Alexandru Lăpușneanul de Costache Negruzzi

Relația dintre două personaje

Nuvela Alexandru Lăpuşneanul apare în primul număr al revistei Dacia literară, în 30 ianuarie 1840,
fiind prima nuvelă istorică românească și o operă reprezentativă pentru perioada pașoptistă, în care se valorifică
mesianismul cultural şi revoluţionar, spiritul critic, deschiderea spre Occident şi lupta pentru impunerea unui
specific naţional. Ulterior, a fost înclusă în ciclul Fragmente istorice din volumul Păcatele tinereților (1857).
Mihail Kogălniceanu în articolul Introducţie (manifestul literar al romantismului românesc), din primul
număr al revistei Dacia literară prezintă punctele esenţiale ale pașoptismului: întemeierea spiritului critic în
literatura română pe principiul esteticului („critica noastră va fi nepărtinitoare; vom critica cartea, iar nu
persoana”); afirmarea idealului de realizare a unităţii limbii şi a literaturii române („românii să aibă o limbă
şi o literatură comună pentru toţi”); combaterea imitaţiilor şi a traducerilor mediocre („Dorul imitaţiei s-a făcut
la noi o manie primejdioasă, pentru că omoară în noi duhul naţional... Traducţiile nu fac însă o literatură”) şi
promovarea unei literaturi originale, prin indicarea unor surse de inspiraţie în conformitate cu specificul naţional
şi cu estetica romantică („Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări sunt destul de mari,
obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi de poetice ca să putem găsi şi la noi sujeturi de scris”).
Așadar, Mihail Kogălniceanu formulează în acest program principalele surse tematice care stau la baza unei
literaturi naţionale: folclorul autohton, istoria naţională şi natura patriei. În spiritul acestei recomandări va scrie și
Costache Negruzzi nuvela Alexandru Lăpușneanul, care vine perfect în întâmpinarea programului revistei, cel
puțin în două puncta ale acestuia: cel referitor la promovarea unei literaturi originale și cel care recomandă subiecte
de inspirație istorică.
Opera Alexandru Lăpușneanul este o nuvelă, deoarece este o naraţiune în proză constituită dintr-un singur
fir narativ, cu un conflict unic, concentrat, de regulă, în jurul personajului principal. Spre deosebire de povestire,
nuvela este obiectivă, iar accentul cade asupra personajelor şi nu a acţiunii. Sunt relatate mai ales fapte verosimile,
puternic legate de realitatea imediată, într-un raport mai strâns cu evenimentele, ceea ce duce la o mai mare
obiectivitate.
Este prima nuvelă istorică de inspirație romantică, deoarece evocă trecutul istoric (Evul Mediu), având
ca trăsătură fundamentală veridicitatea faptelor prezentate, majoritatea fiind atestate de documentele vremii
evocate. Scriitorul are ca izvor de inspiraţie cronici, letopiseţe, documente de epocă, mărturii, pe marginea cărora
intervine însă cu amănunte inventate, dă de multe ori un alt curs evenimentelor, creează noi personaje, conflicte,
relaţii, astfel încât să învăluie faptul istoric nud într-o atmosferă credibilă, autentică şi captivantă pentru cititor.
Culoarea locală şi de epocă este conturată, în primul rând, prin limbaj arhaic, dar şi prin descrierea unor obiceiuri,
a vestimentaţiei, a obiectelor. Trăsăturile romantice sunt evidențiate prin inspirația istorică, prin antiteza dintre
personajul angelic (doamna Ruxanda) și cel demonic (Lăpușneanul), prin hiperbolizarea cruzimii domnitorului și
prin macabrul piramidei de capete.
Scriitorii pașoptiști se inspiră din cronici și folclor, conform esteticii romantice și recomandărilor din
Introducție. Costache Negruzzi este primul scriitor care valorifică într-o creație literară cronicile moldovenești,
Letopisețul Țării Moldovei de Grigore Ureche și Miron Costin, de unde autorul preia scenele de răzvrătire ale
maselor populare în vremea lui Alexandru Vodă. Se poate vorbi de o contaminare a surselor de amplificări şi
selecţii, de introducerea unor personaje imaginare, fără exactitate istorică, dar cu intenţia de a crea o imagine
plauzibilă şi semnificativă a Evului Mediu românesc. De exemplu, Moțoc, Spancioc și Stroici nu mai trăiau în
această perioadă, murind înainte cu un an la Liov.
Tema centrală ilustrează evocarea unui moment zbuciumat din istoria Moldovei, în timpul celei de-a doua
domnii a lui Alexandru Lăpușneanul, evidențiindu-se lupta pentru impunerea autorității domnești și consecințele
deținerii puterii de un domnitor crud, tiran.
Titlul nuvelei, din punct de vedere morfologic, este alcătuit dintr-un substantiv propriu, care în sens
denotativ indică o personalitate istorică, domnitor al Moldovei care a domnit de două ori, fiind detronat prima oară
datorită trădării boierilor și care s-a întors a doua oară la tron, impunându-se cu ajutor străin. În sens conotativ,
titlul surprinde personajul principal al operei, tipul de domnitor crud, despot și tiran, caracterizat prin disimulare și
o bună cunoaștere a psihologiei umane.
Alexandru Lăpuşneanul este personajul principal al nuvelei, personaj romantic, excepţional, care
acţionează în situaţii excepţionale (scena uciderii boierilor, a pedepsirii lui Motoc, scena morţii domnitorului
otrăvit). Întruchipează tipului domnitorului tiran şi crud. El este construit din contraste, are calităţi şi defecte
puternice.
 În proza romantică, personajul se află într-o relaţie de antiteză, el fiind construit cu doamna Ruxanda pe
tiparul înger-demon, dar şi cu boierul Motoc- caracter tare şi caracter puternic.
Motoc, personaj secundar, ce reprezintă tipul boierului trădător, viclean, laş, intrigant. Lipsit de sentiment
patriotic şi de loialitate, îl trădase pe Lăpuşneanul în prima domnie, iar la întoarcerea acestuia, îl linguşeşte,
asemenea câinelui care în loc să muște, linge mâna care-l bate’’.
Relația care se stabilește între domn și Moțoc se focalizează pe opoziția, tipic romantică, între caracter tare
și caracter slab. Scenele care le înfățișează pe cele două personaje implicate în conflictul secundar se regăsesc în
primul și al III-lea capitol.
Prima scenă semnificativă apare în capitolul I, care cuprinde expozițiunea (întoarcerea lui Alexandru
Lăpușneanul la tronul Moldovei,în 1564, în fruntea unei armate turcești, și întâlnirea lui cu solia formată din cei
patru boieri trimiși de Tomșa: Veveriță, Moțoc, Spancioc, Stroici) și intriga (hotărârea domnitorului de a-și relua
tronul și dorința sa de răzbunare față de boierii trădători). Acum se conturează conflictul principal, pentru putere,
între domnitor și boieri, și conflictul secundar, între Alexandru Lăpușneanul și boierul care-l trădase în prima
domnie, Moțoc. Prin dialog și epitete de caracterizare folosite de narator se conturează portretele morale ale
personajelor și relațiile conflictuale dintre acestea. Hotărârea de a avea puterea domnească este implacabilă și
formulată încă de la începutul nuvelei, în răspunsul dat soliei boierilor trimiși de domnitorul Tomșa, care i-a cerut
să se întoarcă de unde a venit pentru că „țara“ nu-l vrea și nu-l iubește: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu...“
(caracterizare indirectă prin limbaj).
Moțoc vorbește în numele soliei, cerându-i domnitorului să se întoarcă pentru că norodul nu-l vrea.
Inteligent și hotărât, domnitorul înțelege că boierii sunt cei care nu-l vor. După plecarea soliei, rămâne Moțoc,
viclean și umil, pentru a-i cere să se încreadă în boieri. Răspunsul lui Lăpușneanul marchează declanșarea
conflictului secundar, dorința de răzbunare pentru trădarea boierului în prima domnie. El își cunoaște adversarul,
pe care îl caracterizează succint: „Dar tu, Moțoace? învechit în zile rele, deprins a te ciocoi la toți domnii, ai vândut
pe Despot, m-ai vândut și pre mine, vei vinde și pe Tomșa; spune-mi, n-aș fi un nătărău de frunte, când m-aș încrede
în tine?“
De remarcat și relevanța replicii în autocaracterizare. Bun cunoscător al psihologiei umane, domnitorul
folosește proverbul „Lupul părul schimbă, iar năravul ba“ pentru caracterul trădătorului său. Cu abilitate, îi face
o promisiune liniștitoare lui Moțoc: „îți făgăduiesc că sabia mea nu se va mânji în sângele tău; te voi cruța, căci
îmi ești trebuitor, ca să mă ușurezi de blăstemurile norodului“. Boierul intrigant se crede util domnitorului,
intrându-i din nou „în favor“. Naratorul descrie gestul lingușitor al boierului: „Moțoc îi sărută mâna, asemenea
cânelui care, în loc sa mușce, linge mâna care-l bate“ și comentează în stil indirect gândurile personajului „știa că
Alexandru-vodă a să aibă nevoie de un intrigant precum era el“.
Planul de răzbunare al lui Lăpușneanul este însă crud și se îndeplinește în capitolul al III-lea. În acest capitol
întâlnim o altă scenă semnificativă pentru evoluția relației dintre cele două personaje.Domnitorul asistă râzând la
măcelul boierilor, în timp ce Motoc, disimulat, încearcă să râdă „ca să placă stăpânului“. Lipsit de demnitate,
lingușitor și prefăcut, la întrebarea domnitorului dacă a făcut bine masacrând boierii, îl încurajează pe tiran
spunându-i că a procedat „cu mare înțelepciune“. Însă naratorul îl caracterizează direct cu epitetul „mârșavul
curtezan“. Acest moment este preambulul răzbunării domnitorului pentru trădarea lui Moțoc. Când mulțimea
revoltată este întrebată ce dorește, strigătul „Capul lui Moțoc“ stârnește spaima vornicului. Este laș în fața
primejdiei, comportându-se tragi-comic în timp ce încearcă să-l determine pe domn să nu-l dea mulțimii.
Sacrificându-l pe boier, Lăpușneanul se răzbună pentru trădarea acestuia în prima domnie și manipulează
mulțimea revoltată, de a cărei putere este conștient „Proști, dar mulți.“ Stăpânirea de sine, sângele rece sunt
dovedite în momentul pedepsirii lui Moțoc, pe care îl ironizează pentru falsul patriotism și îl oferă gloatei „Du-te
de mori pentru binele moșiei dumitale, cum ziceai însuți când îmi spuneai că nu mă vrea, nici mă iubește țara. Sunt
bucuros că-ți răsplătește țara slujba ce mi-ai făcut, vânzându-mi oastea ...“. Moțoc sfărșește sfâșiat de mulțime:
„Ticălosul boier căzu în brațele idrei acesteia cu multe capete, care întru o clipală îl făcu bucăți“. Fără a constitui
deznodământul nuvelei, această secvență este finalul conflictului secundar, dintre domnitor și Moțoc, reprezentantul
marii boierimi.
În concluzie, relația care se stabilește între domn și Moțoc este ilustrativă pentru conturarea a două caractere
opuse. Domnul, caracter puternic, hotărât, bun cunoscător al psihologiei umane, își folosește trădătorul până în
momentul în care îi slujește interesele, apoi se descotorosește de el. De cealaltă parte, Moțoc e un intrigant priceput,
dar cu un caracter slab, predispus la compromisuri, lingușitor și lipsit de principii. Cele două personaje sunt
romantice, deoarece aparțin excepționalului prin cruzime, respectiv prin ticăloșie, și sunt portretizate în antiteză.
Lașitatea boierului intrigant pune în lumină voința, hotărârea și abilitatea domnitorului.