Cursul I:

Prima și cea mai cunoscută definiție a retoricii aparține lui Gorgias, (filosof
sofist, sec. V-IV î.Hr.), care considera retorica drept o ”creatoare a persuasiunii”
(a convingerii). Persuasiunea – reprezintă puterea sau capacitatea de a
convinge pe cineva să accepte o teză ori să acționeze în direcția propusă și
argumentată de orator. A fi persuasiv înseamnă a fi convingător în menținerea
unui punct de vedere propriu.

A doua definiție aparține perioadei post-ciceroniene și până la scolastica Evului

Mediu, această definiție impunând interesul pentru comunicarea propriu-zisă.
Quintilian considera ”Retorica”: ”arta invenției și a exprimării cu ornamente
convenabile, care poate servi la a convinge”. Deoarece accentul se deplasează
de la persuasiune la ornamente verbale, teoreticienii vremii propun îndepărtarea
retoricii de filozofie și apropierea ei de literatură.

Al treilea tip de definiție aparține întregului Ev Mediu și perioadei moderne.

Retorica reprezintă atunci doar o ”ars ornandi” (arta de a înfrumuseța). Retorica
înseamnă ”verba colorat”, adică retorica împodobește cuvintele.

A patra definiție aparține secolului XX, în care sunt descoperite și valorificate

anumite aspecte ala ei ca disciplină filosofică. Numită ”neoretorica”, ea se
reîntoarce acum la argumentare și persuasiune.

Cursul II:

Tradițional, începutul retoricii a fost atribuit filosofilor sofiști Protagoras și

Gorgias (sec. V î.Hr), însă din perspectiva exegezei, Corax și Tision sunt
inițiatorii retoricii. În perioada sec. V - IV î.Hr., în Grecia, în special în Atena,
exista o contradicție fundamentală între filozofie și retorică. Filosofii, respectiv
Socrate, Platon, Aristotel au dezvoltat o critică virulentă la adresa sofiștilor.
Platon a construit denigrarea retoricii în multe dintre ”dialogurile sale” (28 la
număr), dintre care amintim: ”Dialogul lui Gorgias”, apoi ”Protagoras”,
”Banchetul” și lista poate continua.

Aristotel, filosof grec, sec. IV î.Hr, oferă tiparele clasice ale Retoricii în lucrarea
intitulată ”Retorica”. Definiția lui Aristotel conduce spre sensul și semnificația
retoricii, astfel: ”retorica este o facultate de a cerceta pentru fiecare caz în
parte ceea ce poate fi capabil de a convinge”.
”Retorica” lui Aristotel poate fi împărțită în trei cărți.

Cartea I este dedicată oratorului și analizează conceperea argumentelor și

adaptarea discursului la public, activitate desemnată prin ethos (termen în
greaca veche), care are în vedere felul de a fi, modul de a fi, maniera de a fi a
oratorului.

Cartea a II-a este consacrată receptorului mesajului. Aici sunt exprimate

îndeosebi emoțiile, pasiunile publicului precum și modul în care acesta
receptează argumentele. Cartea a doua este denumită ”pathos”, care înseamnă
pasiune.

Cartea a III-a abordează discursul propriu-zis analizând lexicul (arta de a

pronunța un discurs) și taxisul, adică tehnicile utilizate, părțile discursului și
derularea acestora. Toate acestea sunt desemnate prin termenul ”logos” (discurs,
știință, raționament).

Pornind de la această delimitare și anume ”ethos, ”pathos” și ”logos”au fost

identificate în istoria Retoricii trei mari modalități de a face retorică și anume:
retorica centrată pe emoții, pe auditor; retorica interesată de discurs,
raționalitate, logos; retorica ce-l vizează pe orator, adică partea de ethos.

Cursul III:

Dacă în Antichitatea greco-romană, oratorii au practicat trei genuri retorice:

deliberativ, judiciar și epidiptic (epidiptic = descriptiv, demonstrativ), în Evul
Mediu se va impune elocința de amvon, care își va prelungi existența până în
Epoca modernă. Acest tip de retorică (elocvență) nu se va mai desfășura în
agora, ca la vechii greci sau în Forul Roman, ci în lăcașurile modeste ale
comunităților creștine și apoi în cel fastuos al catedralelor catolice și bisericilor
ortodoxe.

Analizând definițiile retoricii s-a ajuns la concluzia că ”retorica reprezintă un

concept complex, folosit cu multe sensuri interdependente, nu întotdeauna
delimitate cu precizie”. Sensul termenului trimite spre următoarele semnificații:

1. Arta sau știință a elaborării discursului;

2. Tehnică a ornării discursului;
3. Disciplină, obiect de studiu;
 4. Practică socială.

O definiție acceptată este: ”Retorica este arta de a vorbi frumos, arta și știința de
a convinge un auditoriu de justețea ideilor expuse printr-o argumentație
riguroasă, pusă în valoare de un stil ales”.

Funcțiile retoricii:

Unii autori consideră că retorica are funcții esențiale.

1. Prima funcție persuasivă se axează pe diferite maniere de a convinge

(persuasiune = convingere), dar termenul convingere are o semnificație
mai restrânsă, el semnifică: ”a forța pe cineva să accepte o concluzie prin
dezvoltarea unui argument valid”. Logica este indispensabilă în realizarea
convingerii, dar ea trebuie completată, în cele mai multe cazuri, de
retorică, deoarece ”inima are rațiuni pe care rațiunea nu le cunoaște, iar
retorica poate influența acea parte a noastră care nu este câștigată de
raționamentul pur.

Retorica acționează atât în interdependență cu logica, dar și după ce aceasta și-a

încheiat acțiunea. După ce logica a convins rațiunea, retorica intervine prin
acțiunea triadei ciceroniene și anume: docere (a interesa), delectare (a seduce)
și movere (a convinge). Ca urmare, retorica implică în egală măsură seducția ca
scop și efect, demonstrația ce ține de domeniul artelor, argumentarea și nu în
ultimul rând manipularea aflată la intersecția psihologiei cu sociologia și
lingvistica.

2. Funcția hermeneutică – este privită ca o interpretare continuă a

adversarului.
3. Funcția euristică – se referă la faptul că retorica propune soluții pentru
anumite probleme.
4. Funcția pedagogică – explicativă și critică privește retorica ca disciplină
ce se ocupă cu descifrarea și elaborarea textelor literare și a discursurilor.
Realizarea acestei funcții presupune o activitate în două etape:
a) Cea a demolării discursului public;
b) Etapa remontării și generării din perspectiva retorică a textelor;

5. Funcția revelatoare a idiolectului – adică retorica reală reflectă spiritul

fiecăruia dintre noi, dar și a întrepătrunderii dintre idiolecte (modul
particular de exprimare a propriilor idei).
 6. Funcția metalingvistică – în sensul că retorica este disciplina care
studiază condițiile unei comunicări eficiente în cadrul unei limbi date,
adică precizia unui cuvânt depinde mai des de alegerea făcută printre
infinitele posibilități ale limbajului.

Cursul IV:

Obiectul de cercetare al retoricii este discursul retoric. Discursul retoric

contemporan este un sistem de semne legate între ele printr-un înțeles ce poate
fi decodificat de cei care cunosc sensul semnelor și legăturile dintre ele. Din
această perspectivă, discursul retoric se poate organiza prin colaborarea a trei
nivele de ordine și anume:

- Ordinea semnică – care se referă la dimensiunea formală, discursul fiind

înțeles ca un sistem de semne;
- Ordinea ideatică – aceasta se referă la analiza conținuturilor de gândire
(idei, concepte, probleme)
- Ordinea retorică – se concentrează asupra sistemului de exprimare a
discursului, care asigură expresivitatea și frumusețea ideilor prin
angajarea emoțională a auditoriului.
Din perspectiva modului în care discursul este constituit, este transmis,
este structurat s-au realizat mai multe clasificări ale discursului retoric. În
volumul ”Retorica”, Aristotel identifică o primă clasificare a discursului
retoric în funcție de timpul vizat dar și de efectele sale:
1. Discursul demonstrativ sau epidictic – vizează prezentul și are
scopul de a demonstra un adevăr (științific, filosofic), de a dezvălui
unele aspecte într-o situație dată și nu presupune luarea unei decizii.
Exemple: discursul academic (de recepție la Academie), discursul
religios, discursul ocazional – ținut în situații în care se laudă sau se
blamează ceva.
2. Discursul deliberativ – vizează viitorul și, în acest caz, oratorul
caută să convingă auditorul pentru a lua o hotărâre. Forme ale
discursului deliberativ: discursul politic, parlamentar, discurs al
președintelui, interpelarea (atunci când se cere cuiva socoteală pentru
un fapt).
3. Discursul judiciar – vizează trecutul, aparține domeniului juridic și
se expune în legătură cu o situație care a avut loc, expunerea fiind
făcută în fața instanțelor judecătorești. Forme ale discursului juridic:
rechizitoriu (discursul procurorului); pledoaria (aparține avocatului);
rapoartele de proces (întocmite de judecător).

Alte criterii de clasificare ale discursului retoric:

1. – după natura limbajului utilizat – discursul retoric este poetic (în
poeme, poezii), categorial (în științe), conceptual (discurs al
filosofiei prin excelență), judiciar (cel al avocatului Cicero, al
avocatului Barbu Ștefănescu Delavrancea).
2. În raport cu publicul – discursul retoric poate să fie nedeterminat
și determinat. Este un discurs nedeterminat atunci când publicul
căruia i se adresează este nedeterminat, respectiv sunt prezente
toate categoriile de public și ne referim aici la discursul din ziarele
cotidiene sau săptămânale etc. Este un discurs determinat atunci
când există un public prioritar, un public țintă, de specialitate.
3. După forma de adresare – discursul retoric este oral (expunere
liberă), citit (când citim o lucrare) și scris (utilizat în scrisori, cereri
etc).
4. După contactul cu publicul – discursul retoric este direct și
indirect (mesajul președintelui în 31 decembrie este un mesaj
direct). Radioul, televiziunea, canalele media nu sunt folosite
pentru educație și culturalizare, ci pentru o anumită educație și
culturalizare.
5. După intensitatea utilizatorului – discursul retoric poate fi
persuasiv, incitativ și seductiv (ultimele două sunt discursuri
manipulatorii).
Persuasiunea este o modalitate argumentată în care sunt aduse
dovezi rezonabile pentru a determina auditorul să adere la tezele și
ideile prezentate. Persuasiunea conduce la o asumare comună
orator – public, adică: ”În ce cred eu lăuntric să ajungi să crezi și
tu lăuntric”. În felul acesta se îndeplinesc dezideratele actului pe
care latinii îl numeau ”communicatio” și care presupune sinceritate
de ambele părți. Aceasta, deoarece utilizatorul este el însuși
convins de teza care urmează să fie făcută comună.
În cazul manipulării (seducție și incitare), utilizatorul nu-și asumă
teza susținută. El caută doar un public pe care să-l orientez prin
seducție sau incitare în direcția dorită. În discursul persuasiv,
practicându-se argumentarea întemeiată, publicul, în cunoștință de
 cauză, are libertatea de a-și însuși teza propusă. Prin discursul
manipulator care are ca efect ”colonialismul” mental și nu
asumarea conștientă, libertatea de alegere a publicului este limitată
și lezată în mod nelegitim și imoral. Personalitatea publicului este
practic controlată prin tehnici manipulatorii, care au ca scop
atașarea auditorului la idei, idealuri, teze care nu numai că-i sunt
străine, dar uneori sunt contrare intereselor sale.
Persuasiunea trebuie să se bazele pe un argument rațional și nu pe
coerciție sau informare greșită.
Pe lângă aspectele formale, puterea convingerii depinde și de
implicarea etică a utilizatorului. Din această perspectivă au fost
identificate șase modalități utilizate cu succes în persuasiune:
1. Simpatia – oamenii acordă credibilitate unor persoane pe care le
simpatizează (simpatia nu poate fi comandată).
2. Reciprocitatea – se bazează pe faptul că oamenii răspund cu
aceeași monedă semenilor (le vorbești frumos, vor vorbi
frumos, îi agresezi verbal, vor deveni, la rândul lor, agresivi).
3. Dovada socială – oamenii răspund afirmativ argumentului
majorității (exemplu: 80% din populație este de părere că…)
4. Angajament – oamenii caută să respecte promisiunile făcute.
5. Autoritatea – oamenii acceptă argumente bazate pe autoritate
(persoane, legi, valori). Ex: Medicii recomandă pasta de dinți…
6. Raritatea – oamenii acordă mai multă atenție excepțiilor decât
situațiilor cotidiene.

Ca urmare, având în vedere aspecte etice și logico-argumentative, discursul

persuasiv este mai dificil de construit decât cel manipulator, dar efectele sale
sunt superioare. La nivelul comunicării persuasive, un alt aspect se referă la
considerația față de interlocutor. Transmițându-i fie verbal, fie non-verbal
considerația ta, îi comunici implicit și părerea bună despre el. Din alt punct de
vedere, trebuie să vorbești pe limba auditorului și să raționezi cu logica lui. În
acest caz, utilizatorul trebuie să dea dovadă de reale calități empatice, fie
punându-se în locul auditorului pentru a-i anticipa reacțiile, fie căutând exemple
apropiate de vârsta, profesia, nivelul de cultură al interlocutorului.

Spre deosebire de discursul persuasiv, discursul manipulator este eficient

atunci când conduce la o reacție scontată (așteptată) din partea locutorului (a
creatorului de mesaj). Manipularea nu urmărește înțelegerea corectă și profundă
a mesajului ci inducerea (inculcarea) unei înțelegeri convenabile, recurgându-se
atât la inducerea în eroare cu argumente falsificate sau pseudo-argumente, cât și
la palierele emoționale non-raționale.

Manipularea, prin cele două forme ale sale, seducția și incitarea, conduc la
rezultate obținute în mod clar de utilizator.

Seducția apelează la sentimente, se întemeiază pe gândirea pozitivă și vrăjește

interlocutorul.

Incitarea se bazează pe provocare – conduce la acțiune, aduce reacții imediate

și transmite emoții negative: ură, revoltă, furie, violență, agresivitate.

În ambele cazuri se potrivește expresia: ”În ce te-am făcut pe tine să crezi

lăuntric, eu NU cred!”.

Prin folosirea tuturor formelor patologice ale argumentării și anume: sofisme,

paralogisme, manipulatorul influențează opinia publică, creând impresia
publicului că acționează conform intereselor și convingerilor proprii. În
realitate, mulțimea adoptă o idee care i-a fost indusă prin diferite mijloace:
cuvinte care seduc, false dialoguri, clișee care nu spun nimic.

Strategiile de manipulare apelează și la tehnici privind controlul sentimentelor.

Cele mai utilizate tehnici sunt: inducerea sentimentelor de vinovăție și de frică.
Apelul la vinovăție și frică a avut ca efect accentuarea stării de teamă și
nesiguranță a oamenilor în cazul sistemelor totalitare.

Din perspectiva utilizării emoțiilor, diferențele dintre persuasiune și manipulare

sunt considerabile. Astfel, în cazul manipulării predomină stări afective
negative ca de exemplu, frica și vinovăția. În cazul persuasiunii primează
sentimentele pozitive: respect, toleranță, încrederea în rațiunea umană,
recunoașterea demnității umane și lista poate continua.

În general, utilizatorul discursului retoric face apel la un plan bine stabilit pentru
a-și atinge scopul: convingerea auditorului. Fazele pe care le parcurge orice
utilizator fac trimitere la ”deșteptarea interesului auditorului și dispunerea
acestuia în favoarea sa”.

Cursul V:
Structura discursului retoric este abordată în strânsă legătură cu structura
retoricii. Astfel, clasicii (retorica greco-romană) au stabilit următoarele categorii
(canoane) ale retoricii: invențiunea sau inventio, dispozițiunea sau dispozitio,
elocuțiunea sau elocutio, memoria și declamarea sau pronuntatio.

Invențiunea sau inventio – provine din latinescul ”invenire” (a găsi, a afla) și

este categoria retorică strâns legată de logos, ce subliniază importanța
conținutului transmis și nu modul în care este transmis un discurs.

Dispozițiunea (dispozitio) – este categoria ce privește modul în care se

organizează un text, un discurs retoric.

Elocuțiunea sau elocutio – este categoria retorică ce are în vedere redactarea

discursului, adică punctul în care retorica se întâlnește cu literatura.

Memoria – este categoria retorica ce se referă nu doar la memorizare, adică la

procedee mnemotehnice, dar are în vedere și antrenarea oratorului pentru a
susține un discurs. Memoria sugerează modalitățile de comunicare și
performanțele comunicării. Memoria nu-l are în vedere doar pe orator ci, mai
ales, vizează audiența care va reține cele comunicate prin intermediul
discursului.

Declamarea sau pronuntatio – este categoria retorică ce are în vedere

aspectele orale ale retoricii folosite în contextele publice diferite: predică, cursul
ținut de un profesor, pledoaria ținută de un avocat etc. Vizează atât discursul
retoric oral, cât și pe cel scris.

Retorica modernă, reluând categoriile retoricii clasice, împarte retorica în

patru capitole și anume:

Teoria invenției - care răspunde la întrebarea: ”Pe baza căror informații ne

construim argumentarea?”

Teoria dispunerii – care se concentrează pe tema: ”Cum organizăm

argumentativ un discurs?” (tabologia)

Teoria elocuțiunii – care investighează modul în care expunem prin limbaj

ideile ca atare și care se numește tropologie.

Teoria acțiunii – care se referă la mijloacele extra și paralingvistice utilizate

într-o situație retorică. Aceasta se numește teatrologia.
Tasologia sau teoria dispoziției se referă la organizarea discursului retoric.
Discursul retoric clasic este structurat în următoarele elemente:
(1) Exordium; (2) Propozițiunea; (3) Diviziunea; (4) Narațiunea sau
descrierea; (5) Confirmarea și respingerea (Argumentația pro sau contra); (6)
Perorația.
.
(1) Exordium - înseamnă introducere, Astfel, important este scopul său -
obținerea bunăvoinței publicului, astfel încât acesta să-l asculte și să-l
urmărească pe utilizator. Deci, exordium ar fi nu o punere în temă, ci o pregătire
de punere în temă, adică o preparare a publicului de natura psihologică, adică o
invitație, o chemare la colaborare, o provocare a interesului și atenției
publicului. Un discurs persuasiv, convingător, trebuie să aibă exordiu. Absența
acestuia îl lipsește din debut, de calitatea pe care o pretinde.

Există mai multe tipuri de exordium:

simplu, sau moderat - este întrebuințat în cazurile în care nu sunt necesare

explicații prealabile și când publicul nu este potrivnic tezei mele.

exordium insinuant: folosit de locutor pentru a pătrunde pe ocolite și cu finețe în

mintea și inima auditorului. Acest exordium este folosit mai ales atunci când
locutorul presupune că auditoriul nu este interesat de tema tratata - acest tip de
exordiu, face trimitere la interesele auditoriului, la dorințele, valorile acestuia.
Acest tip de exordium este considerat un fel de "aperitiv" verbal pentru ceea ce
va urma.

exordium ex-abrupto - numit și exordiu vehement sau patetic - face apel la

propoziții interogative, uneori în cascadă.

exordium solemn - care presupune un stil strălucit, idei înalte, mărețe, este
specific elogiilor unor personalități, apoi discursurilor academice, discursurilor
funebre ș.a.m.d. se folosesc epitete alese, metafore revelatorii, comparații
adecvate.
În anumite contexte, exordium poate îmbrăca un aspect glumeț sau ironic, mai
ales dacă utilizatorul posedă farmec. Erori în exordium sunt multiple, iar printre
acestea, una dintre ele se refera la utilizarea permanentă a pronumelui personal
"eu" - adică a vorbi numai despre sine (dictator idiot) ori utilizatorii în vârstă
care invocă părul alb (fals), deci nu invocăm faptul că noi suntem înțelepciunea
întruchipată etc; altă eroare apare la tinerii care invoca în exordiu lipsa de
experiență (asta spune că nu merită sa fie ascultați), fapt care conduce la
blocarea publicului.

Exordiul poate să mai fie direct, sau indirect, fie că este oral sau scris.

Exordiu direct: prezentat fie în componența discursului, fie separat, ca un mic

discurs;

Exordiu indirect: prezentat de altcineva, fie sub forma unui elogiu echilibrat sau
fățiș al autorului, de exemplu un citat.
.
(2) Propozițiunea sau enunțul constă în formularea temei discursului în
cuvinte puține, precise și clare, astfel încât auditorul să o poată înțelege și
memora.

(3) Diviziunea sau partițiunea - constă în arătarea părților mari ale discursului,
pentru ca auditoriul să poată urmări cu ușurință tema tratată. Este o enumerare
logică a problemelor expuse, propuse spre dezbatere, ajutându-l pe locutor să nu
se abată de la problematica abordată.
Diviziunea depinde foarte mult de conținutul și structura discursului, astfel:

a) când discursul este simplu, diviziunea cuprinde enumerarea problemelor și se

enunță imediat după exordium sau după propozițiune;

b) când discursul este stufos (atinge mai multe planuri și probleme) diviziunea
nu precede narațiunea, ci o însoțește sub forma unui mic subtitlu care introduce
(și clarifică) o noua problemă.
.
(4) Narațiunea - în concepția anticilor, narațiunea este partea discursului în
care oratorul dezvoltă tema și confirmă cele enunțate prin exordium si
propozițiune. Reprezintă corpul solid al discursului, potrivit retoricii clasice
(grecești, romane). Trebuie să aibă trei calități: concisă, clară și verosimilă.

Va fi clară dacă va respecta ordinea faptelor, iar relatarea va cuprinde termeni

proprii, expresivi, care să lase impresia adevărului. Quintilian însă nu e de acord
ca faptele să fie prezentate aidoma realității, ci ele pot urma ordinea care îi este
de folos oratorului.

Apoi va fi concisă dacă oratorul va reține esențialul și nu va relata fapte străine

temei sau cauzei, amănunte nesemnificative, iar fiecare aspect (eveniment, fapt,
întâmplare) va fi spus o singură dată.
Va fi verosimilă dacă imaginea corespunde locului și timpului - este legată de
fapte reale.
Referitor la dimensiunea narațiunii, retorii antici afirmau: Aristotel - "În
narațiune e mai bine să existe ceva în plus decât să lipsească necesarul";
"Detaliul de prisos poate plictisi, dar înlăturarea necesarului e primejdioasă."
Deci, oratorul trebuie sa păstreze calea de mijloc, ”de a spune tot ce trebuie și
numai cât trebuie”- Aristotel.

În concluzie, prin narațiune (ca parte a discursului retoric), oratorul urmărește

obiective ca:

să capteze atenția auditoriului, punând probleme și întrebări cărora le va da cu

ușurință răspuns;

apoi, să personalizeze discursul prin actualizare și localizare;

să intercaleze în expunere anumite pauze (pentru a crea momente de suspans);

să îmbogățească și sa motiveze cunoștințele auditoriului;

să creeze momente de umor, în funcție de tipul de discurs.

(5) Confirmarea probelor sau argumentarea – aceasta reprezintă partea

discursului în care se probează (se dovedește) tot ce s-a spus în propozițiune și
s-a dezvoltat în narațiune. (Confirmarea probelor este la fel de importantă ca
narațiunea). Quintilian a numit această parte a discursului: ”cel mai important
mijloc de dovedire”.

Folosind controversia, discursul ia forma dialogului. Cu privire la ordinea

argumentelor, atat Cicero cat si Quintilian, arătau că oratorul trebuie sa
realizeze o gradație ascendentă, începând cu argumentele cele mai puțin
consistente și terminând cu cele mai puternice. Oratorul, spuneau clasicii, spun
și moderniștii, trebuie să respecte câteva reguli în argumentare:

- să cunoască teza, adică ce urmează a fi probat;

- apoi să fie sigur de valoarea probelor pe care le posedă;
- să înlăture argumentele dubioase (dubito, îndoielnice);
- să aleagă probele nimerite pentru a ilustra, a mișca și convinge auditoriul
(partea de patos, la Aristotel, emoția stârnită în rândul auditoriului);
- să aducă numai atâtea probe câte sunt necesare;
- să știe că o singură problemă bine aleasă produce efecte cât o sută de
probe citate fără rost, care nu dovedesc nimic (Aristotel spunea ca probele
să fie evidente, certe, etc);
- să nu folosească probe care s-ar putea întoarce împotriva lui;
- să așeze probele în discurs, în așa fel încât acestea să se sprijine reciproc
și să contribuie la simetria și gradarea problematicii;
- să prezinte probele cu eleganță, să cunoască bine publicul, tocmai pentru
a avea o credibilitate sporită.
Perorația este ultima parte a discursului retoric, este concluzia,
încoronarea, adică un cumulis al discursului. Cicero recomanda ca
încheierea să fie o încoronare a discursului, adică: "Finis opus coronat".
În acest sens, perorația presupune câteva operații:
- recapitularea (sau enumerarea concisă a argumentelor);
- apoi rostirea perorației (în cazul în care discursul este oral) să fie redată
într-un mod patetic, prin "sentente", figuri de stil, amplificând adevărurile
susținute și provocând emoții publicului.
În ”Retorica”, Aristotel distinge patru elemente care asigură reușita
perorației: a dispune auditorul în favoarea sa, și a-l indispune pe adversar;
apoi a reaminti faptele pentru a provoca emoție ascultătorilor.
Exemplu celebru: Discursul lui Tistias împotriva lui Diatostene: "Am
spus, ați ascultat, posedați chestiunea, judecați!"
Într-un mod sentențios (sentinta) încheia și Nicolae Iorga discursul din
1916, după Primul Război Mondial: "Vom fi iarăși ce-am fost și mai mult
decât atât!".
Perorație edificatoare. Având în vedere modalizarea retoricii, au fost
construite și diferite modalități de încheiere, de perorație, astfel în retorica
clipului publicitar, perorația este rostită sub forma unui îndemn scurt,
rostit în asociere cu o imagine elocventă și care, de obicei, face sinteza
imaginilor trecute.
În manifestările electorale, discursul are ca perorație un slogan. O
perorație la o lucrare științifică o reprezintă bibliografia, indicele de
nume, care dau greutate lucrării. Într-o librarie, perorația o reprezintă
coperta, pozele, în timp ce în articolele din media, perorația este
reprezentată de titluri, font, caractere, etc, toate având rolul de a încununa
discursul în orice fel de situație retorică .
Orice discurs retoric are nevoie de o perorație care să închidă publicul în
tema discursului respectiv și să-l păstreze cât mai mult timp în interiorul
 său. Rostul perorației este ca publicul să rămână captiv pentru cât mai
mult timp cu discursul tău, deci contează foarte mult cum îl închei.

Cursul VI:

Principalul mijloc utilizat în discursul retoric este limbajul verbal, iar celelalte
forme ale limbajului nonverbal nu fac decât să-l completeze. De aceea este
necesar studiul tehnicilor retorice pe care orice creator de discurs le utilizează,
iar aceste tehnici retorice sunt cunoscute sub denumirea de ”figuri retorice”.

Figura sau figurile retorice ocupă un loc important în retorica tradițională,

deoarece utilizatorul discursului trebuie să instruiască dar și să emoționeze, să
placă. Ori tocmai acesta este rolul figurilor retorice, care sunt împărțite în patru
mari categorii.

Figura este retorică când contribuie la argumentare și este de stil când ne

delectează estetic. Astfel, cu cât acestea (figurile) sunt mai rare, mai subtile, cu
atât ele procură o plăcere estetică mai elevată. Figurile sunt scheme de mișcare a
sensurilor de la un cuvânt la altul, de la o expresie la alta, dar și a
semnificațiilor, de la o propoziție la alta. Ele au ca scop declarat eficienta
câștigare a publicului. În acest sens o metaforă este o figură de stil dacă este
utilizată în scopuri estetice (figură de stil/ figura literară) și o vom numi figură
retorică dacă o folosim în scopuri argumentative.

Figurile retorice prezintă două caracteristici, și anume (1) libertatea de utilizare

și (2) interpretare. Libertatea provine din faptul că oratorul folosește figurile
retorice când și cum crede de cuviință. Din perspectiva interpretării distingem
două planuri - un plan al mesajului și un plan al intenției. Mesajul este ceea ce
spune efectiv oratorul, iar intenția este ceea ce urmărește el, prin discursul rostit.
Decodarea mesajului este condiția minimă a realizării intenției.

Exemplu: Când Iisus le spune oamenilor: "Cel fără de păcat să arunce primul cu
piatra", de fapt intenția este tocmai aceea de a nu arunca nimeni cu piatra.

Pentru a și realiza intenția, oratorul recurge la construcții și artificii stilistice cu

încărcătură emoțională numite în retorică, figure retorice. De regulă, acestea
sunt grupate în patru categorii:

(1) Figuri ale cuvintelor;

(2) Figuri ale sensului (tropii);

(3) Figurile construcției și

(4) Figurile gândirii.

(1) Figurile cuvintelor privesc rostirea sonora sau scrierea lor. Cele mai
simple sunt ritmul și rima (melodicitatea textului respectiv - se pastrează
greu și sunt intraductibile dintr-o limbă în alta, respectiv se pierd când se
traduc dintr-o limbă în altă limbă).
(2) Calamburul – se obține prin folosirea unor cuvinte apropiate sau chiar
identice ca formă, dar diferite ca sens. Astfel, de la televizor se ajunge la
”tembelizor”, de la inferență la ”interferență”. Adeseori, un calambur
bine construit face cât o întreagă argumentare. Procedeu rhetoric negativ,
calamburul este utilizat cu scopul de a-l dezarma pe adversar,
accentuându-i defectele.

Antanaclasa – este figura retorică rezultată din polisemia limbajului.

Exemple:

1. ”Spunând că dragostea are logica ei, pe care logica însă nu o poate

înțelege”, producem o antanaclasă (termenul logică este luat cu două
sensuri diferite. Dacă în primul sens ne referim la logică ca fiind lege,
normă, rațiune, în cel de-al doilea sens ne referim la logică ca și știință).

2. Marx vorbește despre ”critica armelor care în revoluție înlocuiește arma

criticii”. (armele înlocuiesc diplomația, discursul – termenii armă și critic
își schimbă reciproc semnificațiile, respectiv arma devine critică și critica
devine armă).

3. O altă formă de antanaclasă este falsa identitate.

a) Femeia este tot femeie (cicălitoare, bârfitoare, răutăcioasă).

b) Mama tot mamă rămâne (grijulie, preocupată, atentă).

c) Copilul tot copil este (iresponsabil, răzgâiat, neascultător).

Aici nu avem simple propoziții de identitate (A = A), pentru că

termenii sunt luați cu dublu sens. În exemplul cu mama, termenul de
 ”mamă” este identificat cu una sau mai multe note din conținutul
acestuia – duioasă, afectuoasă, grijulie). Atunci A = idA se transformă
în A = F, unde F reprezintă o notă (duioasă, grijulie sau o grupare de
note: A = F1, F2, F3…. Fn. Din acest motiv numim antanaclasa ca
fiind falsa identitate.

(2). Figurile sensului se mai numesc și tropi care se regăsesc în semnificarea

termenilor astfel încât aceștia să poată dobândi sensuri pe care în mod obișnuit
nu le au – are loc o tensiune – torsiune a cuvintelor).

Există două mari categorii de figuri ale sensului:

A) Figuri de bază – metonimia, sinecdoca, metafora.

B) Figuri derivate – hiperbola, personificarea, simbolul, emblema etc.

A. Figuri de bază

1. Metonimia – este un trop sau o figură a sensului în care un lucru

este desemnat cu numele altui lucru.

Exemple:

a) L-am citit pe Platon din scoarță-n scoarță – (i-am studiat întreaga

operă).

b) Caragiale a avut un condei usturător (a fost critic).

2. Sinecdoca – constă în lărgirea sau restrângerea sensului unui cuvânt

prin folosirea părții în locul întregului și invers, a generalului în locul
particularului.

Exemple:

a) fier pentru sabie (”i-a trecut prin fier și foc” – i-a trecut prin sabie
și foc);

b) catarg în loc de corabie (”printre sute de catarge” – printre sute de

corăbii;
3. Metafora - Practic, prin metaforă desemnăm un lucru, nu prin
numele lui ci cu numele unui alt lucru. Tehnic, metafora se
realizează prin analogie și comparație. Prin analogie realizăm o
substituție a termenului dat (analogat) cu o însușire a unui alt termen
cu semnificație evocatoare, orientând sensul într-o direcție dorită.
(luna = ”regina nopții”; ”frunte de poet” – clară, limpede, înaltă; în
loc să spunem instituții, folosim expresia - ”persoane juridice”;
pentru anularea unei plăți folosim expresia - ”lovită de nulitate”;).
Prin comparație și relația de asemănare construim o metaforă în care
distingem lucrul asemănat și lucrul asemănător utilizând cuvinte de
legătură: precum, ca, după cum. Prezența sau absența termenului de
comparație din structura metaforei generează două tipuri de
metaforă și anume:

- Metafora în presentia – ”acest sportiv este ca o panteră”; ”acest om

este ca un câine”.

- Metafora în absentia – din care lipsește termenul de comparație

(”este o panteră”; ”este un câine”).

După Aristotel, metafora trebuie să îndeplinească trei calități pentru a

fi eficientă în persuasiune și anume: claritate, farmec, inedit. Acestor
calități le mai putem adăuga și alte condiții de eficiență a metaforei: să
fie coerentă în semnificații, să fie adaptată tematicii discursului, să fie
mai sugestivă decât termenul înlocuit, să fie utilizată cu măsură. ”Prea
multe metafore tulbură apele. Prea puține, le limpezesc” (Aristotel). –
Altfel spus, dacă sunt prea multe sau prea puține, discursul poate
deveni ambiguu sau își poate pierde din farmec, frumusețe,
sugestibilitate.

B. Figuri derivate.

1. Hiperbola – este o metaforă concentrată, caracterizată prin

exagerare. Exemplu: ”flămând ca un lup”; ”fierbe ca un
vulcan”.

2. Oximoronul – este o figură de sens cu aspect de contradicție.

Structural, el constă din alăturarea unor termini opuși. De
exemplu, din cuvintele bun și rău se obține ”bun-rău”; ”tare
 slab” – aici cuvântul ”tare” are sens de ”foarte”; ”clar obscur” -
unde clar are tot sensul de ”stare ambiguuă”. În oximoron și
hiperbolă funcția retorică provine din ineditul exprimării.

(3) Figurile construcției

Anumite procedee stilistice cum ar fi: omisiunea, repetiția, inversiunea, adiția

țin de însăși tehnica discursului și au primit în retorică denumirea de figuri ale
construcției.

1. Omisunea – ca operație stă la baza elipsei ( o exprimare din care lipsește

ceva). De exemplu: ”ai carte, ai parte”.

2. Repetiția – este o figură de construcție de efect. Exemplu: ”nimeni nu

vede, nimeni nu aude; ”eu l-am adus, eu îl duc înapoi”; ”nevastă mi-a
trebuit, nevastă mi-am luat”. Spre deosebire de antanaclasă și de falsa
identitate unde termenul este luat cu sensuri diferite, în repetiție termenul
își păstrează sensul și nu produce redundanță, deoarece prin presiunea
exercitată asupra auditoriului, repetiția contribuie la formarea patosului.

În antiteza retorică întâlnim repetiția. Exemple:

”Dacă supunerea a fost slăbiciunea acestui popor, tot ea a fost și tăria lui”
(slăbiciune - tărie).

Aș vrea să pleci, aș vrea și să rămâi.

În gradație, înșiruirea de mai mulți termini conduce la sentimentul

amplificării, creșterii.

(4) Figurile gândirii.

Se numesc astfel pentru că ele nu sunt moduri de a vorbi, ci moduri de a

gândi. Acestea depind în primul rând de idei și apoi de cuvinte. Dintre
acestea amintim:

1. Alegoria – reprezintă un system coerent de metafore și este o figură

retorică deosebit de puternică: ”satisfacția decodificării”, ”frumusețea
metaforei” – toate acestea contribuie la realizarea intenției.
2. Ironia – din punct de vedere logic, ironia constă în a afirma contrariul a
ceva, însă nu cu scopul de a ascunde acel ceva, dimpotrivă, pentru a-l
etala și amplifica. Ironia stârnește râsul, ea persuadează nu doar prin
faptul că destinde ci și prin faptul că pedepsește, însă o ironie nereușită
are toate șansele să-și compromită auditoriul. De aceea, ironia nu trebuie
confundată cu batjocura sau ridiculizarea. Asemănător ironiei este spiritul
sau prezența de spirit, adică capacitatea de a răspunde unei ironii cu o
ironie pe măsură.

3. Paradoxul retoric – ca și paradoxul logic, în paradoxul retoric avem de-a

face cu o contradicție, numai că această contradicție joacă un rol foarte
précis și anume acela de a accentua, de regulă, o trăsătură negativă.

Exemplu: ”A explicat atât de mult, că până la urmă a înțeles și el”.

”Știe tot și încă ceva pe deasupra”.

”Știu că nu știu nimic”. (Socrate)

”Iubind femeile a sfârșit prin a-și iubi propria nevastă”.