, sir.
— Ca Ilie şi Rădvanul, Roata Mare şi Roata Mică, Credinţă, Speranţă
şi Caritate, nu?
— Am botezat rachetele, domnule Teece.
— Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh nu m-ar mira. Ia zi, băiete, aveţi
vreuna numită Prima Biserică Baptistă?
— Acum trebuie să plecăm, domnule
Teece. Teece începu să hohotească.
— Aveţi una Swing Lent şi alta Rădvanul Dulce?
Maşina porni.
— La revedere, domnule Teece.
— Aveţi vreuna Dă Cu Babaroasele?
— La revedere, domnule!
— Şi alta Peste Iordan! Ha! Bine, ia racheta aia, băiete, ia racheta,
băiete, du-te, zboară, nici nu-mi pasă!
Maşina se învălui în praf. Băiatul se ridică, duse palmele pâlnie la
gură şi-i strigă lui Teece pentru ultima dată:
— Domnule Teece, domnule Teece, ce-o să faceţi de acum nopţile?
Ce-o să faceţi nopţile, domnule Teece?
Tăcere. Maşina dispăru pe drum.
— Ce dracu voia? mormăi Teece. Ce-o să fac nopţile? Privi cum se
lăsa praful, şi deodată înţelese.
Îşi aminti de serile când oamenii veneau la casa lui, cu genunchii
îndoiţi şi strânşi la piept, iar ţevile puştilor ridicându-se lungi, ca un
camion cu ţevi puse în picioare, sub copacii nocturni ai verii, şi cu ochii
răi.
Claxonând puternic şi el trântind uşa, cu puşca în mână, râzând în barbă, cu
inima bubuindu-i ca la un puşti de zece ani, conducând pe drumul nopţii de
vară, un colac de funie din cânepă pe sub banchetă, cutii noi cu cartuşe,
umflând buzunarele tuturor. Câte nopţi de-a lungul anilor, câte nopţi, cu
vântul şuierând prin maşină, răvăşindu-le părul peste ochii răi, vâjâind, în
vreme ce alegeau un copac, un copac solid, şi ciocăneau la o uşă şubredă!
— Deci asta voia să spună blestematul! Teece sări în drum.
Întoarce-te, lepădătură! Ce-o să fac nopţile? Păi, fir-ar al...
Era o întrebare bună. Vomită şi se goli. Da. Ce-o să facem nopţile? se
gândi el. Acum că au plecat, ce anume? Era absolut gol şi amorţit.
Scoase pistolul din buzunar şi-i verifică încărcătura.
— Ce vrei să faci, Sam? întrebă cineva.
— Să-l omor pe blestematul ăla.
— Nu te ambala, făcu Bunicu.
Samuel Teece ocolise însă deja prăvălia. Peste un moment ieşi pe
drum în maşina sa decapotabilă.
— Vine cineva cu mine?
— M-aş plimba cu maşina, rosti Bunicu şi se ridică.
— Altul?
Nu răspunse nimeni.
Bunicu se urcă şi trânti portiera. Samuel Teece demară într-un vârtej
de praf. Nu schimbară nici un cuvânt pe când goneau sub cerul senin.
Căldura luncilor încinse făcea aerul să tremure.
Se opriră la o răscruce.
— Pe unde-au luat-o, Bunicule?
— Cred că drept înainte, miji ochii Bunicu.
Merseră mai departe. Doar maşina lor răsuna pe sub copacii verii.
Drumul era pustiu dar, pe măsură ce înaintau, începură să observe ceva.
Teece încetini şi se aplecă în afară, cu ochii galbeni şi răi.
— Lua-i-ar dracu, Bunicule, vezi ce-au făcut blestemaţii?
— Ce? întrebă Bunicu şi privi afară.
Din metru în metru, de-a lungul drumului de ţară pustiu, fuseseră
aşezate şi lăsate, ordonat şi în bocceluţe, patine cu rotile vechi, o basma
plină cu bibelouri, nişte pantofi vechi, o roabă, maldăre de pantaloni, haine
şi pălării vechi, bucăţele de cristale orientale, care cândva zornăiseră în
vânt, conserve în care creşteau gerariumuri roz, farfurii cu fructe de ceară,
cutii cu bani de pe vremea Confederaţiei, lavoare, scânduri de spălat,
ciubere, săpun, tricicleta cuiva, foarfeca de iarbă a altcuiva, un camion
jucărie, o altă jucărie cu arc, un vitraliu de la Biserica Baptistă a Negrilor, un
set complet de plăcuţe de frână, ţevi, saltele, pilote, balansoare, borcănele
cu farduri, oglinjoare. Nici un obiect nu era azvârlit, nu, ci pus cu grijă şi
emoţie, cu atenţie, pe marginile prăfuite ale drumului, de parcă un oraş
întreg venise acolo cu braţele încărcate, iar când răsunase o trâmbiţă de
aramă, obiectele fuseseră încredinţate colbului tăcut, iar locuitorii
pământului, cu toţii, zburaseră drept în sus, în cerurile albastre.
— Ziceau că nu vor să le ardă, răcni Teece furios. Nu, n-au vrut să le
ardă aşa cum le-am spus, ci să le ia cu ei, şi să le lase acolo unde le puteau
vedea pentru ultima dată, pe drum, toate laolaltă. Cioroii se cred deştepţi.
Conduse maşina nebuneşte, milă după milă, în jurul drumului,
răsturnând, zdrobind, spărgând şi împrăştiind maldăre de hârtii, casete de
bijuterii, oglinzi, scaune.
— Aşa, fir-aţi ale dracului, şi aşa!
Cauciucul din faţă fluieră strident. Maşina derapă violent de pe
drum, într-un şanţ, izbindu-l pe Teece de parbriz.
— Blestematul!
Se scutură şi ieşi din maşină, aproape plângând de furie.
Privi drumul pustiu şi tăcut.
— Acum nu o să-i mai prindem niciodată, niciodată.
Cât zăreai cu ochiul se vedeau numai bocceluţe, legături şi
alte bocceluţe, aşezate regulat, ca nişte cruci mititele şi
abandonate, după-amiaza, în vântul ce adia cald. După o oră,
Teece şi Bunicu se
întoarseră pe jos, obosiţi, la magazinul de fierărie. Ceilalţi erau tot acolo,
ascultând şi cercetând cerul. Tocmai când Teece se aşezase şi-şi scotea
pantofii, cineva strigă:
— Uite!
— Să mă ia dracu dacă o să mă uit, făcu Teece.
Dar ceilalţi priviră. Şi văzură formele zvelte şi aurii înălţându-se
spre cer, hăt departe. Dispărură, lăsând în urma lor flăcări.
Pe plantaţiile de bumbac vântul sufla leneş printre mormanele de
omăt. În luncile îndepărtate, pepenii neatinşi zăceau, dungaţi ca nişte
pantere tolănite la soare.
Bărbaţii de pe verandă se aşezară, se priviră între ei, se uitară la
colacii de frânghie galbenă din rafturile prăvăliei, la cartuşele
strălucind arămiu în cutiile lor, la pistoalele de argint şi puştile negre cu
ţevi lungi, atârnate sus în tăcerea umbrelor. Cineva luă un pai între
buze. Altcineva începu să deseneze în praf.
În cele din urmă, Samuel Teece îşi ridică triumfător un pantof, îl
întoarse, îl cercetă şi vorbi:
— Aţi observat? Să mă ia dracu dacă până în ultima clipă nu mi-a zis
„Domnule"!
2004—2005: BOTEZUL NUMELOR
Ora şapte. Stendahl îşi privi ceasul. Se apropia ora. Agită paharul cu
sherry din mână. Se aşeză încetişor. Deasupra lui, printre bârnele de stejar,
liliecii, cu delicatele lor trupuri metalice ascunse sub carnea din cauciuc,
clipeau şi ţipau. Ridică paharul spre ei:
— Pentru succesul nostru.
Apoi se lăsă pe spate, închise ochii şi analiză toată afacerea. Cum
avea să guste totul la anii lui. Răsplata unui guvern antiseptic pentru
terorile şi războaiele lui literare. Oh, cum se mai adunară în el mânia şi ura,
de-a lungul anilor. Oh, cum începuse planul să se formeze încet în mintea
lui zguduită, până în ziua în care, cu trei ani în urmă, îl întâlnise pe Pikes.
Ah, da, Pikes. Pikes cu amărăciunea strânsă în el, adâncă aidoma unui
hău negru şi ars de acid verde. Cine era Pikes? Cel mai mare dintre toţi!
Pikes, omul cu o mie de feţe, o furie, un fum, o ceaţă albastră, o ploaie
albă, un liliac, un gargoyl, un monstru, acesta era Pikes! Superior lui Lon
Charey, tatăl? Stendhal căzu pe gânduri. În fiecare noapte îl urmărise pe
Charey în filmele vechi, vechi de tot. Da, superior lui Chaney. Mai dur chiar
decât celălalt monstru străvechi? Cum îl chema? Karloff? Mult mai bun!
Lugosi?
Comparaţia era stupidă! Nu, exista un singur Pikes, şi acum era un om lipsit
de fanteziile lui, un om care nu mai avea unde merge pe Pământ, care nu
mai. avea în faţa cui să joace. Îi fusese interzis până şi să interpreteze
pentru el însuşi, înaintea unei oglinzi!
Sărmanul Pikes, înfrânt şi silit la condiţii imposibile!
Cum trebuie să te fi simţit tu, Pikes, în noaptea în care ţi-am înşfăcat
peliculele, ca nişte măruntaie revărsate din aparatul de filmat, din
pântecele tău, strângându-le în role şi maldăre şi îngrămădindu-le într-un
cuptor ca să fie arse? Oare ai simţit la fel ca atunci când ţi se distrug
gratuit cincizeci de mii de cărţi? Da. Da. Sterdhal îşi simţi mâinile răcindu-
se de o mânie incontrolabilă. Ce fusese mai normal ca, într-o bună zi, ei să
vorbească, înaintea a nenumărate ceşti de cafea, prelungindu-se apoi în
nopţi nesfârşite, şi din toate discuţiile şi amintirile amare să iasă... Casa
Ushes.
Răsună clopotul cel mare al unei biserici. Soseau oaspeţii.
Zâmbind, se ridică să-i întâmpine.
Complet crescuţi fără memorie, roboţii aşteptau. Aşteptau în
mătăsuri verzi de culoarea poienilor, în mătăsuri de culoarea broaştelor şi
ferigilor. Cu păr galben, de culoarea nisipului şi a soarelui, roboţji
aşteptau. Unşi, cu oase tubulare din bronz, şi cufundaţi în gelatină. În
racle pentru cei nici morţi, nici vii, în cutii dreptunghiulare,
metronomurile aşteptau să fie puse în funcţiune. Mirosea a lubrefianţi şi
alamă lustruită. Era o tăcere ca într-un cimitir. Prevăzuţi cu sex, dar
asexuaţi, roboţii. Botezaţi dar nebotezaţi, şi împrumutând de la oameni
totul, cu excepţia umanităţii, roboţii priveau capacele bătute în cuie a
lăzilor lor, etichetate F.O.B., într-o moarte care nu era nici măcar moarte,
deoarece nu existase niciodată viaţă. Apoi, un vaiet prelung de cuie trase
din lemn. Apoi, capacele ridicându-se. Apoi, umbre peste lăzi şi apăsarea
unei mâini împroşcând ulei dintr-o pompiţă. Apoi, un ceas se porni, un
ticăit slab. Apoi, altul şi altul, până ce totul se transformă într-o
ceasornicărie gigantică, torcând metalic. Ochii de marmură deschiseră
pleoapele de cauciuc. Nările se încreţiră. Roboţii, îmbrăcaţi în păr de
maimuţă şi blăniţe de iepuri se ridicară: Tweedledum, urmându-l pe
Tweedledee, Broasca Ţestoasă, Alunarul, corpuri înecate din oceanul
alcătuit din sare şi alge, legănându-se; spânzuraţi cu beregăţile albastre
cu ochii holbaţi şi daţi peste cap, şi fiinţe ale gheţii şi zorzoanelor
arzătoare, piticii-pământului şi elfi de piper, Tik-Tok, Ruggedo, Moş
Niculae cu o barbă de zăpadă fluturând înaintea lui, Barbă Albastră cu
favoriţii ca o flacără de acetilenă, şi nori de sulf din care izbucneau
flăcări verzi şi, într-o serpentină solzoasă şi gigantică, un dragon cu jar în
măruntaie ţâşni răgind pe uşă, un ticăit, un râgâit, o tăcere, un foşnet, o
boare. Zece mii de capace căzură înapoi. Ceasornicăria intră în Usher.
Noaptea era încântătoare.
O boare călduţă adie peste ţinut. Rachetele oaspeţilor sosiră,
incendiind cerul şi transformând toamna în primăvară.
Ieşiră bărbaţii îmbrăcaţi în haine de seară, apoi coborâră şi femeile, cu
părul coafat în stiluri rafinate.
— Deci asta-i Usher!
— Dar unde-i uşa?
În momentul acela apăru Stendahl. Femeile râdeau şi
pălăvrăgeau. Domnul Stendahl ridică un braţ, cerându-le linişte.
întorcându-se, înălţă ochii spre o fereastră înaltă a castelului şi strigă:
— Rapunzel, Rapunzel, lasă-ţi părul în jos.
Iar de sus, o fecioară minunată se aplecă în briza nopţii şi îşi lăsă în
jos părul bălai. Iar cosiţele se întinseră, se împletiră şi deveniră o scară
pe care musafirii se puteau sui, râzând, în Casă.
Ce sociologi eminenţi! Ce psihologi inteligenţi! Ce politicieni,
bacteriologi şi neurologi teribil de importanţi! Acum se găseau cu toţii în
interiorul zidurilor jilave.
— Bun venit tuturor!
Domnul Tyron, domnul Ower, domnul Dunne, domnul Lang, domnul
Steffens, domnul Fletcher şi alţi douăzeci.
— Intraţi, intraţi.
Doamna Gibbs, doamna Pope, doamna Churchil, doamna Blunt,
doamna Drummond şi alte femei, scânteietoare.
Oameni eminenţi, ieşiţi din comun, unul şi unul, membri ai Societăţii
pentru Prevenirea Fanteziilor, adepţi ai interzicerii Halloween-ului şi ai lui
Guy Fawkes, ucigaşi de lilieci, incendiatori de cărţi, purtători de torţe;
cetăţeni cinstiţi şi onorabili, cu toţii, care aşteptaseră până ce tipii duri
veniseră, îi îngropaseră pe marţieni, curăţiseră oraşele, construiseră
altele, reparaseră şoselele şi asiguraseră fiecare lucru la locul său. Apoi,
când totul se îndrepta liniştit spre Siguranţă, veniră Răsfăţaţii Plăcerilor,
oamenii cu mercurocrom în loc de sânge şi ochi coloraţi cu iod, ca să-şi
stabilească Climatele lor Morale şi să-i omenească pe toţi cu bunătate. Iar
ei erau prietenii lui! Da, atent, precaut, îi întâlnise şi şi-i făcuse prieteni pe
toţi, pe Pământ, în ultimul an!
— Bun sosit în sălile Morţii! strigă el.
— Hei, Stendahl, ce-i chestia asta?
— O să vedeţi. Toată lumea se dezbracă. În partea aceea sunt
cabinele de schimb. Îmbrăcaţi-vă cu costumele pe care le găsiţi acolo.
Bărbaţii într-o parte, femeile în cealaltă.
Oamenii se foiră nehotărâţi.
— Nu ştiu dacă ar trebui să rămânem, rosti doamna Pope. Nu-mi
place... E la limita... blasfemiei.
— Prostii, un bal mascat!
— Pare cam ilegal, pufni domnul Steffens.
— Haideţi, hohoti Stendahl. Distraţi-vă. Mâine va fi o ruină. Intraţi în
cabine!
Casa sclipi de viaţă şi culoare; apărură arlechini cu pălării ţuguiate,
şoareci dansară cvadrile miniaturale, acompaniaţi de pitici care cântau cu
arcuşuri minuscule pe viori tot atât de mici, iar din bârnele arse se
desprinseră drapele, în vreme ce liliecii zburau în stoluri în jurul gurilor de
gargoyle prin care se revărsa vin rece, năvalnic şi spumos. Un pârâu
şerpuia prin cele şapte săli ale balului mascat. Musafirii sorbiră şi
descoperiră că era sherry. Se revărsară din cabinele de schimb,
transformaţi dintr-o vârstă în alta, cu chipurile acoperite de măşti, simplul
act de punere al măştii revocând toate permisele de a lupta cu fantasticul
şi oroarea. Femeile se legănară în mantii roşii, râzând. Bărbaţii le dansară
politicoşi. Iar pe pereţi se proiectau umbre pe care nu avea cine să le
arunce şi ici, colo, erau oglinzi în care nu se vedea nici o imagine.
— Toţi suntem vampiri! hohoti domnul Fletcher. Morţi!
Erau şapte săli, fiecare de altă culoare, una albastră, una roşie, una
verde, una portocalie, alta albă, a şasea violetă, şi cea de-a şaptea
capitonată în catifea neagră. Iar în sala neagră se afla o pendulă din abanos
care bătea sonor orele. Prin aceste săli, musafirii alergară şi băură, printre
roboţii fantastici, printre Dormice şi Pălărieri Nebuni, Trolli şi Uriaşi, Motani
Negri şi Regine Albe, iar sub picioarele lor care dansau, podeaua vibra cu
ritmul regulat şi puternic al unei inimi ascunse şi flecare.
— Domnul Stendhal! O şoaptă.
— Domnul Stendahl!
Lângă el venise un monstru cu chipul Morţii. Era Pikes.
— Trebuie să discutăm confidenţial.
— Ce s-a întâmplat?
— Priviţi.
Pikes întinse o mână scheletică. Ţinea în palmă câteva şuruburi, nituri,
piuliţe şi rotiţe dinţate pe jumătate topite.
Stendahl le privi îndelung. După aceea, îl trase pe Pikes într-un coridor.
— Garrett? şopti el. Pikes încuviinţă.
— A trimis un robot în locul lui. Le-am găsit acum câteva clipe,
când am curăţat incineratorul.
Amândoi priviră resturile fatidice.
— Asta înseamnă că dintr-un moment în altul trebuie să apară poliţia,
spuse Pikes. Planul nostru va eşua.
— Nu ştiu.
Stendahl aruncă o privire înăuntru la oamenii înveşmântaţi în galben,
albastru şi portocaliu care se roteau. Muzica inunda sălile cufundate în
ceţuri.
— Trebuia să fi ghicit că Garrett nu este atât de prost încât să vină
personal. Stai puţin!
— Ce s-a întâmplat?
— Nimic. Nu s-a întâmplat nimic. Garrett ne-a trimis un robot. Ei bine,
noi i-am trimis înapoi tot un robot. Dacă nu cercetează atent, nu o să-şi
dea seama de substituţie.
— Bineînţeles!
— Data următoare va veni personal. Acum crede că este în siguranţă.
Ce mai, în orice clipă poate să apară la uşă! Să curgă vinul, Pikes!
Clopotul cel mare răsună.
— El e, fac prinsoare. Du-te şi primeşte-l pe domnul Garrett.
Rapunzel îşi lăsă jos cosiţa bălaie.
— Domnul Stendahl?
— Domnul Garrett. Adevăratul domn Garrett?
— Tot aia. Garrett privi zidurile jilave şi dansatorii. M-am gândit că ar fi
mai bine să vin şi să văd cu ochii mei. Nu te poţi bizui pe roboţi. Mai ales pe
roboţii altora. Am avut, de asemenea, grijă să-i chem pe Demolatori. Într-o
oră or să ajungă aici şi să radă locul ăsta oribil din temelii.
Stendahl făcu o plecăciune.
— Mulţumesc pentru că mi-ai spus. Între timp, te poţi distra, arătă
el cu mâna. Puţin vin?
— Nu, mulţumesc. Ce se întâmplă? Cât poate decădea un om?
— Află şi singur, domnule Garrett.
— Criminal, făcu Garrett.
— Criminal şi odios, încuviinţă Stendahl.
O femeie zbieră. Doamna Pope apăru în fugă, albă la faţă.
— S-a întâmplat ceva absolut oribil! Am văzut-o pe doamna Blunt
sugrumată de o gorilă şi înghesuită într-un coş de cămin!
Se uitară şi văzură părul blond atârnând din şemineu.
Domnul Garrett scoase un ţipăt.
— Oribil! suspină doamna Pope, apoi se opri din plâns. Clipi şi se
întoarse: Doamna Blunt!
— Da, încuvinţă doamna Blunt.
— Dar te-am văzut împinsă prin cămin!
— Nu, râse doamna Blunt. Era un robot. O copie minunată.
— Însă, însă...
— Nu plânge, scumpo. N-am păţit nimic. Uită-te la mine. Păi, nu sunt
aici?! Auzi, în cămin! Ce caraghios!
Doamna Blunt se îndepărtă râzând.
— Bei ceva, Garrett?
— Cred că da. Mi-au cedat nervii. Doamne, ce mai loc. Chiar că merită
să fie demolat. Un moment...
Garrett bău.
Alt urlet. Domnul Şteffens era cărat de către patru iepuri albi în
josul unor trepte, apărute ca prin farmec în podea. Domnul Steffens fu
coborât într-o hrubă unde, legat fedeleş, fu lăsat în calea lamei tăioase
a unui pendul care avansa, apropiindu-se tot mai mult de trupul său.
— Eu sunt ăla de jos? întrebă domnul Steffens, apărând lângă umărul
lui Garrett. Se aplecă peste hrubă: Ce ciudat, ce straniu să te vezi murind.
Pendulul efectuă lovitura finală.
— Foarte realistic, comentă domnul Steffens, întorcându-se.
— Încă un pahar, domnul Garrett?
— Da, mulţumesc.
— Nu mai durează mult. În curând vin Demolatorii.
— Slavă Domnului!
Iarăşi, pentru a treia oară, un urlet.
— Acum ce mai este? întrebă domnul Garrett neliniştit.
— E rândul meu, făcu doamna Drummond. Priviţi.
O a doua doamnă Drummond, zbierând şi zbătându-se, fu
închisă într-un coşciug şi îngropată în pământ, sub podele.
— Ah, îmi amintesc acum, icni Investigatorul Climatelor Morale.
Din vechile cărţi interzise. Îngropat de Viu. Şi celelalte. Hruba,
Pendulul, şi maimuţa, şemineul, Crimele din Rue Morgue. Dintr-o carte
pe care am ars-o, da!
— Încă un pahar, Garrett. Hei, ţine paharul ca lumea.
— Dumnezeule, ai ceva imaginaţie, nu?
Priviră alte cinci morţi, unul în botul unui dragon, ceilalţi azvârliţi în
heleşteul cel negru, scufundându-se şi pierind.
— Nu vrei să vezi la ce ne-am gândit pentru tine? întrebă Stendahl.
— Ba da, încuviinţă Garrett. Ce mai contează? Oricum, aruncăm toată
porcăria asta în aer. Eşti morbid.
— Haide, atunci. Pe aici.
Îl conduse pe Garrett în jos, prin nenumărate coridoare, apoi pe scări
răsucite, în adâncul pământului, în catacombe.
— Ce vrei să-mi arăţi aici? întrebă Garrett.
— Moartea ta.
— O copie?
— Da. Şi încă ceva.
— Ce?
— Sticla de Amontillado, răspunse Stendahl, deschizând drumul cu un
felinar ridicat deasupra capului.
De sub capacele sicrielor apăreau schelete pe jumătate încremenite.
Garrett îşi duse mâna la nas, strâmbându-se dezgustat.
— Ce?
— N-ai auzit niciodată de Amontillado?
— Nu!
— Nu recunoşti asta? arătă Stendahl spre o celulă.
— Ar trebui?
— Sau asta?
Zâmbind, Stendahl scoase o mistrie de sub mantie.
— Aia ce mai e?
— Vino.
Intrară în celulă. În semiîntuneric, Stendahl fixă lanţurile de bărbatul pe
jumătate beat.
— Ce Dumnezeu faci? răcni Garrett, zăngănind.
— Sunt ironic. Nu întrerupe un om în mijlocul ironiei, nu e politicos.
Aşa!
— M-ai încătuşat în lanţuri!
— Exact.
— Ce vrei să faci acum?
— Să te las aici.
— Glumeşti.
— E o glumă foarte bună.
— Unde e copia mea? Nu vedem cum îl omoară?
— Nu există nici un fel de copie.
— Dar ceilalţi?!
— Ceilalţi sunt morţi. Cei pe care i-ai văzut ucişi erau oameni
adevăraţi. Copiile, roboţii, au stat lângă noi şi au privit.
Garret nu scoase nici un sunet.
— Acum trebuia să spui: „Pentru numele lui Dumnezeu,
Montresor!", zise Stendahl. Şi eu o să răspund: „Da, pentru numele lui
Dumnezeu." Nu vrei să spui aşa? Haide. Zi!
— Eşti nebun.
— Trebuie să-ţi suflu? Zi! Zi: „Pentru numele lui
Dumnezeu, Montresor!"
— Nu vreau, idiotule. Scoate-mă de aici. Se trezise.
— Ia. Puneţi astea.
Stendahl aruncă înăuntru ceva care zăngăni şi zornăi.
— Ce-s astea?
— O tichie şi clopoţei. Dacă ţi le pui, poate îţi dau drumul.
— Stendahl!
— Ţi-am zis să le pui!
Garrett îl ascultă. Clopoţeii zornăiră.
— Nu ai senzaţia că toate astea s-au mai petrecut cândva?
întrebă Stendhal, apucându-se de treabă cu mistria, mortarul şi
cărămizile.
— Ce faci?
— Te zidesc. Uite un rând. Încă unul.
— Eşti nebun!
— Nu comentez chestia asta.
— O să fii judecat şi condamnat!
Luă o cărămidă şi o aşeză pe mortarul umed, fredonând.
Din celula întunecată se auziră bubuituri, smucituri şi icnete. Zidul de
cărămidă se înălţa.
— Mai multe smuceli, te rog, făcu Stendahl. Să facem un spectacol ca
lumea.
— Dă-mi drumul, dă-mi drumul!
Mai rămăsese de pus o singură cărămidă. Urletele nu mai conteneau.
— Garrett? îl strigă Stendahl. Garret se potoli.
— Garrett. continuă Stendahl, ştii de ce ţi-am făcut asta? Pentru că
ai ars cărţile domnului Poe fără ca măcar să le citeşti. I-ai ascultat pe alţii
care ţi-am spus că trebuie arse. Altfel, ţi-ai fi dat seama ce voiam să-ţi
fac, atunci când am coborât aici. Ignoranţa este fatală, domnule Garrett.
Garrett tăcea.
— Vreau ca totul să fie perfect, urmă Stendahl, ţinând felinarul astfel
încât lumina lui să răzbată până la silueta ghemuită. Mişcă încet din
clopoţei.
Clopoţeii zornăiră.
— Acum, dacă eşti drăguţ şi zici: „Pentru numele lui
Dumnezeu, Montresor!", s-ar putea să-ţi dau drumul.
Chipul bărbatului apăru în lumină. Ezită. Apoi, grotesc, articulă:
— Pentru numele lui Dumnezeu, Montresor.
— Ah, făcu Stendahl cu ochii închişi.
Puse ultima cărămidă la locul ei şi o fixă bine cu mortar.
— Requiescat in pace, dragă prietene. Se grăbi să iasă din catacombe.
În cele şapte săli, cele douăsprezece lovituri ale pendulei
încremeniră orice mişcare.
Apăru Moartea Roşie.
Din prag, Stendahl se întoarse şi mai privi o dată. Apoi, ieşi din Casa
cea mare şi traversă în fugă pajiştea până în locul unde îl aştepta un
elicopter.
— Gata, Pikes?
— Gata.
— Dă-i drumul.
Priviră zâmbind Casa. Începu să se crape ia mijloc, parcă sub acţiunea
unui cutremur şi pe când Stendahl privea spectacolul magnific îl auzi
înapoia lui pe Pikes, recitind cu o voce şoptită şi cadenţată: „...mă cuprinse
o ameţeală când văzui puternicele ziduri prăvălindu-se rupte în două,
deodată. Urmă un vuiet lung, năvalnic şi asurzitor, ca glasurile a mii de
cataracte, şi la picioarele mele adâncul şi sumbrul heleşteu îşi adună apele,
învăluind în tăcere şi tristeţe sfărâmăturile Casei Usher."
Elicopterul se ridică deasupra heleşteului fumegând şi dispăru către
vest.
Şi, nimic mai normal, în cele din urmă, bătrânii veniră pe Marte, pe
urmele pionierilor gălăgioşi, a sofisticaţilor rafinaţi, a călătorilor
profesionişti şi a cititorilor romantici în căutare de noi senzaţii.
Astfel, oamenii uscăţivi şi fragili, cei care îşi treceau vremea
ascultându-şi inimile, numărându-şi bătăile pulsului şi turnându-şi sirop în
gurile ştirbe, oamenii aceia care, cândva, merseseră cu vagoanele
deschise spre California, în noiembrie, şi cu clasa a treia la vapoarele cu
aburi spre
Italia, în aprilie, oamenii cu feţe supte şi gălbejite, mumificaţii, ajunseseră în
cele din urmă pe Marte...
La ora opt, el mătura din nou în faţa localului. Nevasta lui, cu braţele
încrucişate, stătea în pragul luminos.
— Îmi pare rău că s-a întâmplat aşa, spuse el. O privi, apoi îşi feri ochii:
Ştii că n-a fost decât jocul Sorţii.
— Da.
— M-au apucat dracii când l-am văzut că scoate pistolul!
— Care pistol?
— În fine, am crezut că. era un pistol! Îmi pare rău; îmi pare rău!
De câte ori trebuie să zic?
— Şşş, făcu Elma ducând un deget la buze. Şşş.
— Nu-mi pasă, exclamă el. Am în spatele meu toată Corporaţia
Coloniilor Pământene! Pufni: Marţienii ăştia n-o să îndrăznească...
— Priveşte, rosti Elma,
Se uită la fundul secai al mării. Scăpă mătura din mână. O ridică,
şi gura îi rămase căscată, o picătură de salivă se scurse, şi brusc începu
să tremure.
— Elma, Elma, Elma! şopti el.
— Vin, spuse Elma.
Pe fundul străvechi al mării pluteau o duzină de nave de nisip
marţiene, înalte şi cu pânze albastre, ca nişte fantome albastre, ca un fum
azuriu.
— Corăbii de nisip! Dar nu mai există, Elma, corăbiile de nisip nu
mai există.
— Alea par a fi corăbii de nisip, rosti ea.
— Dar autorităţile le-au confiscat pe toate! Pe unele le-au, distrus şi
pe altele le-au vândut la licitaţie! Sunt singurul, din toată regiunea asta
blestemată, care am una şi ştiu s-o manevrez.
— Nu cred că mai eşti, arătă ea către ocean.
— Haide, s-o ştergem de aici!
— De ce? întrebă ea fascinată de corăbiile marţiene.
— Or să mă omoare! În camionetă,
iute! Elma nu se clinti.
Trebui să o târască înapoia localului unde se aflau cele două maşini,
camioneta, pe care o utilizase regulat până cu o lună în urmă, şi vechea
corabie de nisip marţiană, cumpărată de la licitaţie, zâmbind, şi pe care,
în ultimele trei săptămâni, o folosise ca să transporte provizii înainte şi
înapoi peste fundul lucios al oceanului. Îşi privi camioneta şi îşi aduse
aminte.
Motorul era pe jos; se chinuia cu el de două zile.
— Camioneta nu prea pare în regulă, remarcă Elma.
— Corabia de nisip. Urcă!
— Să te las să mă duci într-o corabie de nisip? O, nu!
— Sus! Pot!
O împinse înăuntru, sări după ea, trase cârma şi lăsă pânza azurie
să se umfle sub vântul serii.
Stelele erau strălucitoare, iar corăbiile marţiene pluteau peste
nisipurile şuierătoare. La început, corabia lui nu vru să se clintească, apoi îşi
aminti de ancora înfiptă în nisip şi o trase sus.
— Aşa!
Vântul împinse corabia de nisip peste fundul mării secate, deasupra
cristalelor de atâta vreme îngropate, dincolo de coloane, de porturi din
marmură şi cupru, de oraşe albe şi moarte, dincolo de faleze purpurii, în
depărtare. Siluetele corăbiilor marţiene rămaseră în urmă, apoi începură
să urmărească corabia lui Sam.
— Cred că le-am arătat eu, ce Dumnezeu! răcni Sam. Mergem
la Corporaţia Rachetelor. Ei o să-mi acorde protecţie! Merge iute.
— Dacă voiau, te-ar fi putut opri, comentă Elma obosită. Pur şi simplu,
nu şi-au bătut capul.
— Hai, hai, râse el. De ce să mă lase? Nu, nu sunt destul de
rapizi, asta-i tot?
— Crezi? îi arătă Elma în spate.
Bătrânul nu se întoarse. Simţi suflând un vânt rece. Îi era teamă să se
întoarcă. Simţi ceva pe locul dinapoia lui, ceva fragil ca o răsuflare într-o
dimineaţă geroasă, ceva azuriu precum fumul lemnelor în amurg, ceva
aidoma dantelei albe şi vechi, ca o ninsoare, ca bruma gheţoasă a iernii pe
iarba delicată.
Se auzi un sunet ca o farfurie de cristal spărgându-se — râset. Apoi
linişte. Se întoarse.
Tânăra stătea tăcută pe locul de la cârmă. Încheieturile îi erau
subţiri ca nişte ţurţuri, ochii limpezi şi largi ca lunile, ficşi şi albi. Vântul
răbufni şi, aidoma unei imagini într-o apă rece, ea se încreţi şi se undui,
mătasea îndepărtându-se de trupul ei fragil, în zdrenţe de ploaie
albastră.
— Întoarce-te, vorbi ea.
— Nu.
Sam tremura, tremuratul delicat şi abia vizibil, înfricoşat, al unei viespi,
nehotărâtă între spaimă şi ură.
— Plecă de pe corabia mea!
— Aceasta nu este corabia ta, rosti imaginea. Este tot atât de veche
ca şi lumea noastră. A navigat pe oceanele de nisip, cu zece mii de ani în
urmă, când oceanele au dispărut şi porturile erau pustii, iar tu ai venit şi
ai luat-o, ai furat-o. Acum întoarce-o şi du-te înapoi la răspântie. Trebuie
să vorbim cu tine. S-a întâmplat ceva important.
— Cară-te de pe corabia mea! răcni Sam.
Scoase pistolul din toc şi pielea scârţâi. Ţinti atent:
— Sări până număr la trei sau...
— Nu! strigă fata. Nu o să-ţi fac nici un rău. Nici ceilalţi. Am venit
cu gânduri paşnice!
— Unu, făcu Sam.
— Sam! rosti Elma.
— Ascultă-mă, continuă fata.
— Doi, armă Sam pistolul.
— Sam! strigă Elma.
— Trei, zise Sam.
— Noi vrem doar..., începu fata.
Pistolul detună.
Sub lumina soarelui, zăpada se topeşte, cristalele se evaporă în
aburi, în nimic. În lumina focului, vaporii dansează şi dispar. În inima unui
vulcan, lucrurile fragile explodează şi dispar. Fata, în focul armei, în
căldură, sub şoc, se îndoi ca o eşarfă moale, se topi ca o figurină de
cleştar. Ce mai rămase din ea, gheaţă, fulgi de zăpadă, fum, se risipiră în
vânt. Locul de la cârmă rămase gol.
Sam puse pistolul în toc faţă să-şi privească nevasta.
— Sam, vorbi ea după încă un minut de mers şoptit peste oceanul
de nisip de culoarea lunii, opreşte corabia.
O privi şi chipul îi era palid.
— Nu, nu. Nu după atâta timp, nu mai mă
păcăleşti. Ea îi privi mâna de pe pistol.
— Cred că da, făcu ea. Cred că ai fi în stare să o faci.
Bărbatul îşi smuci capul dintr-o parte în alta, strângând în mână bara
cârmei.
— Elma, e o nebunie. Într-un minut ajungem in oraş, scăpăm!
— Da, răspunse nevasta lui, întinzându-se pe spate în corabie.
— Elma, ascultă-mă.
— Nu am ce asculta, Sam.
— Elma!
Treceau printr-un orăşel alb, descins parcă de pe o tablă de şah, şi, în
ura şi frustrarea lui, trimise şase gloanţe printre turnurile de cristal. Oraşul
se dizolvă într-o ploaie de cleştar străvechi şi cioburi de cuarţ. Se prăbuşi
în ţăndări, ca o sculptură în săpun. Nu mai exista. El izbucni în râs şi trase
iarăşi, şi un ultim turn, o ultimă piesă de şah, luă foc, arse şi, în cioburi
azurii, se înălţă spre stele.
— Le arăt eu! O să le arăt la toţi!
— Dă-i drumul, arată-ne, Sam, vorbi ea din umbră.
— Alt oraş! Sam reîncărcă pistolul. Să vezi cum îl aranjez eu!
Corăbiile fantomă albastre îi urmau, apropiindu-se constant. La început
nu le observă. Era conştient doar de un şuierat şi de ţiuitul ascuţit al
vântului, aidoma scrâşnetului de oţel pe nisip, căci era sunetul produs de
provele ascuţite ca briciul ale corăbiilor de nisip, hârşâind pe fundul
oceanului, cu fanioanele lor roşii şi albastre fâlfâind. În lumina azurie,
corăbiile erau imagini de un albastru închis, iar bărbaţii mascaţi, cu chipuri
argintii, cu stele albastre în loc de ochi, cu urechi cizelate din aur; cu obraji
de poleială şi buze din rubine, bărbaţi cu braţele încrucişate, urmărindu-i,
marţieni.
Una, două, trei, numără Sam. Corăbiile marţiene se apropiau.
— Elma, Elma, nu-i mai pot ţine!
Elma nu răspunse şi nici nu se ridică de pe locul ei.
Sam trase de opt ori cu pistolul. Una dintre corăbiile de nisip se
destrămă, pânzele, bordul de smarald, niturile din bronz, cârma albă ca
luna şi toate imaginile din ea.
Bărbaţii mascaţi, cu toţii, se prăvăliră pe nisip şi se împrăştiară în
flăcări şi apoi fum portocaliu. Însă celelalte corăbii se apropiau.
— Mă prind, Elma! strigă el. Or, să mă ucidă!
Azvârli ancora. Zadarnic. Pânzele căzură, pliindu-se, oftând. Corabia se
opri. Vântul se opri. Fuga se opri. Marte rămase nemişcat în vreme ce
corăbiile maiestuoase ale marţienilor se apropiară şi ezitară deasupra lui.
— Pământene, răsună un glas, venind de undeva de sus.
O mască de argint se mişcă. Buzele din rubine sclipiră de cuvinte.
— Nu am făcut nimic!
Sam privi toate chipurile, o sută la număr, care îl înconjurau. Nu mai
rămăseseră mulţi marţieni pe Marte — cu totul, o sută, o sută cincizeci. Şi
cea mai mare parte a lor se găseau acum acolo, în oceanul secat, în
corăbiile lor reînviate, lângă oraşele moarte, dintre care unul tocmai se
prăbuşise aidoma unui vas fragil lovit de o piatră. Măştile argintii sclipiră.
— A fost o greşeală, explică el coborând din corabie, cu soţia lui
prăbuşită sub punte, ca o femeie moartă. Am venit pe Marte ca orice om
de afaceri cinstit. Am folosit un surplus de materiale de la o rachetă
eşuată şi mi-am construit cel mai grozav local pe care I-aţi văzut vreodată
aici, la răspântie... ştiţi unde este. Trebuie să recunoaşteţi că-i frumoasă.
Râse şi privi în jur: După aia, a venit marţianul ăla... ştiu că era prieten
de-al vostru. Vă asigur că moartea lui a fost un accident. Nu voiam altceva
decât un local care să vândă crenvurşti fierbiţi, sigurul de pe Marte, primul
şi cel mai important. Înţelegeţi cum vine? Aveam să servesc cei mai grozavi
crenvurşti, cu sos picant, ceapă şi suc de portocale.
Măştile de argint nu se clintiră. Ardeau sub lumina lunii. Ochii galbeni
străluceau deasupra lui Sam. Simţi cum i se strânge stomacul, cum i se
întăreşte şi se face pietroi. Îşi aruncă arma în nisip.
— Mă predau.
— Ridică-ţi arma, vorbiră marţienii în cor.
— Ce?
— Pistolul.
O mână înzorzonată flutură de pe copastia unei corăbii albastre.
— Ridică-l. Pune-l bine.
Ridică pistolul, neîncrezător.
— Acum, rosti vocea, întoarce corabia şi ia-o spre localul tău.
— Acum?
— Acum, repetă glasul. Nu o să-ţi facem nici un rău. Ai fugit înainte de
a putea să-ţi explicăm. Vino.
Corăbiile cele mari se întoarseră cu uşurinţa unor raze de lună.
Pânzele-aripi fluturară în aer, scoţând un zgomot de bătăi uşoare din
palmă. întorcându-se, măştile scânteiară, incendiind umbrele.
— Elma! Sam se împiedică prin corabie. Scoală-te, Elina. Ne
întoarcem. Era agitat. Aproape că se bâlbâia, uşurat.
— Nu mă vor răni şi nici ucide, Elma. Scoală-te, iubit-o, scoală-te.
— Ce... ce?
Elma clipi încet, privind în jur, în timp ce corabia intră iarăşi în vânt,
urcă, ca în vis, pe o banchetă şi căzu acolo, ca un sac de cartofi, fără să
rostească altceva.
Nisipul lunecă pe sub corabie. După o jumătate de oră, se găseau
înapoi la răspântie, corăbiile ancorate şi toţi coborâţi din ele.
Conducătorul stătea în faţa lui Sam şi Elma, cu o mască formată
din aramă lustruită: ochii, simple despicături de un albastru închis,
gura, o fantă din care cuvintele pluteau în vânt.
— Pregăteşte-ţi localul, spuse vocea. O mână înmănuşată în
diamante flutură: Pregăteşte cratiţele, prepară mâncărurile şi vinurile
cele ciudate, căci diseară este, într-adevăr, o seară măreaţă!
— Adică, făcu Sam, o să mă lăsaţi să rămân aici?
— Da.
— Nu sunteţi furioşi pe mine?
Masca era rigidă, sculptată, rece şi oarbă.
— Pregăteşte-ţi localul, repetă glasul încet. Şi ia asta.
— Ce-i asta?
Sam se încruntă la sulul din foiţă argintie pe care, în hieroglife, dansau
figuri şerpuitoare.
— Este teritoriul dăruit ţie, de la munţii de argint până la colinele
albastre şi de la marea moartă la văile de smarald şi piatra-lunii, vorbi
Conducătorul.
— A-al meu? întrebă Sam stupefiat.
— Al tău.
— O sută de mii de mile de teritoriu?
— Ale tale.
— Ai auzit, Elma?
Elma stătea pe sol, cu spatele rezemat de scheletul din aluminiu al
tarabei, ţinând ochii închişi.
— Dar de ce, de ce... de ce mi-l dăruiţi mie? întrebă Sam, căutând să
privească dincolo de fantele ochilor de metal.
— Nu este totul. Uite.
Apărură alte şase suluri. Se citiră denumirile, se anunţară teritoriile.
— Păi, asta înseamnă jumătate din Marte! Sunt proprietarul unei
jumătăţi din Marte!
Sam scutură sulurile din pumnii săi. Le agită către Elma, sufocându-se
de râs.
— Elma, ai auzit?
— Am auzit, răspunse ea privind cerul.
Părea că urmărea ceva. Devenise puţin mai atentă.
— Vă mulţumesc, oh, cât vă mulţumesc, se adresă Sam măştii.
— Diseară este seara cea mare, vorbi masca. Fii pregătit.
— Voi fi. Ce este... o surpriză? Rachetele sosesc mai devreme decât
credeam noi, cu o lună mai devreme de pe Pământ? Zece mii de rachete,
aducând colonişti, mineri, muncitori şi nevestele lor, o sută de mii de
oameni? N-o să fie grozav, Elma? Vezi, ţi-am spus. Ţi-am spus eu că
oraşul ăla n-o să rămână pe vecie cu o mie de locuitori. Vor mai verii
cincizeci de mii, apoi, luna viitoare, încă o sută de mii, iar până la
sfârşitul anului, cinci, milioane de pământeni. Şi eu voi avea singurul local
cu crenvurşti fierbinţi amplasat pe cea mai aglomerată autostradă spre
exploatările miniere!
Masca pluti pe vânt.
— Te părăsim. Pregăteşte-te. Teritoriile sunt ale tale.
Sub vântul lunii, corăbiile străvechi se întoarseră şi plutiră peste
nisipurile mişcătoare aidoma petalelor metalice ale unei flori, aidoma unor
pene albastre, ca nişte fluturi azurii, imenşi şi tăcuţi, măştile sclipind şi
scânteind până ce ultima lucire, ultima culoare se pierdu printre coline.
— Elma, de ce au făcut-o? De ce nu m-au ucis? Ei nu ştiau? Ce s-a
întâmplat cu ei? Elma, tu înţelegi? O scutură de umeri: Sunt
proprietarul unei jumătăţi din Marte!
Femeia privea cerul nopţii, aşteptând.
— Haide, spuse el. Trebuie să pregătim totul. Să punem crenvurştii la
fiert, chiflele la încălzit, să gătim sosul picant, să curăţim şi tocăm ceapa,
să căutăm mirodeniile, să punem şerveţelele şi să facem curăţenie! Hei!
Făcu câţiva paşi de dans, pocnindu-şi călcâiele.
— Măi băieţi, ce bucurie; da, dom'le, e grozav, cântă el fals. Asta-i
ziua mea băftoasă!
Puse crenvurştii la fiert, tăie chiflele, tocă ceapa; totul într-o frenezie.
— Gândeşte-te, marţianu' ăla zicea de-o surpriză. Asta poate
însemna un sigur lucru, Elma. Sutele alea de mii de oameni venind înainte
de termen, în seara asta, dintre toate serile! O să fim asaltaţi. Zile
întregi o să muncim peste program, cu atâţia turişti fâţâindu-se de colo-
colo. Ia gândeşte-te, ce de bani, Elma!
Ieşi şi se uită la cer. Nu văzu nimic.
— Poate chiar peste un minut, rosti el inhalând recunoscător
aerul rece, ridicând braţele şi bătându-se cu pumnii în piept. Ah!
Elma nu spuse nimic. Curăţa, tăcută, cartofi pentru ca să-i
prăjească, uitându-se mereu spre cer.
— Sam, vorbi ea după o jumătate de oră. Uită-
te. El privi şi văzu.
Pământul.
Răsărea plin şi verde, ca o piatră preţioasă, deasupra dealurilor.
— Bunul şi bătrânul Pământ, şopti el cu dragoste. Bunul, bătrânul şi
minunatul Pământ. Trimite-mi flămânzii tăi. Ceva, ceva... cum era poezia
aia? Trimite-mi înfometaţii tăi, bătrâne Pământ. Aici e Sam Parkhill, cu
crenvurştii fierţi, sosul făcut, totul curat bec. Haide, Pământule, trimite-mi
rachetele tale!
Ieşi afară, ca să-şi privească localul. Stătea acolo, perfect, aidoma unui
ou proaspăt, lăsat pe fundul oceanului secat, singurul nucleu de lumină şi
căldură peste sute de mile de pustiu. Era ca o inimă bătând singuratică
într-un trup mare şi întunecat. Se simţi mişcat de atâta mândrie şi-l privi cu
ochi umezi.
— Zău dacă nu te face să te simţi umil, rosti el printre aromele de
bucătărie, de cârnaţi, chifle şi unt: Haide, invită el stelele de pe cer. Care-i
primul client?
— Sam, spuse Elma.
Pe cerul întunecat, Pământul se transformă.
Luă foc.
O parte din el păru că se fărâmiţează într-un milion de bucăţi, de parcă
explodase un mozaic gigantic. Vreme de un minut, străluci cu un foc
necurat, de trei ori mărimea normală, apoi se micşoră.
— Ce-a fost asta? privi Sam focul cel verde din cer.
— Pământul, răspunse Elma încleştându-şi mâinile.
— Nu poate fi Pământul, nu e Pământul! Nu, nu, ăla nu-i Pământul!
Nu poate să fie.
— Adică acum nu mai este Pământul? îl privi Elma. Da, acela nu
mai este Pământul. Nu, nu este; asta voiai să spui?
— Nu mai e Pământul... oh, nu, nu se poate, gemu el. Rămase pe
loc, cu braţele atârnându-i pe lângă trup, cu gura deschisă, ochii largi şi
opaci, neclintit.
— Sam, îl strigă ea şi, pentru prima dată de zile întregi, ochii îi
erau strălucitori: Sam?
Bărbatul ridică ochii către cer.
— Ei? făcu ea.
Privi în jur, în tăcere. Apoi, brusc, îşi pocni braţul cu un prosop ud.
— Mai aprinde becuri, dă drumul la muzică şi deschide uşile. O să
mai vină un transport de clienţi, peste un milion de ani. Trebuie să fim
pregătiţi, da, dom'le.
Sam nu se clinti.
— Ce loc bun pentru un local, urmă femeia. Se întinse, luă o
scobitoare dintr-un borcan şi o puse între dinţi. Să-ţi zic un secreţel, Sam,
şopti ea aplecându-se înainte. Ăsta cred că o să fie un sezon mort.
Când vântul venea dinspre cer, el şi mica lui familie stăteau în locuinţa
din piatră şi îşi încălzeau mâinile la un foc de vreascuri. Vântul înspuma
apele canalului şi aproape că scutura stelele de pe cer, însă domnul
Hathaway rămânea liniştit şi vorbea cu soţia lui, iar soţia îi răspundea, apoi
vorbea cu cele două fiice şi fiul său despre zilele cele mai vechi de pe
Pământ, iar ei răspundeau prompt.
Era al douăzecilea an de după Marele Război. Marte era o planetă
cavou. Problema dacă şi Pământul era la fel ocaziona multe dezbateri
tăcute pentru Hathaway şi familia lui, în lungile nopţi marţiene.
În seara aceea, una dintre furtunile de nisip violente se abătuse
deasupra şesurilor marţiene, răbufnind prin oraşele vechi şi smulgând
pereţii din plastic ai oraşului mai nou, american care se topea, pustiu, în
nisip.
Furtuna se potolise. Hathaway ieşi afară şi privi. Pământul arzând
verde pe cerul senin. Întinse mâna în sus, ca şi cum ar fi încercat să
regleze un bec slăbit de pe plafonul unei încăperi întunecoase. Privi peste
fundul mării, de multă vreme pustiit. Nu mai există nici o fiinţă vie pe
toată planeta, se gândi el. Doar eu. Şi „ei". Privi peste umăr în coliba din
piatră.
Ce se întâmpla în clipa aceea pe Pământ? Nu zărise nici un semn vizibil
de schimbare a aspectului Pământului prin luneta lui de treizeci de inchi.
Eh, îşi spuse, dacă sunt precaut, mai rezist douăzeci de ani. Cineva
poate să apară. Fie de peste oceanele secate, fie din spaţiu, într-o
rachetă, pe o dâră de flacără roşie.
— Mă duc să mă plimb, rosti el spre colibă.
— Bine, se auzi glasul soţiei lui.
Păşi atent printre ruine. „Made in New York" citi, în trecere, pe o
bucată de metal. „Toate obiectele de pe Pământ vor dispărea cu mult
înaintea vechilor oraşe marţiene". Privi către oraşul vechi de cincizeci
de veacuri care se întindea între munţii albaştri.
Ajunse la un cimitir marţian singuratic, un şir de pietre mici,
hexagonale, pe o colină măturată de vânt.
Rămase privind patru morminte, purtând cruci grosolane din lemn cu
nume pe ele. Lacrimile nu îi veniră în ochi. Secaseră de mult timp.
— Mă iertaţi pentru ce am făcut? întrebă el crucile. Eram tare
singur. înţelegeţi, nu?
Reveni la coliba de piatră şi iarăşi, înainte de a intra, duse palma la
ochi şi cercetă cerul întunecat.
— Aştepţi şi aştepţi, şi te uiţi, rosti el, şi poate că într-o noapte...
Pe cer se zărea o flăcăruie roşie.
Bărbatul se îndepărtă de lumina ce răzbătea din colibă.
— ... şi te mai uiţi o dată, şopti
el. Flăcăruia cea roşie era tot
acolo.
— Azi noapte nu era, murmură el.
Se împletici şi căzu, se ridică, alergă înapoia colibei, roti telescopul şi-l
aţinti către cer.
După un minut, după ce privise atent şi concentrat, apăru în pragul
scund al colibei. Soţia, cele două fiice şi fiul întoarseră capetele spre el. În
cele din urmă, reuşi să vorbească.
— Veşti bune. Am privit cerul. Vine o rachetă să ne ducă pe toţi acasă.
Soseşte mâine în zori.
Îşi lăsă capul în palme şi începu să plângă încet. În aceeaşi noapte, la
ora trei, incendie ceea ce mai rămăsese din Noul New York.
Luă o torţă, intră în oraşul de plastic şi atinse ici şi colo pereţii, cu
flacăra. Oraşul bubui în valuri de căldură şi lumină. Era o milă pătrată
strălucind intens, îndeajuns ca să poată fi zărită din spaţiu. Avea să
cheme jos racheta, la domnul Hathaway şi familia lui.
Cu inima bătându-i repede şi dureros, reveni la colibă.
— Vedeţi? Ridică în lumină o sticlă prăfuită. Vin, pe care l-am
păstrat special pentru noaptea asta. Ştiam că, într-o bună zi, cineva are
să ne găsească! Să bem şi să sărbătorim!
Umplu cinci pahare.
— A trecut mult timp, rosti el cu gravitate, privind în băutură.
Ţineţi minte ziua când a început războiul? Acum douăzeci de ani şi şapte
luni. Şi toate rachetele au fost rechemate acasă de pe Marte. Iar tu, eu şi
copiii eram prin munţi, făcând arheologie, cercetând metodele
chirurgicale străvechi ale marţienilor. Am gonit cu caii, gata să-i
omorâm, ţineţi minte? Am ajuns însă aici, în oraş, cu o săptămână prea
târziu. Plecaseră cu toţii. America fusese distrusă, rachetele plecaseră
fără să-i mai aştepte pe întârziaţi, vă amintiţi, vă amintiţi? Şi s-a
dovedit că noi am fost singurii întârziaţi! Doamne, Doamne, cum se scurg
anii. N-aş fi rezistat fără tine aici, fără voi toţi. M-aş fi sinucis. Cu voi
însă, aşteptarea a meritat. Să bem pentru noi.
Ridică paharul.
— Şi pentru lunga noastră aşteptare laolaltă. Bău..
Soţia, cele două fiice şi fiul duseră paharele la gură. Vinul curse pe
toate cele patru bărbii.
Dimineaţa, oraşul răspândea fulgi mari, negri şi moi peste fundul
oceanului. Incendiul se stinsese, dar îşi slujise scopul; pata cea roşie pe cer
se lăţi.
Din coliba de piatră se simţea mirosul îmbietor de pâine proaspăt
coaptă. Când Hathaway intră, soţia lui stătea la masă şi tăia pâinea în felii.
Cele două fiice măturau încetişor podeaua goală de piatră cu târnuri de
nuiele, iar băiatul lustruia argintăria.
— O să le pregătim o masă pe cinste, râse Hathaway. Puneţi-
vă hainele cele mai bune!
Traversă iute teritoriul până la magazia metalică cea mare. Înăuntru
se găseau frigiderul şi motorul electric pe care le reparase şi refăcuse de-a
lungul anilor cu degetele sate mici, nervoase şi eficiente, aşa cum mai
reparase şi ceasuri, telefoane şi magnetofoane, în clipele sale libere.
Magazia era ticsită cu obiecte construite de el, mecanisme lipsite de
simţuri ale căror funcţii reprezentau un mister chiar şi pentru el, în clipa
aceea, când le privea.
Scoase din congelator cutii de mazăre şi căpşuni, vechi de douăzeci de
ani. Lazăre, învie, se gândi el, trăgând de un pui îngheţat.
Când racheta coborî pe sol, aerul era plin de aromele bucătăriei.
Hathaway alergă ca un băiat în josul pantei. Se opri o dată, datorită
unei dureri bruşte în piept. Se aşeză pe un bolovan ca să-şi tragă
răsuflarea, apoi fugi până jos, fără pauză.
Se opri în aerul încins de racheta înfierbântată. Se deschise un
chepeng. Un bărbat privi afară.
Hathaway puse palma streaşină şi, în cele din urmă, rosti:
— Comandantul Wilder!
— Cine eşti? întrebă comandantul.
Sări jos şi-l privi pe bătrân. Apoi întinse mâna.
— Dumnezeule, e Hathaway!
— Exact.
Se uitară unul la celălalt.
— Hathaway, din fostul meu echipaj, din Expediţia a Patra.
— A trecut mult de atunci, comandante.
— Prea mult. Mă bucur că te văd.
— Sunt bătrân, spuse simplu Hathaway.
— Nici eu nu mai sunt tânăr. De douăzeci de ani umblu pe
Jupiter, Saturn şi Neptun.
— Am auzit că special v-au avansat, ca să nu vă amestecaţi în
politica colonială de aici, de pe Marte. Bătrânul privi în jur: Aţi lipsit
atâta vreme încât nici nu ştiţi ce s-a întâmplat...
— Pot să ghicesc, făcu Wilder. Am dat ocol lui Marte de două ori. Am
mai găsit un singur om, un tip, Walter Gripp, cam la zece mii de mile de,
aici. I-am propus să-l luăm cu noi, însă ne-a refuzat. Când l-am zărit ultima
dată, stătea în mijlocul autostrăzii, într-un balansoar, fumând pipă şi
făcându-ne cu mâna. Marte este acum mort de-a binelea, nu a mai rămas
nici măcar un marţian în viaţă. Ce-i cu Pământul?
— Ştiţi tot atâtea ca şi mine. Din când în când prind foarte slab posturi
de pe Pământ. Dar, mereu, sunt în alte limbi. Mi-e ruşine să recunosc, însă
nu cunosc decât latina. Mai răzbat câteva cuvinte. Cred că cea mai mare
parte a Pământului e în ruine, dar războiul continuă. Vreţi să vă întoarceţi,
sir?
— Da. Normal, suntem curioşi. Fiind atât de departe în spaţiu, n-am
avut nici un fel de contact radio. Vrem să vedem Pământul, indiferent cum
este acum.
— Ne luaţi şi pe noi?
Comandantul tresări.
— Ah, da, soţia ta, mi-o amintesc. Acum douăzeci şi cinci de ani, nu?
Când au deschis Primul Oraş, ţi-ai părăsit serviciul şi ţi-ai adus nevasta
aici. Şi copiii...
— Un băiat şi două fete.
— Da, mi-am amintit. Sunt aici?
— Sus, în cabană. V-am pregătit o masă grozavă. Nu vreţi să veniţi?
— Vom fi onoraţi, domnule Hathaway. Părăsiţi nava!
strigă comandantul Wilder către rachetă.
Urcară pe colină, Hathaway şi comandantul Wilder, urmaţi de cei
douăzeci de membri ai echipajului, inspirând adânc aerul rarefiat şi rece al
dimineţii. Soarele răsărea şi ziua era frumoasă.
— Vi-l amintiţi pe Spender, comandante?
— Nu l-am uitat niciodată.
— Cam o dată pe an, trec pe lângă mormântul lui. Se pare că a
obţinut, în cele din urmă, ceea ce dorea. Nu vrusese să venim aici, şi cred
că acum e fericit, că am plecat cu toţii.
— Ce s-a întâmplat cu... cum îl chema... Parkhill, Sam Parkhill?
— A deschis un local cu crenvurşti.
— E exact genul lui.
— Iar după o săptămână a revenit pe Pământ, pentru război.
Hathaway duse mâna drept la piept şi se aşeză brusc pe un bolovan.
— Mă iertaţi. Emoţia. Întâlnirea asta după atâţia ani. Trebuie să
mă odihnesc.
Simţea cum îi bubuie inima. Numără bătăile. Era rău de tot.
— Avem un doctor, spuse Wilder. Scuză-mă, Hathaway, ştiu că şi
tu eşti medic, dar ar fi mai bine să te vadă şi...
Chemă doctorul navei.
— O să fie în regulă, insistă Hathaway. Aşteptarea, emoţia...
De abia mai răsufla. Buzele i se învineţiseră.
— Ştii, făcu el, când medicul începu să-l asculte cu stetoscopul, mi
se pare că am supravieţuit toţi anii ăştia numai ca să mai apuc ziua de
azi, iar acum, când aţi venit şi mă puteţi duce înapoi, pe Pământ, sunt
mulţumit şi mă pot întinde jos şi să mor.
— Ia, îi întinse medicul o tabletă galbenă. Mai bine te-am lăsa să te
odihneşti.
— Prostii. Îmi revin imediat. E atât de bine să vă revăd... E atât de
bine să auzi iarăşi glasuri noi.
— Tableta îşi face efectul?
— Perfect. Haide!
Suiră dealul.
— Alice, vino să vezi cine e aici!
Hathaway se încruntă şi se aplecă în baracă.
— Alice, ai auzit?
Soţia lui apăru. Peste un moment, cele două fiice, înalte şi graţioase,
ieşiră, urmate de un băiat şi mai înalt.
— Alice, ţi-l aminteşti pe comandantul Wilder?
Ea ezită, îl privi pe Hathaway parcă aşteptând instrucţiuni, apoi zâmbi:
— Bineînţeles, comandantul Wilder!
— Ţin minte şi eu, doamnă Hathaway, am cinat laolaltă în
seara dinaintea plecării mele spre Jupiter.
Femeia îi scutură viguros mâna.
— Fiicele mele, Marguerite şi Susan. Fiul meu, John. Vi-l amintiţi
pe comandant, nu?
Îşi dădură mâinile printre râsete şi conversaţii animate. Comandantul
Wilder adulmecă aerul.
— Pâine de casă?
— Nu vreţi să serviţi?
Toţi intrară în mişcare. Se aduseseră măsuţe pliante şi mâncăruri
calde, se aşternură feţe de masă din damasc şi tacâmuri din argint.
Comandantul Wilder rămase pe loc, privind-o mai întâi pe doamna
Hathaway, apoi pe fiul ei şi pe cele două fete înalte, care se mişcau de colo
până colo în trecere. Le cercetă chipurile când treceau pe lângă el şi le
cercetă fiecare gest al mâinilor tinere şi fiecare expresie a feţelor lipsite de
riduri. Se aşeză pe un scaun adus de băiat.
— Câţi ani ai, John?
— Douăzeci şi trei, răspunse acesta.
Wilder îşi aranja tacâmurile stângaci. Pălise brusc.
— Comandante, şopti bărbatul de lângă el, nu se
poate. Băiatul plecă să mai aducă scaune.
— Ce vrei să zici, Williamson?
— Eu am patruzeci şi trei de ani, comandante. Am fost la şcoală cu
puştiu, John Hathaway, acum douăzeci de ani. Zice că are numai
douăzeci şi trei de ani; dar, de fapt, arată numai de douăzeci şi trei.
Totuşi, nu se poate. Ar trebui să aibă cel puţin patruzeci şi doi de ani. Ce
înseamnă asta, domnule?
— Nu ştiu.
— Parcă nu v-aţi simţi prea bine, domnule.
— Aşa şi este. I-am văzut fetele lui Hathaway acum vreo douăzeci de
ani; nu s-au schimbat, n-au nici măcar o cută în plus. Vrei să-mi faci un
serviciu? O misiune, Williamson. O să-ţi spun unde să te duci şi ce să cauţi.
Mai târziu, în timpul mesei, strecoară-te de aici. Nu ar trebuie să-ţi ia mai
mult de zece minute. Locul nu-i departe de aici. Când am coborât, l-am zărit
din rachetă.
— Hei! Ce secrete aveţi acolo? Doamna Hathaway le servi supa în
farfurii. Zâmbiţi, suntem laolaltă, călătoria s-a sfârşit şi totul este ca
acasă!
— Da, râse comandantul Wilder. Arătaţi foarte bine,
doamnă Hathaway, şi foarte tânără!
— Mincinos ca orice bărbat!
O privi îndepărtându-se, plutind, cu obrajii ei roz şi calzi, netezi ca
două mere, lipsiţi de orice rid. Îşi clinchenea râsul la fiecare glumă,
amesteca iute salatele, fără să se oprească vreodată să-şi tragă
răsuflarea. Iar fiul cel osos şi fetele cu curbe graţioase erau sclipitori,
aidoma tatălui lor, povestind de anii cei lungi şi de viaţa lor tainică, în
timp ce Hathaway încuviinţa plin de mândrie.
Williamson se topi în josul dealului.
— Unde merge? întrebă Hathaway.
— Verifică racheta, răspunse Wilder. Însă, cum îţi ziceam, Hathaway,
pe Jupiter nu există nimic, absolut nimic, folositor omului. La fel şi pe
Saturn şi Pluto.
Vorbea mecanic fără să-şi audă cuvintele, gândindu-se doar la
Williamson coborând colina, apoi urcând-o înapoi ca să-i spună ce găsise.
— Mulţumesc.
Marguerite Hathaway îi umplea paharul. Mânat de un impuls, o atinse
pe braţ. Femeia nu se feri. Pielea îi era caldă şi moale.
De cealaltă parte a mesei, Hathaway se opri în câteva rânduri, îşi
atinse pieptul cu degetele, crispându-se, apoi continuă să asculte
zumzetul discuţiilor, întrerupt de argumentările bruşte, privindu-l din când
în când, îngrijorat, pe Wilder, căruia pâinea de casă parcă nu îi mai pria...
Williamson se întoarse. Ciuguli din farfurie până ce comandantul îi
şopti:
— Ei?
— L-am găsit, domnule.
— Şi?
Obrajii lui Williamson erau livizi. Ţinea ochii aţintiţi asupra
oamenilor care râdeau. Fetele zâmbeau sobre, iar băiatul spunea o
glumă.
— Am intrat în cimitir, continuă Williamson.
— Cele patru cruci erau acolo?
— Da, domnule. Numele se mai pot citi pe ele. Le-am copiat, ca să
fiu sigur. Începu să citească de pe un petec de hârtie: Alice, Marguerite,
Susan şi John Hathaway. Decedaţi din pricina unui virus necunoscut. Iulie,
2007.
— Mulţumesc, Williamson. Wilder închise ochii şi îi strânse.
— Acum nouăspreze ani,
domnule. Mâinile lui Williamson
tremurau.
— Da.
— Atunci, cine sunt ăştia?
— Nu ştiu.
— Ce vreţi să faceţi?
— Nici asta nu ştiu.
— Le spunem celorlalţi?
— Mai târziu. Vezi-ţi de mâncare, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
— Parcă nu mai mi-e foame, domnule.
Ospăţul se încheie cu vin adus de pe
rachetă. Hathaway se ridică.
— Un toast pentru toţi: e bine să fii iarăşi printre prieteni. Închin
şi pentru nevasta şi copiii mei, fără de care n-aş fi putut supravieţui
singur. Doar prin grija lor faţă de mine am putut trăi, aşteptându-vă.
Ridică paharul spre familia lui, care îl privi calmă, coborându-şi ochii
numai când băură cu toţii.
Hathaway îşi termină vinul. Se prăbuşi pe masă, apoi pe sol, fără să
scoală un murmur. Câţiva se repeziră să-l ajute. Medicul se aplecă peste
el. Wilder îi atinse umărul. Medicul se îndreptă şi clătină din cap. Wilder
îngenunche şi luă mâna bătrânului.
— Wilder? Glasul lui Hathaway de abia se mai auzea. V-am
stricat petrecerea.
— Prostii.
— Spune-le adio lui Alice şi copiilor din partea mea.
— O clipă; îi chem.
— Nu, nu, nu! gâfâi Hathaway. Nu or să înţeleagă. Nu vreau
să înţeleagă! Nu!
Wilder nu se clinti.
Hathaway era mort.
Wilder aşteptă un timp lung. Apoi se ridică şi ieşi din grupul stupefiat
din jurul lui Hathaway. Merse până la Alice Hathaway, o privi în ochi şi
spuse:
— Ştii ce s-a întâmplat?
— Ceva în legătură cu soţul meu?
— Tocmai a murit; inima, răspunse Wilder privind-o.
— Îmi pare rău, făcu ea.
— Simţi ceva? întrebă el.
— El nu voia să simţim ceva rău. Ne-a spus că, într-o bună zi, avea
să se întâmple şi nu voia să plângem. Nici nu ne-a învăţat cum. Nu voia
să ştim. Spunea că lucrurile cele mai rele care i se pot întâmpla unui om
sunt să ştie cum să fie singur, să ştie cum să fie trist, apoi să plângă.
Aşa că nu trebuia să învăţăm ce este plânsul sau tristeţea.
Wilder îi privi mâinile, palmele moi şi calzi, unghiile îngrijite şi lăcuite,
şi încheieturile subţiri. Se uită la gâtul zvelt, alb şi neted şi în ochii ei
inteligenţi. În cele din urmă, i se adresă:
— Domnul Hathaway a făcut un lucru minunat cu tine şi cu copiii tăi.
— I-ar fi plăcut să audă asta. Era foarte mândru de noi. După un
timp, a şi uitat că eram creaţiile lui. Către sfârşit, ne-a iubit şi ne-a
considerat adevărata lui soţie şi copii. Şi, într-un fel, asta şi suntem.
— I-aţi oferit destulă alinare.
— Da, ani întregi am stat şi am vorbit. Îi plăcea teribil de mult să
vorbească. Îi plăcea coliba de piatră şi focul din vatră. Am fi putut trăi într-o
casă obişnuită, din oraş, însă lui îi plăcea aici, unde putea fi primitiv dacă îi
plăcea, sau modern, dacă avea chef. Mi-a spus totul despre laboratorul lui şi
despre lucrurile pe care le făcea acolo. A dus legături prin tot oraşul
american, abandonat, de sub noi. Când apăsa pe un buton, oraşul se lumina
şi se auzeau zgomote, de parcă acolo locuiau zece mii de oameni.
Zgomotele de avioane, de maşini şi de oameni vorbind. Se aşeza, îşi
aprindea o ţigară şi flecărea cu noi, iar zgomotele oraşului se auzeau aici,
sus, şi, din când în când, telefonul suna iar o voce înregistrată îi cerea
domnului Hathaway o consultaţie medicală, şi el îi răspundea. Cu telefonul
sunând, cu noi aici, cu zgomotele oraşului şi cu ţigara lui, domnul
Hathaway era chiar fericit. Un singur lucru nu izbutise să ne facă. Să
îmbătrânim. El îmbătrânea cu fiecare zi, dar noi rămâneam neschimbaţi.
Bănuiesc că nu-i
păsa.
Cred că aşa ne şi voia.
— O să-l îngropăm în cimitirul de jos, unde sunt şi celelalte patru
cruci.
Cred că ar fi dorit asta.
Femeia îl atinse uşor pe braţ.
— Sunt sigură.
Dădu ordinele. Familia coborî dealul în urma procesiunii. Doi bărbaţi îl
purtau pe Hathaway cu o targă acoperită. Trecură pe lângă căsuţa din
piatră şi pe lângă magazia unde Hathaway, cu mulţi ani în urmă, îşi
începuse munca. Wildes se opri lângă uşa magaziei.
Cum o fi, se întrebă el, să trăieşti pe o planetă, cu o nevastă şi trei
copii şi să-ţi moară, lăsându-te cu vântul şi liniştea? Ce ai face? I-ai îngropa
sub cruci, în cimitir, apoi te-ai întoarce în atelier şi, cu toată puterea
minţii, memoria, precizia degetelor şi geniul, ai fi pus laolaltă, bucăţică cu
bucăţică, toate chestiile alea care erau soţie, fiu, fiică. Cu un întreg oraş
la îndemână, din care se putea aproviziona, un om inteligent putea realiza
orice.
Sunetul paşilor lor era înăbuşit de nisip. Când intrară în cimitir, doi
oameni săpau deja groapa.
Târziu, după-amiază, reveniră la rachetă.
— Ce facem cu ei? arătă Williamson către căsuţa din piatră.
— Nu ştiu, răspunse comandantul.
— Le opriţi alimentarea?
— Cum? Comandantul părea uşor surprins. Nu m-am gândit niciodată
la aşa ceva.
— Nu-i luaţi înapoi?
— Nu, ar fi inutil.
— O să-i lăsaţi aici, aşa, cum sunt acum?
Comandantul îi întinse pistolul lui Williamson.
— Dacă te poţi descurca tu, eşti mai bărbat decât
mine. După cinci minute, Williamson reveni transpirat.
— Luaţi-vă arma. Acum, am înţeles ce voiaţi să spuneţi. Când am
intrat în căsuţă, una din fiice mi-a zâmbit, apoi şi celelalte. Soţia mi-a
oferit o ceaşcă cu ceai. Doamne, aş fi un ucigaş!
Wilder încuviinţă.
— Niciodată nu o să mai existe ceva atât de desăvârşit ca ei. Sunt
construiţi ca să dureze; zece, cincizeci, două sute de ani. Da, au tot
atâta drept la... la viaţă, ca şi tine, ca şi mine, sau oricare altul dintre
noi.
Îşi scutură pipa.
— Bun, hai sus. Decolăm. Oraşul ăsta e terminat, nu-l folosim la nimic.
Se însera. Pornise un vânt rece. Echipajul se îmbarcase. Comandantul
ezită.
— Să nu-mi spuneţi că vă întoarceţi să vă luaţi... la revedere, făcu
Williamson.
— Nu-i treaba ta, îl privi rece acesta.
Wilder lungi pasul în sus, către căsuţă, prin vântul întunecat. Bărbaţii
din rachetă îi văzură umbra oprindu-se în pragul căsuţei. Zăriră umbra unei
femei. Îl văzură pe comandant strângându-i mâna.
Câteva minute mai târziu, el sosi, alergând, la rachetă.
În serile când vântul suflă peste mările secate şi prin cimitirul
hexagonal, printre patru cruci vechi şi una nouă, în căsuţa joasă din piatră
arde o lumină, iar în căsuţă, în vreme ce vânturile vâjâie, praful se
învârtejează, iar stelele reci ard, stau patra siluete, o femeie, două fiice, un
fiu, întreţinând fără nici un motiv un foc mic, vorbind şi râzând. Seară după
seară şi an după an, absolut fără nici un motiv, femeia iese şi priveşte cerul,
cu mâinile ridicate, îndelung, uitându-se la focul verde al Pământului, fără
să ştie de ce, apoi se întoarce înăuntru şi aruncă un vreasc pe foc, iar
vântul urlă şi oceanul cel secat rămâne mort.
În salon, fonorologiul cânta vesel, Tic-tac, este ora şapte, toată lumea
să se scoale, tic-tac, este ora şapte; parcă bănuia că nu-l mai asculta
nimeni. Casa era pustie. Ceasul îşi cânta mai departe refrenul, în
singurătate. Ora şapte şi opt minute, poftiţi la masă iute, ora şapte şi opt
minute!
În bucătărie, plita gâfâi, vărsând din măruntaiele înfierbântate opt felii
de pâine bine prăjită, opt ouă fierte, şaisprezece felii de şuncă, două cafele
şi două pahare cu lapte rece.
— Suntem în patru august, 2026, spuse o altă voce din plafonul
bucătăriei, în oraşul Allendale, California. Repetă de trei ori data pentru a
fi mai bine fixată în memorie. Astăzi este ziua de naştere a domnului
Featherstone. Astăzi este aniversarea căsătoriei Tilitei. Trebuie plătite
asigurarea, facturile de apă, gaz şi lumină.
Undeva, în interiorul zidurilor, ţăcăneau releele. Benzi magnetice se
derulau sub ochi electronici.
— Opt şi un minut, tic-tac, opt şi un minut, la şcoală, la muncă, nu-i
timp de pierdut, opt şi un minut!
Dar uşile rămaseră neclintite şi covoarele nu mai simţiră apăsarea
uşoară a tocurilor de cauciuc. Afară ploua. De pe uşă, barometrul
fredonă:
„Plouă, plouă, azi dacă plecaţi, cizme şi manta luaţi..." Iar ploaia, ca un
ecou, bătea în acoperişul casei pustii.
Uşa garajului basculă şi, deschizându-se cu un clinchet muzical, dădu
la iveală o maşină care aştepta. După un timp suficient de lung, uşa se
închise la loc.
La opt şi jumătate, ouăle erau reci şi feliile de pâine prăjită, tari ca
piatra. Un braţ de aluminiu le aruncă într-un container. De acolo, un jet de
apă fierbinte le transportă la un malaxor şi apoi, printr-o conductă, mai
departe, spre oceanul îndepărtat. Farfuriile murdare basculară într-o maşină
de spălat de unde, după un timp, ieşiră uscate şi strălucitoare.
— Este nouă şi un sfert, cântă ceasul, curăţaţi atent!
Şoareci-robot apărură din pereţi, risipindu-se în toate direcţiile. În
curând, toate camerele fură ticsite de micile animale din cauciuc şi metal.
Mişunau peste tot, ciocnindu-se de scaune, în timp ce mustăţile fremătau,
sondând adâncimea covoarelor, în căutarea firelor de praf. Apoi, acei
invadatori misterioşi se retraseră în vizuinele lor. Ochii electronici, de
culoare roz, se stinseră brusc. Casa era curată.
Ora zece. Soarele răsări, cortina ploii se retrase, descoperind
rămăşiţele oraşului. Casa zăcea singuratică între ruine şi cenuşă;
singura care mai rămăsese întreagă. Noaptea, locul strălucea într-un
halo radioactiv, vizibil de la câţiva kilometri.
Zece şi un sfert. Aspersoarele începură să se rotească, împrospătând
aerul curat al dimineţii cu jerbe de lichid, aurite de razele soarelui. Apa se
prelingea pe ferestre, scurgându-se apoi pe perete. Toată partea de vest,
cândva albă, era acum carbonizată. Rămăseseră numai cinci pete, în care
se puteau ghici siluete. Cine ştie? Poate era un bărbat îngrijind grădina,
soţia lui culegând flori, iar copiii, un băiat şi o fetiţă, cu braţele întinse
către o minge care nu avea să mai cadă niciodată. Imagini fixate pe lemn
într-o secundă titanică.
Numai cinci pete albe — restul acoperit cu o peliculă subţire de carbon.
Ploaia artificială umplu grădina cu picături strălucitoare.
O casă pustie. Cât de bine se apărase până atunci! Cu câtă grijă
întrebase de fiecare dată: „Cine-i acolo? Formaţi vă rog codul, codul!"
şi, neprimind vreun răspuns de la vulpile rătăcite sau motanii
vagabonzi, închidea imediat ferestrele şi trăgea draperiile cu o
încăpăţânare de fată bătrână care caută să se protejeze. Un fel de
paranoie mecanică.
Casa tresărea la fiecare sunet. Dacă o pasăre se aşeza pe marginea
ferestrei, zăvorul clănţănea, alungând-o. Nu, nici ea nu trebuia să o atingă!
Era ca un altar cu zeci de mii de servitori, mai mari sau mai mici,
atenţi şi îndatoritori. Dar zeii dispăruseră, lăsând în urmă un ritual ce
continua inutil.
Amiază.
Un câine scheună, înfiorându-se în faţa uşii de la intrare.
Recunoscându-l, uşa se deschise. Altădată puternic şi bine hrănit, acum o
epavă costelivă şi plină de răni, câinele traversă casa lăsând în urma lui
pete de noroi. Şoarecii de tinichea scârţâiră nemulţumiţi. Erau furioşi;
fuseseră deranjaţi din nou.
Nici măcar un rest de frunză pătruns pe sub uşă nu putea să scape
maşinăriilor de cupru fără să fie distrus imediat. Praful, firele de păr sau
bucăţile de hârtie erau înşfăcate de micile maxilare din oţel şi transportate
în vizuine. De acolo, prin conducte, ajungeau în pivniţă, unde erau azvârlite
în gura incineratorului, aşezat ca un Baal satanic într-un colţ întunecat.
Câinele alergă în sus pe scară, scheunând jalnic înaintea fiecărei uşi. În
cele din urmă, înţelese, aşa cum şi casa înţelesese, că în jur domnea
liniştea.
Adulmecă şi zgârie uşa bucătăriei. Înapoia ei, plita făcea clătite. În
aer se simţea mirosul de încins şi aromă de coacăze.
Întins pe podea, cu ochii injectaţi şi făcând spume la gură, câinele
adulmeca frenetic. Cuprins de o furie oarbă., începu să se învârtă în jurul
cozii, încercând să o muşte, muri cu un ultim spasm. Zăcu în hol aproape o
oră.
— Ora două, cântă vocea.
Mirosul de cadavru adună regimentele de şoareci. Semănau cu
frunzele de toamnă sub pala jucăuşă a elicei unui ventilator.
— Două şi un
sfert. Corpul
dispăruse.
Jos, în pivniţă, incineratorul mugi, scoţând o jerbă de scântei pe coş.
— Două şi treizeci şi cinci.
Din pereţii biroului se iviră măsuţele de bridge. Cărţile de joc fluturară
— o ploaie de figuri şi cifre. Pe o servantă din lemn de stejar, alături de
câteva sandvişuri cu omletă, se odihneau mai multe cocteiluri. De
undeva, se auzea o muzică.
La mese era însă linişte, iar cărţile de joc stăteau neatinse.
La ora patru, măsuţele se pliară ca nişte fluturi uriaşi, apoi se
ascunseră în perete.
— Patru şi jumătate.
În camera copiilor apărură lumini.
Girafe galbene, lei albaştri, antilope roz, pantere violete prinseră
formă, dansând într-o substanţă cristalină. Pereţii din sticlă alcătuiau o
lume fantastică şi plină de culoare. Filme fâşâiau în mecanismele bine
unse ale aparatelor de proiecţie mascate în pereţi. Camera prindea viaţă.
Ţesătura deasă a covorului semăna acum cu un lan după seceriş. Pe el
alergau greieri din fier iar în aerul fierbinte şi nemişcat pluteau fluturi de
mătase roşie printre adieri cu miros acru de fiară sălbatică. Sforăitul
zgomotos al unui leu leneş, bocănitul saboţilor okapi-ului, fâşâitul ploii în
iarba deasă, toate se amestecau într-un zumzet de albine în stupi. Zidurile
se deschideau către întinderi nemărginite sub cerul fierbinte de vară.
Animalele se retrăgeau către tufişuri spinoase şi ochiuri de apă. Era ora
copiilor.
— Ora cinci.
— Cada se umplu cu apă limpede şi fierbinte.
— Orele şase, şapte, opt.
Vesela de la cină se strânse ca prin farmec. În birou se auzi un
declic. Pe măsuţa metalică din faţa căminului, în care începuse să
trosnească un foc vesel, apăru o ţigară cu un centimetru de scrum gri,
mătăsos, fumându-se în aşteptare.
Ora nouă. Paturile îşi încălziră circuitele ascunse, pentru că nopţile
erau reci.
Nouă şi cinci. Din plafonul biroului, o voce rosti:
— Doamnă McClellar, ce poezie aţi dori în seara
asta? Casa tăcea.
În cele din urmă, vocea spuse:
— Dacă nu aveţi nici o preferinţă, am să aleg un poem la întâmplare.
Undeva în spatele vocii, de pe o bandă ascunsă, acorduri se împleteau
armonios într-o melodie discretă.
— Sara Tearsdale, din câte îmi amintesc, autorul
dumneavoastră preferat.