Sunteți pe pagina 1din 152

Nicolai Sistraru

Autor: Nicolae Silistraru. prof.univ., dr., hab.


Cuprins
Capitolul I. Fundamentele pedagogiei populare și etnopedagogiei…........................................
1.1. Etnopedagogie generală și etnopedagogie națională..........................
1.2. Particularitățile pedagogiei populare și ale educației naționale......................
1.3. Noțiuni și fenomene ale pedagogiei populare...........
Capitolul II. Educația prin muncă ca domeniu principal al educației și pedagogiei
populare...........................................................................................................................................
2.1. Esența și importanța educației prin muncă.....................
2.2. Munca ca factor în formarea generației în creștere.................
2.3. Dragostea față de muncă (hărnicia) – calitate fundamentală a discipolului......
2.4. Educarea hărniciei ca idee centrală a proverbului și poveștii...............
2.5. Cerințe față de educația prin muncă...........................
2.6. Jocul și munca....................
2.7. Particularitățile melodicii educației prin muncă în pedagogia populară.........................
2.8. Cultivarea tradițiilor de muncă...........
Capitolul III. Educația omului ideal în pedagogia populară
3.1. Perfecționarea personalității umane în viziunea populară...............
3.2. Corelarea dimensiunilor componente în formarea personalității.......
3.3. Factorii și mijloacele de influență asupra discipolului..............
Capitolul IV. Educația morală – pivotul spiritual în pedagogia populară
4.1. Idealurile morale și pedagogia populară................
4.2. Tradițiile – etichetă la moldoveni..................
4.3. Metodele educației morale tradiționale.......................
Capitolul V. Mediul etnic al copiilor
5.1. Autonomia copilului în pedagogia populară...........................
5.2. Influența mediului asupra factorilor: educativ, cultural și spiritual..............
5.3. Jocurile copiilor și sărbătorile tineretului...................
Capitolul VI. Rolul educatorului în pedagogia populară.....................................
6.1. Mama și ”școala maternă„.........................................................................................
6.2. Tata – educator......................................................................................................
6.3. Bunelul și bunica – educatori..............................................................................
6.4. Personalitatea profesorului în viziunea pedagogiei populare.......................................

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

Capitolul VII. Actualitatea pedagogiei populare: forme, modalități, influențe..............


ARGUMENT
Etapa nouă a transformărilor radicale în toate sferele vieţii societăţii, fiind calea
democratizării şi a umanizării, a determinat necesitatea de a revedea potenţialul înţelepciunii
poporului român ca factor fundamental în renaşterea conştiinţei naţionale, corelând cu tradiţiile
pedagogice care se transmit din generaţie în generaţie. Temelia oricărei culturi reperează pe
educaţia culturii autohtone. Ea include în sine pedagogia folclorică scrisă, pedagogia populară
orală, pedagogia tradiţională, fiind interconexionate. Nici o renaştere naţională nu este posibilă
fară renaşterea tradiţiilor educaţionale în cel mai larg sens.
În acest context considerăm, că elucidarea tradiţiilor pedagogice şi a educaţiei tradiţionale
sub diverse aspecte este pe deplin oportună şi argumentată.
Caracterul naţional, munca, înţelepciunea, moralitatea sunt elemente determinante în baza
cărora se promovează teza pedagogică democratică, ce întemeiază adevărata practică educaţiona-
lă. Evident, fiecare popor îşi are remarcabilii săi pedagogi democraţi, iluminişti, umanişti etc.
Moştenirea lor creatoare trebuie aplicată în concordanţă cu năzuinţele şi idealurile poporului.
Cercetarea teoretică a problemelor pedagogiei populare, cu cât devine mai actuală, cu atât este
mai dificilă, deoarece aparatul categorial, esenţa fenomenelor, particularităţile, legităţile
educaţiei, metodologia, istoriografia, corelaţia pedagogiei populare cu ştiinţa pedagogică
modernă, cu conştiinţa religioasă şi cu alte probleme implică consolidarea eforturilor întru
penetrarea teoretică (analiză şi sinteză) şi practică a cultivării valorilor general-umane.
Fiecare popor îşi are rădăcinile spirituale, educaţionale în folclor, acesta constituind baza,
temelia, sursa, începutul experienţei. Nici o altă formă, decât conştiinţa artistică ori ştiinţifică, nu
reflectă atât de just şi profund apariţia şi dezvoltarea omului. Folclorul, deci, apare concomitent
cu poporul, îl însoţeşte de-a lungul istoriei, fiind la fel de nemuritor ca şi cel ce-1 creează, îl
făureşte, îl îmbogăţeşte şi îl perfecţionează.
Creaţia orală rămâne a fi şi o artă a cuvântului, având o limbă frumoasă, curată, bogată,
expresivă, melodioasă, armonioasă, care exprimă toate sentimentele omului, năzuinţele,
observaţiile, dezvoltarea intelectuală. Nu întâmplător A.Russo în "Poezia populară" sublinia:
"Vox populi, vox Dei" ("Vocea poporului, vocea lui Dumnezeu").
Din cele mai îndepărtate timpuri, folclorul a atras atenţia oamenilor cărturari, inspirându-le
creaţia. Zicâtorile, proverbele, baladele, legendele populare şi-au găsit reflectare în operele
cronicarilor. (Neculce le-a adunat într-o culegere aparte "O samă de cuvinte"...). Referindu-ne la
funcţia educativă a folclorului, evidenţiem, în primul rând, valenţele morale ale acestuia, cele-
lalte componente având o importanţă mai mare sau mai mică. Nu există un proverb, o poveste, o

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

zicătoare, o doină, o baladă, un cântec etc. ca să nu ne înveţe ceva, să nu ne îndemne a medita


asupra vieţii sub toate aspectele.
Folclorul este sensibilizat cu psihicul uman, cu sufletul omului, tinzând spre perfecţiunea şi
demnitatea umană, criticând viciile omeneşti, devierile de comportare, amoralitatea etc. Folc-
lorul, ca una din formele conştiinţei sociale, generează norme ale conştiinţei umane în diferite
situaţii de viaţă, norme legate de deprinderi, convingeri, obiceiuri, tradiţii, "...folclorul trebuie să
ne arate cum se răsfrâng în sufletul poporului de jos diferite manifestări ale vieţii, cum simte şi
gândeşte el fie sub influenţa ideilor, credinţelor, superstiţiilor moştenite din trecut, fie sub aceea
a impresiilor pe care i le deşteaptă împrejurările de fiecare zi", menţionează O.Densusianu (63, p.
22). Morala se manifestă ca modalitate de viziune generală a lumii, ca cel mai eficient mijloc de
reglementare a contradicţiilor dintre bine şi rău, frumos şi urât, sfânt şi pângărit. Folclorul este o
sincronizare, o sinteză a tuturor manifestărilor poporului în care găseşti virtutea, amorul,
eroismul şi Patria, el explică originea unui neam şi condiţiile istorice de dezvoltare a lui.
Doinele reflectă realităţile sociale, familiale, lumea aspiraţiilor şi cea spirituală a oamenilor.
În ele s-au cristalizat cele mai bune şi frumoase trăsături de caracter ale celor ce le-au plăsmuit.
La izvoarele doinei se află o întâmplare din viaţă, o durere sinceră, o zvâcnire a inimii, un
dor aprins într-un suflet tăinuit, un strop de jale picurat pe jăraticul inimii de o nelinişte fără leac,
o mânie ascunsă, o năzuinţă spre ceva mai bun; o înfiorare în faţa trecutului, a timpului
ireversibil, în faţa morţii, o nedreptate între oameni, o atitudine neomenească, constrângerea de a
părăsi casa şi părinţii, înstrăinarea de cei dragi, o gamă de împrejurări şi atitudini, de gânduri şi
de simţiri.
Creaţia populară orală este un concept cumulativ, care include întreaga gamă de creaţii
artistice anonime şi colective ale unei comunităţi sociale de tip etnic, corelând cu nivelul de
dezvoltare istorică, cu stadiul de elaborare a civilizaţiei şi formele de cultură corespunzătoare.
Particularităţile specifice ale fiecărui popor sunt oglindite în limbă şi obiceiuri, literatură şi artă,
în istoria lui etc.
Poporul nostru dispune de o vastă experienţă şi cultură pedagogică în procesul din care a
pornit educaţia, autoeducaţia, reeducaţia şi educaţia permanentă.
Fiecare cultură etnică, având grijă de dezvoltarea spirituală a generaţiilor, depune eforturi
sporite pentru ca copiii să fie educaţi în baza tradiţiilor culturale, istorice ale părinţilor, moşilor şi
strămoşilor. În acest sens, pedagogia populară este "o comoara" inepuizabilă de "înţelepciune
populară", care educă copilul în spirit naţional şi general-uman.
Naţionalul şi general-umanul nu se exclud de obicei, după cum se trata în epoca
totalitarismului, ci sunt două laturi ale educaţiei reciproc corelate dialectic prin factori biologici,

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

psihologici, pedagogici. Nu se poate educa un om abstract, ci un om care aparţine unei sau altei
naţiuni. Fiecare popor îşi are un ideal al omului, care devine scopul final al educaţiei.
Umanismul, naţionalul şi democratismul - aceste noţiuni sunt într-o corelaţie de interacţiuni
ca sistem. Instruirea şi educaţia sunt de neconceput în afara continuităţii principiilor naţionale
(populare). La rândul său, educaţia naţională are la bază ideile umaniste şi democratice.
În ce constă forţa pedagogiei populare şi care sunt particularităţile şi legităţile umaniste?
Răspunzând la aceste întrebări, pornim de la următoarele postulate:
În primul rând, ideile umaniste, progresiste ale pedagogiei populare exprimă înţelepciunea
poporului. Ele sunt trăite, controlate de nenumărate ori de practica vieţii şi confirmate de ea. Mai
mult decât atât: caracterul lor concis, sensibilitatea, accesibilitatea şi claritatea exprimării
corespund psihologiei poporului.
În al doilea rând, forţa lor constă în faptul că ideile educaţiei populare s-au consolidat în
pedagogia socială ca nişte convingeri care corespund adevărului, logicii realităţii.
În al treilea rând, ideile fundamentale umaniste, principiile pedagogiei populare şi
etnopsihologiei sunt componentele principale ale potenţialului spiritual al neamului, prin care îşi
exprimă şi îşi confirmă idealurile, speranţele şi năzuinţele.
În al patrulea rând, principiile umaniste şi ideile pedagogiei populare şi etnopsihologiei
constituie factorul decisiv în formarea şi dezvoltarea unei personalităţi, care întruneşte calităţile
general-umane.
Adaptarea culturală, comparativ cu cea genetică, presupune transmiterea experienţei
acumulate de toate generaţiile anterioare. Datorită acestei comori, omul din cele mai vechi
timpuri a putut valorifica spaţiul terestru şi universul. Fără transmiterea experienţei de la o
generaţie la alta, e imposibilă însuşirea teoretică şi practică a realităţii. Această experienţă a fost
transmisă şi se transmite de către toţi oamenii din epoca respectivă.
În condiţiile renovării societăţii, sfera teoretică şi practică a activităţii e diferenţiată, iar
experienţa, ca o sumă de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi, se transmite, îndeosebi, de către
oameni speciali - pedagogi profesionişti. În republica noastră, la etapa în care are loc procesul de
formare a noilor tipuri de şcoli, argumentele inovatoare sunt justificate. Şcoala de astăzi nu
dispune de programe adecvate care ar reflecta specificul naţional, experienţa bogată a poporului,
tradiţiile şi obiceiurile naţionale, etnopsihologia poporului în cunoaşterea şi însuşirea realităţii.
Practica statelor cu un grad mai avansat de dezvoltare demonstrează că lacunele şi carenţele
din educaţie se răsfrâng negativ asupra tuturor sferelor activităţii sociale şi resurselor umane,
care sunt cea mai de preţ materie a prezentului şi viitorului unui popor.
Autorul

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

CAPITOLUL I
Fundamentele pedagogiei populare şi etnopedagogiei
Pedagogia populară este o parte componentă a culturii spirituale a poporului.
Cercetătorii pedagogiei româneşti, din cele mai vechi timpuri, au demonstrat interacţiunea şi
corelaţia pedagogiei populare cu ştiinţa pedagogică care se completează una pe alta.
Pedagogia populară este totalitatea cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor acumulate şi
confirmate de practica vieţii, care se transmit din generaţie în generaţie ca un progres al
experienţei istorice şi sociale a maselor populare. Monumentele etnopedagogiei sunt păstrate de
către popor în creaţiile sale (poveşti, legende, epos, zicători, proverbe, balade, doine, snoave etc.,
obiceiurile şi, tradiţiile poporului, având ca scop final educarea şi instruirea tinerelor generaţii
în lumina idealurilor sale. Etnopedagogia este temelia pedagogiei ştiinţifice. Ea şi astăzi
alimentează creaţia savanţilor, poeţilor şi scriitorilor, continuând succesiunea legăturii
contemporaneităţii cu cultura trecutului. Sfera spiritual-morală a activităţii şi creativităţii ne
reîntoarce la sensul iniţial al cuvântului cultură (cultura) - povaţa poporului, educaţia, instruirea,
dezvoltarea, respectul faţă de om. Creaţia populară, educaţia populară, înţelepciunea populară,
cultura educaţiei tradiţionale formează obiectul de studiu al etnopedagogiei.

1.1. Etnopedagogia generală şi cea naţională


Activitatea pedagogică este o activitate universală a omenirii, deoarece educaţia este o
categorie veşnică. O dată cu apariţia societăţii, omul devine obiect si subiect al educaţiei. Munca
din generaţie în generaţie devine tot mai diversă şi desăvârşită multiaspectual. Randamentul
muncii este direct proporţional cu progresul în educaţie. Dacă ne-am imagina geneza şi
dezvoltarea educaţiei într-o carte din mai multe mii de pagini, apoi prima noţiune de şcoală o
vom întâlni la sfârşitul primei mii de pagini, de aceea ar fi neverosimilă ignorarea maselor
populare în procesul de educaţie şi dezvoltare. Majoritatea oamenilor, în vremurile îndepărtate,
au fost instruiţi în afara şcolii. De aceea, la formarea omului ca personalitate, un rol important l-
au jucat tradiţiile pedagogice ale poporului.
Aşadar, cu mult înainte de a fi apărut şcoala şi ştiinţa pedagogică, omenirea a acumulat pe
parcursul veacurilor un potenţial de cunoştinţe, experienţe şi deprinderi pedagogice, care-i
asigurau dezvoltarea de mai departe. Însă şi după apariţia statului şi a şcolii ca instituţie de
instruire şi educaţie, experienţa colectivă a poporului, obiceiurile şi tradiţiile lui pedagogice, n-
au încetat să joace un rol decisiv în formarea tinerelor generaţii. Astfel copiii, nu pot să nu treacă
prin şcoala tradiţională a pedagogiei populare, confirmată de practica vieţii şi verificată de-a
lungul secolelor.

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

Bogata cultură spirituală, acumulată de popor în procesul îndelungatei sale dezvoltări


istorice, formează baza iniţială de la care a pornit dezvoltarea multor ramuri ale ştiinţei
contemporane. În atare sens, filozofia populară, medicina populară, creaţia literară populară stau
la baza dezvoltării domeniilor ştiinţifice respective. Pedagogia populară constituie temelia
firească, pe care se înălţa edificiul ştiinţei pedagogice contemporane. De aceea, problema
moştenirii pedagogice a trecutului, precum şi contribuţia acesteia la cultura educaţională actuală
şi de perspectivă, rămân a fi dintre cele mai acute.
Aceasta se referă la pedagogia contemporană, la căile şi metodele de dezvoltare şi la crearea
unei pedagogii umaniste în speţă.
Nu întâmplător marele pedagog şi gânditor umanist J. A. Comenius îşi începe activitatea
iluministă în calitate de culegător şi cercetător al creaţiei populare orale. Ulterior, multe dintre
materialele adunate de el, valoroase monumente de pedagogie populară, au fost utilizate în
manuale şi în multe lucrări didactice. Unele lucrări didactice le-a inclus chiar sub formă de
aforisme populare. În general, întregul sistem pedagogic al lui Comenius reprezintă o sinteză si o
fondare teoretică a educaţiei populare, practicată de către masele truditoare din Boemia şi alte
ţinuturi limitrofe.
Marele pedagog democrat elveţian Pesstalozzi, întemeietorul teoriei învăţământului
elementar, îşi argumentează tezele şi concluziile de bază, folosindu-se, ca şi Comenius, de
experienţa şi înţelepciunea pedagogică a poporului. În lucrările sale capitale "Leonard şi
Gertruda", "Cum îşi învaţă Gertruda copiii", "Carte pentru mame" el îşi expune ideile în strânsă
legătură cu gândirea populară despre educaţie. Conform concepţiei lui Pesstalozzi, şcoala
elementară trebuie să se bazeze pe mijloacele educaţiei instituite în popor. Casa părintească este
considerată de către el drept şcoala moravurilor. Clasicul pedagogiei ruse C.D. Uşinski vede în
pedagogia populară un factor de primă importanţă sub înrâurirea căruia se formează ştiinţa
despre educaţie. Poveştile, bâlinele ruse, proverbele, zicalele şi ghicitorile sunt considerate drept
primele începuturi ale pedagogiei populare. Subliniind ponderea educativă a poveştilor, vedem
prin aceasta geniul pedagogic popular inepuizabil.
Uşinski e primul care foloseşte şi introduce în literatura ştiinţifică termenul "pedagogie
populară". Aceste idei pătrund şi în opera pedagogică a marelui scriitor rus L.N. Tolstoi.
Atât la Uşinski. cât şi la Tolstoi întâlnim şi elemente de idealizare a unor forme de viaţă
tradiţională din trecutul poporului rus.
În arealul românesc, pedagogia populară este reprezentată de creaţia lui I. Creangă. Întreaga
sa operă, atât după conţinut, cât şi ca formă, este inspirată din tezaurul înţelepciunii populare.
Monstre de creaţie populară (poveşti, proverbe etc.), după o măiestrită prelucrare, sunt
incluse direct în manuale ori în alte lucrări cu caracter pedagogic. Ca şi în literatura artistică, în

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

pedagogie, Creangă ridică la un nivel de perfecţiune şi sintetizare înaltă formele de cultură


pedagogică create de popor.
În lumina ultimelor cercetări, pedagogia populară se prezintă ca o ramură a cunoştinţelor
empirice, acumulate de popor, în care-şi găsesc oglindire scopurile educaţiei, precum şi totalita-
tea mijloacelor, procedeelor şi deprinderilor, folosite de masele largi în scopul educaţiei
generaţiilor tinere.
Aşadar, pedagogia populara nu este o ştiinţă, ci un domeniu de cunoştinţe empirice. Ea se
deosebeşte de ştiinţa pedagogică prin faptul că aceasta din urmă se foloseşte de diferite metode
de cercetare, face generalizări mai ample, creând un sistem de cunoştinţe despre educaţie şi
instruire. Caracterul empiric al pedagogiei populare nu-i diminuează însă importanţa, deoarece
procesul cunoaşterii începe, de regulă, prin contemplarea vie de la experienţă la practică.
Prin urmare, „pedagogia populară este obiectul de studiu al ştiinţei pedagogice, iar ramura
ştiinţei pedagogice, care se ocupă de studierea, analiza şi generalizarea faptelor şi fenomenelor
pedagogiei populare, o constituie etnopedagogia" (41, p. 9).
Pedagogia populara are trăsături esenţiale proprii. Cele mai principale dintre ele sunt:
colectivismul - în sensul că ea este opera colectivă a maselor, că la crearea ei au participat
sute şi sute de înţelepţi şi pedagogi populari rămaşi anonimi, însă a căror măiestrie şi bogăţie de
idei a fost mereu selectată, îmbogăţită de popor şi transmisă de-a lungul veacurilor;
empirismul şi practicismul - caracterizează creaţia pedagogică populară, care este
puternică nu prin teorii şi sisteme de educaţie noi şi originale, ci prin unele realizări strălucite de
măiestrie, de practică educaţională;
continuitatea şi consecutivitatea pedagogiei populare asigură transmiterea din generaţie în
generaţie a celor mai valoroase concepţii, forme, mijloace, experienţe pedagogice. Această
trăsătură derivă din principiul fundamental al continuităţii istorice, fără de care nu poate fi
concepută dezvoltarea socială, inclusiv cea pedagogică;
sincretismul - diversele forme ale pedagogiei populare se desfăşoară concomitent şi într-o
unitate indisolubilă cu alte manifestări ale vieţii sociale, împletindu-se organic cu multitudinea
de obiceiuri, datini, tradiţii, ritualuri etc.
În pedagogia populară predomină empirismul unde sunt oglindite la un anumit nivel
cunoştinţele pedagogice, etapă istorică concretă în progresul spiritual al poporului şi serveşte
drept izvor de determinare a locului unde a apărut şi s-a dezvoltat ştiinţa pedagogică.
Etnopedagogia, cercetând tradiţiile pedagogice populare, nu poate rămâne indiferentă faţă
de problemele mediului în care se educă copilul, de ecologia materială şi spirituală a societăţii
contemporane.

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

Etnopedagogia studiază experienţa pedagogică a poporului, elucidează posibilităţile şi căile


eficace de realizare a ideilor progresiste despre educaţie şi instruire în practica ştiinţifico-
pedagogică, cercetează posibilităţile conlucrării înţelepciunii pedagogiei populare cu ştiinţa
pedagogică, analizează importanţa a unor fenomene sau altora ale vieţii şi determină
corespunderea sau necorespunderea acestora cu cerinţele actuale ale educaţiei.
În etnopedagogie există multe probleme actuale care-şi aşteaptă generalizarea şi nu mai
puţine probleme particulare care trebuie cercetate şi analizate profund. Soluţionarea acestora va
fi de un real folos pedagogiei generale. Relevarea unor probleme etnopedagogice face lumină
vădită în obiectul de cercetare al acestei ştiinţe. E evident că în problemele principale actuale tre-
buie să includem: pedagogia familiei, proverbele şi zicalele neamului, importanţa lor în
transmiterea experienţei morale a generaţiilor ca mijloc al educaţiei intelectuale, poveştile
populare - valori educative, cântecele populare şi rolul lor în educaţia estetică a copiilor şi
tineretului etc.
Termenul "etnopedagogie" redă concis şi concret conţinutul şi esenţa ştiinţei, obiectul
căreia este cultura pedagogică a poporului, reflectând factura psihică a etniei.
Ce este etnopedagogia? Ce predomină în ea? Specificul ştiinţei creează unitatea punctului de
vedere al metodei de studiere a obiectului.
Existenţa, obiceiurile, ritualurile, relaţiile familiale de rudenie şi alte particularităţi etnice se
examinează şi se analizează din punctul de vedere al importanţei educative şi al esenţei pe-
dagogice. Etnopedagogia demonstrează convingător caracterul obiectiv al legilor procesului
pedagogic.
Cultura pedagogică a omenirii este, mai întâi de toate, pedagogia muncii şi a educaţiei prin
muncă.
Studierea problemelor etnopedagogice constituie un ajutor real în înţelegerea fenomenelor
familiei, modului de viaţă, obiceiurilor în educaţie. Cercetările în domeniul etnopedagogiei
dezvăluie multe trăsături comune ale culturii pedagogice la diferite popoare, contribuind la
îmbogăţirea şi lărgirea tezaurului cultural-pedagogic al acestora, creând condiţii pentru o mai
profundă cunoaştere reciprocă.
Cercetătorii etnopedagogiei folosesc pe larg metodele şi materialele altor ramuri ştiinţifice
şi, în primul rând, ale folclorului, istoriei, arheologiei, literaturii culte, etnografiei etc. Cultura
tradiţională are un caracter vădit enciclopedic, lucru remarcat adesea şi de mult timp de către
specialişti. Dar... ce este folclorul?
Suma interpretărilor pe care le dă poporul fenomenelor naturii şi, în genere, tuturor celor
văzute, auzite sau simţite de dânsul, care-i frământă imaginaţia bogată, care se strecoară în sufle-
tu-i simplist şi pe care creieru-i le înregistrează şi le răstălmăceşte naiv, exteriorizându-le prin

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

grai şi prin cântec, prin datine şi obiceiuri, constituie o enciclopedie sui-generis - enciclopedia
sufletului poporului - folclorul" (vezi Băieşu N. Folclorul ritualic şi viaţa, Chişinău, Ştiinţa,
1981).
Folclorul constituie unul din principalele mijloace educative folosite de pedagogia populară,
el oglindeşte, totodată, şi gândirea pedagogică a poporului. Aici găsim indicii referitori la idea-
lurile educative ale poporului, metodele, formele, procedeele de educaţie şi instruire folosite de
popor. "Aceste concepţiuni care se transmit în popor, prin tradiţie, aproape nealterate, din tată în
fiu, din generaţie în generaţie, apar astăzi - în veacul telefoniei fără fir şi al teoriilor cinsteniene -
nu ca nişte fosile, ci ca organisme vii care şi-au păstrat structura primordială din timpurile cele
mai îndepărtate, când abia se zămislea şi când civilizaţia nu-şi înjghebase măcar primul leagăn"
(vezi Băieşu N. Folclorul ritualic şi viaţa, Chişinău, Ştiinţa, 1981).
Multe dintre creaţiile folclorice au un caracter didactic pronunţat. Operele simple şi clare ale
creaţiei populare, având mari afinităţi cu psihologia copilului, sunt uşor percepute de el. E
imposibil să ne închipuim o copilărie fără poveşti. Pe bună dreptate se spune că dacă l-am lipsi
pe copil de poveşti, el le-ar născoci singur. La o anumită vârstă copilul tinde în mod firesc spre
tot ce e neobişnuit, miraculos, fantastic. Şi nimic nu susţine şi nu alimentează mai bine lumea
fantastică a copilului decât povestea.
"Proverbele, zicalele, maximele influenţează cu pregnanţă procesul de dezvoltare morală a
copilului, iar ghicitorile constituie un minunat mijloc de dezvoltare a judecăţii, a logicii, a ştiinţei
mintale, a inteligenţei, a ingeniozităţii. Cântecele şi dansurile populare, sărbătorile şi obiceiurile
tradiţionale contribuie la educaţia estetică a copiilor, la cultivarea unei atitudini estetice faţă de
muncă şi de traiul de toate zilele" (Băieşu N. Folclorul ritualic şi viaţa, Chişinău, Ştiinţa, 1981).
Un bogat material pentru generalizări etnopedagogice ne oferă etnografia ca ştiinţă despre
popoare, despre dezvoltarea culturii materiale şi a celei spirituale.
Astfel, toate aceste manifestări ale vieţii populare au fost şi rămân determinante în formarea
tinerelor generaţii. Referindu-ne la obiceiuri şi tradiţii, aceste legi nescrise ale poporului, care
pătrund adânc întreaga viaţă socială, observăm că ele reglează într-o mare măsură relaţiile şi
comportarea dintre oameni. Din această cauză ele au o puternică influenţă educativă asupra
generaţiilor tinere, constituind solul şi climatul moral în care cresc şi se formează aceste generaţii
(Băieşu N. Folclorul ritualic şi viaţa, Chişinău, Ştiinţa, 1981).
Desigur, nu întotdeauna tradiţiile sunt progresiste, iar influenţa lor este pozitivă. Aici
intervine etnopedagogia care, pe de o parte, studiază şi elucidează posibilităţile pedagogice,
tradiţiile şi obiceiurile vechi în condiţiile contemporane, iar pe de altă parte, eficienţa şi raţiunea
pedagogică a obiceiurilor şi tradiţiilor noi. Ea stabileşte în ce măsură contribuie şi unele, şi altele
la educaţia tinerelor generaţii.

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

Termenul "cultură" este folosit din cele mai vechi timpuri, mărturie în acest sens fiind, de
exemplu, expresia lui Epicur "înţelepciunea şi altă cultură", cea a lui Cicero "cultura animia phi-
losophia est", ceea ce ar însemna, că cultura sufletului e filozofia, adică dezvoltarea spirituală a
omului prin intermediul cunoştinţelor, instruirii, educaţiei estetice şi morale.
Fenomenul culturii în permanenţă e cercetat de filosofi, istorici, entografi, sociologi şi
pedagogi.
La determinarea noţiunii de cultură şi-au adus contribuţia mulţi gânditori iluştri ai omenirii.
Marele nostru cugetător şi neîntrecut poet al neamului, Mihai Eminescu consideră că, scopul
culturii e în esenţă individual, el se împleteşte pe deplin şi exclusiv înăuntrul individului. Cultura
unui om nu are un alt scop, decât că tocmai el să fie cult. Până şi din scrierea unui om se poate
cunoaşte "gradul său de cultură", deoarece scrierea exprimă totodată manierele de cugetare şi
percepţie a omului.
Prin toate împrejurările, folclorul - acest imens complex cultural, ce se prezintă ca o uriaşă
enciclopedie populară - mult timp a fost prima şi unica şcoală, din care au sorbit înţelepciune
toate generaţiile de la vlădică până la opincă.
El, "omul simplu din popor", ştie totul. Ştie cum s-au făcut pământul şi soarele, luna şi
stelele... El ştie gustul tuturor de pe pământ şi al celor din văzduh. El ştie rostul petelor de pe
soare şi cunoaşte pe de rost numele tuturor munţilor din lună. Ştiinţa nu are de ascuns nimic
pentru el: "Universul fără margini e în degetul lui mic", cum a sesizat metaforic Artur Gorovei.
Corespunzând tuturor acestor necesităţi, rezultate fară doar şi poate din condiţiile vieţii
moderne, cultura populară recomandă o serie de mijloace dintre cele mai variate în ceea ce
priveşte detaşarea dintre cercul tradiţional de viaţă, despre care s-a menţionat anterior,
preconizându-se întoarcerea la tradiţie printr-o serie întreagă de mijloace, dintre care putem să
menţionăm stimularea producţiei de artă populară, crearea de şcoli destinate acestui scop.
Cultura populară trebuie şa fie descentralizată prin "formele complexe şi multiple de expresie a
culturii tradiţionale aşa cum se manifestau ele în realitatea vie, de zi cu zi, şi acumularea unui
material documentar bogat şi diversificat în colecţii şi arhive, care să consemneze, cel puţin în
parte, această realitate, s-o pună la dispoziţia celor interesaţi" (Băieşu N. Folclorul ritualic şi
viaţa, Chişinău, Ştiinţa, 1981, p. 87).
Centrul poate numai să coordoneze, să îndrumeze şi să sprijine iniţiativa. O comunitate de
oameni stimaţi de o personalitate, hotărâtă să depăşească brutalitatea zilnică a vieţii şi să recu-
pereze sensul spiritual al vieţii, poate să dezvolte o iniţiativă de cultură mult mai rodnică decât
aceea care, fară a cunoaşte interesele locale şi particulare de tot felul, ar fi numită dintr-o sferă
superioară. În comunităţi restrânse şi concrete se va lucra activ, metoda nu va fi niciodată pur
expozitivă. Ea va consta din lecturi în comun şi din discuţii în jurul unei biblioteci, şi nu cum se

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

facea, de obicei, din volume trimise după liste tipice şi generale, ci dintr-o însuşire conştientă a
operelor.
1.2. Particularităţile pedagogiei populare şi aie educaţiei populare
Generaţiile trecute ne-au transmis - nouă ca şi altora - fie prin graiul viu, fie prin scriitori,
toate, sau numai în parte, comorile graiului cu ajutorul cărora tălmăciau lucrurile, faptele,
sentimentele pe care voiau să le exprime. Dar toate concepţiile acestor generaţii despre viaţă şi
despre moarte, despre cer şi pământ, despre bine şi rău, toate credinţele şi îndoielile care s-au
strecurat şi s-au încuibat în nenumărate cute ale sufletului lor au rămas acolo ascunse, nescoase
la lumină şi neînşirate de condeiul scriitorilor, care s-au perindat până la noi, şi folcloristului îi
revine datoria să le smulgă din ascunzişul lor, să le studieze şi să lămurească noima lor tainică.
Problema valorificării şi aprecierii moştenirii pedagogiei populare a trecutului continuă să
rămână una din problemele- cheie în contextul educaţiei naţionale.
Această problemă se referă direct la elaborarea pedagogiei naţionale, a căilor şi metodelor de
dezvoltare a acesteia. Ca şi toate celelalte forme ale conştiinţei sociale, pedagogia s-a format şi s-
a dezvoltat în baza moştenirii culturale. În aceasta şi rezidă actualitatea studierii originii
educaţiei, a experienţei pedagogice colective a poporului.
În acest context, studierea pedagogiei populare ne oferă un tablou obiectiv al dezvoltării
pedagogiei naţionale în plan evolutiv.
Astăzi, când se pune problema creării unei școli noi, devine tot mai clar, că aceasta trebuie
să fie o scoală naţională care poate fi creată numai de o generaţie de pedagogi - cunoscători pro-
funzi ai istoriei, culturii, gândirii pedagogice româneşti.
În lumina ultimelor cercetări, pedagogia populară se impune ca o ramură a cunoştinţelor
empirice acumulate de popor, în care-şi găsesc reflectare scopurile educaţiei în corelaţie cu
multitudinea mijloacelor, procedeelor şi deprinderilor practicate de popor în scopul educaţiei
generaţiilor tinere.
La tratarea problemei pornim de la adevărul incontestabil, că ideile educaţiei noilor generaţii
în baza valorilor morale şi spirituale, acumulate de omenire timp de milenii şi veacuri, au
perpetuat în conştiinţa maselor populare cu mult înainte de apariţia şcolilor şi constituirea
pedagogiei ca ştiinţă.
Poporul nostru dispune de o vastă experienţă şi înţelepciune pedagogică, care se cere
utilizată cu chibzuinţă, grijă şi eficacitate în activitatea educaţională cotidiană.
În toate împrejurările istorice creaţia populară orală - acest imens complex cultural ce se
prezintă ca o uriaşă enciclopedie populară - mult timp a fost, ca şi în alte părţi, prima şi unica
şcoală, din care a sorbit înţelepciune poporul şi, în primul rând, generaţiile în creştere. Folclorul,
ca oglindă a sufletului poporului, reflectă totul: şi năzuinţa acestuia spre o viaţă mai bună, şi ura

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

faţă de diferiţi asupritori, ocupanţi ce stăteau în calea realizărilor acestor năzuinţe, şi dragostea
de muncă, şi optimismul sănătos.
Activitatea pedagogică aparţine acelei categorii de manifestări, care prin natura sa preocupă
întreaga societate. Educaţia este un fenomen sociouman, un act pedagogic complex, programat,
organizat, intenţionat, având trei forme (formală, nonformală, informată) şi caracter specific
uman, social-istoric, naţional şi universal, caracter obiectiv şi permanent în interacţiune cu
procesele psihice ale dezvoltării umane.
Ideile şi practicile pedagogice ale poporului decurg din concepţiile despre viaţă, din filozofia
sa. Iar aceasta din urmă este determinată de condiţiile materiale, sociale şi economice în care ea
s-a dezvoltat. De aceea, pentru a înţelege mai bine esenţa fenomenului de educaţie populară,
trebuie cunoscute unele trăsături şi aspecte ale viziunilor populare despre educaţie.
Ca şi fiecare alt popor, poporul românesc la o treaptă istorică respectivă de dezvoltare poartă
trăsături specifice originale în limba naţională, obiceiurile, literatura şi arta, istoria şi folclorul
său.
În basme, legende, balade, cântece lirice, urâturi, proverbe şi zicători ale poporului aflăm
inepuizabile date privind viaţa, cele mai importante evenimente istorice, evoluţia normelor etice
şi estetice ale neamului. Valenţele emoţional-estetice pot fi utilizate nu numai prin intermediul
disciplinelor de profil, ci şi prin toate activităţile instructiv-educative, fapt ce implică pregătirea
tuturor educatorilor în direcţia formării atât a propriei sensibilităţi, cât şi a formării sensibilităţii
elevilor, în vederea receptării semnificaţiilor estetice ale folclorului, deoarece în cele mai bune
plăsmuiri artistice este generalizată experienţa estetică a poporului. În acest sens, poveştile sunt
pline de frumos şi lirism. Prin ele copilul trăieşte momente pline de semnificaţie şi rămâne
fermecat, iar prin frumuseţea lor se dezvoltă sentimentul estetic al lui.
Poporul e un mare neolog, când îi demonstrează importanţa; el răstoarnă sistemul
învăţăturilor, când ele nu sunt întemeiate pe logică, şi îşi formează o limbă curată, expresivă,
armonioasă, căci îi place armonia. El caută a cuprinde în puţinele cuvinte o lume de idei, fiindcă
"vorba multă sărăcia omului", adică sărăcia gândului, prin urmare în forma frazelor lui
descoperim înrudirea limbii cu limba latină.
Au trecut secole, a apărut şcoala, au activat zeci de mii de pedagogi renumiţi şi, totuşi,
pedagogia populară, prin bogăţia mijloacelor sale de educaţie, prin bogăţia tematicii şi mesajul
educativ, nu a încetat a juca un rol hotărâtor în educaţia copilului, a tinerelor generaţii.
Din cele mai îndepărtate timpuri, omul talentat din popor, înzestrat cu o inimă simţitoare şi
viziune poetică, cu un rafinat gust artistic, cu o bogată lume imagistică, în procesul muncii sau în
timpul sărbătorilor consacrate, revărsa tainele sufletului în melodii armonioase, poezii

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

improvizate, care reflectau integral sentimentele şi concepţiile despre viaţă şi lume şi care astăzi
constituie creaţia populară orală.
Marele clasic V. Alecsandri scria despre creatorul anonim al tezaurului folcloric: "...de-1
munceşte dorul, de-1 cuprinde veselia, de-1 minunează vre-o faptă măreaţă, el îşi cântă durerile
şi mulţumirile, îşi cântă eroii, îşi cântă istoria şi astfel sufletul său e un izvor nesfârşit de
frumoasă poezie" (4, p. 147).
Acumulându-se în diferite perioade istorice, folclorul a asimilat în sine toate frământările,
toate durerile şi bucuriile. Din multitudinea problemelor ce însoţesc viaţa, existenţa umană,
problema vitală pentru oamenii muncii a devenit un nesecat şi bogat izvor al artei, al creaţiei, al
tradiţiilor. Munca a devenit un ritual indispensabil pentru om, şi poporul şi-a format faţă de
muncă atitudinea pe care trebuie să o aibă în chip firesc faţă de o problemă tot atât de importantă
cum e viaţa sau moartea. Cultul muncii, dăruirea acesteia din plin nu e numai din cauza că e sin-
gurul sprijin material, încrederea în forţele sale creatoare, în puterea fizică şi morală, în seva
trupului şi a mâinilor. Grea şi istovitoare, anevoioasa şi vlăguitoare de puteri, pentru ţărani ea
este o mângâiere, o compensare, un izvor de încredere în viitor, un mijloc de asigurare a
existenţei cu bunuri materiale. Poporul a preţuit şi preţuieşte munca drept o valoare etică
fundamentală, drept o necesitate a, vieţii. Pentru popor munca nu e numai o continuitate, o
tradiţie, o condiţie a existenţei, ci şi un prilej de bucurie, de veneraţie, de sacrificare.
Scriitorul clasic B.P. Hasdeu scria: "Un sentiment involuntar şi iată o dovadă, o întâmplare,
o catastrofă - şi iată o legendă, un basm, o păţeală - şi iată un proverb, o asociaţie de idei, o
analogie neaşteptată - şi iată o ghicitoare" (G.C.Fundescu, Basme, oraţie, păcălituri şi ghicitori
cu o introducere despre literatura populară de B.P.Hasdeu, ed. a II-a, revăzută şi adăugită, Bu-
cureşti, 1880, XIV, 156 p.). Aşa ia naştere noua creaţie populară care apoi e răspândită de popor,
care e indisolubil legată de viaţă, de muncă, ca o componentă a vieţii ce s-a infiltrat în folclor.
Aceasta a şi condus la apariţia frumoaselor obiceiuri legate de îndeletniciri.
Pedagogia populară, în dezvoltarea sa, a parcurs o cale lungă de la necunoaştere spre
cunoaştere. În pofida caracterului empiric al multor legităţi stabilite de pedagogia populară, în ea
găsim, alături de unele idei primitive, unele gânduri şi generalizări ale fenomenelor educative,
care după obiectivitatea şi importanţa ştiinţifică reprezintă un interes deosebit pentru ştiinţa
pedagogică. Existenţa concomitentă a simplismului şi a nivelului înalt al cunoştinţelor
pedagogice se explică nu numai prin elementele conservatoare şi gândirea ţăranilor necărturari,
ci şi prin faptul că, lipsindu-le scrisul, n-a fost posibil ca peste tot să se manifeste legităţile
obiective deja cunoscute, care, probabil, în mare măsură ar fi făcut lumină în aceste concepţii
pedagogice.

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

Pedagogia populară, la românii din Republica Moldova ca şi la alte popoare, în dezvoltarea


sa a avut o cale anevoioasă. Cultura popoarelor europene are la baza sa creştinismul. Nu numai
ordinea socială, care se întemeiază pe morala creştină, ci şi cultura spirituală şi, în parte, cea
materială se dezvoltă în trecut sub scutul bisericii, raportând omul la un plan valoric superior,
cum este cel al valorilor religioase, deoarece toate valorile autentice aparţin credinţei. Credinţa
în religie este, înainte de toate, un ansamblu de principii şi norme morale, tocmai de aceea și este
oportun ca religia să fie predată în special din clasele primare. Căci, ce rău ţi se va întâmpla, dacă
vei trăi după poruncile Domnului? Vei fi în acest caz om de bună credinţă, cuviincios,
recunoscător, binefăcător, nefăţarnic şi prieten adevărat. În acest fel va fi respectată (Declaraţia
universală a drepturilor omului), care prevede dreptul fiecărui cetăţean la o credinţa, la o anumită
religie, şi Constituţia Republicii Moldova, care garantează libertatea conştiinţei, a gândirii şi a
credinţelor religioase. Legea învăţământului prevede frecvenţa de către elevi şi studenţi a
cursurilor facultative ce abordează problemele educaţiei moral-religioase.
Literatura, filozofia, artele - toate poartă pecetea spiritualităţii creştine. Poporul românesc a
putut ieşi din haosul istoriei graţie culturii. Contactul pe care l-au avut românii cu slavii, în-
cepând cu secolul al V-lea, legăturile de mai târziu cu ei ne-au lacut să adoptăm forma
creştinismului slav-bizantin, ca rezultat al cărui fapt, s-a dezvoltat şi cultura noastră. În lipsa
scrisului şi a altor circumstanţe se uitau unele valori, care mai târziu, cu eforturi sporite din
partea poporului, au început să apară din nou în alte locuri după sute de ani.
Cu toate acestea, pedagogia populară s-a dezvoltat şi, în procesul evoluţiei, asemeni unui
pom fructifer împodobit cu flori artificiale şi panglici de diferite culori. Copiii umblă cu sorcova
pe la casele gospodarilor în grupuri sau câte unul. Ei lovesc uşurel, ritmic, cu sorcova peste
umărul celui felicitat, rostind formule scurte, în versuri, ce conţin urări de sănătate, belşug şi
fericire.
Însă două tradiţii populare complexe legate în temei de anotimpul iernii, când oamenii se
ocupă mai puţin timp de treburi agricole şi păstoreşti, sunt: şezătoarea şi claca, în cadrul cărora
se interpretează folclor variat (cântece, snoave, anecdote, cimilituri etc.).
Poporul întotdeauna a pledat pentru îmbunătăţirea educaţiei generaţiei în creştere, prin
experienţa milenară, prin specificul metodelor, prin concretizare, prin perfecţionarea şi
dezvoltarea ideilor pedagogice.
Masele au studiat cu minuţiozitate experienţa înaintată de educaţie a copiilor.
"De ce copiii noştri nu-s ca la alţi oameni?"
"În ce constă cauza şi efectul hărniciei unei dinastii sau a unei familii?".
"De ce copiii cutărui sau cutărui sunt nişte ştrengari".

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

La toate acestea şi la multe alte întrebări poporul caută răspuns. Despre aceasta ne
mărturisesc în diferite interpretări ideile înţelepte din proverbe şi zicători, ca fiind cele mai vechi
şi mai rezistente creaţii folclorice. Anume ele sunt acele tiparuri neschimbate, care se formează
în decurs de mai mulţi ani şi imprimă fiecărei limbi coloritul său propriu.
Aceste expresii au apărut, probabil, din necesitatea de a reda în mod iapidar conţinutul unor
legităţi, sfaturi, avertismente şi interdicţii, de care trebuiau să ţină cont toţi membrii unei
societăţi.
"Să mângâi copilul, numai când doarme".
"Pomul se îndreaptă de mic nu de mare".
"Copilul răsfăţat rămâne ne-nvăţat". (114, p. 135)
Aşadar, poporul dă sfaturi practice privind educaţia şi formarea personalităţii copilului.
Din cele mai străvechi timpuri, cântecul i-a fost dat omului pentru toate strădaniile, fiind o
perlă a tezaurului nostru folcloric cu o bogăţie nesecată de valori spirituale. Reprezintă interes
doina, balada, hora.
Doina este expresia sentimentului sub toate formele: tristeţe, bucurie, dragoste sau ură,
entuziasm şi disperare, pace şi război, având întotdeauna în ea o notă de dor, de dorinţă, de
aşteptare.
Aceste semnificaţii călătoresc pe aripile cântecului, de la om la om, din sat în sat, din
generaţie în generaţie, pot fi numite, pe drept cuvânt, o comoară a educaţiei. Doinele pot fi: de
dor şi jale, de dragoste, singurătate şi înstrăinare, cu caracter social (păstorie, voinicie, haiducie
etc.).
Doina ține de specificul național, ea devenind într-un anumit sens simbolul romînilor.
"Cine-a zis doina - doina, Arsă i-a fost
inima, Arsă i-a fost ca şi-a mea. Cine i-a
zis doina dintâi Arsă i-a fost ca şi mie"
("Cine-a zis doina-doina")
Desigur, e nespus de mare importanţa pedagogică a poveştii populare, de aceea ea este
utilizată în procesul educaţional. Copiilor le place povestea, lor le este accesibil şi apropiat spiri-
tul ei, conţinutul poveştilor captivează imaginaţia.
E semnificativ rolul poveştii populare în dezvoltarea şi educaţia intelectuală a copiilor de
toate vârstele, ea le înlesneşte cunoaşterea lumii înconjurătoare, percepută de ei prin intermediul
senzaţiilor, începând cu cele mai frumoase virtuţi umane: înţelepciunea, bunătatea, hărnicia,
fermitatea, dreptatea, onestitatea.
"S-ascultăm poveştile, căci ele cel puţin ne fac să trăim şi în viaţa altor oameni, să ne
amestecăm visurile şi gândurile noastre cu ale lor. Poate povestea este partea cea mai frumoasă a

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

vieţii omeneşti. Cu poveşti ne leagănă lumea, cu poveşti ne adoarme, ne trezim şi murim cu ele
..." (72, 7).
E foarte greu a stabili anumite limite în viaţa sufletească a unui popor, întrucât această viaţă
a colectivului omenesc, ca şi viaţa individului, este ceva continuu.
Poporul românesc a avut, într-o oarecare măsură, soarta popoarelor catolice neromane
(ungurii, polonii, germanii, cehii, slovacii), care prin aplicarea teoriilor "limbilor sfinte" au fost
oprite mult timp de a se manifesta în cultură şi, mai ales, în literatură.
Românii au fost nevoiţi sa-şi înceapă scrisul lor în limba slavonă, limba vecinilor lor; la
ortodocşi întreaga cultură spirituală a românilor este îmbrăcată la început în haina slavonească,
deşi ca spirit, credinţă această cultură este bizantină. Urmele acestei culturi se pot găsi nu numai
în limba poporului, ci şi în literatura lui orală.
Unele din motivele poeziei noastre populare, în special a celei religioase, au circulat la noi
înaintea celor dintâi traduceri în româneşte.
Istoria până astăzi n-a putut preciza când şi în ce împrejurări românii au luat primul contact
cu slavii. Începuturile istoriei popoarelor slave sunt atât de puţin cunoscute ca şi începuturile is-
toriei noastre.
De aceea pedagogia populară a românilor cuprinde mai multe etape istorice, în care a fost
oglindită calea parcursă în lupta de eliberare, victoriile şi înfrângerile. În ea s-a păstrat tot ce a
acumulat şi ce a împrumutat de la alte popoare în calea sa de evoluţie.
Alecu Russo menţiona: "...între diferite neamuri răsăritene pe malurile Dunării nici unul nu
are, ca neamul românesc, o poezie populară atât de originală, atât de variată, atât de frumoasă şi
atât de strâns unită cu suvenirele antichităţii" (119, p. 9).
Acelaşi autor sublinia că: "Datinile, poveştile, muzica şi poezia sunt arhivele popoarelor. Cu
ele se poate oricând reconstitui trecutul întunecat" (Alecu Ruso, Poezia poporală, I, în Foaia So-
cietăţii pentru literatura şi cultura românească în Bucovina, an. IV (1868), nr. 8, 9 şi 10 (august,
sept. şi oct.), p. 189-195).
Din studiul lor vom afla despre originea limbii noastre, a neamului românesc.
Noţiunea de limbă naţională a unui popor include şi limba populară. Interpătrunderea
elementelor de limbă vorbită, populară, literară reprezintă unul dintre aspectele conexiunii dintre
limbă, literatură şi fenomenele din realitate, din viaţă.
Apariţia în Moldova a unui sistem mai mult sau mai puţin organizat de instruire şi educaţie
trebuie raportată la perioada de după 1359, când instituţiile religioase au devenit primele centre
de cultură şi instruire. Centre ale culturii şi scrisului slav în Moldova au fost mănăstirile (Neamţ,
Bistriţa, Moldoviţa, Putna, Dragomirna, Bisericani, Căpriana, Vărzăreşti şi altele).

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

Una dintre primele forme de educaţie a maselor din trecut erau predicile. Pe parcursul epocii
feudalismului, mănăstirile ortodoxe din Moldova, ca şi din multe alte ţări, aveau pe lângă funcţia
pur bisericească şi un important rol de culturalizare, de educaţie şi răspândire a ştiinţei de carte.
Pe lângă mănăstiri apar şi primele şcoli din ţară.
Limba e opera cea mai de seamă a unui popor, e geniul ei. Linba a transmis şi transmite, prin
intermediul cuvintelor, comorile spirituale ale umanităţii de la o generaţie la alta, ajutându-le
oamenilor să se autodepăşească, iar unei generaţii să folosească experienţa celorlalte. Limba e o
arhiva, e averea spirituala a unui popor, moştenită din tată în fiu, sporită şi transmisă mai departe
ca o ştafetă. Limba este testamentul care este lăsat generaţiilor care vin. O limbă seamănă cu
oamenii care o vorbesc, seamănă cu locurile în care e vorbită, seamănă cu copiii noştri care o
îngână, cu viitorul lor.
Fără cuvânt, fără limbă omul n-ar fi ceea ce este. Ar fi sărac şi neputincios în faţa naturii, aşa
cum a fost să fie la început. Prin cuvânt ajunge să inventeze însăşi maşina timpului, să se
întoarcă îndărăt cu mii de ani, să păşească înainte cu alte mii de ani, să străbată universul în lung
şi lat.
Prin cultură omul capătă demnitate. Fiindcă un om "cu mai multă cultură" are şi "un
sentiment de demnitate mai amplu."...
Cultura, specifică scriitorului, se numeşte, înainte de toate, o anumită stare şi un grad de
dezvoltare a inteligenţei, o specie anumită de ridicare a spiritului asupra modului de-a privi
natura şi viaţa primară şi câştigată fără cultivare educativă, o umplere a sufletului cu aşa fel de
obiecte, care trec peste trebuinţele vieţii celei nemijlocite şi naturale.
Eminescu consideră cultura omenirii ca fiind o îngrămădire a capitalului moral şi intelectual,
subliniind că lipsa de cultură adevărată e egală cu lipsa de moralitate. Poetul vorbeşte nu numai
de interacţiunea dintre cultură şi morală, ci îşi exprimă şi propria viziune asupra legăturii dintre
politică şi cultură. Politica poate crea sau stârni condiţiile de existenţă a unei culturi; însă lucrul
în sine al dezvoltării intelectuale, consiste ea în arte, consiste ea în ştiinţe, este născut şi
promovat neapărat de politică şi politician.
Determinând locul factorului moral şi estetic în cultură, Eminescu scria că elementul moral
şi cel estetic al culturii îşi are izvorul său principal în literatura naţională. Printre caracteristicile
culturii unui popor, Eminescu plasează pe prim plan limba.
Procesele de transparenţă ce au loc în societatea noastră, nevoia stringentă de a studia limba
maternă, acordarea statutului de limbă de stat, readoptarea grafiei latine vin să confirme adevărul
spus de M.Eminescu.
Mulţi cercetători tratează cultura prin intermediul activităţii umane, considerând-o mod de
activitate şi de obiectivizare în diferite produse ale rezultatului acestei activităţi.

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

De menţionat, că însăşi cultura, nivelul şi gradul de perfecţiune al activităţii omului


orientează spre dezvoltarea progresistă, avansată a tuturor sferelor sociale şi a subiectului istoric.
Toate formele culturii se află în interacţiune, în interpătrundere reciprocă. Astfel, cultura
pedagogică presupune existenţa unei culturi a gândirii şi vorbirii, prezenţa unui nivel respectiv
de cunoştinţe şi de măiestrie profesională - conceperea omului numai ca scop şi niciodată ca
mijloc de epuizare a omului, ca măsură a tuturor lucrurilor, valorilor. Cultura, aprecia marele
gânditor Emanuil Kant, cuprinde instrucţiunea şi diferite învăţături. Ea este aceea care formează
îndemânarea. O educaţie bună este izvorul binelui în lume.
Prezentul se clădeşte pe fundalul valorilor moştenite, pe elementele de umanism pe care
acestea le conţin, prin reluarea acestor valori, în raport direct cu nevoile, interesele spirituale,
ideologice şi de valorificare lor în vederea propăşirii sociale şi spirituale. Dezvoltând
recunoştinţa şi stima faţă de strămoşii care prin sacrificii şi jertfe uriaşe au apărat fiinţa naţională
a poporului, au purtat steagul luptei pentru libertate şi independenţă, pentru dreptate naţională şi
socială, trebuie să ne sădească în conştiinţa noastră sentimentul responsabilităţii faţă de
moştenirea înaintaşilor, al hotărârii de a-1 duce mai departe în noile condiţii istorice.
Teoria culturii are, mai întâi, o funcţie gnosiologică: ea trebuie să explice valorile culturii, să
arate cauzele apariţiei şi evoluţiei acestora, să pătrundă în procesul dialectic al funcţiei lor.
Orice cultură funcţionează pentru o anumită societate. O cultură este un sistem de valori
materiale şi spirituale care răspunde la un complex de probleme existenţiale, începând cu ob-
ţinerea hranei şi terminând cu creaţiile artistice ale poporului.
Într-un fel sau altul, toate faptele de cultură ilustrează capacitatea omului de a exista şi
stimula, de a crea, ele se înscriu, deci, simultan pe portativul existenţei şi al prosperării.
Cultura română e un produs al străduinţelor spirituale ale poporului care au faurit-o. Trecutul
zbuciumat al românilor e favorabil pentru dezvoltarea firească, statornicia, lentă a unor forme de
cultură materială şi spirituală. Aşezat, după cum se exprimă cronicarii, "în calea relelor", poporul
adeseori era nevoit să retragă în grabă din calea năvălitorilor, lăsând pradă tot ce moştenise şi
agonisise prin munca şi geniul său, oprindu-se în adâncul codrilor, de multe ori "doar cu
sufletul" şi ceea ce avea mai aproape de suflet - copiii, poporul continuând şi aici viaţa spirituală.
Nu întâmplător, codrul e cântat cu atâta căldură în folclor, iar "frunza verde" a devenit
laitmotivul specific al cântecelor noastre, simbolizând vitalitatea şi perpetuarea vieţii.
După ce valul trecea, poporul se întorcea la vatra sa ruinată şi reîncepea munca sa
pedagogică creatoare, căci viaţa-1 învăţase "apa trece - pietrele rămân".
Cuvântul e o creaţie a omului şi omul are nevoie de ea oricând şi oriunde.
"Nu-s văi în floare fară
Cuvânt, nici albe creste.

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

Şi-un steag ce nu cuvântă


O apă moartă este..."
(G.Vieru).
Un rol foarte important în procesul acumulării cunoştinţelor şi al educării omului îl are
posedarea unei limbi frumoase, expresive, în primul rând, a limbii materne.
Cei mai în vârstă întotdeauna participau în calitate de observatori şi spectatori la sărbătorile
pentru copii şi tineret. Elemente ale unui control şi ale unor sfaturi şi îndrumări observate în
comportarea copiilor şi tineretului în timpul sărbătorilor tradiţionale ne demonstrează că cei
adulţi introduc aceste elemente de disciplină şi stimă reciprocă pentru toate vârstele în procesul
de educaţie.
Un loc aparte în calitate de observatori din partea adulţilor, îl ocupă cercetarea jucăriilor, a
instrumentelor de muncă confecţionate de copii, aprecierea rezultatelor muncii lor. Băiatul după
orice activitate, într-un fel sau altul, caută să-şi dea darea de seama în faţa părinţilor, mai ales în
faţa tatălui. Acesta, apreciind lucrul, îi dădea diferite sfaturi privind îmbunătăţirea calităţii
obiectelor, contribuind la perfecţionarea deprinderilor de muncă. în acelaşi timp, tatăl, ca un
pedagog de muncă al feciorului său, îi putea demonstra în mod critic şi alte procedee de muncă
întru completarea celor de mai sus. Rezultatele căpătate de domnişoare în urma diferitelor
îndeletniciri erau analizate în mod public la şezători, sărbători, nunţi, unde erau demonstrate
diferite horboţele, broderii, cusături pe canva, covoare ţesute etc. Cu o deosebită atenţie şi
competenţă erau analizate diferite modele, diversitatea de forme, frumuseţea lucrurilor împletite,
migala cu care era ţesută lâna etc. în rol de experţi şi povăţuitori erau mamele, care-şi expuneau
lucrările. Ele luau în discuţie modelele care aveau laturi mai bune şi mai puţin bune. La aceste
întruniri se discuta trecutul şi prezentul acestor mostre de cultură.
Fiecare cultură etnică, având grijă de dezvoltarea spirituală a neamului, din generaţie în
generaţie depune eforturi sporite, pentru ca copiii să fie educaţi în baza tradiţiilor cultural-
istorice ale părinţilor, moşilor şi strămoşilor. În acest sens, pedagogia populară este un izvor
inepuizabil de înţelepciune populară, care educă copilul în spirit naţional şi general- uman.
Folclorul este istoria, folclorul e prezentul şi viitorul. Hogata cultură spirituală, acumulată de
popor în decursul veacurilor, a format şi formează baza iniţială de la care a pornit dezvoltarea
multor ramuri ale ştiinţei moderne. Pe noi ne interesează, în special, locul creaţiei populare şi al
pedagogiei populare în apariţia şi dezvoltarea ştiinţei pedagogice contemporane, acea creaţie,
izvor nesecat de înţelepciune din care s-au alimentat în toate timpurile generaţii de oameni, care
a servit drept exemplu în calitate de manuale de etică şi psihologie, filozofie şi poezie.
Umanizarea vieţii şcolare, a instruirii şi educaţiei sunt de neconceput fară continuitatea
realizării dezideratelor naţionale. Asigurarea minimului de bază al culturii generale prevede:

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

• însuşirea şi implementarea experienţei de activitate a omenirii întru dezvoltarea


capacităţilor general-umane ale personalităţii, pornind de la sfera materială şi spirituală;
• independenţa democratică şi umanistă a învăţământului, unitatea şi conexiunea şcolii cu
toate aspectele înţelepciunii poporului, armonizarea relaţiilor dintre oameni este o
condiţie primordială pentru crearea unei atmosfere de bună voinţă, de stimă şi grijă faţă
de om. Prin stima faţă de elev, profesorul îl va ajuta să-şi demonstreze capacităţile,
contribuind astfel la democratizarea procesului educaţional.
În ce constă forţa pedagogiei populare şi care sunt particularităţile şi principiile umaniste?
Răspunzând la aceste întrebări, pornim de la următorii factori.
În primul rând, ideile umaniste, progresiste ale pedagogiei populare exprimă înţelepciunea
poporului Ele sunt trăite, verificate de nenumărate ori de practica vieţii, simplitatea, accesibili-
tatea, claritatea exprimării în cea mai mare măsură corespund psihologiei poporului.
În al doilea rând, forţa lor constă în faptul că ideile pedagogiei populare s-au consolidat în
psihologia socială ca nişte convingeri care corespund realităţilor.
În al treilea rând, ideile fundamentale umaniste, principiile pedagogiei populare şi ale
etnopedagogiei sunt componentele principale ale potenţialului spiritual al neamului, prin care se
exprimă şi se confirmă idealurile, speranţele, năzuinţele noastre.
În al patrulea rând, principiile umaniste şi ideile pedagogiei populare şi ale etnopedagogiei
constituie factorul decisiv în formarea şi dezvoltarea personalităţii, care întruneşte calităţile
general-umane.
În al cincilea rând, funcţia integrativă a învăţământului trebuie să tindă spre selectarea şi
dozarea informaţiei, precum şi spre acţiunea acesteia asupra elevului, care se înfăptuieşte prin
însuşirea tezaurului culturii naţionale şi al celei universale

1.3. Noţiuni şi fenomene ale pedagogiei populare

Cercetarea teoretică a problemelor pedagogiei populare pe cât e de actuală, pe atât e şi de


complicată.
Aparatul categorial, esenţa fenomenelor, particularităţile, legităţile educaţiei sociale,
metodologia şi istoriografia, corelaţia pedagogiei populare cu cea ştiinţifică (aşa - numită
academică), în conştiinţă religioasă şi alte probleme implică rigurozitate şi dificultăţi în
interpretarea teoretică.
Generalizarea teoretică presupune unitatea analizei şi a sintezei. Cultura pedagogică a
moldovenilor este o parte componentă a culturii pedagogice româneşti şi a celei universale. În
prezent, cultura spiritual-morală este determinată de tendinţa spre valorile general-umane.

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

În acest cadru, creaţia populară orală are o influenţă binefăcătoare asupra formării conştiinţei
naţionale. Nu fiecare popor îl are pe Schakespeare, Goethe, Tolstoi, Rustaveli, Eminescu, însă
fiecare popor dispune de un folclor bogat.
Potenţialul educativ al pedagogiei poporului se poate baza pe următoarele repere:
I. Integritate, independenţă.
■ Pedagogia populară este un fenomen firesc, parte integrantă a vieţii poporului.
■ Prin participarea în procesul de educaţie se conştientizează că cea mai mare avuţie a
societăţii sunt copiii.
■ Fiecare se naşte nepotul cuiva, şi moare bunic.
■ Integritatea procesului pedagogic, valorificarea factorului educaţional şi a sistemului de
mijloace care creează armonia dintre conştiinţă, comportament şi activitate.
■ Includerea timpurie a copiilor în procesul pedagogic, în procesul autoeducaţiei, educaţiei
reciproce, reeducaţiei.
■ Asigurarea maximă a independenţei şi autonomiei în educaţie.
■ Atitudinea diferenţiată faţă de personalitate (particularităţile individuale şi de vârstă).
■ Cultul strămoşilor, cultul mamei, cultul copilului în toate sistemele tradiţionale ale
educaţiei.
■ Eficacitatea şi viabilitatea ideilor culturii pedagogice tradiţionale îndeamnă la o activitate
creatoare în opera de educaţie.
II. Democratism şi umanism.
■ Democratismul, umanismul şi solidaritatea între naţiuni sunt determinante ale pedagogiei
populare. La nivelul popular niciodată nu apar conflicte interetnice.
■ Nu toate popoarele îl au pe Comenius, Pesstalozzi, Asachi, însă fiecare popor are o
comoară, care conţine valori general-umane.
■ Democratismul şi umanismul e chintesenţa pedagogiei populare. Copilul şi patria, copiii
şi poporul sunt perechi nedespărţite.
■ "Cine patria nu-şi iubeşte, duşmanul ei se numeşte", "Copiii cresc uşor în ograda
vecinului".
■ Cultura e un fenomen complicat, multiaspectual. Diversificarea ei ecologică, etică,
cultura muncii se manifestă în mod specific la diferite popoare.
III. Diferenţiere.
Poporul a creat mijloace optimale de exprimare a ideilor. Fiecare prindipiu al pedagogiei
populare conţine în sine o mulţime de concluzii. Forma aforistico-poetică a ideilor pedagogiei
poporului constituie rezultatele obţinute pe parcursul a mai multor secole.

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

Pedagogia populară, în pofida caracterului complex, nu este lipsită de un sistem. Mijloacele


ei, metodele şi procedeele presupun diferenţiere: zicătorile şi proverbele sunt cele mai indicate la
povăţuirea morală; ghicitorile contribuie la dezvoltarea ingeniozităţii intelectului; cântecele şi
dansurile, educaţia estetică, poveştile sunt generate.
IV. Dezvoltarea istorică.
Studierea experienţei educative a poporului permite să prezentăm procesul pedagogic în
cadrul istorico-natural. In atare mod, educaţia se înscrie ca o consecinţă evolutivă a unor sau
altor fenomene sociale.
Pedagogia populară este conştiinţa socială a poporului, care a apărut şi s-a dezvoltat pe baza
generalizării faptelor (acţiunilor) oamenilor, care n-au avut o pregătire specială pedagogică.
Adulţii intră în contact cu copiii în permanenţă, nu numai de aceea că ei îndeplinesc misiunea
urmărind în mod conştient un scop pedagogic ci pur şi simplu, le este plăcută această activitate
intelectuală pentru cultivarea (educarea) calităţilor general-umane.
V. Cultura pedagogică tradiţională presupune un sistem bogat care include funcţii,
factori, metode, mijloace şi forme ale educaţiei.
În acest sens, problema cardinală constă în formarea omului ideal. Pedagogia populară îl are
pe om în obiectivul său pe parcursul întregii vieţi, de la nepot până la bunel. Ea ţine cont şi de
autoeducaţia bătrânilor, pregătindu-i, parcă, pentru viaţa veşnică, aşa cum se exprimă marele
pedagog ceh Comenius. Idealul formării personalităţii perfecte, armonioase, se manifestă la toate
popoarele, în primul rând, prin calităţile general-umane, specificul naţional însă, se manifestă şi
persista mai mult sau mai puţin, de-a lungul întregii vieţi.
Multe idei pedagogice ale poporului îmbogăţesc arsenalul de formare a personalităţii ideale.
Generalizarea teoretică a părților componente ale pedagogiei populare, cercetările ştiinţifice
contemporane sunt chemate să accelereze procesul de revitalizare a culturii pedagogice
naţionale.
■ Noţiunile şi măsurile de bază ale pedagogiei populare:
Îngrijirea, dădăcirea, educaţia, autoeducaţia, reeducaţia, învăţătura (povaţa), îndrumarea,
instruirea, deprinderea. Posibilităţile de implementare a acestor instrumente pedagogice în şcoala
naţională contetnporană presupun cunoaştere şi vocaţie profesională.
■ Copilul ca obiect şi subiect al educaţiei:
Istoria caracterului naţional. Stimulenţii pozitivi şi negativi in formarea conştiinţei naţionale
la copii în perioada timpurie. Mediul copilăriei. "Codul moral" al mediului copilului. Mediul
interetnic al copilului. Cultura interetnică. Autonomia mediului pentru copii, asocieri de vârste
diverse ale copiilor şi liderilor lor. Educaţia şi autoeducaţia timpurie, independenţa copiilor

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

(adolescenţilor). Maturitatea. Obiceiurile şi ritualurile, poreclele, jocurile, sărbătorile. Folclorul


copiilor.
■ Factorii educaţiei: folclorul, natura, munca, modul de viaţă, (moravurile), comunicarea,
tradiţiile, arta, religia, cuvântul, exemplul, cuvântul matern, cultura popoarelor învecinate.
■ Metode, procedee şi mijloace de influenţă asupra copiilor: explicaţia, cerinţa
populară, dorinţa, rugămintea, sfatul (povaţa), aluzia, aprobarea, mulţumirea, reproşul,
interzicerea, binecuvântarea, moştenirea. Corelaţia metodelor şi procedeelor metodice.
Diferenţierea mijloacelor de educaţie. Formele de interacţiune dintre copii şi tineret. Actualizarea
mijloacelor culturii tradiţionale în şcoală (numărarea, vorbirea, tragerea la sorţi, ghicitorile,
zicătorile, cântecele, proverbele, legendele, doinele, baladele, datinile etc.). Tradiţii umaniste şi
democratice în amenajarea şcolii.
■ Idealurile omului ideal în cultura tradiţională a educaţiei:
"mititel - îndesăţel", "harnic ca o albină", " iute ca o săgeată", "sănătos ca tunul", "a fi odată
om", "a avea obraz", "arde locul sub el", "a fi copt la minte" etc.
Actualizarea idealurilor populare în şcoala contemporană şi în practica educaţiei familiale.
Caracterul integralist al formării personalităţii în pedagogia populară:
Idealurile morale, tradiţiile, ritualurile. Eticheta populară (naţională), ciclul pedagogic de
convorbiri şi prelegeri, atitudinea faţă de cei mai în vârstă, cultul strămoşilor, stima copiilor,
norme de comportare în familie şi societate. Relaţiile de încredere, sentimentele recunoştinţei,
opinia publică, compararea, modestia, sinceritatea, cinstea, dreptatea, bunăvoinţa,
responsabilitatea etc.
Dragostea faţă de muncă, felurile muncii tradiţionale, meseriile artistice, brodatul, ajutorul
reciproc, munca colectivă în familie, ajutorul dezinteresat între rude şi vecini. Încadrarea
timpurie a copiilor în munci casnice, munca femeilor şi cea a bărbaţilor, munca copiilor,
caracteristici de muncă ale personalităţii. Revenirea la tradiţiile educative în condiţiile şcolii
contemporane.
Educatorii din popor: tata, mama, bunelul, bunica, fraţii mai mari şi surorile, rudele.
Realitatea socială a pedagogului, idealul moral, puritatea sufletească. Realităţile pedagogice în
condiţiile sociale. Scriitori şi alţi promotori ai culturii iluministe populare. Moştenirea
pedagogică progresistă a poporului în şcoala şi familia contemporană. Cultura tradiţională a
educaţiei în orientarea profesional-pedagogică a elevilor, viitori pedagogi ai şcolii naţionale.
Cultura populară a educaţiei în pregătirea şi perfecţionarea învăţătorului din şcoala
contemporană.
Aşadar, studierea pedagogiei populare este o continuare firească a acestei cercetări
ştiinţifice.

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

Care este rezolvarea problemei în cauză?


Studierea etnopedagogiei trebuie să devină obligatorie la toate specialităţile cu profil
pedagogic.
Valorificarea pedagogiei populare înseamnă a o cunoaşte integral, a o aplica pe larg.
Aplicarea pedagogiei populare înseamnă realizarea ei în practică.
De exemplu:
"Toată lumea e o şcoală";
"Ochii înţeleptului văd mai departe";
"Capul iscusit la vreme de nevoie se cunoaşte";
"Ştiinţa este hrana sufletului";
"Dragostea părinţilor e mai scumpă decât orice adevăr".
Rezultă că pedagogia populară dispune de valenţe educative a intelectuale, morale şi
estetice.
Ce este prioritar petru pedagogia populară în renaşterea naţională?
Considerăm indicate următoarele activităţi:
Antrenarea sistematică a copiilor în utilizarea folclorului naţional în şcoală, însuşirea
genurilor şi speciilor folclorice, de la cântecul de leagăn până la bocetul-tânguire. Folclorul
trebuie studiat în toate clasele conform programelor şcolare şi extradidactice.
Corelarea pedagogiei populare cu teoria şi practica educaţiei moderne.
■ Dominanta interesului faţă de patrimoniul spiritual ai neamului, care este absolut necesar
educării culturii morale.;
■ Pregătirea pedagogului-democrat-umanist în spiritul culturii naţionale. Implementarea în
planurile de studii ale instituţiilor cu profil pedagogic a disciplinei "Etnopedagogie".
■ Formarea culturii spirituale naţionale presupune o atitudine loială faţă de religie.
■ Integrarea etnopedagogiei în contextul procesului educaţional.

CAPITOLUL II
Educaţia prin muncă ca domeniu principal al educaţiei şi al pedagogiei populare
Gândirea pedagogică din cele mai vechi timpuri a tratat formarea şi dezvoltarea umană prin
activitatea de muncă, deoarece ea este temelia şi mijlocul existenţei umane, constituind izvorul
de perfecţiune fizică, intelectuală şi morală a omului.
De aceea educaţia prin muncă este o problemă fundamentală în pedagogia tuturor
popoarelor, iar hărnicia - grija principală a educaţiei.
Educaţia prin muncă este cununa întregului sistem al educaţiei populare.

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

Prin muncă poporul înţelege mai întâi de toate munca fizică, cu toate că din cele mai vechi
timpuri a existat expresia "Cine ştie carte ajunge departe". Noţiunea de muncă intelectuală în
pedagogia populară şi-a făcut apariţia la începutul secolului XIX. Expresia "Bătrânii sunt
înţelepciunea neamului" ne demonstrează că munca pedagogică a fost unul din multiplele as-
pecte ale activităţii intelectuale din antichitate, implementată mai apoi de ştiinţa pedagogică, prin
diferite modalităţi, în procesul învăţământului.
Educaţiei prin muncă i se atribuie un rol aparte în sistemul educaţiei populare.
Munca, de fapt, întotdeauna a stat la baza vieţii umane pentru crearea bunăstării şi culturii
vieţii omeneşti.
Omului îi este caracteristică tendinţa spre activitate, spre muncă. "Numai prin muncă, omul
devine om", declară poporul. Roadele materiale ale muncii se pot lua, moşteni, cumpăra, însă
puterea internă spirituală, dătătoare de viaţă a muncii nu se poate nici lua, nici moşteni, nici
cumpăra pe nici un preţ: ea rămâne celui ce munceşte - ne învaţă poporul.
Prin urmare, munca este nu numai baza şi factorul educaţiei, ci însăşi educaţia. Prin
educaţie se doreşte fericirea omului, însă trebuie să educe nu numai fericirea, dar, mai întâi,
pregătirea pentru muncă. De aceea educaţia trebuie să trezească şi să dezvolte la copii setea
neobosită de muncă, deprinderi iniţiale despre muncă ca factor primordial al educării omului de
a munci şi dragostea faţă de muncă.

2.1. Esenţa şi importanţa educaţiei prin muncă


Pregătirea omului pentru muncă, pentru a participa cu eficiență la producerea bunurilor
materiale şi spirituale a constituit întotdeauna sarcina de bază a poporului. Pregătirea omului
pentru muncă nu este o preocupare marginală, ci o preocupare central, pentru că munca este
activitatea dominantă a omului. Ea este baza existenţei societăţii şi reprezintă principala
trăsătură definitorie a omului. În toate timpurile, tineretul a fost. pregătit pentru muncă, pentru
producţie, ca fiind o condiţie de existenţă și menţinere a societăţii. Satisfacerea necesităţilor
materiale şi spirituale ale omului este asigurată prin muncă, prin acea activitate care urmăreşte în
mod conştient producerea bunurilor, declansarea unei interacţiuni active şi conştiente între om şi
natură.
Rezultă că una dintre caracteristicile definitorii ale muncii este ca ea să devină un proces în
care se realizează un schimb reciproc de modificări şi transformări, prin asimilare şi acomodare,
respectiv prin însuşirea de către om, în calitatea lui de agent transformator al resurselor pe care i
le oferă natura indispensabilă existenţei sale, cît şi prin modelarea naturii umane în concordanţă
cu schimbările pe care natura i le impune.

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

Analizând specificul acestei interacţiuni, vom menţiona că omul anticipează pe plan mintal,
sub forma scopului, rezultatul transformărilor şi modificărilor ce le va produce la nivelul celuilalt
rol şi îşi va mobiliza energiile sale interioare pentru atingerea celor propuse. Scopul se asociază
astfel cu eforturi voluntare îndreptate în vederea materializării sale, efort ce se va răsfrânge
asupra celorlalte componente ale personalităţii umane.
Acest raport om-natură inerent muncii, presupune şi declanşează în mod inevitabil anumite
relaţii între oameni. Munca devine astfel şi un raport social. Ea este concomitent atât un act
individual, cât şi unul colectiv, individual prin potenţialul uman pe care îl antrenează şi colectiv
prin relaţiile interumane pe care le generează. Tocmai de aceea munca este considerată ca fiind
un complex existenţial în care omul se află concomitent în relaţie cu natura, precum şi în relaţie
cu semenii săi.
Revenind acum la cele două aspecte menţionate anterior, vom preciza că din punct de vedere
antropologic munca se află la originea genezei funcţiei umane, a marelui salt ce s-a produs în
evoluţia lumii vii prin apariţia omului, ale căror necunoscute sunt astăzi tot mai mult elucidate
prin descoperirile geneticii. Cum se interpătrund cei doi factori rămâne încă un mister. După
înfăptuirea acestui salt, se recunoaşte că din perspectivă ontologică munca constituie, deci,
condiţia primordială a existenţei omului, ea formând nota definitorie prin care existenţa umană
se diferenţiază calitativ de cea intraumană.
Complementarul acestui aspect genetic şi antropologic este cel istoric şi umanizator.
Evoluţia însăşi a istoriei umane îşi are izvorul în procesul muncii. Prin rezultatele ei, munca este
producătoare de cultură materială şi spirituală, care devine, la rândul său, un mijloc al procesului
social. Transformând în cultură ceea ce-i oferă natura, omul, ca agent al acestui proces, este
supus, el însuşi, unor influenţe modelatoare şi umanizatoare, ca urmare a antrenării propriilor
sale resurse şi a relaţiilor interumane, pe care munca le declanşează în mod inevitabil. Nu orice
muncă are valenţe pozitive, după cum aceeaşi muncă, desfăşurată în alte contexte sociale, va
exercita influenţe formative diferite.
Şcolarizarea înseamnă pentru copil trecerea de la un gen de activitate la altul, respectiv
substituirea activităţii dominante de joc cu cea de muncă (învăţătură). Cele două forme de
activitate nu se exclud reciproc; din perspectiva dezvoltării ontogenetice ele ar putea fi
considerate ca plasându-se una în continuarea alteia. Unele jocuri se evoluează în muncă după
cum unele jocuri pot avea caracter ludic. Cu toate acestea, ele nu se suprapun, diferenţierea
facându-se atât din punct de vedere al finalităţilor, cît al factorilor psihologici implicaţi.
Deosebirea dintre joc şi muncă nu se restrânge doar la substratul motivaţional diferit al celor
două acţiuni. Privite din perspectiva rezultatului, menţionăm că în joc copilul întrezăreşte un
efect imediat, care îi stabileşte, după cum ştim, anumite trebuințe, dorinţe; nu acelaşi lucru se

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

întâmplă în activitatea de muncă. Raţiunea unui copil nu este concentrată asupra procesului ca
atare, ea justificându-se doar prin rezultatul obţinut sau acest rezultat nu-i satisface pentru
moment nici o trebuinţă şi în consecință nu-i apare ca ceva necesar. De cele mai multe ori
rezultatul muncii se proiectează în timp, fapt care-i reduce mult din forța sa productivă.
Străduinţa educatorului de a-1 face pe copil să înțeleagă scopul muncii lui nu va putea suplini
efectul rezultatului iminent, al jocului. În esenţă, deci, sensul jocului este ceva intrinsec acestuia,
pe când sensul muncii se întrezăreşte în rezultatele ei anticipate şi conştientizate prin scopurile
formulate. Consecinţele pedagogice ce se desprind din cele de mai sus ar putea fi concentrate în
jurul a două idei principale: crearea consiliilor pentru trecerea treptată de la activitatea de joc la
cea de învățare şi îmbinarea lor potrivit principiilor - copilul să se joace muncind şi să
muncească jucându-se. Cu toate acestea, munca nu poate fi concepută, adică, mai bine zis, nu se
poate dezvolta în afara istoriei unui neam de care este legată viaţa şi lupta generaţiilor din trecut,
de experienţa şi înţelepciunea acestora. Trecutul este leagănul viitorului.
În pedagogia populară educaţia pentru muncă a jucat întotdeauna un rol important
continuând şi astăzi să aibă o mare importanţă în formarea tinerelor generaţii. Munca este şi
scop, şi mijloc de educaţie, iar dragostea de muncă, hărnicia sunt o urmare a educaţiei. În
popor pregătirea pentru muncă constituie pnncipalul criteriu de apreciere a omului, în genere a
valorii lui ca atare. O atenţie deosebită merită anume perioada, etapa preţuirii psihologice a
copilului pentru muncă, care trebuie începută încă din frageda copilărie.
În acest scop sunt folosite diverse genuri ale creaţiei populare (cântece, povesti, ghicitori,
proverbe, poveţe etc.), în care accentul se pune pe muncă, hărnicie, stăruinţă, dragoste de muncă
etc.
"Munca este izvorul de hărnicie a omului",
"Omul muncitor e ca un pom roditor",
"Omul truditor de pâine nu duce dor".
De aceea unii cercetători, pedagogi, pe bună dreptate, consideră pedagogia populară drept o
pedagogie a muncii. Un bogat material folcloric şi etnografic vine să ateste că poporul, din
timpuri îndepărtate, şi-a dat seama de însemnătatea şi valoarea muncii ca o condiţie esenţială a
existenţei omului, ca trăsătură firească ce-1 deosebeşte de alte vieţuitoare.
La naştere moaşa ridica copilul (îl primea) cu următoarele cuvinte de urare:
"Acest băiat ce l-am ridicat
Să fie sănătos şi mintios,
Şi voios, şi drăgăstos,
Şi norocos, şi bogat,
Om de treabă şi luat în seamă" (75, 75).
Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

Poporul tinde să le educe copiilor dragoste de muncă, hărnicie; acesta fiind unul din
scopurile primordiale, conştient propus şi urmărit de pedagogia populară. Este semnificativ că
dragostea de muncă e mai puţin cântată la petrecerile prilejuite de diferite obiceiuri şi datini
(munca era grea şi puţin atrăgătoare în acel timp).
Dragostea de muncă rămâne totuşi a fi unul din scopurile principale în educaţie. La naşterea
copilului se obişnuia a-i pregăti, unelte de muncă (seceră, topor, ciocan), iar cumetrele îi urau:
"Iar dumneata, cumetră
Ca o mamă adevărată,
Să trăieşti să poţi sa-i creşti
Şi sa-i povăţuieşti" (75, 76).
Deci componentele idealului educaţiei populare - om de omenie, sănătos la minte şi la corp,
înţelept, cu un dezvoltat simţ al frumosului, plin de dragoste şi cu deprinderi de muncă - în
pedagogia populară nu sunt luate separat sau clasificate ca în ştiinţa pedagogică. Constatăm, în
primul rând, că în viziunea poporului, ideea necesităţii muncii este o idee cu rădăcini adânci in
psihicul omului din popor.
"Munca alungă toate necazurile",
"Banul muncit nu se prăpădeşte",
Interesant, profund şi variat sunt interpretate acestea în tradiționalul Pluguşor (în noaptea de
31 decembrie şi 1 ianuarie).
Cine poate rămâne indiferent în toiul zarvei din seara Anului Nou, când ţi se pare că a venit
şi munte, şi brad, şi toate viețuitoarele codrilor să felicite stăpânul, sa-i ureze tradiţionalul "La
mulţi ani!". Feericul alai nocturn al "Malăncii", la care participă 6 - 7 flăcăi inimoşi, puternici şi
vorbăreţi, porniţi pe glume şi veselie, impresionează profund prin grandoarea sa, prin bogăţia şi
varietatea conţinutului.
Sculaţi, domni, sculaţi cucoane,
Coborâţi de pe covoare,
Aprindeţi o lumânare,
Să se vadă ca din soare,
Să intre Malanca în casă,
Sa puie stative să ţese...
Fi-ţi în lume cu dreptate
La mulţi ani cu sănătate!
Dar Malanca nu vine singură, ci însoţită de o duzină de urături, cum ar fi:
URSUL
Vin cu ursul de la munte,

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

Ursul meu îi chilichiu –


Vrea o ocă de rachiu
Şapte săptămâni bătute,
Şapte săptămâni de post,
Vin cu ursul ca un prost.
CAPRA
Ţa, ţa, ţa, căpriţa mea
Că numai zahăr ţi-oi da!
,,Şede lupul după stâncă,
Iar căpriţa noastră cântă.
Ţa,….
Şede lupul pe toloacă
Şi căpriţa noastră joacă...
URSUL
Ursul meu e ticălos,
Dă de fete cade jos...
Frunză verde de negară,
Ia poftiţi cu ursu-afară!

CEATA
Aho, aho!
Seara lui Sfântul Vasile,
Să vă fie, boieri, de bine!
Nici bine n-o înserat,
Noi cu plugul ne-am luat,
C-aşa a dat Dumnezeu,
Să umble şi bun şi rău,
Să umble şi plugul meu.
Aurei şi clopoţei,
Ian sunaţi din zurgălăi,
Şi strigaţi cu toţii, măi!
Hăi! Hăi!
Şi multe alte urări de sănătate ("Brâncovenii", "Bujorenii", "Codrenii", "Irozii"; "Păcală şi
Tândală", "Plugul cel mare" ş.a.) şi belşug, adresate gospodarilor harnici şi primitori.
SORCOVA (numai în dimineaţa de 1 ianuarie):

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

Sorcova veselă
Să trăiţi, să înfloriţi,
Ca merii, ca perii,
Ca timpul primăverii,
Ca toamna cea bogată,
De toate-ndestulată!
Să vă fie casa, casă,
Să vă fie masa, masă
Viaţa dulce şi frumoasă,
La anul şi la mulţi ani!

Oraţiile de nuntă - conocari:


Am auzit că aveţi în grădină
O floare frumoasă,
Care nici nu creşte, nici nu înfloreşte,
Împăratul nostru vrea s-o sădească
La el în gradină,
Acolo doar va creşte şi va înflori,
Altminteri ea se va veştezi.
Rugăciunile (totdeauna), cântecele şi jocurile de copii (primăvara):
Cruce-n casă, cruce-n masă,
Cruce-n cer, cruce-n pământ,
Cruce-n locul unde mă culc.
"Lăzărelur (în sâmbăta lui Lazăr sau a Floriilor).
"Paparudele" şi „Caloianul" (vara pe timp de secetă).
Acestea din urmă au devenit ritualuri agrare, iar in secolele XVIII-XIX drame populare,
ce reflectă strădaniile omului truditor întru căpătarea unei roade bogate. Eroul din aceste drame
lupta contra forţelor vitrege ale naturii:
Paparudă-rudă!
Vino de ne udă,
Să crească fetiţa
Cu ea şi cosiţa!
Ca o garofiţă!
GHICITORILE, ÎNTREBĂRILE NUMERICE:
De na-ş fi eu,

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

Nimeni n-ar trăi pe lume


(Aerul)
Dumbră sumbră,
Fără umbră.
(Apa)
Dai de piatră, nu se strică,
Dai în apă, se despică.
(Hârtia).
Am un pom
Cu doisprezece craci, în fiecare crac
Câte şapte cuiburi,
In fiecare cuib Câte 24 de oiţe.
(Anul)
Poporul întotdeauna şi-a educat copiii în procesul muncii pregătindu-i pentru muncă. De
cum se naşte copilul, nimereşte într-o lume a muncii. Educaţia lui nu e făcută de persoane
speciale, eliberate de alte activităţi, ci se înfăptuieşte chiar în procesul muncii, care o practică
părinţii şi toţi cei din apropiere. Acest moment este plastic exprimat în una din poeziile populare
ale lu Anton Pann "Povestea vorbei". În ea se spune despre ţărancă următoarele:
Copil dacă dobândeşte,
Cu lucru-n mână îl creşte,
Şi-1 leagănă cu piciorul,
Şi din brâu toarce fuiorul,
Cu o mână îi dă ţâţă,
Cu alta focul aţâţă (102, 44).
Poporul a înţeles încă din timpuri străvechi că pregătirea copilului pentru muncă cere
eforturi speciale şi bine gândite. Educaţia prin muncă şi pentru muncă e concepută şi realizată de
pedagogia populară în două planuri: psihologic şi practic, ţinând seama de faptul că scopul
fundamental al educării atitudinii faţă de muncă la copii constă în cunoaşterea, înţelegerea şi
acceptarea valorii muncii ca activitate desfăşurată în folosul omului şi societăţii, al devenirii
propriei personalităţi concomitent cu formarea unor trăsături de conduită indispensabile
desfăşurării operațiilor de muncă.
Desprindem de aici, că atitudinea faţă de muncă se formează treptat, de-a lungul dezvoltării
ontogenetice a copilului, prin conștientizarea sensului normelor morale implicate în procesul
muncii, prin acceptarea cerinţelor pe care acestea le impun, prin adoptarea unei conduite în
concordanţă cu semnificaţia morală pe care societatea contemporană o atribuie muncii umane.

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

Nu există normă morală care să nu aibă tangenţă cu atitudinea faţă de muncă. Din această cauză
ea reprezintă şi un criteriu principal de apreciere valorică a personalităţii, care ar presupune for-
marea conştiinţei privitoare la valoarea social-umană a muncii prin componentele cognitive şi
afective. Atitudinea faţă de muncă nu se răsfrânge doar asupra cunoaşterii valorii social-umane a
nimicii, a atenţiei sau dorinţei de a munci. Ea presupune în aceeași măsură şi capacitate
operaţională faţă de muncă, întemeiată pe convingerea necesităţii de a efectua acest lucru, care
ţine întru totul de înţelepciunea şi morala poporului în pregătirea psihologică a generaţiilor
pentru muncă. Teza, în jurul căreia se concentrează strategia educaţiei populare orientate în acest
sens, constă în considerarea muncii ca fiind principalul mijloc educative. Prin esenţa sa, deci,
munca, organizată în diferite condiţii, ţinând cont de arsenalul mijloacelor populare bazate pe o
experiență bogată, exercită efecte formative asupra individului. În consecinţă, atitudinea faţă de
muncă, ca obiectiv al educaţiei populare, se formează în procesul muncii concrete în care sunt
antrenați toţi educatorii populari ai generaţiilor în creştere. După cum este cunoscut,
reprezentanţii din popor i-au antrenat pe copii, în mod special, în aşa activităţi manuale, cum
sunt olăritul, lemnăria, ţesutul, prelucrarea pământului, creşterea vitelor. Se știe că în trecut, în
condiţiile gospodăriei naturale, familia ţărăneasca constituia principala unitate de producţie şi, ca
atare, nu numai permitea, dar şi impunea participarea activă a copiilor la procesul muncii.
Primele impresii, primele scânteieri de conştiinţă copiii le căpătau într-o familie în care clocotea
munca: aici se torcea, se ţesea, se îngrijeau păsările, vitele, se pregăteau bucatele, se confecţiona
îmbrăcămintea, încălţămintea etc.
Aceste tradiţii de muncă, în general, şi de muncă colectivă, în special, deprinderile şi
obişnuinţă de a munci devenite necesitate organică, sistemul de transmitere a acestora tinerelor
generaţii îşi mai păstrează actualitatea în zilele noastre prin idealul educativ popular - om de
omenie, sănătos la minte şi la corp, înţelept, cu un dezvoltat simţ al frumosului, cu deprinderi şi
dragoste faţă de muncă - toate ţin de educaţia tradiţională.
În baza celor expuse anterior, putem conchide că, din punct de vedere psihopedagogie,
pedagogia populară este o formă specifică de educaţie pentru muncă şi prin muncă şi în acelaşi
timp un mijloc fundamental în această operă de formare a tinerei generaţii.
2.2. Munca ca factor în formarea generaţiei în creştere
Creaţia populară orală este o operă concretă cumulativă care include întreaga gamă de creaţii
anonime şi colective ale comunităţii sociale de tip etnic, ce depinde de nivelul dezvoltării
istorice, stadiul de civilizaţie şi forma de cultură respectivă.
În evoluţia sa, creaţia populară îşi diferenţiază mereu conţinutul creaţiei în domenii, forme şi
genuri noi şi îşi specializează necontenit mijloacele de exprimare în conformitate cu evoluţia
teoriei social-istorice. În acest sens creaţia populară orală este colectivă, anonimă, sintetică şi
Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

organică. Apărută în comuna primitivă, se dezvoltă şi se îmbogăţeşte în fiecare perioadă şi epocă


istorică. în evul mediu îşi dezvoltă tematica şi genurile conform condiţiilor noi de viaţă. Capătă
amploare şi semnificaţie deosebită în perioada Renaşterii şi o valoare nouă în epoca
contemporană. Tematica folclorului evoluează, se adaptează şi se actualizează conform cerinţelor
şi aspiraţiilor spirituale ale societăţii în continuă dezvoltare. Toate domeniile, formele şi genurile
creaţiei populare orale se dezvoltă paralel şi interdependent până ajung să alcătuiască un sistem
deschis de activităţi creatoare populare, care în esenţa sa este oricând receptibil să-şi
îmbogățească conţinutul cu noi domenii, forme şi genuri de creație. Aceste opere populare sunt
creaţii colective, nu individuale, care se perfectează de la o generaţie la alta, şi se îmbogăţesc, se
amplifică cu un mesaj social-cultural propriu, având o viziune globală asupra lucrurilor, asupra
vieţii şi mediului înconjurător.
Particularităţile naţionale ale fiecărui popor sunt oglindite în limbă, obiceiuri, literatură şi
artă, în istoria lui. Însă ele se manifestă mai evident în folclor, în creaţia populară, domeniu în
care se reflect mai larg şi mai adânc specificul limbii materne, obiceiurile, poezia, muzica,
coregrafia. Aici sunt exprimate cele mai intime sentimente şi gânduri, concepţia şi psihologia
poporului, cugetările lui.
Folclorul românesc păstrând în substanţa şi structura sa, în expresivitatea limbii străvechi,
urme şi moşteniri spirituale daco-romane, este, totodată, creaţia artistică a maselor populare,
purtând în ţesătura şi icoana ei pecetea vârstelor şi a mentalităţilor, a transformărilor şi a
mişcărilor sociale ale istoriei, care reprezintă un permanent echilibru între tradiţie şi inovaţie, o
sinteză artistică mereu reactualizată prin viziunea şi idealurile poporului. Creaţia populară
contribuie la configurarea fizionomiei ipirituale a poporului român, la documentarea istorico-
geografică a procesului de creaţie, cristalizarea frumosului în arta populară. Creaţia poporului
românesc este grăitoare, în primul rând, în ceea ce priveşte filozofia şi geniul creativ al po-
porului, dând expresie comuniunii şi armoniei omului de pe aceste meleaguri şi naturii patriei.
Folclorul românesc este, totodată, o afirmaţie răspicată, în plan spiritual, a eroicei participări
suplimentare, şi nicidecum a unei retrageri la nivelul vieţii etnografice, a poporului nostru la
istoria universală, a unei conştiinţe sociale, lucide şi active, luptătoare şi constructive.
În contextul istoriei şi al culturii universale, poporul roman a adus o contribuţie originală la
cultura sa în planul imaginarului, al experienţei şi înţelepciunii sale, al cultului său frumos, al
concepţiei sale profund umaniste. Creaţia populară este expresia unei mari iubiri de viaţă, a unei
atitudini, concepţii, viziuni dinamice faţă de universul exterior al idealurilor şi aspiraţiilor sale
intime. Bărbăţie sufletească şi rară sensibilitate artistic, creaţia populară orală e oglinda firii sale
impresionabile eternul uman, e zestrea spirituală moştenită din străbuni; ea e sporită şi nuanţată,
e încărcată de semnificaţii despre cultul şi simţu frumosului poporului român. Originalitatea

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

genurilor naţionale fie prin cultivarea unor genuri şi motive specifice, fie prin adoptarea şi
desfăşurarea unor variante de circulaţie universală, a fost remarcate de timpuriu, mai ales în
folclorul obiceiurilo calendaristice de muncă.
Folclorul calendaristic de muncă este un ansamblu de diferite genuri şi specii ale creaţiei
populare orale care au apărut, au fost şi sunt şi astăzi interpretate. În cadrul lor, acestea sunt
legaţi de fenomene ale naturii din tot cursul anului, de activitatea gospodărească a ţăranilor.
Tradiţiile acestea sunt adaptate şi concentrate, mai ales, la sărbătorile prilejuite de felurite şi
importante începuturi şi sfârşituri de ani, anotimpuri, acţiuni agricole şi păstoreşti (aratul şi
semănatul, scoaterea vitelor la păşune, recoltarea ş. a.), solstiţii de iarnă şi de vară ş.a. De aceea
tradiţiile acestea se numesc calendaristice, de muncă. Folclorul calendaristic constituie partea
verbală a respectivelor obiceiuri. Caracteru tradiţiilor populare ale sărbătorilor din cursul anului
este determinat de condiţiile geografice şi climaterice, de îndeletnicirile de bază ale oamenilor
băştinaşi. Faptul că ocupaţia principală a populaţiei a fost şi este agricultura a determinat
caracterul pronunţat agrar al tradiţiilor calendaristice de muncă ("Pluguşorul", "Semănatul",
"Caloianul", "Paparuda" etc.).
E necesar să facem unele delimitări între termenii "obicei", (obişnuinţă, deprindere),
"ritual" (rânduiala, ceremonial), "tradiţie" (datină), care ţin şi de complexul etno-folcforic al
sărbătorilor calendaristice, ce se aseamănă între ele, însă nu sunt identice.
Obiceiul este o deprindere individuală sau a unui grup social, a unui popor, ce a apărut prin
repetarea aceleiaşi acţiuni.
Ritualul e o noţiune mai îngustă ca obiceiul, e numai rânduiala, conform căreia se
înfăptuiesc după reguli tradiţionale şi nu cu anumite prilejuri, unele sau altele acţiuni, obiceiuri.
Ritualul ete o parte componentă, dar neobligatorie a obiceiurilor.
Uneori termenul obicei coincide în mare parte cu cel de tradiție, însă tradiţia se extinde
asupra mai multor fenomene ale vieții sociale şi culturale. De cele mai multe ori tradiţia este un
ansamblu de obiceiuri, credinţe, care se statornicesc istoriceşte în mediul unui grup social ori
poporan şi care se transmit din generație în generaţie, constituind o trăsătură specifică a
comunității entice respective. Românii au un folclor deosebit de bogat, variat şi original, care
însoţeşte obiceiurile calendaristice dea lungul anului.
Folclorul calendaristic de muncă al românilor, ca şi al altor popoare, are o importantă valoare
etnografică şi istorică. În decursul secolelor el a reflectat istoria muncii agricole. Aceste tradiții
au transmis din generaţie în generaţie practica de muncă, de trai a oamenilor. Cele mai multe
obiceiuri şi creaţii poetice de calendar se bazează pe tradiţiile de muncă. Din cele mai vechi
timpuri poporul le-a imprimat acestor tradiţii o funcţie practică, oamenii crezând că respectarea

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

lor poate influenţa pozitiv asupra desfăşurării tuturor lucrărilor gospodăreşti, uşurării traiului,
prosperării materiale. Acest fapt a determinat caracterul magic pronunţat, în primul rând
agraromagic, al majorităţii tradiţiilor calendaristice de muncă. Multe din ele sunt legate de cultul
soarelui, focului, apelor, plantelor. Aceste tradiţii au la bază credințe vechi în forţa magică a
focului, apei, plantei verzi, precum şi a cuvintelor. Deşi obiceiurile şi creaţiile poetice de
calendar aveau la toate popoarele aspect magic, ele reflectau vârsta poporului, îi ajutau omului să
lupte împotriva intemperiilor naturii, să existe, să-şi uşureze munca fizică, să obţină o roadă
bogată. Cele mai arhaice creaţii literare calendaristice la românii basarabeani sunt unele colinde
de vânători şi pescari: "Voinicul şi arcul", "Voinicul şi cerbul", "Peştele de mare", "Duhul mării",
"Vidra".
Observaţiile îndelungate ale agricultorilor asupra fenomenelor naturii i-au învăţat să observe
folosul ori dauna ploii în perioada creşterii şi coacerii semănăturilor. Dacă atunci când era nevoie
de ploaie, ea nu cădea timp îndelungat, oamenii se adresau după ajutor forţei divine. Cu timpul,
au apărut şi rugăciuni, ritualuri de felul "Paparudei". "Caloianului".
Treptat creaţiile verbale arhaice menţionate au evoluat, suferind schimbări privind
conţinutul, limba, mijloacele artistice. Mai ales, în ultimele secole, elementele vechi magice ale
tradiţiilor calendaristice de muncă au dispărut ori s-au transformat. Fenomenul acesta a fost
determinat de evoluţia funcţiei primar practico-magice a tradiţiilor calendaristice, acestea din
urmă căpătând treptat un aspect complex, care, în general, se păstreaz şi astăzi: de preamărire,
glorificare a persoanelor felicitate, de urare a succeselor în muncă, cu prilejul diferitelor
sărbători, a momentelor importante în procesul producerii bunurilor materiale. Pe parcursul
multor veacuri, creaţiile poetice de calendar au atins un înalt nivel artistic continuând să creeze
chipuri literare vii de oameni ai muncii cu idealuri înălţătoare despre muncă.
Cel mai bogat şi variat ciclu al creaţiilor folclorice de calendar îl constituie poezia
sărbătorilor de iarnă. În perioada de până la solstiţiul de iarnă avem tradiţii, care ţin de
următoarele date calenda-ristice: Procoavele, prima sărbătoare a începutului iernii, Ziua Vinerii
Mari sau Sfânta Paraschiva (14, 27 Octombrie) - sărbătoarea începutului iernii pentru crescătorii
de vite, Sf. Andrei (30 noiembrie - 13 decembrie) - ajunul primei zile a celei dintâi luni de iarnă
Sfântul Nicolai (6/19 decembrie) - ultima sărbătoare a începutulu iernii. În cadrul acestor tradiţii
sunt aşa forme folclorice ca creaţiile paremice despre timp în perioada iernii, descântece "Trestie,
trestioară, /Fă-te puntişoară, / Să treacă şi bun şi rău, / Să treacă şi ursitul meu" (din vraja
"Puntea" în seara de Sf. Andrei), legende şi de mici povestiri despre sfinţi (Dumitru, Andrei,
Nicolai).
Poezia Crăciunului. Relativ multe tradiţii populare s-au concentrat în jurul sărbătorii vechi,
precreştine a solstiţiului de iarnă (21-22 decembrie, când soarele se coboară cel mai jos în

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

mișcarea sa pe bolta cereasca, înălţimea soarelui deasupra orizontului rămâne câteva zile aproape
aceeaşi). Denumirea "solstițiu" din latină sol = soare + stare "starea pe loc a soarelui". Cel mai
bogat, mai impunător compartiment al poeziei "Solstiţiului de iarnă" il constituie specia
variatelor şi interesantelor cântece de urare, numite colinde ori colinzi. E necesar de subliniat că
diferența principală dintre colindă şi urătură constă în aceea că prima creaţie poetică se cântă la
vechea sărbătoare a "Solstiţiului de iarnă" sau a "Naşterii noului soare", iar a doua operă
folclorică se declamă în ajunul sărbătorii populare de Anul Nou. Textele colindelor populare sunt
foarte vechi, continuând un număr impunător de subiecte, motive "lumeşti" despre ocupaţiile
principale ale strămoşilor noştri: vânătoarea, pescuitul, păstoritul, funcţia lor principală fiind
preamărirea, urarea casei felicitate, iar colindele cu conţinut biblic, "cântece de stea" au apărut
abia în secolul XIV, provenienţa lor e semiprofesională, semifolclorică, tematica lor e exclusiv
religioasă şi nu conţin urări finale caracteristice pentru colinde.
Obiceiul colindei este indisolubil legat de Crăciunul creştin. Agricultorii primitivi din
întreaga emisferă nordică a continentului Americii şi până în India, şi de pe peninsula
Scandinavă până în Africa ecuatorială, inclusiv strămoşii noştri tracii, cu mult înaintea
creştinismului, sărbătoreau "Naşterea" sau "Renaşterea" anuală a zeilor vegetali "muritori şi
învietori". Miturile despre aceşti zei au fost create în timpurile îndepărtate când a apărut
agricultura primitivă. Unii dintre zeii vegetali erau, totodată şi divinităţi solare. La mijlocul
secolului IV, e.n., când creştinismul devenise religie de stat în întregul Imperiu Roman, a fost
declarată ca obligatorie pentru toţi sărbătoarea zilei "Naşterii, creării lui Hristos". Astfel a apărut
sărbătoarea creştină a Crăciunului. Despre "Naştere" vorbeşte şi termenul ce denumeşte această
sărbătoare - Crăciunul. Sărbătoarea Crăciunului a fost fixată de teologii români pe data de 25
decembrie. În linii mari, colindatul constă în umblarea pe la case, în ajun, iar cel mai des în
prima zi a Crăciunului, a grupurilor de flăcăi şi de copii (mai rar de oameni vârstnici),
interpretând pentru gazde urări speciale de laudă, preamărire, urări de sănătate şi belşug
(colinde). În general, pregătirile pentru a umbla cu colinda încep o dată cu postul Crăciunului.
Unele trăsături esenţiale ale colindelor sunt următoarele:
• Textele poetice ale colindelor tradiţionale, care au ajuns până în zilele noastre, sunt
creaţii folclorice foarte vechi ce s-au schimbat pe parcursul secolelor, adaptându-se la
condiţiile social-istorice.
• Ca şi alte opere poetice ale ritualurilor calendaristice de muncă ("Caloianul", "Paparuda",
"Hăitura" etc.), colindele populare tradiţionale sunt o evidentă poezie a muncii. Ele au
avut la bază condiţiile oamenilor de fiece zi, traiul acestora, dar, mai întâi de toate,
vechea credinţă în forţa magică a cuvântului în anumite acţiuni ritualice.

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

• Nu toate colindele tradiţionale au luat naştere şi s-au cristalizat ca opere poetice


desăvârşite în aceeaşi perioadă istorică.
• O trăsătură caracteristică a colindelor la români este caracterul lor diferenţiat, numărul
mare de persoane cărora se adresează.
Însă Crăciun este nu numai numele sărbătorii, conservând ca atare amintirea unei practici
precreştine, integrată în cultura creştină, include ideea de "naştere, creaţie", dar şi numele unui
personaj al mitologiei româneşti. Bătrânul Crăciun populează legendele apocrife în legătură cu
naşterea lui Isus, ca şi colindele de vestire a sărbătorii în care este înfăţişat ca purtător al
însemnelor cosmice (stele, luceferi, soare, lună): "Cu veşmântu-i mohorât, / Lung mi-i largu în
pământ. / Pe la poale-i polijit, / Pe lai margini mărgărit, / Jur-prejur de mânecele / Lucesc stele
mărunţele; / între doi umeri ai lui / Lucesc doi luceferi; / Dar din faţă ce luceafăr? / Lucea soare
cu căldură. / Dar jos ce mai lucea? / Lucea luna cu lumină" (18, 81).
Folclorul Anului Nou. Tradiţiile populare ale sărbătorii Anului Nou la români sunt foarte
bogate şi variate: semne, vrăji populare, urături, teatrul folcloric "Vasilca", "Semănatul",
"Sorcova". Cel mai răspândit şi mai interesant fenomen, în special în mediul țăranilor agricultori,
este "Urătura" sau "Pluguşorul".
Folcloristul Dumitru Pop spunea că pluguşorul reprezintă pentru agricultură ceea ce
reprezintă "Mioriţa" pentru păstorit. Tradiția aceasta reflectă prin mijloace artistice proprii
munca, traiul plugarilor; textul poetic creează chipul agricultorului, exprimă idealurile,
optimismul acestora. Numirile populare ale obiceiului textului poetic şi ale interpreţilor sunt
multiple. Cel mai răspîndit e termenul "Plug" şi derivatele lui: "Plugul cel Mare", "Pluguşorul",
"Plugurile", "Plugăria" etc. Interpreţii: plugari, plugăraşi etc.
Al doilea termen "Urare" sau ("Urat", "Urătură", "Ureze" etc.) pentru textul poetic al
aceleiaşi numiri pentru interpreţi - "urători". Obiceiul "Uratului" constă în înscenarea originală,
simbolică a aratului în faţa casei felicitate în ajunul Anului Nou. Obiectele folosite la înscenarea
"Pluguşorului" au fost grupate în:
• obiecte ce produc sunete, ce imită zgomotul plugului la arat, cârcel, tălănci, clopoţei (se
puneau la gâtul boilor), biciuri (folosite la mânatul boilor);
• obiecte utilizate în trecut ca mijloc de comunicare la distanţe mari (bucium, corn,
trâmbiţă);
• felurite instrumente muzicale vechi şi noi (fluier, cimpoi, vioară, tobă).
Dar cel mai specific, mai interesant şi foarte bine cunoscut instrument muzical al urătorilor
este "buhaiul". El simbolizează boii ce trag plugul la arat. Funcţia iniţială a naraţiunii simple
despre munca agrară, ce a devenit treptat "Pluguşorul", a fost la început dublă: magică

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

(invocarea roadelor bogate de grâu), şi didactică (transmiterea din generaţie în generaţie a


experienţei de muncă a agricultorilor). E posibil să se fi transformat cu vremea în "Pluguşor"
formele agrare magice ale "Semănatului" ce țin genetic de aceeaşi perioadă istorică a agriculturii
primitive.
Tema importantă, totdeauna actuală, a "Pluguşorului" (munca grea, dar necesară - creşterea
roadei bogate de grâu, producerea pâinii, fară de care nu poate exista societatea umană),
veridicitatea chipurilor artistice (plugarul, fierarul, secerătorii, morarul), expresia idealurilor,
viselor, moralei maselor, artisticul dezvoltat şi în acelaşi timp ţărănesc, simplu însuşit de a se
adapta la condiţiile concret-istorice - toate aceste calităţi au determinat longevitatea creaţiei
populare poetice respective, "urătura" agrară fiind cea mai frecventă şi astăzi.
"Semănatul" şi "Sorcova" sunt două obiceiuri simbolico- magice apropiate între ele, care se
practică din vechime în dimineaţa primei zile a anului. Au aceiaşi interpreţi (copii în fond),
urmărind diferite scopuri (urare de roadă bogată, de trai îmbelşugat, fericit), iar la bază este pusă
"magia contactului". Posedă însă şi trăsături distincte: diferitelor atribuite, texte poetice, arii
diverse de răspândire. El are un pronunţat caracter agrar: simbolizează mai întâi de toate
semănatul diferitor culturi. Trecând pe la casele oamenilor, băieţii, de obicei în grupuri, imită
semănatul plugarilor, aruncă prin casa felicitată boabe de felurite culturi (grâu, secară etc.) şi
rostesc urări specifice de roadă bogată, "vite bune, pace, sănătate, fericire".
Tradiţia aceasta se prezintă ca o continuare a "Pluguşorului", executat în ajunul Anului Nou.
Sorcova ca obiect reprezintă o rămurică (de obicei înmugurită) de un oarecare pom fructifer,
împodobită cu flori artificiale, panglici de diferite culori. Umblă cu Sorcova pe la case copii în
grupuri sau câte unul. Ei lovesc uşurel, ritmic, cu Sorcova peste umărul celui felicitat, rostind
formule scurte, în versuri, ce conţin urări de sănătate, belşug şi fericire.
Însă două tradiţii populare complexe legate în temei de anotimpul iernii, când oamenii sunt
ocupaţi cel mai puţin cu treburi agricole şi păstoreşti sunt: şezătoarea şi claca. În cadrul lor se
interpretează folclor variat (cântece, snoave, bancuri, cimilituri etc.).
Folclorul primăverii include tradiţii ce însoţesc începuturile unor anumite acţiuni ale
agricultorilor, îngrijitorilor de vite, de păsări, albine; formule, descântece, povestiri cu ocazia
curăţirii pomilor, butucilor, ieşirii la arat, scoaterii vitelor la păşune, punerii cloştelor pe ouă,
scoaterii stupilor în prisacă şi a altor lucrări gospodăreşti.
Folclorul verii şi al toamnei. În lunile de vară ţăranii sunt foarte ocupaţi cu muncile
agricole, căci, după cum spune proverbul, "Va veni iarna, te va întreba ce-ai făcut vara". Situaţia
aceasta determină numărul relativ scăzut al sărbătorilor şi, în general, al tradiţiilor de vară.
În timpul prăşitului feluritelor culturi cei în vârstă, având experienţă, îi povăţuiesc pe tineri,
le spun Paremia frumoasă, ușor de memorizat şi plină de înţelepciune; "Desul umple fesul",

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

"Răul umple carul". Grijile principale ale agricultorilor în lunile de vară au fost întotdeauna
recoltarea la timp; calitativă a cerealelor coapte. În dependenţă de faptul acesta, tradiţiile
importante ale verii se grupează, în temei, în jurul momentelor menţionate. Astfel avem:
• Datini ale chemării ploii de vară pe timp de secetă: "Caloianul „ , "Paparuda".
• Datini ale Solstiţiului de vară, la începutul şi la sfârşitul secerişului: "Drăgaica", "Ultimul
snop".
Cele mai interesante şi, totodată, mai arhaice tradiţii simboloco-magice, care urmăresc
scopul recoltării roadei, sunt ritualurile de invocare a ploii pe timp de secetă "Caloianul" şi
"Paparuda„ , care îşi trag originea încă din perioada agricultorilor primitivi.
Cea mai importantă sărbătoare la români ca şi la majoritatea popoarelor europene, este
Solstiţiul de vară (21 - 22 Iunie), numita (24 Iunie 17 Iulie) ziua naşterii Sfântului Ioan
Botezătorul. În popor sărbătoarea se numeşte "Sânzienii" ori "Zânzenii". Tradiţiile Solstiţiului de
vară sunt o sinteză a reminiscenţelor câtorva culte precreştine: al soarelui, focului, apei,
plantelor.
În zorii zilei oamenii se urcau pe dealuri mai aproape de soarele dătător de viaţă, ca să
observe răsăritul lui şi să i se închine. Conform credinţelor populare, răsăritul soarelui în această
zi e neobişnuit. La sfârşitul lui iunie, când multe plante sunt în floare, se crede că unele posedă
calităţi curative deosebite, anume în zilele de 24 Iunie - 17 Iulie.
Obiceiurile tăierii ultimelor spice, coacerii "ultimului snop", aducerii lui cu cântece ritualice
în sat sunt asemănătoare la majoritatea popoarelor europene. Tradiţiile calendaristice contribuie
la educarea tinerei generaţii în spiritul dragostei faţă de muncă, faţă de omul muncitor. Din
bogatul fond al creaţiei populare, în care unde mai amplu e reflectată munca şi mai pe larg, e
prezentat omul în procesul muncii, fac parte pe lângă obiceiurile calendaristice de muncă,
proverbele, ghicitorile, legendele, poveştile etc., adică tot ce numim, într-un cuvânt, folclor.
Proverbele şi zicătorile. Izvorâte din experienţa de viaţă a generaţiilor precedente, create de
anonimii filozofi, proverbele şi zicătorile au ajuns să exprime "stropi concentraţi de înţelepciune"
(B. Istru), adevăruri general-umane, aprobate de toţi vorbitorii limbii noastre de-a lungul
secolelor. Proverbele plac şi surprind prin gândurile profunde, observaţiile subtile asupra naturii
şi vieţii umane sub toate aspectele prin exteriorizarea plastică a ideilor. Ele sunt accesibile şi pot
fi lesne realizate în uzul cotidian oral de oricine, pot fi organic integrate în actul de comunicare-
verbală. Una din particularităţile principale ale proverbelor şi zicătorilor o constituie laconismul
formal îmbinat cu un conţinut de idei profunde.
Proverbele sunt creaţii de dimensiuni reduse, izvorâte din experienţa de viaţă a maselor ce
redau în mod concis, sub forma unor expresii finite din punct de vedere gramatical şi logic, con-
statări, aprecieri, poveţe, sfaturi cu valoare general recunoscută. Ele circulă atât pe cale orală, cât

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

şi scrisă. Din punct de vedere funcţional, proverbele au menirea să plasticizeze gândul expus.
Cele mai multe proverbe au sens direct şi figurat. De exemplu: "Să nu te apuce iarna fără pânză,
şi fără brânză", "Omătul oprit iarna, aduce mulţi snopi vara".
Zicătorile sunt expresii figurate fără sens finit, fund folosite și anumite contexte, ele
limpezesc sensul. Ele au menirea de a conferi enunţului oral sau scris expresivitate şi plasticitate.
Una este să spui că cineva n-a izbutit să facă ceva, şi alta e să zici că a nimerit cu oiştea în gard.
Iar pentru a sublinia că cineva stăruie într-un lucru fară rost, se spune, cu ironie, că "duce lemne
în pădure„ sau "cară apa la fântână". Proverbelor şi zicătorilor, pe drept cuvânt, li se mai spun:
cuvinte adevărate, vorbe cu tâlc, vorbe înţelepte, vorbe din bătrâni, vorbe vechi.
Proverbele şi zicătorile rezultate din procesul de cunoaştere a mediului înconjurător şi a
relaţiilor lui obiective demonstrează o atitudine dialectică a maselor populare faţă de realitate.
Oamenii muncii, în special agricultorii, au formulat paremii, care s-au dovedit viabile peste
secole. Şi de fiecare dată ei au pornit anume de la interesele şi aspiraţiile lor. Pământul este privit
ca principalul izvor de hrană. Despre el se vorbeşte cu mare dragoste: „În pământul negru pâine
albă se face", "Lucrarea pământului - izvor de bogăţie".
Este subliniată şi ideea că roada depinde de depunerile atmosferice. Concluziile acestea au
fost făcute pe baza observaţiilor: "Până nu tună, nu se adună", "Ploaia din mai face mălai ",
"Când plouă în luna mai, plugul e de aur", "Pe secetă mare îi bună şi grindina". Ele conţin, de
asemenea, şi sfaturi: "Ară, macină, mănâncă", "Arvunează la vreme pe fericita muncă", "Cine e
iarna la ogor e şi vara la obor", "Are ochi, mâini şi picioare /Poate munci cu sudoare", "Cine tace
mai multă treabă face". Proverbele şi zicătorile ne vorbesc despre necesitatea de a munci şi
munca e privită ca un izvor de sănătate, belşug, voie bună: "Cine nu munceşte n-are", " Munca te
ridică, lenea te strică", "Munca îl întăreşte pe om", "Munca este o comoară", "Munca te întăreşte,
lenea te ofileşte", "Munca e Blagoslovită, când te ţii de ea, ai pită". Proverbele şi zicătorile nu
numai că propun soluţii ințelepte celor ce nu-nţeleg de băţ, nici de cuvânt, ci "sunt vorbe de duh
foarte lecuitoare". Leacul lor este satira aspră, sarcasmul, dar şi sfaturile şi vorbele cu tâlc.

2.3. Dragostea faţă de muncă (hărnicia) - calitate fundamentală a discipolului


Pomind de la ideea, că munca este scop şi mijloc de educaţie, dragostea de muncă, hărnicia
sunt o urmare a educaţiei. În popor pregătirea pentru muncă, capacitatea şi dragostea de muncă,
constituie calitatea fundamentală de apreciere a omului şi, în genere, a valorii ca atare. Educaţia
prin muncă, în concepţia poporului, joacă un rol determinant. După cum în ştiinţa pedagogică
diferite modalităţi şi procedee educative sunt axate pe cel educat, tot aşa şi în cea populară -
diferite forme şi aspecte educaţionale sunt bazate pe educaţia prin muncă. În afara muncii nu
poate fi concepută nici educaţia morală, nici educaţia fizică, nici cea intelectuală şi estetică. De

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

aceea unii autori, pe bună dreptate, consideră pedagogia populară drept o pedagogie a muncii. De
cum se naşte copilul, nimereşte într-o lume a muncii, care e practicată de părinţi şi alţi educatori
din popor. Cântecele de leagăn nu sunt lipsite de tematica muncii:
Haide liuliu, dragul mamei,
Scumpul mamei, bunul mamei,
Haide liuliu cu mama,
Că mama te-a legănă,
Şi din gură ţi-a cânta,
Ţi-a cânta încetişor,
Să-i fii mamei de-ajutor,
Cu tine mă zăbovesc
Şi lucrul nu mi-l gătesc,
Dragul mamei, dormi în pace,
Doară lucrul mi l-oi face (75, 37).
Printr-o simplă interpretare, mama redă o viziune asupra viitorului său ajutor. La început
cântecul de leagăn doar îi linişteşte pe copilaş cu melodia şi ritmul uniform.
Melodia treptat calmă, duioasă şi mişcările ritmice în tactul legănatului devin pentru micuţ
foarte plăcute, aşteptate în timpul odihnei.
Prin intermediul acestor cântece, mamele se străduiesc să contribuie la formarea în
conştiinţa celor mici a unor calităţi general-umane: dragostea faţă de muncă, stima faţă de
muncitori și, mai ales, le insuflă o mare speranţă, pruncul crescând va fi primul ajutor al
părinţilor.
Haide liuliu, băieţel,
Dragul mamei, mititel,
Doară-i creste mărişor
Să fii mamei de-ajutor.
Haide nani, palicaş,
Dragul mamei fecioraş,
Doar îi creşte mai degrabă
Să fii tatei bun de treabă. (Folclorul copiilor, .ub redacţia lui V.A.Cirimpei, Chişinău, "Ştiinţa",
1978, p. 35)
Cântecele de leagăn sunt diverse. Conţinutul, maniera interpretativă, ritmică, şi mijloacele
artistice au apărut în legătură strînsă cu viaţa poporului. Părinţii îşi vedeau sensul vieţii şi în
copiii lor, în educaţia lor aleasă, în bunăstarea vieţii acestora, fericirea lor depindea viitorului

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

fericit al copiilor. Cântecele de leagăn sunt profund umane, optimiste, exprimă grija celor maturi
faţă de buna dezvoltare a urmaşilor pentru a creşte schimbul de mâine al părinţilor.
Nani, nani, hulubaş
Să adormi în pat de flori,
Să dormi dulce până-n zori,
Căci atât cât vei dormi,
Maica somnul ţi-a păzi,
Visuri blânde să visezi,
Calea vieţii s-o urmezi,
Calea vieţii însorite,
Fie-ţi soarta fericită! (Folclorul copiilor, p. 43)
În imaginile îndepărtate ale copilăriei, reținute de memoria generațiilor, anume așa apare
imaginea mamei. Copleșită de treburile casei, îngrijind de copii, muncind fără preget pentru toți,
pentru casă, în unele cântece de leagăn este redat un tablou integru al viitoarei vieţi de plugar,
aşa cum o visau familiile patriarhale ţărăneşti:
Dragul mamei pui de peşte,
Haide liuliu şi-adormeşte,
Să te poată mama creşte,
Să te crească mărişor,
Să fii mamei de-ajutor
Şi tăticăi de mult spor,
Să scoţi boii din ocol
Pe Prian şi pe Bujor,
La jug să mi-i înjugi
Şi la plug sa mi te duci.
Boii că mi-i înjuga
Şi cu tata că-i ara... (Folclorul copiilor, p. 36)
Aşadar, cunoaşterea şi utilizarea posibilităţilor pe care le oferă fenomenul pedagogiei
populare în educarea hărniciei din fragedă copilărie, permite de a organiza în mod argumentat,
psihologic strategia şi tactica procesului educaţional. E un început de muncă al familiei din trecut
care nu putea să viseze la un alt viitor pentru copii, decât acela de a-i vedea cât mai curând in-
cluşi în munca casnică şi acea a câmpului, mai întâi ca ajutor "al mamei" şi "tăticăi", iar apoi -
independenţi, oameni de omenie, muncitori creduli ai pământului.

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

Nota de melancolie, care se degajează mai din toate cântecele de leagăn, reflectă şi viaţa
grea a familiei ţărăneşti din trecut. Dar familia înfruntă cu bărbăţie greutăţile, în ea domnea o
atmosferă de dragoste, înţelegere, grijă şi respect reciproc.
Deosebit de preţioasă, în acest sens, este literatura paremică (zicale, proverbe, maxime).
Într-o formă concisă, sugestivă, uşor de reţinut ea exprimă gânduri profunde despre munca şi
valoarea ei, precum şi îndemnuri de muncă adresate generaţiilor în creştere. Desigur, aceasta se
face la o vârstă când copilul a atins un anumit nivel de dezvoltare.
"Vrednicia fără înţelepciune - ca o frumuseţe fară ochi".
2.4. Educarea hărniciei ca idee centrală a proverbului şi poveştii
La toate popoarele educaţia prin muncă comportă o valenţă pedagogică deosebită găsindu-şi
expresie şi în proverbe.
Cercetările folcloriştilor E. Junghietu, N. Băieşu demonstrează că primele elemente ale
educaţiei prin muncă a generației în creştere îşi au rădăcini în timpurile străvechi.
Experienţa istorică şi pedagogică a poporului ne-a sugerat că munca (agricultorului,
crescătorului de animale, meşteşugarului etc.) e o condiţie obligatorie în dezvoltarea morală,
intelectuală şi fizică a personalităţii.
Astfel de proverbe cum sunt:
"Munca sfinţeşte locul" sau "Pâinea nu vine singură la tine", transmiţând acest gând major
de la generaţie la generaţie, subliniază caracteristici specifice muncii cu abnegaţie izvorând din
înţelepciunea poporului, oferind procedee şi mijloace de instruire ale copiilor şi tineretului.
Analizând munca ca factor moral, poporul sesizează, de rând cu bunăstarea materială,
satisfacţia morală. "Munceşte astăzi, ca sa mănânci mâine", "Lucrarea pământului este izvor de
bogăţie", "Omul muncitor e ca un pom roditor" (114, 49).
Din complexitatea de idei privind educaţia prin muncă pe prim-plan se situează mesaje
importante ale muncii. Prin intermediul proverbelor, zicătorilor despre muncă, poporul cultivă
aşa calităţi morale ca: simţul valorii umane, hărnicia, perseverenţa, continuitatea, simţul datoriei
şi al responsabilităţii pentru finisarea unui lucru început:
"Gospodarul are o singură mândrie - munca", "Nu lăsa lucrul de azi pe mâine, că aşa şi
rămâne", "Cine începe bine sfârşeşte frumos", "Omului cu sârguinţă toate-i sunt cu putinţă",
"Omul harnic scoate pâinea din piatră seacă", "A lucra cât patru".
Trândăvia, lenevia totdeauna au fost condamnate de popor, fiind străine neamului: "Munca
aduce bogăţie, iar lenea sărăcie", "Numai cu vorba nu se face ciorba", "Mura nu cade din cer",
"Cine vara n-are minte iarna nu gustă plăcinte", "Nimic nu se ia din drum", "Pâinea nu vine
singură la tine", "Somnul peste măsură este fratele morţii", "Oala nu se umple cu vorba".

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

Dimpotrivă, hărnicia, consimţământul de a îndeplini orice muncă se consideră în popor una


dintre cele mai preţioase calităţi, care trebuie educate la copii prin intermediul meşteşugurilor şi
profesiilor.
Ideile pedagogiei populare ne demonstrează cu prisosinţă despre rolul muncii în viaţa
poporului (omului). Generaţiile mai în vârstă îtotdeauna au manifestat şi manifestă o mare grijă
pentru a trezi interesul generaţiei în creştere faţă de muncă: "Omul cu meşteşug trăieşte din
belşug", "La nevoie meşteşugul te hrăneşte", "Meşteşugul cere vreme, învăţătură şi răbdare",
"Nimeni nu se naşte meşter", "Dacă nu-i lucra, foametea-i gata", "Tot ţiganul îşi laudă ciocanul",
"Sfârşitul laudă începutul", "A fi născut în zi de lucru", "A se da în vânt după lucru", "Toporul
fără coadă nu taie".
Considerând munca ca factor primordial în dezvoltarea fizică şi în perfecţionarea morală a
generaţiei în creştere, poporul nu s-a limitat numai la aprecierea muncii, ci şi la rolul ei social.
Poporul a creat un sistem original de educaţie prin muncă, care a inclus în sine realizarea unor
sarcini concrete, caracteristice neamului: "Munca bună mult adună", "Cu hărnicia se alungă
sărăcia", "E greu de câştigat mămăliga", "Acul este mic, dar scumpe haine coase" (114, 148-
150).
În conştiinţa poporului omul muncii îşi motivează activitatea: "La treabă se vede omul ce
poate", "Pomul după roadă se cunoaşte", "Cine-i harnic şi cuminte sărăcia nu-1 mai prinde"
(114,149).
Realizând aceste sarcini ale educaţiei prin muncă, poporul le-a insuflat copiiilor dragostea
faţă de muncă, ridicându-le conştiinţa până la înţelegerea importanţei şi necesităţii de a munci,
educând în acelaşi timp repulsie faţă de trândăvie, faţă de satisfacerea necesităţilor prin munca
altora: "Mai bine cu sapa în mână decât cu mână întinsă la milă", "Cine nu lucrează - nu
mănâncă", "Ce poţi face singur, nu aştepta să-ţi facă alţii", "Cel ce doarme rămâne cu dinţii la
stele"( 114,105).
Vorbind despre educaţia prin muncă poporul avea în vedere nu numai munca fizică, dar şi
cea intelectuală: "Omului cu învățătură îi curge miere din gură", "Învăţătura îi cea mai bună
avuție", "Mai bine un gram de minte decât o ocă de noroc", "Ştiința este hrana sufletului". (114,
157)
Poporul a acordat o mare atenţie deprinderii tineretului cu în- ili plinirea sarcinilor de bazate
pe munca ajutorul reciproc şi solidar, realizând interesele unice de muncă: "Unde-i unul, nu-i
putere, unde-s mulţi puterea creşte", "Unde sunt mâini multe, lucrul merge mai bine", "Ce nu
poate face un singur om, fac mai mulţi împreună", "Nu poţi ajuta pe acela care nu vrea singur să
se ajute", "Trăieşti pentru oameni şi oamenii pentru tine" (114, 98).

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

Prin creaţia sa poetică poporul i-a insuflat generaţiei în creştere că anume oamenii simpli,
masele muncitoare sunt acea putere, care transformă natura înconjurătoare: "Poporul e lumina
pământului", "Poporul le poate pe toate", "Cum a hotărât poporul, aşa va fi", "Glasul poporului
este cea mai mare putere".
Copiilor încă din fragedă copilărie, trebuie să le fie formată deprinderea de a îndeplini o
însărcinare concretă în folosul altora. Fără conştientizarea acestei caracteristici de bază munca se
transformă în joacă şi nu are nici o importanţă în procesul educativ.
Scopul acestei etape de pregătire psihologică a copilului constă în a-1 ajuta să înţeleagă care
este importanţa muncii în viaţa omului (care, de fapt, 1-a creat pe acesta), de a-i insufla dragostea
pentru acest proces şi de a-1 deprinde de mic cu activitatea fizică (înţelegând clar şi just rostul
acesteia).
Dintre speciile folclorice menţionate mai sus, un rol esenţial îi revine poveştii:
• Poveştile fantastice. În majoritatea poveştilor fantastice toate succesele obţinute de eroii
centrali se datoresc anume muncii (cu excepţia cazurilor în care sunt prezente forţele
supranaturale şi obiectele fermecate).
"Acolo dracul a început sa-i puie la munci din cele mai grele, pe sărmanul Dafin. Foame,
nesomn, chinuri şi nevoi. Acolo a învăţat băiatul fel de fel de limbi, până şi limba păsărilor şi
animalelor şi tare i-au mai prins bine pe urmă".
Ideea centrală a acestei poveşti ar fi următoarea:
"Nimic nu-i fără osteneală şi numai sârguinţa e mama norocului". Datorită hărniciei sale e
îndrăgită de copii şi eroina principală din povestea: "Fata moşneagului şi nucul din gradină", fata
cea harnică. Anume pentru hărnicie, răbdare şi bunătate ea a fost răsplătită de nucul din gradină.
Nucul, fermecat i-a ajutat să devină fericită pentru o viaţa întreagă.
"Tu să deretici în casă, să dai la pasări, să faci mâncare, când vom veni noi, să fie totul pus la
cale - cu mâncare nici rece, nici fierbinte, iar apoi să te aşezi să alegi macul de mălai şi mălaiul
de mac...
Aşa o mână hârca de babă de la o muncă la alta, de nu mai ştia sărmana fată de odihnă" (Fata
moşneagului şi nucul din grădină...).
Citind sau ascultând astăzi o poveste, mâine alta, copilul până la urmă ajunge să înţeleagă că
anume munca îl înfrumuseţează pe om şi omul căruia îi e dragă munca întotdeauna e stimat şi
apreciat de către cei din jur.
• Poveştile nuvelistice. O mai largă răspândire capătă elementul educaţiei prin muncă în
poveştile nuvelistice, ce reflectă unele crâmpeie reale din viaţa cotidienă, printre care un loc
deosebit îl ocupă procesul muncii. De o adâncă semnificaţie sunt pătrunse binecunoscutele
parabole de tipul: "Comoara", "Trei feciori", "Ulciorul cu galbeni", "Comoara îngropată în

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

vie" etc., în care poporul aprobă şi se închină în faţa muncii (ca un vechi ritual, ca mijloc de
existenţă şi continuitate).
"După înmormântare băieţii s-au apucat de săpat grădina laolaltă, adânc şi mărunţel.
Pământul bine săpat şi udat le-a adus roadă bogată".
"În cele din urmă şi-au dat seama că acea comoară pe care o căutau a fost grădina, comoara
care, prin muncă, a devenit folositoare omului în viaţă" (Trei feciori).
Aceasta e şi ideea principală a parabolei: "Munca îţi aduce bogăție, iar lenea - sărăcie",
"Munca bună mult adună".
Aceiaşi idee e reluată şi în povestea "Omul ce-şi caută norocul". Se afirmă ideea că omul nu
poate să aştepte să-i vină norocul pentru a scăpa de sărăcie.
Zise aşa: "Noroc fiecare om are, dar în traistă nu-i pune, până ce nu-i lucra şi nu te vei
zbuciuma. "Copilul trebuie să înţeleagă adevărul, că norocul vine la om doar ca o răsplată pentru
truda sa.
O situaţie similară este şi în povestea "Duşmanii şi prietenii" Omul care n-a fost pus la nici o
muncă tot strigă: "Nu-i noroc şi pace".
Însă, pornit la drum, în timpul călătoriei se schimbă complet, căci: "Şi-a făcut ciomag,
trudă", "Şi-a făcut încălţăminte din coajă de tei - trudă..." etc.
Până la urmă înţelege care e esenţa norocului. Nimic nu-i fără muncă - aceasta şi e învăţătura
poveştii.
În opoziţie cu poveştile până acum citate apar o serie de lucruri în care e criticat un astfel de
viciu, cum ar fi lenea omenească. De exemplu povestea: "Tata cu trei feciori", "Lenea", „Despre
o nevastă alintată" etc.
Ea casa va mătura
Şi blidele va spăla,
Şi cuptorul vi 1-a unge,
Şi vitele le-a mulge.
(Colinda "Malanca". Poezia obiceiurilor calendaristice, Alcătuirea, introducerea şi
comentariile de N.M Băieşu. - Chişinău: Ştiinţa, 1975, p. 212)
Acesta erau în linii generale dezideratele educaţiei prin muncă, ce trebuiau însuşite de copiii
din familiile de ţărani în procesul participării lor la muncă. Ele se schimbau de la o epocă la alta,
de la o formaţie istorică la alta, dar esenţa e aceeaşi.
Adeseori auzim de la copil următoarele mărturisiri: "îmi place Făt-Frumos (sau alt personaj),
pentru că este puternic, e viteaz, curajos şi învinge întotdeauna răul".

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

Prin descrierea puterii, curajului eroului central din poveste, educaţia prin muncă urmăreşte,
în fond, două scopuri: fortificarea sănătăţii şi dezvoltarea forţei fizice a copilului, ambele nece-
sare pentru viitor.
Poveştile şi snoavele, cântecele şi jocurile, glumele şi vorbele de spirit erau menite să susţină
în temei viociunea şi atmosfera de hărnicie.
În acest sens, considerăm binevenite vorbele cu tâlc ale lui Anton Pann:
Despre învăţătură iarăşi
Orice fel de meserie
Nu e rău omul să ştie.
Şi
Meşteşugul vreme cere,
Nu să-nvaţă din vedere.
Iar la alte,
Pe tot omul în viaţă
Patimile îl învaţă.
De aceea mulţi zic:
De multe în lume am dat
Şi tot nu m-am învăţat,
Dar
Cine a mâncat papară
Ştie dulce-i ori amară.
Iar cel ce
Lapte fiert 1-a opărit,
Suflă şi-n cel covăsit.
Ca
Cât să-ţi asculţi glasul gurii,
N-ai ce să-i mai faci naturii.
Cum a zis una:
Ştiam să cos eu odată,
Când eram la mama fată,
Că mama acu-nfibgea
Şi mâna mea îl trăgea.
Alt prost a zis iar
Asta moş Ion o ştie,
Pe el să-1 chemăm să vie,

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

C-a fost o dată la mori


Şi în târg de două ori,
Dar nu trebuie să râdem, că
Dumnezeu cum i-a plăcut
Şi buni, şi răi a făcut.
Olarii dintr-un pământ... (102, 53)

2.5. Cerinţe faţă de educaţia prin muncă


Noi credem profund în forţa de înnobilare a muncii. Copilul care depune o parte din sufletul
său în munca pentru oameni şi găseşte în aceasta o desfătare personală, nu mai poate deveni un
om rău.
De la apariţie şi până în zilele noastre pedagogia populară le educă copiilor hărnicia,
respectul faţă de oamenii muncii. Aceasta a fost şi rămâne să fie una din problemele ce-1
preocupă pe om în mod deosebit.
E semnificativ faptul că poporul uneşte într-o singură expreie "om de treabă" două sensuri:
om al muncii şi om cinstit. Expresia "a avea băieţi (fete) de treabă", înseamnă a avea copii de
lucru, care ştiu să muncească, deci, fac treabă.
"Om de treabă" mai înseamnă şi om cinstit, cuminte, bun, sincer etc. Contopirea într-o
singură expresie a noţiunilor de om al muncii şi om cinstit demonstrează o dată în plus că
poporul nostru n-a putut concepe cinstea şi alte calităţi morale în afara muncii de mediul muncii
şi de aceea aceste trăsături nu le-a putul atribui decât oamenilor muncii. După cum se ştie,
copiilor le este proprie tendinţa de a crea, de a făuri, de a aspira la participarea activă în
activitatea de muncă a adulţilor. Aceste intenţii apar, desigur, în perioada timpurie a copilăriei şi
la început se manifestă în timpul jocurilor. Aici e momentul oportun să avem anumite cerinţe
faţă de organizarea jocului care presupune un prilej de manifestare a potenţialului creativ al
creaţiilor copiilor.
Dar, spre regretul nostru, natura nu-1 înzestrează pe om cu nici un fel de cunoştinţe,
deprinderi practice de muncă, metode de activitate. Copilul mic nu ştie şi nu poate face nimic.
Diferenţa dintre copii constă în faptul că natura îi înzestrează cu aptitudini potenţiale diferite
pentru cutare sau cutare activitate.
Bunăoară, există deosebiri individuale înnăscute în ceea ce priveşte vocaţia şi, în funcţie de
aceasta, unii oameni pot avea un avantaj faţă de alţii în ceea ce priveşte posibilităţile de a însuşi o
anumită activitate şi, în acelaşi timp, ei pot fi absolut inapţi în ceea ce priveşte posibilitatea de a
însuşi o altă activitate. Astfel, un copil cu predispoziţii favorabile pentru dezvoltarea aptitudinii
muzicale, având şi alte condiţii la fel de favorabile, se va dezvolta mai repede în domeniul

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

muzicii şi va realiza mai mult decât un altul, care n-are aceste aptitudini. În acest sens oamenii
nu sunt egali în ce priveşte dezvoltarea aptitudinilor lor. j De aceea poporul în activitatea sa de
organizare a vieţii copilului, mai ales în cadrul jocului, ţinea cont de accesibilitatea
însărcinărilor, aptitudinilor şi deprinderilor.
Însă trebuie să luăm în considerare faptul că vocaţia şi aptitudinile pentru o anumită
activitate nu se manifestă întotdeauna din fragedă copilărie, de aceea e contraindicat să-1
dezvoltăm pe copil numai într-o singură direcţie, doar din simplul motiv că manifestă interes
spre o anumită muncă sau gen de activitate, în felul acesta îi răpim timpul şi forţele necesare
pentru un alt domeniu de activitate, care este o cerinţă dintre cele mai importante în organizarea
educaţiei prin muncă a copiilor mici.
În fragedă copilărie copiii nu se orientează în timp, începând a percepe timpul în cadrul
activităţii sau a acţiunilor proprii. Ei învaţă a percepe timpul pornind de la ceea ce reuşesc să
îndeplinească în decursul unui anumit interval de timp, acest factor constituind o altă cerinţă în
organizarea muncii copilului în cadrul diverselor activităţi.
Exisiă o legătură directă între jocuri şi munci în traiul oamenilor, în special al celor de la
ţară. E convingătoare afirmaţia psihologului şi filozofului german V. Vundt: "Jocul este munca
unui copil". Nu există nici o formă de joc care nu ar fi avut drept model, intr-un fel sau altul, o
ocupaţie serioasă, care se înţelege de la sine, o precedează în timp (64, 82).
Jocurile populare ale copiilor sunt foarte variate din mai multe puncte de vedere, cum ar fi
vechimea, tematica, zonele de circulaţie etc. B.P. Hasdeu scria: "Unele sunt obişnuite într-un loc,
altele în altul, din care seamă răsfrâng într-un mod foarte curios diferite epoci din istorie".
Folclorul copiilor conţine multe şi variate jocuri. Ele se impart în următoarele trei grupe:
• Jocuri individuale, tipice pentru copiii de vârstă mică: " De-a calul", "Titirezul" etc.
• Jocuri în grup, practicate mai mult de copiii de vârstă medie. Sunt cunoscute circa o sută de
subiecte ale creaţiilor populare de felul acesta. Tematica lor e munca oamenilor de la ţară,
mai ales, în trecut, îngrijirea animalelor, păsărilor, plantelor: "Capra", "Oile şi lupul",
"Gâştele şi lupul", "De-a puia-gaia", "Bostăneii", "Harbujeii" etc.
• Cu timpul, unele jocuri au căpătat caracter sportiv (jocuri cu impărţire pe echipe): "Podul de
piatră", "De-a ţara".
• Dansuri: "Alunelul", "Într-un coş cu viorele", "Rotundă-i cununa" etc.
Ternatica jocurilor vorbeşte despre faptul că cele mai vechi sunt despre muncă.
La toate popoarele autorii celor mai multe jocuri sunt adulţii. Ca şi în alte cazuri ale creaţiei
populare, multe jocuri erau practicate, la început, de cei maturi, cu diferite ocazii (şezători, clăci,
priveghiuri, sărbători calendaristice), dar treptat au trecut in mediul celor mici: "Batista",
"Cureluşa", "Lima", "În propice", "De-a mijatca", "De-a poarca" etc.
Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

Deși unele jocuri provin din anumite localități, ele au circulație generală în mediul rural. S-
au înregistrat, totodată, și jocuri cu subiecte internaţionale, ca de exemplu: "Baba-oarba", "Batis-
ta", "De-a mijatca", "Mâţa şi şoarecele", "Gâştele şi lupul".
În zilele noastre sunt în uz cele mai multe jocuri tradiţionale, satisfăcând în cea mai mare
parte necesităţile generaţiilor în creştere, felul lor de a vedea lumea, de a se distra, de a crea. În
acelaşi timp, din creaţiile vechi dispar treptat elementele ce ţin de epocile trecute.
Jocurile îmbină mai multe elemente: mişcare, poezie, cântec, numărătoare - toate
contribuind la dezvoltarea, armonioasă a celor mici. În primul rând, e de subliniat rolul lor
instructiv- cognitiv.
Din jocuri, cei mici află lucruri interesante despre lumea vegetală şi animală, despre traiul şi
munca oamenilor. Este semnificativ, în sensul acesta, jocul „Bostăneii" în care se redă munca
practicată la cultivarea plantei respective. Se menţionează că mai întâi se ară pământul, apoi se
seamănă, se prăseşte; planta răsare, creşte, înfloreşte, fructul se coace, fiind bun pentru mâncare.
Jocurile care au drept scop dezvoltarea intelectuală a copiilor îi deprind să gândească corect
şi promt, să fie atenţi.
Un mare efect în educarea fizică a celor mici au jocurile sportive. Practicând la aceste jocuri,
mişcările devin rapide, îndemânatice, exacte: "Noi avem castel frumos", "Soldaţii", "De-a
mijatca". Unele jocuri includ în mod special şi felurite antrenări ale forţei fizice: "Podul de
piatră", "Lupul în beci" etc.
Multe jocuri conţin lupte competitive. Există aici un scop, asupra căruia e concentrată toată
atenţia jucătorilor. Bunăoară, în jocul "Gâştele şi lupul" gâştele trebuie să fugă, ca să nu le prindă
lupul; în jocul "De-a puia-gaia" rolul hultanului e ca să fure puii, iar al cloştii - să-i apere. Lupta,
competiţiile le trezesc jucătorilor emoţii atât pozitive, cît şi negative. Astfel, ei se bucură când
şoarecele nu nimereşte în ghearele mâţei, iar când acesta este prins - îl compătimesc.
Poporul spune că omul înfrumuseţează pământul, deoarece făureşte, face descoperiri, scrie
versuri, compune muzică, seamănă şi strânge roade, creşte şi educă copii. De aceea subliniem că
ea, această operă, pedagogia populară, o vede în formula "joc-creaţie-viaţă". În procesul acestor
două forme de activitate, ce formează personalitatea copilului, observăm unele şi aceleaşi
elemente, în lipsa cărora nu poate exista nici munca adevărată, nici jocul educativ. Faptul cel mai
interesant este că elementele mai importante ale muncii creatoare sunt concentrate în jocuri, iar
tot ce este necesar jocului se află în sfera muncii. Poporul demult a descoperit specificul acestui
fenomen, care a şi determinat tendinţa de a îmbina cele două procese - condiţie necesară pentru
dezvoltarea copilului, care, de fapt, simte o atracţie deosebită faţă de jocuri, însă nu întotdeauna
se comportă în aşa fel şi faţă de muncă.

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

Această necesitate se educă mai uşor cu ajutorul elementelor de joc, în acest sens e important
a nu supraîncărca jocul cu însărcinări de muncă, folosind-ul doar ca un mijloc de dezvoltare a
activismului copilului.
O altă cerinţă faţă de muncă constă în dezvoltarea imaginaţiei, care poate fi concepută în
cadrul jocului pe roluri. Anume în cadrul acestei activităţi sunt create posibilităţile necesare
pentru dezvoltarea fanteziei şi creaţiei copilului. La început, în cadrul jocului, el substituie un
obiect cu altul, mai apoi copilul apare în diferite şi numeroase roluri.
Astfel, poporul de-a rândul secolelor a închegat un sistem de educaţie prin muncă.
Evidenţa particularităţilor de vârstă şi a deosebirilor individuali de sex presupune
accesibilitatea realizării activităţilor de muncă.
Copiii de ţărani, deja de la vârsta de 10-12 ani, erau în stare să îndeplinească diferite munci,
îi ajutau pe părinţi, munceau împreună cu ei. Copiii erau încadraţi în lucrările de câmp (la arat,
boronit, semănat, recoltarea roadei), astfel fiind pătrunşi de importanţa muncii pământului, de
munca părinţilor care stă la temelia societăţii umane. Acest moment e surprins în fragmentul din
urătura de mai jos:
"Dacă n-ar fi plugul să plugărească,
N-ar fi nici boierii să boierească;
Nici negustori să negustorească,
Nici împăraţi să împărăţească" (20, 34).
În felul acesta, tinerele generaţii de plugari însuşeau un număr enorm de deprinderi în cadrul
muncii. Îndrumarea şi controlul din partea celor maturi este una dintre cele mai principale
cerinţe, ale educaţiei prin muncă. Fără respectarea acestor cerinţe este imposibilă organizarea
corectă a muncii copiilor. Educatorul organizează acest proces în conformitate cu interesele
familiei şi ale altor grupuri sociale de copii. În ultimă instanţă, iniţiativa copiilor în muncă
depinde de experienţa celor mai în vârstă, care trebuie să le formeze aşa calităţi cum sunt
orientarea şi operativitatea.
Prin intermediul lor, copiilor li se formează obişnuinţa de a subordona conduita unor sarcini
pe care le înţeleg. Ei pot, de exemplu, să-şi întrerupă jocul când sunt chemaţi de adulţi, să plece
de la televizor sau să renunţe la un obiect oarecare oferit de cineva, dacă mămica dezaprobă
aceasta cu privirea, să stea liniştit ca să nu-i deranjeze pe ceilalţi şi multe altele. Înţelegerea
cerinţelor adulţilor faţă de conduita lor (în ospeţie, acasă sau în locurile publice) le permite
preşcolarilor, în decursul unui anumit timp, să se concentreze asupra îndeplinirii sarcinilor, să-şi
subordoneze conduita regulilor acceptate.
Iată de ce e important ca orice copil, până a fi şcolarizat, să aibă obligaţii în conformitate cu
vârsta lui şi să poarte răspundere pentru îndeplinirea lor.

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

Practica ne demonstrează că dacă copilul până a merge la şcoală a avut acasă anumite
îndatoriri accesibile pentru el, atunci va putea fără prea mare efort să treacă de la un joc
interesant la pregătirea temelor, care sunt întotdeauna interesante, va putea, fără ca să i se
amintească de mai multe ori, să îndeplinească indicaţiile învăţătorului, nu se va distrage de la
cele ce se întâmplă în clasă, uitându-se prin geam sau amintindu-şi emisiunea de ieri, nu va uita
ce teme are de pregătit pentru a doua zi. Într-un cuvînt, el poate să-şi ordoneze într-o măsură
suficientă conduita, ca să poată îndeplini cerinţele pe care i le pune în faţa lui şcoala.
2.6. Jocui şi munca
La o comparaţie a jocului cu munca nu se constată diferenţe esențiale între cele două
forme de activitate umană. Un joc bun un seamănă cu o muncă bună, un joc prost, cu o muncă
proastă.
Jocul bun solicită în primul rând efort. Unele jocuri solicită organismul atât de mult încât
pot fi apreciate ca fiind mai dificile decât anumite forme de muncă.
Forma de muncă cea mai apropiată de joc, prin structura sa, este activitatea de creaţie.
Diferenţa dintre muncă şi joc nu este exprimată de criteriul dificultăţii sau al gradului de
efort. Totuşi jocul se deosebeşte radical de muncă, deoarece munca reprezintă participarea omu-
lui la crearea valorilor sociale, materiale şi culturale. Jocul nu urmăreşte astfel de obiective decât
în mod indirect, pregâtindu-1 pe om pentru muncă din punct de vedere fizic şi psihic,
dezvoltându-i calităţile necesare în procesul muncii.
Unii autori interpretează asemănările dintre muncă şi joc prin prisma motivaţiei, alţii
găsesc argumente pentru caracterul intenţional al jocului, aspect definitoriu şi pentru procesul
muncii. Aceasta presupune prezenţa unui scop în desfăşurarea jocului și efectuarea unui efort
pentru finalizarea activităţii ludice.
Atât în joc, cât şi în muncă, motivaţia este diferenţiată şi în raport cu însuşirile personale
ale participanţilor, rezultatele fiind dependente, în mare măsură, de trăsăturile personalităţii.
În joc, ca şi în muncă, sunt realizate sarcini adoptate în mod voit de liberate.
Jocul îl pregăteşte pe copil pentru muncă, pentru că îl fortifică din punct de vedere fizic şi
îi dezvoltă calităţile de ordin psihologic, pentru că îi formează deprinderi şi obişnuinţe de
colaborare cu ceilalţi, impune sincronizarea acţiunilor proprii cu ale altora, antrenează întreaga
colectivitate în efortul pentru atingerea unui scop. Jocul pregăteşte pentru muncă, prin caracterul
său distractiv, şi climatul de bună dispoziţie pe care i-1 instituie.
Aşa cum spune J. Chateau, în acord cu valoroasele observaţii ale lui Claparede "jocul
face legătură cu munca, el este o punte aruncată între copilărie şi vârsta matură".
Specificul activităţii se poate raporta la nivelul dezvoltării psihice şi la etapele vieţii
sociale, deoarece în antropogeneză se perfecţionează mijloacele de realizare şi se îmbogăţesc

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

strategiile de joc, pe când în dezvoltarea istorică a omenirii jocul imită şi reproduce la o scară
restrânsă o serie de momente specifice relaţiilor dintre oameni şi unele activităţi desfăşurate de
ei.
Deşi în viaţa copilului jocul precede munca, în istoria societăţii au apărut mai întâi
diferitele activităţi ale omului şi numai după aceea jocul, fapt care demonstrează că nu factorii
biologici, ci munca i-a condiţionat apariţia.
Spre deosebire de jocurile puilor de animale, care sunt utilitare şi instinctive, cele ale
copiilor au un caracter creator şi instructive. Fenomenele vieţii înconjurătoare nu se reflectă în
mod pasiv în joc printr-o reproducere oarbă, mecanică, ci în mod creator pe baza unei atitudini
conştiente, iar dezvoltarea omului prin joc nu este limitată prin ereditate, ci dimpotrivă, în
contact cu mediul social posibilităţile de dezvoltare a personalităţii sunt nelimitate. Jocul are deci
la origine munca.
În jocurile lor, copiii imită munca şi viaţa adulţilor, dar nu în mod pasiv, ci creator, deşi
nu urmăresc scopuri utilitare de creare a unor bunuri materiale (caracteristică a muncii), ei se
obişnuiesc cu anumite eforturi fizice, care le vor fi utile mai târziu în muncă.
Pentru copilul mic aproape orice activitate este joc. A ne întreba de ce se joacă copilul,
spune J. Chateau, înseamnă a-1 întreba de ce este copil.
Toţi copiii se joacă, indiferent de vârstă, chiar şi sugacii. Jocul este o formă de activitate
umană, prezentă pe tot parcursu vieţii, în forme care se modifică o dată cu vârsta.
În copilărie jocul constituie principala şi uneori unica activitate, motiv pentru care
psihologii au considerat-o caracteristica vârstei. Jocurile tinerilor adulţi sunt în esenţă o
prelungire a activităţii ludice infantile. Ele însoţesc omul pe parcursul întregii evoluţii,
răspunzând unor nevoi efective, realizând un echilibru compensator, alături de activităţile
recreative, cu îndeletnicirile zilnice.
Cercetările psihologice au scos în evidenţă faptul că activitățile ludice au ca note
definitorii spontaneitatea, atractivitatea, libertatea, constituind stimulentul principal al dezvoltării
psihice a copiilor, în pregătirea lor pentru integrarea socială şi o modalitate plăcută de relaxare şi
divertisment pentru tineri, adulţi...
Jocul este influenţat de contactul copilului cu lumea înconjurătoare şi este mijlocit de
relaţiile sociale în care este antrenat.
Formele iniţiale de joc apar în primul an de viaţă a copilului și sunt legate de dezvoltarea
reflexelor de orientare care alături de reflexele alimentare sunt principalele forme de reflexe
necondiționate.
La trei luni copilul este amuzat de obiecte şi manifestă interes pentru ele. La 5-6 luni
începe să se joace cu mâinile, iar peste încă o lună cu picioarele. La mijlocul primului an de viaţă
Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

apare forma iniţială a jocurilor: mişcarea cu obiectele... Acum se stabilesc sesizaţii între diferite
asociaţii (tactile, vizuale, auditive) și se formează reprezentările obiectelor.
La un an antepreşcolarul îl imită pe adult în atitudine şi în acțiuni. La aproximativ 16 luni,
copilul manifestă capacitatea de simbolizare în jocuri de funcţiune, în care se face că doarme, că
mănâncă etc. El este atras de jucăriile cu care se joacă mai tot timpul mânuindu-le, adunându-le,
deplasându-le.
La 16-20 de luni îl pasionează manevrarea jucăriilor, pe care le târăşte în toate direcţiile,
deplasându-se şi el cu uşurinţă în spațiu. Intre 2 şi 3 ani, copilul continuă să fie preocupat de
obiectele ce-i cad în mână şi le mânuieşte, le pipăie, le controlează cu multă atenţie şi curiozitate,
dă mâncare la păpuşi, le deplasează dintr-un loc în altul, le aruncă pe rând din pat, reuşeşte să
pună cuburile unul peste altul, dar nu în echilibru perfect etc. Dacă este rugat să pună pe masă
paharul cu apă din care a băul, copilul o face cu plăcere, după care închide uşa, aşează scaunul,
toate acestea din propria iniţiativă. Aşadar, prin intermediul jocului, el încearcă să-şi afirme
propriul eu.
Plăcerea proprie jocului nu e de natură senzorială, cum este bunăoară dorinţa de a-şi suge
degetul, ci o satisfacere morală.
J. Piaget consideră că jocul copiilor de 1-3 ani este individualism - nu egocentrism, ci mai
degrabă de o formă de sociabilitate specifică oarecum unidimensională. La această vârstă, copiii
participă la acelaşi joc, fără a coopera între ei.
Deşi nu se poate vorbi de un grup, aproape toţi aceşti copii, care s-au jucat independent,
ajunşi acasă, declară că s-au jucat foarte bine unii cu alţii.
Neputând munci alături de adulţi, copilul imită la început activităţile desfăşurate de aceştia.
El reproduce adesea ceea ce ar dori să fie în realitate. Jocul este serios, se desfăşoară după reguli
severe, presupune osteneală şi uneori duce la istovire. Nu este o simplă amuzare, ci mult mai
mult; copilul care se joacă de-a doctorul îşi ia rolul în serios într-o măsură atât de mare, încât nu
admite zeflemelele. .
Fie că face o prăjitură din nisip, construieşte o casă din cuburi, se joacă de-a vaporul, de-a
calul, de-a locomotiva, de-a soldatul care-şi apără ţara, privindu-i chipul, constatăm că el îşi pune
tot sufletul în ceea ce face şi că este tot atât de încântat de ocupaţia sa ca orice adult în cele mai
serioase activităţi.
În viaţa copilului, jocul este tot atât de important ca şi munca în viaţa adultului. În jurul
vârstei de 2 ani, copilul manifestă un interes susţinut pentru joc, care este mai variat şi mai
complex, ca urmare a intervenţiei reprezentărilor şi a dezvoltării spiritului imitaţiei. Acum este
prezentă o întreagă gamă de jocuri de manipulare, de construcţii, creşterea gradului de
independenţă a copilului, apare jocul de creaţie cu subiecte (roluri), tip fundamental de activitate
Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

între 3 şi 6 ani, etapa corespunzătoare trecerii de la jocuri de mânuire sau manipulare,


caracteristic vârstei lopilăriei mici, la jocuri de creaţie sub forma celor cu subiecte şi roluri, sau
de construcţie. De menţionat că jocul de creaţie ocupă locul cel mai important în raport cu
celelalte forme.
Principalul subiect ales de copii îl constituie mediul apropiat, viaţa de familie şi din
grădiniţă. Copiii se joacă de-a mama ţi tata, de-a mama cu copii, de-a bucătăria, grădiniţa etc.
Jocul are un caracter imitativ-iniţiativ, participarea fiind redusă.
Copilul reproduce în mod iniţial activitatea adultului, raporturile lui cu obiectele şi cu alţi
oameni. Subiectele jocului cu roluri variază în funcţie de situaţia concretă în care trăiesc copiii,
do mediul în care activează.
Uneori la baza jocului stă o poveste, un film, etc. Jocurile cu subiecte presupun roluri,
reguli şi situaţii de joc. Regulile sunt strâns legate de jocuri şi-şi găsesc expresia în acţiunile
copiilor. Siiuaţia de joc reprezintă totalitatea obiectelor şi acţiunilor care concură la realizarea
rolurilor. Obiectele reale pe care le manipulează adulţii sunt înlocuite de copii cu materiale
asemănătoare sau cu jucării care le stimulează în mare măsură imaginaţia. Imaginaţiile devin
mijloace de educaţie în măsura în care sunt judicios organizate şi conduse de către adulţi: copiii
îşi creează deprinderi de comportare civilizată, de viaţă în colectiv, îşi formează capacitatea de a-
şi subordona comportarea regulilor stabile, îşi dezvoltă voinţa în diferitele ei forme, ca şi
capacitatea de a-și înfrâna pornirile, îşi dezvoltă gândirea şi vorbirea.
Jocurile didactice şi jocurile de mişcare au, de asemenea, o largă răspândire la această
vârstă. Primele sunt folosite la preşcolari, ca şi la şcolarii mici, cu scop instructiv-educativ în
vederea cunoaşterii realităţilor obiectelor, elevii dobândesc cunoștințe, le aprofundează şi le
variază, aplicându-le în situaţii variate, îşi dezvoltă spiritul de observaţie şi orientarea în spaţiu,
gândirea şi imaginaţia, atenţia şi memoria, dar dintre trăsăturile caracteriale: independenţa,
perseverenţa, stăpânirea de sine, voința, spiritul colectivist, simţul răspunderii etc.
Jocurile mobile răspund nevoii de mişcare proprii preşcolarului şi şcolarului mic. Ca şi
cele didactice, ele sunt organizate şi conduse de pedagogi. Jocurile de mişcare includ o mare
varietate de mişcări, executate în diferite poziţii, în condiţii care se schimbă neîncetat, cu
solicitare musculară diferită. Se urmăreşte ca prin intermediul lor copiii să-şi formeze şi să-şi
perfecţioneze deprinderile motrice de bază şi unele calităţi motrice. Ele satisfac nevoia de
mişcare, întreţin funcţiile organice, ascut simţurile, dezvoltă sociabilitatea, îi obişnuiesc pe copii
să ia decizii rapide şi să fie răspunzători pentru acţiunile lor.
Au fost stabilite câteva faze de dezvoltare în jocul copilului, fiecare necesitând o metodă
socială de îndrumare.

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

Prima fază, până la trei ani, corespunde cu perioada în care copilului îi place să se joace
singur, cu jucăriile sale. E de dorit ca această fază să nu se prelungească. Preferinţa pentru jocul
individual trebuie să fie înlocuită cu interesul pentru alţi copii, izvorând din dorinţa de a se juca
cu ei, cu jucăriile lor.
Faza a doua durează până la 10-12 ani, cuprinzând şi perioada şcolară. Trecerea prin
această fază se realizează prin dezvoltarea interesului pentru alţi copii, izvorând din dorinţa de a
se juca cu ei. Copilul apare acum ca membru al unei societăţi.
În faza a treia, copilul este membru al unui colectiv, nu numai de joc, ci şi de muncă, de
învăţătură. Controlul şi îndrumarea jocului sunt preluate de la părinţi de către profesori.
Jocul exprimă relaţii complexe între copii şi reflectă unele particularităţi psihologice
specifice vârstei.
Principala caracteristică a jocului este tonusul emoţional ridicat, sentimentul de plăcere.
Aceasta este legată de reacţia faţă de noii excitanţi, de mânuirea obiectelor, de manifestarea
independenţei. În jocurile cu subiecte, emoţiile sunt generate de îndeplinirea rolului asumat, în
jocurile de mişcare - de dezvoltarea musculaturii şi a capacităţii motrice, în jocurile didactice -
de obţinerea anumitor rezultate. Jocul produce plăcere sau bucurie, dar nu în sens hedonist, ci în
plan moral, ca urmare a repurtării unor succese.
Până la vârsta şcolară, deşi jocul este activitatea predominant, el este corelat cu munca, în
special, în scopul autoservirii, dar și în slujba celor din jur.
Prin şcolarizare munca trece pe locui întâi, fiind legată de responsabilitatea copilului ca
şcolar. Totuşi copilul continuă să se joace foarte mult. Jocul îl atrage într-o măsură mai mare
decât munca, decât învăţătura. De aceea este necesar ca jocurile şcolarilor sa fie îndrumate şi
bine organizate şi nicidecum înlăturate. Multe sarcini de învăţare pot fi rezolvate prin
intermediul jocului. Pentru a îndruma jocul copilului şi pentru a-1 educa prin joc, părinții trebuie
să se gândească bine, ce este jocul şi prin ce se deosebeşte el de muncă.
Îndrumând jocul, se impune să avem în vedere ca acesta să nu devina singura preocupare a
copilului. Prin conţinut şi organizare el trebuie să formeze însuşiri şi deprinderi necesare în
muncă.
Greşeala în îndrumarea jocului îmbracă trei aspecte:
• Unii părinţi nu se interesează de jocul copilului, considerând că el ştie singur cum să se
joace. In acest caz, copiii se joacă când şi cum vor, îşi aleg singuri jucăriile şi îşi
organizează singuri jocul.
• Alţi părinţi dau prea mare atenţie jocului, se amestecă tot timpui, îşi exprimă părerea, le
dau teme şi le rezolvă, copiilor nerămânându-le decât să-şi asculte părinţii şi să-i imite

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

fără să se obişnuiască să învingă singuri greutăţile. Se dezvoltă astfel neîncrederea în


forţele proprii şi frica de insucces.
• A treia categorie de părinţi consideră că lucrul cel mai important este cantitatea jucăriilor,
astfel îşi copleşesc copiii cu tot felul de obiecte. Ca urmare, aceştia nu confecţionează
jucării, iar copiii trec fără interes şi fără plăcere de la o jucărie la alta, le strică şi cer
mereu altele.
O îndrumare pedagogică justă îi oferă copilului o anumită libertate în limitele acţiunii
propriu-zise, ajutându-1 să se descurce într-o serie de situaţii.
Atunci când jocul se desfăşoară în grup, copilul trebuie ajutat să evite neînţelegerile şi
certurile generate de manifestările de egoism, încăpăţânare sau neîncredere în ceilalţi.
Pedagogului îi revine sarcina de a stimula mândria copiilor, nu numai pentru succesele proprii, ci
şi pentru cele ale grupului.
Atunci când jocul implică întrecerea între două grupuri (jocuri de mişcare, jocuri sportive)
trebuie dezvoltată conduit; corectă în relaţiile cu ceilalţi, disciplina şi atitudinea justă faţă de
adversar, capacitatea de a accepta atât succesul, cât şi insuccesul.
Jocul constituie un mijloc important de pregătire a copilului pentru muncă, pentru învăţătură
sau pentru activitatea socială.
Un copil absorbit de joc îşi încordează forţele fizice şi gândeşte mult. Dacă în jocurile de
mişcare apare în prim-plan efortul fizic, iar în cele didactice - efortul intelectual, aceasta nu
înseamnă că în cele dintâi nu are nevoie de o solicitare intelectuală, iar în cele din urmă ar lipsi
solicitarea fizică. Adeseori, în jocurile de creaţie, efortul fizic şi cel de gândire se manifestă în
măsură egală.
Îndeplinirea regulilor jocului este primul semn al capacităţii de orientare a activităţii într-o
anumită direcţie, atenţia şi eforturile fiind concentrate asupra a ceea ce este principal.
Jocul îl bucură pe copil, succesul îi măreşte puterea de muncă, îi ajută să-şi mobilizeze
forţele şi să-şi învingă greutăţile. În efortul de a-şi atinge scopul propus, copilul îşi exersează
voinţa.
În jocurile colective, copiii discută şi decid împreună conţinutul şi desfăşurarea jocului.
Participând la joc ei îşi coordonează dorinţele şi acţiunile. Îndrumând în mod corect jocurile,
pedagogul poate şi trebuie să-i insufle copilului dragoste pentru muncă, să-1 înveţe să muncească
în colectiv, să-1 obişnuiască a ţine seama de alţii şi să-i insufle sentimente elementare de
responsabilitate şi solidaritate.
Toate aceste elemente sunt comune jocului şi muncii. Totuşi, jocul nu poate fi identificat cu
munca, ci poate fi folosit numai ca mijloc de pregătire pentru acesta. Influenţa lui pozitivă este
condiţionată de prezenţa conţinutului şi a scopului.

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

Jocul trebuie îmbinat cu alte forme de activitate, prin intermediul cărora copilul îşi
îmbogăţeşte impresiile şi adună material necesar pentru creaţie.
Este contraindicat să separăm jocul de alte forme de activitate deoarece, pentru a deveni
durabile, deprinderile şi calităţile pe care le dobândeşte copilul în joc trebuie fixate în viaţa de
toate zilele.
Jocul trebuie să-i înveţe pe copii să ducă la capăt sarcinile care i se încredinţează, să-şi
folosească în mod util forţele proprii.
Înainte de toate, este necesar să i se atragă atenţia copilului că el răspunde pentru ordinea în
care sunt ţinute jucăriile, pentru bunăstarea acestora, ca şi pentru curăţenia locului unde sunt
păstrate. Îngrijind sau confecţionând jucării, copilul capătă o încredere mai mare în forţele
proprii.
Îndeplinind şi alte însărcinări, ca de exemplu, participarea la facerea curăţeniei (aduce
mătura, peria, şterge praful etc.), copilul introduce în muncă multe elemente de joc.
De cele mai multe ori jocul are rolul implicat sau explicat de pregătire pentru activitatea
propriu-zisă, pregătire care nu este legată de o anumită activitate din viaţa adultului. Jocul
pregăteşte pentru viaţă, în general, constituind un mijloc de dezvoltare și exercitare a
comportamentului interpersonal.
Perspicacitatea socială poate fi influenţată prin următoarele caracteristici ale jocului:
• jocul pretinde asumarea unor roluri - cunoaşterea şi respectarea anumitor reguli. Astfel,
participanţii la joc învaţă că relaţiile lor cu ceilalţi presupun un consens general;
• jocul este un mijloc de stabilire a unor noi relaţii interpersonale, de modificare a celor vechi
şi de alegere a partenerilor sociali;
• jocul este un mijloc de verificare a relaţiilor cu ceilalţi şi a atitudinii acestora faţă de noi,
manifestat în momentul alegerii echipelor prin împărţirea rolurilor între membrii aceloraşi
echipe;
• jocul arată că succesul şi eficienţa acţiunilor proprii depend de acţiunea celorlalţi. Într-un
anumit stagiu de interacţiune interpersonală, propriile acţiuni sunt raportate la acelea ale
partenerilor. Jocul solicită şi dezvoltă capacitatea de descifrare a comportamentului
nonverbal, a intenţiilor de joc;
• jocul este un mijloc de post-analiză şi de anticipare a relaţiilor interpersonale a unor
comportamente posibile într-o situaţie viitoare;
• jocul este o cale de învăţare a comportamentului de negociere. Alegerea condiţiilor de joc
(loc, coechipieri etc.) constituie o cale de învăţare a modului de prezentare şi satisfacere a
cerinţelor în relaţiile cu ceilalţi;

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

• jocul este un mijloc de experimentare naturală a unor presupuneri şi strategii


comportamentale de interacţiune, în caz do succes sau eşec.
Toate aceste caracteristici fac ca jocul să devină un important mijloc de inserţie socială şi de
dezvoltare a capacităţii de interacţiune.
2.7. Particularităţile metodicii educaţiei prin muncă în pedagogia populară
Educaţia diferă de la o etapă istorică la alta, în funcţie de condiţiile materiale şi spirituale
ale societăţii. La aceeaşi treaptă de dezvoltare, educaţia reprezintă şi anumite particularităţi
parvenite din experienţa poporului. Ca acţiune socială, educaţia se înfăptuieşte în limitele unor
graniţe naţionale şi statale, pe fundalul unei vieţi sociale şi a unor tradiţii ce s-au acumulat de-a
lungul dezvoltării poporului şi a naţiunii respective.
Organizarea întregului sistem educaţional constituie un atribut al suveranităţii de Stat.
Logica internă a educaţiei se opune imitării mecanice a unor modele universale, acestea trebuie
sa fie expresia cerinţelor sociale din fiecare ţară.
Pedagogia populară a elaborat un sistem al educaţiei prin muncă, punând la temelia lui
practica vieţii, adică conţinutul care trebuia realizat prin diferite metode (procedee, mijloace),
care s-au constituit istoriceşte, servind drept influenţă a educatorilor populari asupra copiilor cu
scopul de a le forma dragostea faţă de mumă şi calităţi general-umane.
În unele proverbe găsim sfaturi practice în educaţia celor mici de către cei mai în vârstă.
"Nu şedea, că-ţi şede norocul",
"Nici un lucru nu e greu, când îl faci din cheful tău",
"Unul macină şi altul mănâncă",
"Omul cu meşteşug, trăieşte din belşug",
"Omul poate povăţui pe altul, dar pe sine niciodată",
"Cine adună la tinereţe, are la bătrâneţe"(l 14, 149).
Asemenea expresii condensează o bogată experienţă umană la capitolul dragostei faţă de
muncă. E vorba de înţelepciunea care impune cerinţe, orientează sau conturează moralitatea
copilului asemenea sarcini trecând pe seama unei norme, a unei cugetări, a unui proverb sau
aforism. Asemenea expresii concentrează o bogată experienţă în domeniul muncii, acoperă o
gamă largă de fenomene care, sub formă de îndemnuri, educă atitudinea față de muncă.
Poporul afirmă că nu există copil care să nu aibă vreo aptitudine oarecare. Atâta doar că aceste
aptitudini pot fi dezvoltate insuficient sau reprimate. Numai prin metodele poporului şi, apoi, ale
ştiinţei pedagogice, se poate contribui adecvat la dezvoltarea unui amplu spectru de aptitudini ale
copiilor. În acest sens, una din metodele de educaţie a dragostei faţă de muncă este şi explicaţia
cu ajutorul căreia putem dezvălui conţinutul, sensul şi necesitatea făuririi bunurilor materiale
prin prisma experienţei poporului.

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

Lupta poporului pentru a supravieţui i-a învăţat că nu trebuie să aştepte "mană din cer",
"Cine dă din mâini, nu se îneacă", "Ca să stingi un foc trebuie să te arunci în el", "Unde sunt
mâini multe, lucrul merge mai bine", "Poporul le poate pe toate". Această credinţă în forţele
proprii, în muncă, acest elogiu al efortului omenesc duce, propriu-zis, la negarea destinului, la
formarea unei atitudini grijulii faţă de muncă. Multe materiale folclorice ne mărturisesc că
poporul, de cum apare pe lume copilul, tinde să-i transmită cu timpul experienţa sa de muncă, vi
sând să-1 vadă muncitor harnic.
2.8. Cultivarea tradiţiilor de muncă
In general, tradiţiile sintetizează experienţa pozitivă acumulată de-a lungul unei perioade
considerabile de timp şi se concentrează în organizarea periodică a unor activităţi ce marchează
cele mai semnificative momente din viaţa poporului, care se caracterizează prin aceea că, odată
consolidate, se transmit de la o generaţie la alta, devenind astfel puternice focare de atracţie şi
concentrare a energiilor individuale, repercutându-se pozitiv asupra desfacerii activităţilor de
muncă, formându-se calităţi general-umane. Adică, fiecare trebuie să fie încrezător în acţiunile
sale: odată ceai pornit un lucru sau o faptă, fii bun şi-o du până la capăt.
"Te-ai apucat de un lucru, du-1 până la capăt" (114, 151).
Pe fundalul unor tradiţii generale (Claca, Ziua satului, La lucru cu ziua, Şezătoarea),
fiecare familie îşi creează tradiţiile sale, care au acumulat cunoştinţe empirice despre copii,
despre părinţi, despre educaţie.
Ţăranii români din cele mai vechi timpuri au înţeles că munca în gospodăria ţărănească
depinde în mare măsură de sănătate şi buna dezvoltare fizică a tinerelor generaţii pe care ne-o
demonstrează şi de bogăţia tradiţiilor şi a creaţiilor folclorice, ce oglindesc idealul popular sub
acest raport. „ Mai tare ca cremenea", "De voinic ce era, Plugul peste spate arunca", "Tare ca
fierul, iute ca oţelul" (114, 49).
Basmele şi poveştile noastre abundă în eroi cu puteri fizice uimitoare ca Făt-Frumos,
Strâmbă-Lemne, Sfarmă-Piatrâ care le educă copiilor încredere şi le insuflă încredere în puterile
propri pentru a învinge orice greutăţi.
În ce priveşte metodele de instruire şi educaţie prin muncă, trebuie menţionat că se
practică, de regulă, metoda individuală.
Ea era simplă, având la bază principiul ilustrativităţii, adică al demonstrării operaţiei de
muncă, în aplicarea ei puteau fi distinse câteva momente mai importante:
• Un anumit timp copiii observau cum cei maturi îndeplineau anumite munci. Părinţii, de
regulă, îi încurajau în această direcţie: Priveşte cu băgare de seamă, cum se face acest lucru
(înjugatul la plug, aratul, boronitul, curăţitul etc.), că mâine- poimâine te punem să faci şi tu
treaba asta.

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

• Când copilul, după părerea părinţilor, era destul de maturizat şi dezvoltat fizic (având
formate unele reprezentări despre muncă), era pus să-şi încerce puterile. De regulă, la
început i se lămureau părţile componente mai principale ale operaţiei (cum să apuce scula,
cum să ridice, pe care picior să se sprijine etc.), apoi părintele îi demonstra operaţia de
muncă în întregime. Uneori, cu acest prilej, copilului i se explica şi importanţa lucrării
respective (prăşitul, muşuroitul cartofilor, stropitul viţei de vie etc.).
Copilul începea a îndeplini munca respectivă, fiind supravegheat, mereu îndrumat de
părinte, care după necesitate îi arăta, din nou, cum se execută lucrarea. Când, după mai multe
exerciţii şi îndrumări insistente, copilul însuşea operaţia de muncă respectivă, părinţii îl lăudau
faţă de alte persoane: avem "cosaş", "prăşitor" nou.
În felul acesta, tinerele generaţii de plugari însuşeau un număr considerabil de deprinderi
de muncă. Acest lucru, însă, nu era deloc uşor. Mai întâi, munca ţăranului în trecut era grea, se
efectua manual şi cu mijloace primitive şi era crunt exploatată de moşieri şi arendatori. Ori, toate
aceste condiţii nu puteau să nu se răsfrângă şi asupra copiilor, care erau educaţi chiar în procesul
participării la muncă. Deosebit de grea era situaţia copiilor orfani de tată, care erau incluşi de
timpuriu în munci ce depășeau puterile lor fizice. În aceste cazuri avea loc o crâncenă exploatare
a muncii copiilor, faţă de ei nu rareori se foloseau metode dure şi educaţia prin muncă se
transforma într-o tortură prin muncă. Totuşi, fenomenele de acest fel nu purtau un character
general. În majoritatea cazurilor instinctul de dragoste părintească, precum şi experienţa
pedagogică moştenită de la înaintaşi ajutau părinţilor să găsească modalităţi şi procedee umane
de educaţie prin muncă a odraslelor lor.
În Moldova, ca şi în alte părţi, încă din timpuri îndepărtai oamenii au simţit nevoia de a-şi
uni puterile pentru îndeplinirea unor munci mai grele, mai complicate, care cereau eforturi
colective (construcţia caselor, podurilor, drumurilor, păscutul oilor, vitelor în timpul verii,
secerişului etc.). De aceea, pe lângă formele individuale, încă din timpuri străvechi au existat şi
forme colective de organizare a muncii şi, prin urmare, de educaţie prin muncă. Cu timpul aceste
forme s-au cristalizat în obiceiuri tradiţionale de muncă (clacă, şezătoare, munca cu ajutor) etc.
Claca se caracterizează prin prestarea gratuită a muncii în folosul gazdei, care nu este în
stare să efectueze o muncă mai complicată cu forţele proprii, sau în folosul unei instituţii. E greu
să supraapreciezi valoarea educativă a clăcii: caracter gratuit şi benevol, colectivism, ajutor
dezinteresat acordat aproapelui. La ea participau şi tineri (chiar şi copii), şi bătrâni, toţi
îndeplinind aceeaşi muncă, coordonându-şi activitatea printrun efort comun, dominat de un
climat major, în care se îmbina hărnicia şi voia bună.

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

Şezătoarea, spre deosebire de clacă, întruneşte, mai ales în serile de iarnă, femei şi fete de
diferite vârste, nu pentru a lucra în mod gratuit, pentru cineva, ci pentru a lucra fiecare în folosul
său (tors, cusut, brodat etc.), împreună cu altă lume din vecini.
Şezătoarea poartă un pronunţat caracter de manifestare popular-culturală. Aici puteau fi
auzite poveşti, snoave, glume, se învăţau cântece noi, se aflau, se transmiteau ultimele noutăţi,
aici se forma opinia publică a satului, într-un anumit sens, şezătoarea se preta ca un precursor al
clubului sătesc de mai târziu. Dar, mai presus de toate, şezătoarea era o şcoală a muncii; aici
fetele însuşeau noi procedee de lucru, aflau noi modele şi izvoade, dobândeau măiestrie şi
experienţă de muncă.
Poveştile şi snoavele, cântecele şi jocurile, glumele şi vorbele de spirit erau menite să
susţină, în temei, viociunea şi atmosfera de muncă.
La şezătoare fetele tinere trebuiau să ţină pasul şi ritmul cu participantele mai mature, atât
în ceea ce priveşte cantitatea (câte fuse a tors fiecare), cât şi calitatea (cât de subţire era firul, cât
de fină era broderia etc.).
Dacă instruirea prin muncă se făcea individual, acasă, apoi controlul cel mai serios,
trecerea în revistă a nivelului de pregătire pentru muncă, se făcea în mod colectiv, în timpul
şezătorilor, al muncii cu ajutatul.
Părinţii îşi trimiteau băieţii sau fetele la asemenea întruniri de muncă, numai când erau
siguri că aceştia erau destul de pregătiți, pentru a nu face familia de ruşine, deoarece vor susţine
cu succes examenul exigent al gurii satului. Opinia satului (pozitivă sau negativă) despre
capacitatea de muncă a tineretului, care se plămădea la şezători, la clăci şi cu alte ocazii, juca un
rol deosebii în educaţia prin muncă a tinerelor generaţii.
Aşa erau formate şi cultivate deprinderile de muncă ale generațiilor de ţărani,
transformându-se cu timpul în obişnuinţe, într-o cerință organică, care-i făcea să muncească până
la adânci bătrânețe- "să nu-i găsească moartea şezând" - cum spune zicala.
Aceste tradiţii de muncă, în general, şi de munca colectivă, în special, deprinderile şi
obişnuinţele de a munci, devenite neuitate organică, sistemul de transmitere a lor tinerelor
generalii, își mai păstrează actualitatea şi în zilele noastre.
Aceste particularităţi ale metodologiei educaţiei prin muncă îl fac pe copil, în momentul
şcolarizării, să posede un anumit nivel de dezvoltare fizică şi intelectuală, rezerve de cunoştinţe
şi reprezentări, priceperea de a executa diferite munci.
În general, părinţii sau alţi educatori populari, înţeleg destul de bine importanţa dezvoltării
complexe a copiilor, urmărind cu atenţie cum decurge dezvoltarea lor, fac tot posibilul ca să
contribuie la aceasta, dându-le bucuria muncii, care se transformă în bucuria succesului la

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

învăţătură, trezind în inimile lor sentimentul de mândrie, sentimentul demnităţii personale în


contextul educaţiei naţionale.
CAPITOLUL III Educarea omului ideal în pedagogia populară
Părintele pedagogiei moderne Jan Amos Comenius afirma că omul, "cea mai frumoasă
perfecţiune a naturii", trebuie să se supună legităţilor fundamentale ale naturii, fiind o părticică a
acesteia.
Perfecţiunea personalităţii la fiecare popor a apărut şi a evoluat sub influenţa condiţiilor
social-istorice. Particularitatea condiţiilor de viaţă ale poporului îşi găseşte expresie în idealul
naţional al personalităţii.
Pentru înţelegerea profundă a pedagogiei populare, e necesar a elucida care e viziunea
poporului asupra idealului educativ, scopul spre care îşi îndreaptă eforturile în activita-tea sa
educativă. Este vorba de întregul spectru de trăsături şi calităţi ale omului, aşa cum îl concepe şi
ar fi vrut să-1 vadă poporul în diferite timpuri.
3.1. Perfecţionarea personalităţii umane în viziunea populară
Omenirea a apărut din lumea animală. Există cel puţin două concepte: 1) creaţie divină; 2)
creaţie cosmică în continuă dezvoltare datorită activităţii de comunicare şi de muncă. În
dezvoltarea sa istorică, aceasta i-a format omului o calitate deosebită, numită personalitate.
Omul, - spune Comenius, - e un animal capabil de cultură, din cauză că nu poate deveni om,
dacă nu se cultivă pentru aceasta. Ca să fie om îi este necesară cultura şi formarea prin cultură"
(48, 31).
Posibilitatea de formare şi de perfecţionare continuă a fiinţei umane, Comenius o
fundamentează pe capacităţile unitare ale sufletului omenesc, şi anume pe capacitatea de a
cunoaşte, - raţiunea e oglinda interioară a lucrărilor, în care se reflectă ceea ce pătrunde prin
canalele simţurilor. "Capacitatea voluţională - voinţa însăşi, libertatea internă, care se îndreaptă
sau se îndepărtează de lucruri, capacitatea creatoare, - însăşi forţa omului de a realiza ceea ce el
cunoaşte şi vrea"(48, 41).
Personalitatea este o creaţie a poporului, un rezultat al dezvoltării sale istorice. Această
dezvoltare istorică presupune înţelegerea eu-lui său naţional şi a caracterului său popular.
Dar cum se defineşte ideea caracterului popular, adică tendinţa poporului spre perfecţiune?
Tendinţa poporului este felul lui conştient de a înţelege trecutul, prezentul şi viitorul său.
Această calitate este condiţionată de cerinţele materiale şi spirituale ale poporului care, de
asemenea, se dezvoltă în procesul istoric prin forţa poporului, care condiţionează progresul
acestei naţiuni. Deci, poporul muncitor este forţa, care generează munca - izvorul tuturor
bucuriilor de pe pământ.

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

După cum se poate observa, idealul educaţional se raportează întotdeauna la om, la ceea ce
ar trebui acesta să devină, la personalitatea sa ideală. În diferite etape istorice conţinutul său a
oscilat, pe atât pe cât de predominante au fost calităţile, ale căror dispoziţii se aflau în natura
intrinsecă a fiinţei umane sau erau solicitate ca imperative ale societăţii, urmând să fie impuse
prin intermediul educaţiei.
În concluzie menţionăm că în concepţia populară dezvoltarea personalităţii umane a
diverselor sale trăsături, este în special rezultatul interacţiunii factorilor ereditari (dispoziţii
interne de la rudenia de sânge: părinţi, bunei, străbunei şi cei externi: mediul, educaţia populară,
iar mai apoi şcoala), adică sistemul educaţional dirijat de ştiinţa pedagogică. Urmează ca idealul
educaţional pupular prin conţinutul sau proiectiv să realizeze joncţiunea dinţi e aceşti factori,
anticipând finalitatea generală a educaţiei.
În corelaţie cu idealul educativ se află şi scopul educativ, prin care se tinde spre realizarea
scopului în vederea formării idealului popular al omului, ca rezultat al interpătrunderii părţilor
componente ale educaţiei populare. Scopul, în opinia noastră, reprezintil ceva compact şi concret
având un caracter general al unui sau altui element al educaţiei prin angajarea unui lanţ de
acţiuni, iar idealul - un fenomen universal, mult mai larg şi mai complet, care determină
rezultatele întregului proces educaţional în formarea personalităţii. Idealul este scopul final al
educaţiei şi autoeducaţiei omului, care mereu tinde spre o personalitate model.
Prin omul ideal, poporul subînţelegea frumuseţea morală a lui, munca de toate zilele,
frumosul făurit de braţele truditoare, Astfel, educaţia prin munca estetică, intelectuală se
manifesta atât ca mijloc, scop, cât şi ca rezultat.
În consecinţă, considerăm că idealul educaţional urmează să proiecteze, ca fiind o necesitate
fundamentală a valorificării şi desăvârşirii potenţialului uman (bogăţia înţelepciunii poporului), a
formării unei personalităţi armonioase şi creatoare, a omului de acţiune, agent activ al vieţii
sociale.
"Omul învaţă până moare şi tot neînvăţat rămâne";
"Nimeni nu poate să zică, acum le ştiu pe toate";
"Unde-i minte multă e şi răbdare multă"(l 14,158).
După părerea lui Gh. Asachi, masele truditoare sunt izvorul principal al vieţii sociale. La
baza programei pedagogice şi iluministe a lui Gh. Asachi se află încrederea în forţa
transformatoare a educaţiei. El vedea în "creşterea publică a junimii", "răspândirea luminilor şi a
cunoştinţelor pozitive", "temeiul formei unei naţii" (10,233).
Contrar teoriilor oficiale, care tratau personalitatea ca un sistem închis de aptitudini
înnăscute, Gh. Asachi a susţinut ideea formării omului sub influenţa educaţiei, mediului exterior.
După părerea lui omul este influenţat nu de natură, ci de mediul în care trăieşte:

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

"Dar sămânţa cât de bună,


Căzând pe pietros pământ,
Rourată de mii de lacrimi,
Între suspinări crescută,
Va da numai poame-amare,
Umbră şi uitat pământ" (9, 22).
Distinsul scriitor şi om de stat D. Cantemir a dat importanţă formării personalităţii, care
"...pe oameni la minte îi coace". Deprinderile bune, sănătoase trebuie cultivate la om din
copilărie şi adolescenţă, căci apucături bune sau rele, dobândite în această perioadă, socoate el,
pe bună dreptate, "în bătrâneţe le veţi moşteni". Originea educaţiei se bazează pe învăţătura cu
privire la dezvoltarea societăţii şi a omului ca fiinţă naturală şi socială. Condiţia fundamentală de
apariţie a educaţiei a fost activitatea de muncă a oamenilor primitivi şi relaţiile sociale care s-au
format în aceste condiţii. Folosirea uneltelor primitive de muncă şi confecţionarea lor conştientă,
tot mai largă, care devenea un proces tot mai complicat, au atras după sine necesitatea de a
transmite generaţiilor tinere priceperile şi experienţa de muncă.
La început acest lucru avea loc în procesul activităţii de muncă şi al întregii vieţi sociale.
Mai târziu, educaţia devine un domeniu deosebit al activităţii şi conştiinţei omului. Realizarea
procesului de instruire de către oameni speciali numiţi de comuna gentilică, lărgirea şi
aprofundarea conţinutului lui şi a programului de probe, prin care se încheia acest proces - toate
acestea au constituit o mărturie a faptului că în condiţiile orânduirii gentilice educaţia a început
să devină o formă specifică a activității sociale, care tindea spre anumite idealuri. În acest sens,
fiecare popor, fie mare ori mic, îşi are rădăcinile în folclor, care constituie baza, temelia, sursa,
începutul experienţei. Folclorul apare odată cu poporul, îl însoţeşte de-a lungul istoriei, fiind la
fel de nemuritor ca şi cel ce îl creează, îl îmbogățește și îl perfecţionează.
Creaţia orală, fiind una din bogăţiile spirituale ale poporului rămâne a fi, în primul rând, o
artă a cuvântului, având o limbă curată, frumoasă, bogată, expresivă, lirică, armonioasă, care
exprimă cu gingăşie toate sentimentele omului, năzuinţele sufletului, observaţiile, cercetările
minţii. Rolul folclorului în educarea şi formarea calităţilor general-umane ale generaţiei în
creștere este semnificativ, fiindcă în folclor găsim o sincronizare, o sinteză a tuturor
manifestărilor poporului, care include virtutea şi umanul, eroismul şi Patria, originea neamului,
condiţiile istorice de dezvoltare. Considerăm că poveştile popul sunt "cărţile vieţii".
Cultura pedagogică a poporului şi-a găsit reflectare în poveştile populare, care, conform
particularităţilor acestora ca specie, pe drept cuvânt, au devenit cărţile vieţii familiale. E
cunoscut faptul că I. Creangă a intuit în povestea populară primele încercări de manifestare a
pedagogiei şi educaţiei populare.
Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

Poveştile, scria B. P. Hasdeu, sunt "preţioasa comoară pentru scriitorul mitologiei


naţionale şi chiar pentru un istoric".
Poveştile, ca primele încercări de continuare a pedagogi populare, au un şir de
particularităţi şi caracteristici. În marea majoritate a poveştilor sunt oglindite calităţile general-
umane ale poporului ca: dragostea faţă de Patrie şi apărarea ei, lupta înverşunată împotriva
răului, hărnicia şi măiestria, dreptatea binefacerea etc. Povestea exprimă caracterul poporului,
psihologia lui, atitudinea faţă de viaţă.
O altă particularitate a poveştilor o constituie elementele fantastice, miraculosul.
Subiectele poveştilor fantastice, despre eroii năzdrăvani Setilă, Gerilă, Flămânzilă, Ochilă,
salvarea surorilor răpite de zmei, lupta lui Făt-Frumos cu zmeii etc. reflectă munca pentru
transformarea pădurilor în podgorii, a pustiului în pământ roditor; mobilul luptei îl constituie
curăţirea moşiei de monştri, găsirea plantelor şi apei vindecătoare, stăpânirea calului năzdrăvan,
obţinerea obiectelor fermecate (sabie, buzdugan, fluier, inel, corn, măr de aur, îmbrăcăminte
etc.).
Povestea le trezeşte ascultătorilor şi cititorilor o gamă întreagă de simţăminte: veselia,
umorul şi bucuria, râsul, gingăşia şi, în acelaşi timp, compătimirea.
Având la bază educaţia anumitor simţuri, sentimente (prietenie, bunătate, omenie), valori
(hărnicie, cinste, curaj, ingeniozitate, ajutor reciproc etc.), fiecare poveste conţine un scop cen-
tral, ce constă în dezvăluirea şi evidenţierea procesului de confruntare dintre bine şi râu în care,
de regulă, în majoritatea din ele binele, întruchipat de feţi-frumoşi sau alţi voinici, învinge
inevitabil răul, prezentat prin zmei, balauri, oameni răi.
Astfel, fiecare poveste educă, instruieşte, înnobilează, formându- le copiilor o atitudine de
simpatie pentru bine şi de ură pentru rău, învăţându-i a deosebi şi a înţelege sensurile fiecărei
noțiuni în parte.
Scoase din negura uitării, înviate de căldura sufletului povestitorilor populari şi transmise
din neam în neam, poveştile au ajuns să aibă o ţinută maximală.
Ingenioasele sclipiri de cuget, mărgăritarele vorbelor de duh ale acestora, demonstrează, o
dată în plus, că poporul făurar a ştiut a preţui cuvântul şi a-1 încadra în contextul vieţii, a știut a
îmbina realul cu fantasticul şi a-i percepe înţelesul cu ajutorul cuvântului.
De aceea, să ne aplecăm urechile inimii şi ale minţii asupra sclipitoarelor şi nepreţuitelor
perle ale creaţiei populare.
Sumar conchidem prin minunatele spuse ale lui Mihai Eminescu, care vădesc un interes
deosebit faţă de creaţia populară, în special, pentru poveşti:
"Să ascultăm poveştile, căci ele, cel puţin, ne fac să trăim şi-n viața altor oameni, să ne
amestecăm visurile şi gândurile noastre cu ale lor. Poate că povestea e partea cea mai frumoasă a
Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

vieţii omen eşti. Cu poveşti se leagănă lumea, cu poveşti ne adoarme. Ne trezim şi murim cu
ele"(72, 106).
Sintetizând cele de mai sus, obţinem un model structural al idealului propriu neamului
nostru, care cere copilului să treacă pri şcoala tradiţională a pedagogiei populare, formată şi
verificată de-a lungul secolelor.
Omului de omenie îi e ruşine să fie neom, pentru că nu uită niciodată şi nu poate uita de
semenii săi şi de judecata lor în propria lui conştiinţă.
În conceptul popular al omeniei există şi un cert sentiment religios. Omul de omenie este
pentru popor un om care se "teme de Dumnezeu şi de omenire se ruşinează." Acest sentiment,
apărut după cât se pare destul de târziu, este evident în mentalitatea populară şi nu va dispărea
decât pe măsura dispariţiei condiţiilor care l-au generat.
Omul, omul de omenie din basmul românesc şi din alte producţii populare e ceva
"minunat" şi, totuşi, firesc.
Aşadar, idealul de om, în concepţia educaţională a poporului, este să fii cu adevărat om,
să te ridici deasupra a ceea ce este datul biologic în fiinţa umană.
În concepţia populară, sănătatea e tot atât de preţuită ca şi omenia. Proverbele următoare
o dovedesc cu prisosinţă:
"Sănătatea e cea mai mare avuţie".
"Sănătatea e mai scumpă decât toate".
"Tare-i bine şi frumos, când îi omul sănătos".
"Cumpătul ţine sănătatea omului şi hărnicia averea"(l 14, 54).
Ceea ce spunem despre sănătate ca scop al educaţiei, în concepţia populară, întregeşte
ceea ce am spus despre omenie, înţelepciune. Om - omenie - om înţelept - om sănătos la minte şi
la corp - iată modelul. Pedagogia populară şi ştiinţa pedagogică au putut să le dea variate
interpretări şi să descopere aspecte noi la diferite etape de dezvoltare.
In acest studiu încercăm să prezentăm un tablou al concepţiei populare folclorice referitor
la ceea ce am numit "idealul popular al educaţiei" (părţile componente ale acesteia).
Ideile de bază ale acestui compartiment pot fi structurate astfel: prima sarcină "La început
a fost munca" se referă la formare» omului în cadrul muncii şi prin muncă, a doua sarcină
vizează educaţia morală: "Ce e rău şi ce e bine" şi are menirea să-1 deprindă pe om să facă
această distincţie în viaţă. O altă sarcină include educaţia estetică "Ce-i frumos, e frumos", sau,
mai bine zis concepţia populară în materie de frumos şi formare a omului în acest domeniu de
viaţă umană. Pentru educaţia intelectuală am ales proverbul: "Cine ştie carte ajunge departe",
"Omul învăţat are stea în frunte". Educaţia fizică, ca parte componentă a procesului educaţional,
am numit-o: "Tare ca piatra, iute ca săgeata".

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

3.2. Corelarea dimensiunilor componente în formarea personalităţii


Pedagogia populară întotdeauna a fost nevoită să răspundă la un şir de întrebări: cum
trebuie folosit în educaţie potenţialul creaţiei populare, cum să ia în considerare, în practica de zi
cu zi, psihologia oamenilor, psihologie care se schimbă conform transformărilor din societate,
care constituie raportul dintre părţile componente ale educaţiei populare în formarea
personalitătii. În ce constă îmbinarea învăţăturilor populare în educaţie? În funcţie de aceste
deziderate sunt selectate apoi valorile ce urmează a fi transmise, sunt alese metodele şi
mijloacele optime pentru transmiterea înţelepciunii populare.
E ştiut că preocupările ce ţin de dezvoltarea fizică, morală şi intelectuală a copilului încep
o dată cu apariţia acestuia pe lume. De exemplu, în unele localităţi, îndată ce se năştea copilul,
moșa îl ridica pe mâini cu următoarea urare:
"Acest băiat, Ce l-am ridicat Şi sănătos,
Să fie norocos Şi învăţat,
Şi mintios Şi bogat,
Şi voios, Om de treabă,
Şi drăgostos, Şi luat în seamă" (75, 75).
După cum vedem, în câteva trăsături este schiţată imaginea complexă a omului în
devenire. O altă creaţie completează şi mai mult imaginea omului întruchipată de popor.
- Cine-i acesta? Ori îi voinicul?
- Voinicul! - răspunde tot moaşa (primind copilul).
- Cine-i acesta? Ori îi dascălul?
- Dascălul! - răspunde tot moaşa.
- Ori îi om de omenie. - Ori nu-i om de omenie ?
Ba e om de omenie!
Om cuminte şi de treabă.
Şi de toţi luat în seamă,
Om frumos, voinic, bogat,
Cu cei săraci îndurat.
Nu-i beţiv, dar îndrăzneţ
Ca oamenii cei isteţi,
Ca toţi oamenii cei mari,
Ce au fost mai demult
Din moşi, din strămoşi
Şi răstrămoşi (75, 79).

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

Aşadar, aici avem, într-o forma mai descifrată, un întreg spectru de trăsături şi calităţi ale
viitorului om, aşa cum îl concepe şi ar fi vrut să-1 vadă poporul în trecut: mai întâi, acest om e de
dorit să fie sănătos, voinic, adică să fie bine dezvoltat fizic, el trebuie să fie deştept, cuminte,
învăţat, adică dezvoltat din punct de vedere intelectual; să fie om de omenie, om de treabă, isteţ,
îndrăzneţ, îndurător, adică, să aibă un înalt nivel de moralitate; el trebuie să posede anumite
calităţi estetice - să fie frumos, drăgăstos, adică să se distingă prin sentimente alese. Şi, în sfârşit,
să fie înzestrat cu virtuţile strămoşilor, "ca toţi oamenii cei mari", adică, ca vrednicii lui înaintaşi
păstraţi în memoria poporului, deveniţi eroi ai acestuia. Faptul că se insistă în mod deosebit
asupra omeniei adevereşte încă o dată importanţa deosebită, pe care poporul nostru o acordă
acestei calităţi morale.
Specificul şi complexitatea pedagogiei populare constă în faptul că toate problemele
menţionate nu pot fi rezolvate, ocolind relaţiile dintre generaţii, sfaturile celor mai în vârstă, dat
fiind faptul că toată activitatea omului ţine de opera formării personalităţii umane. În acest
context, procesul educaţiei din ţara noastră se manifestă prin unitatea scopurilor şi a orientărilor
educaţiei populare: elementele de muncă, puritatea morală, educaţia intelectuală, fizică şi
estetică.
Privită de pe poziţiile analizei integrale a procesului, categoria "personalitate perfectă" ca
ideal al poporului exprimă scopul şi menirea educaţiei populare.
Această noţiune caracterizează unitatea aspectelor şi a componentelor educaţiei, a
diferitelor laturi ale personalităţii umane.
De aceea în procesul formării personalităţii este cât se poate de important ca orice
pedagog să se călăuzească, în relaţiile sale cu fiecare copil, de un sistem de principii, care
fundamentează procesul unitar al învăţăturilor populare despre educaţie. Este vorba despre
personalitatea care trebuie caracterizată prin unitatea laturilor: raţionale, emoţionale, volitive.
Natura influenţează asupra interpătrunderii tuturor dimensiunilor în formarea şi
dezvoltarea personalităţii: fortificarea sănătătii, dezvoltarea intelectuală, morală, hărnicia şi
simţul frumosului. Această armonie a părţilor componente se intensifică cu condiţia efectuării
unei activităţi pedagogice conştiente din partea celor mai în vârstă în perfecţionarea
personalităţii, capabile nu numai să admire şi să explice natura, dar şi să contribuie activ la
transformarea ei. Anume în această transformare a realităţii înconjurătoare, a naturii şi a
societăţii constă sensul major al educării unei personalităţi perfecte.
Aşadar, poporul, în repetate rânduri, a subliniat în comoara sa educativă (creaţia orală)
necesitatea îmbinării tuturor laturilor educaţiei ce fac parte din sistemul general de dezvoltare
armonioasă a personalităţii. Altfel zis, părţile componente, teoretic, unesc aceste laturi ale

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

educaţiei într-o cerinţă fundamentală a poporului, care stă la baza educării calităţilor general-
umane.
Omul ideal, aşa cum e conceput de popor, se desprinde dintr-o serie de creaţii legate de
obiceiurile tradiţionale oglindite în basm, poveste şi baladă. Experienţa istorică şi pedagogica a
poporului ne învaţă că munca, indiferent a cui este, constituie o condiţie decisivă în dezvoltarea
morală, intelectuală şi fizică a personalităţii.
"Ca să cunoşti cine eşti, trebuie, mai întâi, să cunoşti ceea ce trebuie să fim", remarcă
poporul prin această cugetare.
Munca fizică este strâns legată de educaţia intelectuală. Măiestria mâinilor este
întruchiparea materială a minţii investigatoare, agerimii, imaginaţiei creatoare. Este foarte
important, ca în anii copilăriei, copilul să-şi înfăptuiască singur gândul. O mare importanţă, în
acest sens, o are folosirea pe larg a jocurilor, care înlesnesc dezvoltarea armonioasă.
Jocurile îmbină mai multe elemente: mişcare, poezie, cântec, numărătoare, creaţie,
imaginaţie, calităţi morale - toate contribuind la dezvoltarea armonioasă a celor mici. De fapt,
jocul este calea copiilor spre cunoaşterea lumii în care trăiesc şi pe care sunt chemaţi s-o schimbe
spre bine. Jocurile contribuie la cultivarea unor calităţi morale, îi învaţă pe copii, de mici să fie
buni colectivişti, binevoitori, sinceri, principiali, îi deprind să fie intransigenţi faţă de nedreptate,
grosolănie, lăcomie, minciună. Multe însuşiri umane bune, căpătate în timpul jocurilor, se păs-
trează şi se dezvoltă, devenind cu timpul trăsături de caracter importante ale personalităţii.
La formarea personalităţii o mare influienţă au şi proverbele - expresii vii ale poporului,
care corespund idealului omului, speranţelor şi năzuinţelor lui.
Multe proverbe moştenite, din moşi - strămoşi conţin învăţăminte morale, cu elemente de
frumos. E vorba de reciprocitatea îmbinării frumosului cu morala.
"Ce-i frumos la toţi le place", "Frumuseţea se veştezeşte, iar înţelepciunea creşte", "Mai
multă înţelepciune găseşti în fetele cele urâte, decât în cele frumoase", "Unde-i minte îi şi
noroc", "Dragostea înţelege toate limbile" .
Considerând munca drept factor decisiv în dezvoltarea fizică, intelectuală şi morală a
generaţii în creştere, poporul nu s-a limitat numai la aprecierea muncii şi la rolul ei social, ci şi la
dezvoltarea) omului perfect prin unitatea învăţăturilor populare în educaţie.
Cu toate că în baladele şi doinele populare deseori sună note minore, de jale, durere,
totuşi, ele rămân a avea rolul principal în corelaţia elementelor educaţiei, formând şi susţinând o
moralitate sănătoasă, cu adânci rădăcini în tradiţii şi obiceiuri, incluzând în sine nu pesimismul şi
închinarea în faţa destinului, ci optimismul, patriotismul, eroismul, dăruirea de sine ca o tendinţă
în formarea personalităţii umane. Mai mult decât atât, creaţiile populare nu se limitează numai la
funcţia educativă, ci o cuprind şi pe cea instructivă "...întâia fază a civilizaţiei unui neam" (A.

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

Russo), istoria poporului povestită de el însuşi, trecută prin prisma subiectivului şi expusă
judecăţii viitoarelor generaţii. Pătrunsă de un profund specific naţional, doina, într-un anumit
sens, a devenit simbolul românilor. Învăţăturile populare întotdeauna au fost şi sunt o sursă
necesară de poveţe ce contribuie la educarea unor sau altor calităţi ale omului.
"La orice învăţătură
Nu grăbi peste măsură.
Cu vreme şi cu încetul
Se face tare oţetul" (102, 157).
"Omul sfinţeşte locul, dar nu locul pe om".
"Toată lumea este o Şcoală".
"Vremea-i învaţă pe acei ce n-au dascăl" (114, 159).
Creaţia populară orală reprezintă în ansamblu posibilităţi enorme de formare a personalităţii
umane, care trebuie valorificate în permanenţă.
3.3. Factorii şi mijloacele de influenţă asupra discipolului
Cultura pedagogică tradiţională dispune de un bogat arsenal de factori şi mijloace, forme
şi metode de influenţă benefică asupra formării personalităţii omului ideal. Pornind de la faptul
că educaţia este un fenomen specific uman şi că ea constituie funcţia esenţială, universală şi
veşnică a societăţii, în popor s-a păstrat experienţa acumulată de generaţiile trecute în domeniul
culturii, în confecţionarea uneltelor, în păstrarea tradiţiilor, în simboluri care au o experienţă
obiectivă exterioară a copilului nou-născut.
La animale învăţarea constituie continuare a instinctului. La om ea este eterogenă
instinctelor naturale, este o activitate de socializare a individului, de transmitere a experienţei
acumulate de omenire. Tocmai pentru că omul este insuficient înzestrat cu instincte, el "a
inventat educaţia". El învaţă să răspundă în mod diferenţiat la situaţiile noi, şi învaţă nu o
perioada limitată, ci în tot cursul vieţii sale. De aceea pedagogia populară are grijă ca omul pe
parcursul vieţii, să fie educat în permanenţă, de la leagăn până la mormânt, de la nepot până la
bunel. Fiind o activitate continuă şi conştientă, urmărind scopuri stabilite de popor, educaţia are
caracter uman.
Numai prin muncă un individ sau un grup uman creează bunurile materiale şi spirituale
necesare existenţei lor. Nu poate exista societate umană fără muncă. Dar munca nu poate fi con-
cepută în afara unui proces de îndrumare, de educaţie. Când au apărut omul şi munca, a apărut
deci şi educaţia. Munca fiind o categorie socială permanentă, rezultă că şi educaţia are caracter
permanent. După cum nu poate exista societate fară muncă, tot aşa nu poate exista societate fără
educaţie. În concluzie, munca, fiind în acelaşi timp şi scopul suprem al educaţiei, este factorul şi
mijlocul decisiv în formarea personalităţii umane.

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

Poezia populară este întâia fază a civilizaţiei unui neam ce se trezeşte la lumina vieţii, iar
când acest neam cade în vechea sa civilizaţie, poezia populară devine paladium al limbii şi al
obiceiurilor strămoşeşti. Pentru noi ea este şi o fază, şi un paladium.
Născut din sânge meridional, strămutat de sub un soare fierbinte într-o ţară nouă, neamul
român a păstrat o închipuire fecundă, vie, graţioasă, agerime de spirit, care se traduce în mii de
cugetări fine şi înţelepte, o simţire adâncă de dragoste pentru natură şi o limbă armonioasă, care
exprimă cu gingăşie şi, totodată, cu energie toate aspiraţiile sufletului, toate iscodirile minţii.
În această cheie, sunt semnificative aceste versuri dintr-o baladă:
"Viaţa omului.
Floarea câmpului".
"Câte flori pe acest pământ
Toate se duc la mormânt", "
Însă floarea leacului Stă pe uşa raiului
De judecă florile
Ce-au făcut miroasele".
În basme, legende, balade, cântece lirice, urâturi, proverbe și zicători populare aflăm o
sumedenie de date privind viaţa, cele mai importante evenimente istorice, evoluţia normelor
etice şi estetice ale neamului. Folclorul e acel nesecat izvor, în cate putem găsi trăsăturile adânc
naţionale ale neamului.
Au trecut secole, a apărut şcoala, au activat mii şi mii de pedagogi renumiţi, dar, totuşi,
creaţia populară (pedagogia populară) prin bogăţia factorilor şi mijloacelor de educaţie, prin
bogăția ternaticii şi mesajului de idei educative n-a încetat a juca un rol decisiv în educaţia
copilului, a tinerilor generaţii. În creaţia populară găsim numeroşi factori şi mijloace ale
educaţiei populare, printre care menţionăm: munca, natura, religia, arta, exemplul, tradiţia,
cuvântul etc.
Dintre mijloacele educaţiei enumerăm: numărătoarele, ghicitorile, proverbele, zicătorile,
cântecele, poveştile, legendele, baladele, doinele, eposul, jocurile, datinile, obiceiurile, tradiţiile
etc.
Cele mai grave repercusiuni care sa-u răsfrânt asupra societății actuale vizează sărăcia
spirituală a membrilor ei. Este cert, că pentru a încolţi şi a prinde rădăcini sămânţa "restructurării
sufletului" şi pentru a obţine roadă de la ea, avem nevoie de un factor hotărâtor, care le-ar
dezlega pe toate - aceasta-i credinţa.
E vremea să recunoaştem că dacă am scapăt ceva din câmpul de vedere, apoi aceasta e
cultura spirituală. Poate din acest motiv a şi început înstrăinarea de la cultură, în formarea
educaţiei generaţiilor noastre.
Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

Biserica este valoarea umană de neînlocuit, ea e în stare să-1 ridice pe om, să-1 purifice.
În numele ei au creat cei mai remarcabili pictori, arhitecţi, compozitori, care au înălţat sufletul
uman înnobilându-1.
Fiecare om e dator să-şi coordoneze relaţiile cu cei din jur, cu societatea, cu natura după
regulile Codului moral comun tuturor oamenilor.
"Cele douăsprezece porunci sunt hotarele lumii în care trăim secole la rând, popoare,
limbi, datini. A încălca aceste hotare, înseamnă a te situa în afara lumii civilizate, înseamnă a fi
un om sălbatic, un om straşnic, că nu în zădar, celor ce nu recunosc poruncile li se zice că nu au
un Dumnezeu..." (Ion Druţă " Biserica Albă" ).
Desigur, îndeplinirea corectă a acestor porunci lăsate nouă de însuşi întemeietorul epocii
de aur a civilizaţiei pământului - Iisus Hristos, depinde în cea mai mare măsură de conştiinţa
omului. Criza morală nemaipomenita, ce a cuprins în secolul XXI societatea, a lăsat în generaţii
indiferenţa faţă de aproapele său, apatia faţă de suferinţele omeneşti. Urmările acestor schimbări
negative au provocat o atitudine barbară faţă de natură, neînţelegerea şi neglijarea valorilor ce ţin
de viaţă, de moşteniriea culturală, de istorie şi, ca urmare, s-au înregistrat pierderi în toate
domeniile activităţii sufletului, s-au clătinat temeliile spirituale (duhovniceşti). Astăzi putem
recupera pierderile noastre spirituale, organizând în localurile obşteşti lecţii filozofice şi reli-
gioase, schimbând pozitiv atitudinea faţă de biserică. În istoria religiei creştine se fac paşi
hotărâţi spre a reabilita valorile spirituale ale lăcaşelor sfinte şi a înţelege rolul şi importanţa
bisericii ortodoxe. Religia deci, ca factor educativ in formarea personalităţii umane, ia tot mai
mare amploare.
Importanţa artei populare în educaţie a fost recunoscută din cele mai vechi timpuri, însă
ea n-a fost cercetată sufficient. Particularităţile artei populare se pot manifesta prin desene, fo-
tografii sau film, iar mijlocul cel mai eficient constă în demonstrarea obiectelor în muzee,
precum sunt muzeele etnografice din Chişinău, comunele Vasieni (Ialoveni), Recea (Ştrăşeni), în
care se găsesc vestigii ale trecutului (ţesături, broderii, sculpturi în lemn, icoane, ceramică,
diverse vase din sticlă etc.), prin intermediul cărora educăm valori artistice consfinţite de muncă.
În sistemul pedagogic al poporului limba maternă este factorul şi mijlocul primordial al
educaţiei omului desăvârşit.
Această problemă a fost pe larg abordată de pedagogul ceh Jan Amos Comenius, de
iluministul român Gh.Asachi.
Limba este o creaţie a omului, o creaţie a poporului, a istoriei ce întruchipează în sine
viaţa poporului, istoria şi tendinţele lui, fiind cea mai vie, cea mai trainică legătură ce uneşte
generațiile care au murit, care trăiesc şi generaţiile viitoare ale poporului într-un tot viu, măreţ şi
istoric.

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

Prin cuvânt, prin limba poporului sunt redate toate visele lui, tot trecutul său istoric, pe
baza căruia se formează prezentul, care-şi făureşte calea spre viitor. În adâncurile luminoase şi
senine ale vorbirii populare este oglindită nu numai natura ţării natale, ci şi istoria vieţii
spirituale a poporului în ansamblu. Generaţiile unui popor se perindă una după alta, însă
rezultatele vieţii fiecărei dintre ele - rămân în limbă - ca moştenire pentru urmaşi. În comoara
vorbirii neamului generaţiile îşi depozitează rezultatele parvenite din emoţiile lor profunde,
roadele evenimentelor istorice, credinţa, opiniile, urmele amorului trăit şi a bucuriilor gustate,
într-un cuvânt, poporul prin aceasta îşi păstrează cu grijă toată moştenirea vieţii sale spirituale.
Prin intermediul limbii se transmite integral înţelepciunea poporului, înţelepciune ce
îmbogăţeşte şi educă generaţiile în creştere.
Ceea ce-1 caracterizează, îndeosebi, pe un om de o înaltă cultură este utilizarea în vorbire
a mijloacelor lingvistice alese, literare şi nu acelor dialectale.
Eminescu menţiona, că Vaarlaam "... a făcut ca limba noastră să fie aceeaşi, una şi
nedespărţită în palat şi în colibă..." Cronicarii au avut grijă să ne demonstreze de unde ni se trage
neamul. "...Iară noi într-alt chip de ai noştri şi de toţi câţi sunt rumâni, ţinem şi credem
adeverindu-ne de mai aleşii şi de mai adevăraţii bătrâni istorici şi de alţii mai încoace, ca valahii
cum le zic ei, iară noi, rumânii, suntem adevăraţii români şi aleşi românii în credinţă şi în
bărbăţie, din care Traian i-au aşezat aici în urma lui Decebal, după tot i-au supus şi l-au pierdut,
şi apoi a luat tot şireagul împărăţiilor aşa i-au ţinut, şi i-au lăsat aşezaţi aici, dintr-acelora
rămăşiţă şi trag până astăzi rumânii aceştea...".
Bogăţia spirituală populară poate fi transmisă prin expresiile noastre frumoase. E
imposibil să ne închipuim o copilărie fără poveşti. Probabil, dacă i-am lipsi pe copii de poveşti,
ei le-ar născoci singuri. Prin basm şi poveşti copilul e introdus într-o lume a viselor, unde
fantasticul şi miraculosul se împletesc cu realul şi pe fundalul cărora se desfăşoară lupta de
veacuri între acele principii de început: a binelui şi a răului. Deci după cum am observat,
scopul final al poveştilor a fost şi este o învăţătură, un învăţământ.
Acestea sunt primele şi strălucitele încercări ale pedagogiei populare.
E lesne de înţeles, că învăţînd limba maternă, prin intermediul cuvintelor sunt însuşite şi o
mulţime infinită de noţiuni, cunoştinţe despre obiecte, diverse idei, sentimente, chipuri artiştice,
logica şi filozofia limbii, fenomenele naturii prin care i se educă copilului dragostea faţă de
pământul străbun. Limba gândirii se formează, încetul cu încetul, din limba sentimentelor şi
urmele acestor imagini senzitive rămân în memoria copilului pentru o lungă durată de timp sau
pentru totdeauna.

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

Fiind un factor, mijloc şi metodă cuvântul (limba maternă) nu-i poate da copilului educaţia
şi cultura respectivă, dacă acest proces nu este dirijat de şcoala maternă într-o strânsă corelaţie cu
cerinţele şcolii naţionale.
Elocvent, în această ordine de idei, se exprimă marele pedagog rus C. Uşinski: "... a-i învăţa
pe copii în altă limbă în afară de cea maternă - înseamnă a educa oameni străini pentru popor"
(К.Д. Ушинский. Избранные педагогические произведения, М., 1968, с.130).
În domeniul limbii "trecutul este preţios şi prin faptul că el poate trasa perspectivele de
viitor, prin faptul că în el sunt elemente vii, progresiste ce pot fi aplicate şi la prezent"
(K.Д.Ушинский. Op. cit.).
,, Poporul e un mare cugetător. El răstoarnă sistemele învăţăturilor, când ele nu sunt
întemeiate pe logică, şi îşi formează o limbă curată, expresivă, armonioasă, căci îi place armonia.
Ea caută a cuprinde în puţinele cuvinte o lume de idei, ştiind că vorba lungă este sărăcia omului,
adică sărăcia gândului" (K. U.Ușinski. Op. cit.).
Cu ajutorul limbii materne venim să însuşim, să citim şi să luăm cunoştinţă de tainicele
bogăţii ale liricii populare. Multe motive şi imagini găsim în substratul folcloric răspândit cu o
vastă arie de semnificaţie şi în literatură. Tendinţele folclorice au stat de veacuri la temelia
marelor opere moştenite. Dar semnificativ este faptul că, deşi motivele şi imaginile se întâlnesc
aproape la toţi scriitorii, fiecare din ei şi-a ales din depozitul imaginaţiei populare un ceva al său,
un motiv esenţial, care a devenit un fel de "emblemă" a creaţiei lui. Există motive care se impun
cu o mai mare putere şi frecvenţă în anumite specii: motivul bocetului, al legendei, al cântecului
de dor. Toate le vedem, le simţim cu sufletul prin intermediul graiului. Transfigurarea poetică a
motivelor se realizează în mod diferit, fără a se ţine cont cu o prea mare stricteţe de rigorile
speciilor: motivul de poveste poate fi intercalat într-o poezie, cântec etc. Elementul baladesc e
prezent în povestea versificată. Amplificarea, renunţarea şi transfigurarea acestor motive
urmează câteva direcţii esenţiale. Poeţii încarcă străvechile motive cu un conţinut actual păstrînd
nucleul vechiului sens (apa vie, fântâna); îl încarcă cu un sens imediat îndepărtându-1 de la
sensul lui primar - rezultă scrieri esenţiale diferite de "prototipul" lor folcloric; îi împrumută
motivului un sens opus celui tradiţional, îi plasează în texte stilistice diferite, schimbându-i de la
caz la caz sensul şi nuanţa emotivă, denumirea vechiului motiv rămâne doar sensul retuşat după
alte criterii estetice, este radical schimbat; fară a fi numit motivul, există în subtext în aluzii sau
în dezvoltarea interioară a sensurilor (jertfa creaţiei şi a creatorului).
Am ilustrat, prin câteva exemple, într-o măsură mai mare sau mai mică, adevărata şi
permanenta interacţiune dintre cugetarea cultă şi cea populară, permanenta şi fericita influenţare
reciprocă dinte aceste forme de exprimare a spiritualităţii omeneşti, oferind astfel un tablou mai
întregit cu privire la tema respectivă.

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

Sigur că motivele folclorice pot fi divizate în mai multe grupuri, fiecare semnificând ceva:
apele (fântâna, izvorul, răul), cerul (soarele, cerul, luna, steaua, lumina, pasarea, zborul);
fenomene ale naturii (fulger, ploaie, tunet); pământul (piatra, munţii, grădinile, codrii, focul):
"Pământule, boure,
Mare, răbdătorule,
Cel de mai multe ori
Trecut prin abator reînviind,
Boure, boure blând".
(G. Vieru).
Să descifrăm corelaţia motivului specific folclorului nostru, unde plaiul, codrul şi via au fost,
şi sunt întotdeauna, frate cu moldoveanul în zile bune şi în zile grele, iar "stelele şi luna i-au ţinut
cununa":
"A fulgerat o stea ca o minune
Şi glasul meu l-au învăţat lăstunii,
Iar codru-i ca. bunelul lângă fatcă,
Şi stânca-i ca bunica lângă matcă"
(An. Codru).
Un alt motiv popular este drumul - el şi alcătuieşte, de fapt, "nucleul basmului popular".
Folclorul ne propune un lung traseu al cântărilor şi experienţelor umane, formând un element
spaţial de importanţă principială. Literatura atentă la deplasările în spaţiu ale eroului, a descris
drumurile. Drumurile lui A. Russo şi V. Alecsandri, călătoria la M.Eminescu ("Sărmanul
Dionis", "Cezara"), drumul lui Onache Cărăbuş spre casă ("Povara bunătăţii noastre") şi al tatălui
prin ospeţie la feciorii săi ("Ultima lună de toamnă" de Ion Druţă), drumul Vitoriei Lipan în
căutarea soţului (M. Sadoveanu "Baltagul") - toate sunt semne ale vieţii, ale trecerii, ale
îndepărtării sau apropierii, "element al legăturii cu lumea".
"De la un sat la altul, iar drumul de la un drum la altul – cărăruși Drumuri vechi şi noi,
drumuri umblate şi crescute cu bucurie, drumuri cu renume sau delniţe mici nebotezate - stau
toate împletite strâns, ca vinele pe mâna unui ţăran bătrân, care s-a oprit pe-o clipă să se
odihnească" (I. Druţă "Balade din câmpie").
Convingerile oamenilor urmează îndeaproape experienţa, iar experienţa este în continuă
îmbogăţire.
Frumuseţea graiului nostru are ceva din foşnetul codrilor de la Tigheci şi Orhei, din
murmurul lanurilor de grâne din câmpia Bugeacului, din prospeţimea şi adâncimea izvoarelor
Nistrului, din limpezimea văzduhului, din ecoul dealurilor bătrâne, din graiul păsărilor, din

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

explozia surdă a seminţelor ierburilor, spicul care despică lespezile enorme, din taina rourii care
cade pe flori, din mlădierea ierburilor înflorite în vânt, din nesfârşitul cerului de-asupra noastră.
În limbă se reflectă istoria poporului, felul lui de a ft, de a gîndi şi a simţi; caracterul,
imaginea acestuia, experienţa, sentimentele, ideile sale, obiceiurile şi moravurile sale.
Din cele menţionate concluzionăm, că limba maternă este marea îndrumătoare a necazului şi
bucuriei omeneşti, prin înţelepciunea ce şi-a găsit loc în folclorul tuturor epocilor.
Corelaţia factorilor şi mijloacelor, diferenţierea acestora în educaţia populară şi şcolară pe
baza folclorului naţional (unde trebuie însuşite toate genurile şi speciile folclorice de la cântecul
de leagăn până la bocet) sunt binevenite în procesul de educare și formare a personalităţii umane
ideale - o străduinţă a poporului din toate timpurile.
CAPITOLUL IV
Educaţia morală - pivotul spiritual în pedagogia populară
Examinând morala populară în diverse perioade de dezvoltare a societăţii, putem distinge în
sistemul relaţiilor dintre oameni aşa-numitele norme general-umane ale moralei, adică individul
este un subiect al relaţiilor morale, indiferent dacă intră sau nu în sfera acţiunii educative.
Astfel, deducem că una din particularităţile educaţiei morale constă în aceea că ea se extinde
nu numai asupra indivizilor, ci şi asupra relaţiilor dintre ei. Educaţia morală nu este posibilă în
afara relaţiilor sociale. Un loc aparte în acest sens îi revine valorificării experienţei morale a
poporului nostru, acumulată şi sedimentată în proverbe, cugetări, maxime etc., în vederea
formării conştiinţei morale a elevilor.
4.1. Idealurile morale şi pedagogia populară
Astăzi, când societatea noastră a început să reacţioneze prompt la problemele etice, căutând
să le rezolve în mod civilizat, formarea universului moral al personalităţii prin educarea
sentimentelor de bunătate, bunăvoinţă şi de politeţe constituie un imperativ al vremii.
Şi dacă, conform Evangheliei după Ioan, "La început a fost cuvântul", să elucidăm
semnificaţia cuvântului morală, provenit din latinescul moralis, moral, moris ceea ce înseamnă
"moravuri".
Evoluând istoric, în accepţie curentă termenul de morală constituie un ansamblu de
principii, norme şi reguli de comportare a oamenilor, care se bazează pe forţa convingerii,
exemplului, educaţiei, autorităţii, opiniei publice, tradiţiei, fiindcă educaţia morală decurge din
idealul educativ al poporului.
Problema moralei şi a educaţiei morale este destul de frecventă în creaţia populară, întregul
folclor fiind pătruns de atitudini, formule şi imperative etice. Morala are menirea să
reglementeze relaţiile dintre oameni în toate sferele vieţii sociale, în muncă şi în viaţa de toate

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

zilele, în politică şi în ştiinţă, în familie şi în locurile publice. Ea este chemată să dirijeze faptele
omului, atitudinea lui faţă de alţi oameni şi faţă de societate prin obiceiuri, convingeri, educaţie.
Normele de convieţuire, de comportare a oamenilor unii față de alţii, precum şi faţă de
societate, n-au apărut spontan, de la sine, ele au fost elaborate de popor pe parcursul a mai
multor veacuri şi transmise noilor generaţii. Multe din normele morale sunt expuse în Sfânta
Scriptură. Ele au drept scop de a realiza asemuirea omului cu Dumnezeu, confruntat cu indivizii
reali, cu interesele şi necesităţile acestora. Etica medievală îşi vede misiunea tocmai în
fundamentarea teoretică a acestui sistem de norme şi reguli morale, care îi domină pe indivizi. La
baza eticii religioase se află perceptul biblic ce redă una din poruncile lui Iisus Hristos "Ce voiţi
să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi lor". Acest principiu moral se obişnuieşte a denumi
"regula de aur". În istoria reprezentărilor morale ale omenirii acesta a fost, ca atare, unul din
principiile egalităţii referitor la morală.
Originea eticii se află în aforismele celor şapte înţelepţi ai antichităţii. Maximele lor conţin
postulate în forme definitivate cu un şi conţinut concis privitor la normele de comportare impuse
indivizilor de către societate. Thales - "Grăbeşte-te să le faci pe plac părinţilor", "Cunoaşte-te pe
tine însuţi", Hinon - "Respectă-i pe cei mai în vârstă", "Înfrânează-ţi mânia"; Solon - "Mai bună
decât toate e Măsura" etc. Cele mai concise şi mai exacte cerinţe morale ale poporului sunt
exprimate în producţiile folclorice gnomice, în paremii, zicale, proverbe, poveşti, vorbe cu tâlc
etc.
Fiind formulate scurt, lapidar, bine şlefuite (uneori chiar versificate ori cântate), ele sunt,
memorate cu uşurinţă, iar la momentul oportun - reproduse în scopuri educative.
O atenţie deosebită în problemele de etică îi revine lui Gh. Asachi (1788-1869). El expune
astfel de categorii etice ca: virtutea, mărinimia, egoismul, patriotismul ş.a. Toate meditaţiile lui
Gh. Asachi privitor la morală sunt legate de conceperea dragostei de patrie. Chiar şi atunci când
expune noţiunea de egoism ca un venin, care roade legăturile sfinte ale prieteniei şi ale familiei,
veninul, care desparte mădulariile obştii şi trupului unui stat, scriitorul raportează aceasta la
atitudinea faţă de patrie, spunând că tot insul poate lucra după legile înţelepciunii şi ale
moralului, având ocazii nenumărate de a se manifesta în această direcţie.
Marele iluminist ne dă un exemplu care poate, la prima vedere, să ne pară banal, dar care-1
plasează în rândurile contemporanilor noştri, povăţuindu-ne, că atunci când unul dintre candidaţi
te întrece în multe privinţe, retrage-te cu modestie, căci acela va lucra mult mai bine în folosul
Patriei şi-ţi va da pilde de urmat la îndeplinirea datoriilor patriotice, iar tu apucă-te cu bucurie de
lucru după putinţă şi nu întreba cine ce va face, cine este acela, care va începe? Cine întreabă ce
este de făcut? Autorul articolului "Dorinţa folosului obştesc" ne îndeamnă să moştenim simţul
calităţii de la strămoşii noştri, care urzeau fapte plăcute lui Dumnezeu: mănăstiri, case de adăpost

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

şi dăinuiri în avuţie pentru săraci, bolnavi, orfani. Asachi conchide, pe bună dreptate, că este cu
adevărat de netăgăduit lucrul că strămoşii noştri ne-au întrecut cu acea singură virtute, ce se cere
la sprijinirea şi înflorirea folosului obştesc, a religiei cetăţenilor, a Patriei. Iluminismul tratează
mărinimia prin ocaziile de a putea lucra împreună cu alţii, pentru binele şi lauda Patriei,
generalizând: virtutea ca o luptă de bună voie împotriva tuturor piedicilor ce ar sta în calea
înfloririi şi a întăririi binelui obştesc.
Principiile fundamentale de organizare a sistemului naţional de învăţământ şi educaţie din
Republica Moldova la ora actuală, se reduc la următoarele: umanism şi democratism; prioritatea
valorilor general-umane; orientarea spre valorile culturii naţionale; tratarea individuală a
personalităţii; orientarea estetică, ecologică; orientarea spre nivelul mondial al învaţământului şi
culturii etc.
În pedagogia populară românească, autorii anonimi unesc într-o singură expresie
semnificativul epitet "om de treabă" - om al muncii şi, principalul, om cinstit.
Om de treabă e sinonim, deci, cu om cinstit, cuminte, harnic, bun, sincer. Poporul n-a
conceput nicicând cinstea - calitatea morală fundamentală a omului - în afara mediului muncii.
Aproximativ acelaşi sens are în pedagogia populară şi noţiunea de om "cumsecade", adică
harnic, cinstit, modest, bun. De aici expresia "om de omenie", care include în sine cele mai
valoroase calităţi şi trăsături morale ale neamului: dragostea de muncă, stima faţă de om,
generozitatea, cinstea, nobleţea, vrednicia, onestitatea, cuminţenia, bunătatea, ospitalitatea etc.
Aceste valori morale spirituale, specifice neamului nostru, constituie o adevărată comoară de
mijloace educaţionale, care stau la temelia teoriei contemporane a educaţiei morale.
Dacă facem o retrospectivă la concepţia educaţională în aspect moral, apoi menţionăm
sistemele de educaţie din Grecia Antică (Socrate, Platon, Aristotel), cele din Roma Veche
(Seneca, Tacit, Cicero, Horaţiu, Plutarh ş.a.).

Renumiţi, celebri prin sistemul propriu de educaţie, inclusiv sub aspect moral, sunt marii
pedagogi ai omenirii din Evul Mediu, din epoca Renaşterii, a realismului, şi cei din ultimele
secole: G.Locke, J.J.Rousseau; I.A.Comenius, I.Kant, I.H.Pestalozzi, F.A.Disterverg,
I.F.Herbart. Această pleiadă de pedagogi e completată de K.Uşinski, L.Tolstoi, D.Cantemir,
Gh.Asachi, I. Creangă, C.Narly.
Concepţia pedagogică a fiecărei dintre personalităţile nominalizate se deosebeşte prin
preponderenţa accentului pus pe educaţia morală în şcoală şi în familie, pe rolul poporului în
realizarea procesului de dezvoltare morală şi spirituală a tinerelor generații. Ei privesc educaţia
morală drept factor important şi determinant în formarea moralităţii, a profilului moral al
personalităţii.

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

Criteriul de bază al moralităţii după concepţia folclorică constituie munca, atitudinea


individuală faţă de muncă. Referindu-ne la funcţia educaţională a folclorului, evidenţiem
valoarea morală a acestuia, care presupune şi celelalte componente ale educaţiei. Nu este o
poveste, un proverb, o baladă, o doină, un cântec să nu ne înveţe ceva. Folclorul e foarte sensibil
la psihicul uman, sesizează fiecare schimbare în mintea şi sufletul omului, ne arată căile spre
perfecţiunea şi demnitatea umană, "biciuind", "plângând" viciile omeneşti, devierile de la
normele de morală.
Folclorul pune accentul pe moralitate, norme ale conduitei omului în diferite împrejurări şi
situaţii, norme legate de deprinderi, convingeri, obiceiuri şi tradiţii. Morala, ca modalitate de
însuşire a limbii, e mijlocul cel mai eficient de reglementare a contradicţiilor dintre bine şi rău,
frumos şi urât, sfânt şi păgân.
De fapt, folclorul e o sincronizare, o sinteză a tuturor manifestărilor poporului, în care
găseşti virtutea şi amarul, eroismul şi patriotismul care explică originea unui neam, condiţiile
istorice de dezvoltare.
În acest sens, creaţiile baladeşti se adresează sufletului omului, celor mai sensibile coarde
ale inimii, îndreptându-1 şi facându-l să fie bun, milos, drept în judecată, să nu-şi piardă
demnitatea, să o demonstreze cu pietate.
Balada pe de o parte, aproape întotdeauna, condamnă, crimele, omorul, furtul, corupţia;
biciuieşte lenevia, laşitatea, prostituţia, egoismul, ticăloşia, trădarea. Pe de altă parte, balada
aprobă pedepsele (fie ele chiar şi crude - moartea soţiei infidele, a trădătorului), astfel
promovând şi afirmând latura pozitivă a moralităţii patriarhale.
În comparaţie cu balada, eposul eroic domină gândirea etică cu mult înaintea primei, fiind un
strigăt, un răspuns, o manifestare de vitejie, de afirmare etico-naţională, o expresie a gândirii
umane.
Tot aşa ca şi eposul eroic, balada proslăveşte şi ea patriotismul. În baladele cu tematica
istorică "Ilincuţa Sandului", "Chiria" avem prezentă atitudinea negativă faţă de invadatori, ideea
protestului, a urii faţă de cotropitori; protest exprimat prin dorința de a muri:
"Decât roaba turcilor,
Mai bine hrana peştilor
Decât roaba turcilor,
Mai bine scorburi racilor..." ("Ilincuţa")
O tematică mai majoră pe care se axează subiectele multor balade e atitudinea faţă de om,
faţă de viaţă, faţă de experienţa umană, în genere. Ea diferă de la caz la caz, de la o întâmplare la
alta, dar în fond, cheamă la viaţă, la o manifestare pozitivă faţă de ea. Din cele mai străvechi

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

timpuri balada i-a fost dată omului, condrumeţ al tuturor strădaniilor sale, constituind una din
perlele tezaurului nostru folcloric, cu o bogăţie nesecată de valori spirituale.
O varietate a cântecului popular este doina.
Doina, după cum se exprimă B.-P.Hasdeu este: "...expresiunea sentimentului sub toate
formele: tristeţe, bucurie, iubire, sau ură, entuziasm şi disperare, pace şi război, dar întotdeauna
având în ea o notă de dor, de dorinţă, de aşteptare" (82, 92).
Atât de trist răsună doina
Făr-de cuvinte înţeleasă!
Ce dor îşi spune cine-o cântă
Şi ce durere îl apasă!
Nu-i plânsul unei inimi numai
Şi-a vreunei clipe trecătoare,
Ci neamul nostru întreg îşi cântă
Durerile de care moare...
(T.Arghezi)
Doina ţine de specificul naţional, ea devenind într-un anumit sens simbolul românilor.
Cu toate că în baladele şi doinele noastre deseori sună note minore, de jale, durere, dor,
totuşi ele rămân a avea pondere în procesul educaţiei, formând şi susţinând o moralitate
sănătoasă, cu adânci rădăcini în tradiţii şi obiceiuri. Ele includ în sine nu pesimismul şi
închinarea în faţa destinului, ci optimismul, eroismul, dăruirea de sine.
Însă aceste creaţii populare nu se limitează numai la funcţia educativă, ci o,cuprind şi pe cea
instructivă, fiindcă ele reprezintă "...întâia fază a civilizaţiei unui neam" (108, 32), istoria
poporului povestită de el însuşi, trecută prin prisma subiectivului și expusă la judecata viitoarelor
generaţii. Balada şi doina sunt realizări artistice de o deosebită valoare prin oglindirea şi
evocarea pitorească a vieţii, moravurilor, năzuinţei şi luptei maselor populare de-a lungul istoriei.
Prin basme şi poveşti este introdus într-o lume a viselor, unde fantasticul şi miraculosul se
împletesc cu realul şi pe fundalul cărora se desfăşoară lupta de veacuri dintre cele două forţe
morale de început: a binelui şi a răului. Fiecare poveste educă, instruieşte, înnobilează,
impunându-se ca mijloc, ca un instrument puternic de educare a generaţiei în creştere şi de
formare a unor înalte calităţi morale (sau de reeducare a unor vicii omeneşti). Opere simple şi
clare, poveştile sunt uşor "gustate" şi percepute de copil. Prin conţinutul moralizator (din fiecare
poveste copilul scoate un învăţământ), optimist (finalul tradiţional al poveştii noastre, când
binele învinge răul), atrăgător (poveştile plac prin acţiunile, faptele, personajele sale, pe care le
îndrăgesc copiii, servindu-le drept ideal) contribuie la formarea unui şir întreg de calităţi
pozitive.

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

Poveştile includ asemenea trăsături cum sunt dragostea faţă de adevăr: ("Busuioc, Făt-
Frumos şi Ileana Cosânzeana", "Sora Soarelui", "Alistar-Făt-Frumos", "Fata moşneagului şi
nucul din grădină", "Tudor cel viteaz şi cerbul năzdrăvan", "Dreptatea şi strâmbătatea","Doi
fraţi", "Casa iepurelui" etc.), sinceritatea (aceleaşi poveşti), îndrăzneala, curajul, eroismul,
vitejia ("Zorilă Zori de Zi", "Cremene voinicul", "Tudor cel viteaz şi cerbul năzdrăvan", "Stan
Polozan", "Căluţul năzdrăvan", "Peneş Împăratul", "Făt-Frumos şi Verea Viteazul"etc.),
recunoştinţa ("Căluţul năzdrăvan", "Tudor cel Viteaz şi cerbul năzdrăvan", "Cele trei sfaturi",
"Povestea folositoare", "Casa iepurelui", "Ciocârlia, vulpea şi ogarul"), dragostea de muncă
cinstită, creatoare şi stima faţă de oamenii creatori ("Comoara", "Lenea", "Ulciorul cu galbeni",
"Fata harnică" etc.), pe de altă parte ura şi dezaprobarea față de tot ce e rău, dăunător (acest
element e prezent în majoritatea poveştilor şi serveşte drept imbold atât pentru desfăşurarea
faptelor şi evenimentelor, cât şi pentru acţiunea personajelor (,,Cearta nu aduce folos",
"Zgârcitul", "Boierul şi moartea", Prostia omenească", "Înainte luminiţa, în urmă neguriţa",
"Împărăția Zmeului", "Cremene Voinicul" etc.) ura faţă de exploatare, parazitism ("Laur-Balaur
şi cele trei fete de împărat", "Doi fraţi - unul boier şi altul sărac", "Dreptatea şi strâmbătatea",
"De la cel cu noroc fuge nevoia la cel răutăcios", "Vulpea, sturzul şi cioara" etc.).
De asemenea, e evidentă acea dezaprobare de a critica metehnele omeneşti: lenea ("Despre o
nevastă alintată"), duşmănia "Doi frați", "Fratele sărac", "Fratele bogat şi nevoia", "Dreptatea şi
strîmbătatea"), minciuna (făţărnicia), trădarea, frica, răutatea etc.
Dar sunt şi alte specii şi genuri ale creaţiei populare, care au menirea de a forma unele
calităţi pozitive generaţiilor în creştere.
Dacă proverbele şi zicătorile conţin unele idei pedagogice sau educative, reflectate şi redate
într-un mod mai abstract: "Munca te ridică, iar lenea te strică", "Sârguinţa - mama norocului",
"Înţeleptul tace şi face", "Gura omului sparge cetăţi", "Ura, zavistea şi frica nasc vicleşugul",
"De cel ce munceşte - lenea se fereşte", şi multe, multe altele, nefiind întotdeauna înţelese de
copil, apoi cu timpul sunt pentru ei mai clare, mai profund înţelese şi conştientizate.
Din cele menţionate mai sus, putem conchide că în prezent valoarea instructivă şi, mai ales,
educativă a poveştilor, nu întîmplător, e recunoscută unanim.
Se subliniază, bunăoară, că poveştile dezvăluie copiilor bogăţia de relaţii, sentimente
umane. N. Băieşu, cercetător remarcabil al folclorului nostru, afirmă că poporul a concentrat în
asemenea creaţii artistice, cum sunt poveştile, concepţiile sale pedagogice, grija faţă de educarea
generaţiilor, tendinţa de a le transmite experienţa de viaţă, ideile progresiste despre bine şi rău,
adevăr şi neadevăr, de înţelegerea justă a datoriilor omului.
Deci, rezultă că povestea contribuie la dezvoltarea intelectuală, morală, estetică şi fizică a
generaţiilor în creştere. Ea exercită o influenţă binefăcătoare şi asupra formării la copii, din
Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

primii ani de viaţă, a unor valori morale, educând astfel de calităţi şi sentimente cum sunt:
curajul, cinstea, prietenia, ajutorul reciproc, dragostea etc., cât şi simţul artistic al copiilor
cultivând dragostea faţă de tot ce e frumos şi curat. Şi toate acestea au loc datorită prezenţei în
poveştile populare a unor idei de ordin educativ, pe care le asimilează copiii din fragedă
copilărie.
O serie întreagă de virtuţi morale ca hărnicia, umanismul, onestitatea, respectul faţă de
oameni, perseverenţa răbdarea ş. a. se formează chiar în procesul muncii sau în strânsă
legătură cu aceasta.
Hărnicia e una dintre calităţile morale cele mai apreciate de popor şi folclorul abundă în
proverbe, maxime şi îndemnări în legătură cu munca şi atitudinea faţă de ea:
"Omului cu sârguinţă toate-i sunt cu putinţă", "Hărnicia poartă gospodăria", "Gospodăria are
o singură mândrie - munca".
Contrariul hărniciei - lenea - e un viciu condamnat, considerat de popor nu numai ca fiind
amoral în sine, ci şi pentru că trândăvia naşte în oameni imoralitatea:
"Cine nu face nimic, învaţă să facă rău", "Munca te ridică, lenea te strică", "Lucrul face
sănătate, trândăvia - păcate".
Umanismul, ca principiu de bază al moralei populare, își are rădăcinile sale de asemenea în
munca, iar conceptul de omenie, ca normă morală supremă, include în sine respectul faţă de
omul muncii, credinţa nestrămutată în forţele creatoare.
"Oricine eşti, adu-ţi aminte că eşti om", glăsuieşte o frumoasă povaţă populară.
Deosebit de categorice sunt cerinţele morale privitoare la respectul faţă de bătrâni.
"Înaintea părului alb să te scoli şi pe cei bătrâni să-i respecţi", "Cine nu-i respectă pe bătrâni,
nu este om", "În fața bătrânilor să ai urechi de auzit, nu gură de vorbit". Dar şi aici nu lipseşte
măsura şi simţul critic, căci "Sunt tineri între tineri şi lllim între bătrâni".
Oamenii trebuiesc respectaţi chiar şi atunci când nu au aspect exterior atrăgător. Profund
umanistă este cerinţa: "Să nu rîzi de oameni sluţi".
O altă cerinţă morală mult preţuită de popor este cinstea: cinstea faţă de om, de
colectivitate, atitudinea cinstită față de muncă.
"Cinstea cântăreşte mai mult decât aurul", "Cinste dai, cinste ai", "Mai bine sărac şi cinstit
decât bogat şi hulit".
Poporul condamnă cu înverşunare contrariul cinstei - necinstea, hoţia, făţărnicia şi îndeamnă
tineretul să se ferească de aceste vicii.
"Cine fură azi un ou, mâine fură un bou", "Ori furi, ori ţii sacul, tot hoţ eşti".

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

După cum arată materialele folclorice şi etnografice, poporul român, ca şi alte popoare,
întotdeauna a năzuit spre lumină, a prețuit mintea cultivată, cunoştinţele, văzând de multe ori o
armă preţioasă în lupta cu greutăţile vieţii, cu răul social.
Munca, în înţelesul ei popular, înglobând diferite aspecte: rațiunea, gândirea, inteligenţa,
judecata, înţelepciunea, i-a preocupat pe oameni din timpuri străvechi, fiind mult apreciată şi larg
oglindită în creaţia sa orală.
"Mintea domneşte, mintea împărtăşeşte", "Nimic nu se învață fără osteneală".
În folclor e sesizată legătura determinantă dintre minte şi învățătură. Mintea nu se dezvoltă
de la sine. Ea se îmbogăţeşte şi se dezvoltă cu ajutorul învăţăturii, care se bucură de o înaltă
apreciere în popor.
"Omul fară învăţătură e ca pământul fără udătură".
Poporul a acumulat un bagaj enorm de cunoştinţe în domeniul lumii vegetale, creând o
adevărată botanică populară, îmbogăţind medicina populară. Erudiţia populară cuprinde de
asemenea largi cunoştinţe de chimie: cunoaşterea diferitor pietre şi roci, caracteristicile şi
folosirea lor în construcţie.
"Omul de omenie" - din basm sau din alte genuri şi specii folclorice - e ceva minunat, dar şi
firesc. Idealul de om, pe care ni-1 conturează calităţile respective, este înţelept. Este vorba de
înţelepciune în gândirea populară, în formarea profilului moral la nivel empiric (omenos, bun,
blajin, mintios). Ce este dar înțelepciunea în folclorul nostru?
"Răbdarea e temelia înţelepciunii"
"Norocul e ceva, înţelepciunea e totul"
"Înţelepciunea nu e toată în capul unui om".
Răbdarea şi stăpânirea de sine, care nu sunt înnăscute, se formează în practica vieţii şi se
consolidează o dată cu înaintarea în vârstă.
Răbdarea, în concepţia poporului, îl face pe om înţelept, aducându-i noroc în viaţă.
"Omul înţelept se mulţumeşte cu puţin".
"Omul înţelept face ce poate, nu ce ar vrea".
În viziunea poporului înţelepciunea este una dintre averile neamului, un model demn de
urmat, un scop în viaţă.
"Mai bine o palmă de la un înţelept, decât o sărutare de la un om prost".
Problema înţelepciunii, ca model sau ideal pentru educaţie, pune în faţa ştiinţei pedagogice
mai multe dileme. Deci, moralitatea folclorului este şi rămâne un fapt istoric permanent.
Condiţiile social-istorice au determinat viziunea în lumina căreia s-au format codurile
morale, morala înţelepciunii diferitelor epoci prin viziune de clasă, păstrându-şi actualitatea şi

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

astăzi. Multitudinea virtuţilor şi a viciilor care împânzesc conţinutul idealurilor generale şi ideile
educaţiei morale, folclorice este foarte bogată şi include, fară îndoială, totalitatea categoriilor
morale care trebuie să-şi găsească expresie în gândirea etică contemporană. Pentru poporul
român, îndeosebi pentru cel din spaţiul dintre Prut şi Nistru, eticul a constituit fundamentul de
apărare a existenţei sale şi, după părerea noastră, această luptă continuă.
4.2. Tradiţiile-etichetă ale moldovenilor
Tradiţiile-etichetă ale neamului nostru, printr-o deosebită stabilitate şi prin eforturile
conştiente ale oamenilor, se manifestă prin atitudinea faţă de alţi oameni, prin ansamblul
regulilor şi normelor de conduită menite a menţine neschimbate formele de conduită moştenite
de la generaţiile anterioare (felul de a se comporta cu cei din jur, formele de adresare şi salutări,
comportarea în locurile publice, manierele şi îmbrăcămintea). Toate acestea cuprind cerinţe care
capătă un caracter reglementat, o anumită formă de comportament, presupunând atitudinea faţă
de o moştenire culturală din trecut, adică într-un fel sau altul e vorba despre cultura conduitei.
Aceste cerinţe au repercusiuni asupra sferelor activităţii umane, reflectând uneori relaţiile de
muncă, etica muncii, alteori caracterizând individul ori relaţiile interindividuale şi cele
interpersonale, precum şi virtuţile general-umane (binele, adevărul, dreptatea).
Cu toate că pe parcursul mai multor veacuri năvălirile şi războaiele pustiitoare n-au încetat,
poporul a rezistat, şi-a păstrat fiinţa, limba şi cultura spirituală. Ca un pivot străbat întreaga
istorie, tradiţiile, datinile şi obiceiurile, legând între ele generaţiile şi epocile, având rădăcini
tocmai în Roma şi Dacia Antică, la traci.
Obiceiurile, tradiţiile şi datinile constituie memoria despre anumite realizări spirituale ale
omului. El are ca simbol, semn ale acelor valori, care, fiind create de societate, sunt îndeosebi
respectate şi păstrate, constituind modalitatea transmiterii deprinderilor, cunoştinţelor, memoriei
neamurilor, culturii, valorilor spiritual-morale, conştientizării unităţii şi unirii, omului cu
societatea şi natura.

"Nimeni nu se naşte învăţat". Rezultă că, după concepţia poporului, toate trăsăturile sale
pozitive şi negative sunt acumulate după naştere, căpătate prin educaţie, autoeducaţie şi printr-o
muncă migăloasă.
Prin urmare, atât calităţile morale, cât şi viciile nu au un caracter înnăscut. Copilul vine pe
lume cu anumite înclinaţii, predispoziţii psihologice, care pot fi îndreptate atât spre bine cât şi
spre rău. De aici porneşte şi credinţa în rolul colosal al educaţiei. În acest sens, poporul, dintre
toate manifestările culturii, pe prim - plan situează cultura conduitei care include normele de
comportare a oamenilor în societate. Altfel zis, eticheta, care educă simţul măsurii în toate
acţiunile sale vitale, pune pe prim-plan manifestarea respectului faţă de om. În concepţia

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

poporului, omul ideal, trăsăturile lui morale şi fîzice îşi găsesc manifestarea conceptuală într-o
serie de cuvinte și expresii generalizatoare, cum sunt: om de treabă, om cumsecade, om dintr-o
bucată, om de omenie.
Imaginea omului ideal se desprinde dintr-o serie de orații, legate de obiceiurile tradiţionale,
din basmele, poveştile, baladele şi doinele noastre.
Om de treabă mai înseamnă şi om cinstit, cuminte, bun, sincer, cu obraz etc. În înţelegerea
populară obraz înseamnă un şir de norme morale, absolut necesare pentru o convieţuire paşnică.
Cu toate nuanţele, ce diferă de la comună la comună, acest cod de bună comportare este
determinat de morala creştină, mai bine zis, de cele zece porunci ale Domnului, dat fiind că am
fost și mai rămânem o parte integrantă a civilizaţiei creştine. Necesitea respectării acestui cod
moral este atât de adânc înrădăcinată în conştiinţa neamului, încât a zice despre cineva că nu are
obraz, înseamnă a zice că este un om de nimic.
Omenia, ca valoare morală, fundamentală, în concepţia poporului este proprie numai omului
muncii, adică manifestarea activă în faptă. În permanenta comunicare cu oamenii se relevă atât
cultura morală a omului, cât şi măsura corespunderii acesteia dezvoltării morale a societăţii date.
Numai eticheta, bazată pe principiile înălţătoare ale moralei populare, atinge scopul
principal - atitudinea respectuoasă faţă de oameni.
Acţionând conform etichetei, omul nu poate trece indiferent pe lângă durerea şi nenorocirea
semenilor, ci se străduieşte să le uşureze suferinţele în măsura forţelor şi posibilităţilor de care
dispune.
Trăsătura distinctivă a culturii morale este înţelegerea reciprocă, capacitatea de a ţine cont de
interesele şi gusturile altora, de a alina durerea şi nenorocirea străină, deoarece averea cea mai de
preţ a omului e bunătatea şi omenia.
De aceea, în codul nescris al educaţiei morale populare, un loc de seamă îl ocupă răbdarea:
în muncă, în raporturile cu semenii şi cu toţi oamenii, în atingerea scopurilor propuse, dar nu și
răbdarea "jugului", oprimării, exploatării.
"C u răbdarea treci şi marea".
"Încetul cu încetul se face oţetul".
O serie de învăţăminte şi îndrumări, adresate de asemenea tineretului, vizează calitatea
voinţei, educarea curajului, hotărârea, vrednicia, îndrăzneala: "Voieşte şi vei putea".
Cultura morală e în strânsă legătură cu cultura comunicării, deoarece comunicarea şi morala
sunt fenomene specifice geniului uman. Despre aceasta în popor se spune: "Pasărea se cunoaşte
după cântec şi omul după vorbă".
De remarcat, însă, că nu orice comunicare poartă pecetea morală, nu orice comunicare ne
satisface pe fiecare în parte şi societatea în ansamblu.
Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

Cu ce începe comunicarea? Cu cuvântul. Şi pe bună dreptate specifică poetul: "Cuvântu-i


osul sfânt pe care trăiește sufletul în om".
Cuvântul este portretul concis al omului, de aceea mai întâi trebuie să ne gândim şi apoi să
vorbim, deoarece cuvântul bun înaripează, învie omul, iar cuvintele crude, jignitoare îl înljosesc,
îl resping.
Deci, prima cerinţă a comunicării am putea-o exprima prin zicala "Limba e dulce ca mierea
şi amară ca fierea", care ne îndeamnă să fim atenţi la valoarea cuvântului rostit. O altă cerinţă a
culturii comunicării este expusă în maxima: "Cuvântul potrivit la locul potrivit", aceasta se referă
la cunoaşterea şi folosirea cuvintelor cu tâlc şi la locul său.
S-a mai spus deja că educaţia morală începe în familie (cei şapte ani de acasă). Deci, poporul
ne învaţă că oamenii din jur îți dăruiesc fericirea copilăriei: "Răsplăteşte-i doar prin bunătate,
omenie, ţine minte că există o măsură, o limită între dorinţă și posibilitate" (Maria Capăţina, 60
de ani, comuna Slobozia-Mare, judeţul Cahul).
Comportarea politicoasă faţă de femeie, atitudinea respectuoasă faţă de bătrâni, formele de
adresare şi salut, regulile privind modul de a discuta, de a te purta la masă, de conduită cu
oaspeţii, îndeplinirea cerinţelor ce se referă la îmbrăcămintea şi portul omului în diferite
împrejurări - toate aceste legi de bună cuviinţă întruchipează ideile generale despre demnitatea
omului, cerinţe simple de comoditate şi de nestingherire în relaţiile dintre oameni.
Pornind de la cele scrise mai sus, vom vedea că valorile perene ale spiritualităţii noastre sunt
din cele mai vechi timpuri munca paşnică, respectul faţă de părinţi, buna ordine a căminului
familial, omenia, demnitatea. Acestea se înscriu perfect în cele zece porunci biblice prin care
personalitatea este îndemnată a-şi pune calitatea în deplină armonie cu idealurile umane.
Orice fenomen social, orice faptă sau motiv al activităţii umane au, în acelaşi timp, o
semnificaţie estetică şi etică şi pot fi apreciate, pe de o parte, ca ceva frumos sau urât, pe de alta -
ca ceva bun sau rău. Corelaţia acestor două noţiuni reflectă o importantă orientare axiologică,
elaborată de conştiinţa populară (naţională) în procesul dezvoltării ei istorice, din punct de vede-
re umanist. Frumos e ceea ce este moral, etic, ceea ce îl înalţă şi înnobilează pe om, iar eticul nu
poate fi considerat drept moral- bun, dacă interior nu e legat de frumos. De aici şi conţinutul mo-
ravurilor ce includ în sine conţinutul conduitei oamenilor, proprie etniei respective.
Naşterea, copilăria, juneţea, bărbăţia şi bătrâneţea omului se petrec la fel cum le-au
petrecut şi străbunii. Perioadele de vârstă sunt reflectate în cântecele de jale şi de veselie, au
datinile lor speciale şi o comoară nelimitată de strigături în joc, parte integrantă a dansurilor.
Cu toate acestea, cel mai mare sprijin al moralităţii este conștiinţa, care presupune
capacitatea personalităţii de a se controla moral, de a-şi forma un caracter independent pentru

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

sine, de a avea îndatoriri morale, de a cere de la sine îndeplinirea lor și de a-și analiza faptele
săvârşite. Conştiinţa e o caracteristică a unei persoane concrete: ea ori este, ori lipseşte, o are
omul sau n-o are - ceva de mijloc nu există.
După formă, conştiinţa constă în responsabilitatea omului față de sine însuşi, faţă de
morala sa individuală, personală. Deci, conţinutul ei este determinat în temei de datorie, de către
atitudinea şi responsabilitatea faţă de societate şi faţă de alţi oameni. Tot ce se întâmplă astăzi în
societate rămâne pe conştiinţa unor sau altor demnitari de stat, ca interpretare unilaterală. Cartea
ar putea să depăşească această realitate, fiindcă neamul nostrum, şi mai ales ţăranul, întotdeauna
a avut răbdare, bunăvoinţă, cumpătare, hărnicie şi multe alte calităţi morale, care se înscriu cu
prisosinţă în eticheta naţională.
Conţinutul educaţiei morale include în sine un număr mare de proprietăţi şi laturi ale
personalităţii. În timpul de faţă cercetătorii au descoperit aproape 2000 de calităţi şi însuşiri, care
vizează direct cerinţele morale. Conlucrarea şi interpătrunderea acestor calităţi general-umane se
înscriu în eticheta naţională prin prisma ecoului moral, bazată pe abundenţa şi fineţea
sentimentelor, jucând un rol decisiv în formarea morală a personalității în baza educaţiei
tradiţionale.
Faptele consemnate mai sus ne conduc la două concluzii. Prima, că modelele culte găsesc
în modelele populare un izvor necesar de inspiraţie - matrice pe care o oferă mediul social vizat,
cel familial şi cel general-social; a doua, ca, făcând acest lucru, se merge pe o linie continuă, care
ţine seama cum şi ce trebuie realizat în realitatea existentă deja.
Dacă nu se procedează în aşa mod, nu sunt nici şanse de reuşită. Modelele de educaţie din
ţările cu regimuri populare și democratice sunt prin natura lor menite să rămână în cadrul
influenţelor populare, reconsiderate la nivel modern. În modele democratice de educaţie e foarte
firesc să găsim idealul popular de educaţie ridicat la nivel actual şi ştiinţific.
Din cele mai vechi timpuri tradiţiile-etichetă ţin de demonstrare, sfat şi întrebare:
"Sfatul de aceea este sfat, ca să fie ascultat".
"Ascultă învăţătura tatălui şi nu uita povaţa mamei".
"Copilul calcă pe urmele părinţilor".
"Cum e mama şi tata, aşa-i băiatul şi fata".
Deci, demonstrarea, sfatul şi întrebarea sunt metode generale de învăţătură ce constituie
morala esenţială în transmiterea experienţei de la o generaţie la alta prin unitatea care este
precedată de autoritatea tipică considerată de popor ideal, scop, model, prin reguli de educaţie,
care se moştenesc din generaţie în generaţie, aceasta fiind, propriu - zis, pedagogia poporului cu
evoluţia şi principiile sale, care ar trebui să coreleze din plin cu ştiinţa pedagogică actuală în

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

contextul educaţiei naţionale. În popor, experienţa adunată n-a mers dincolo de un anumit nivel
de organizare şi precizare.
În plan subiectiv, necesitatea învăţării s-a manifestat simplu: ca nevoie de a învăţa, ca o
obligaţie pe care fiecare om o simte, atunci când vede că el nu poate să facă un lucru pe care altul
îl poate face. Această idee o găsim exprimată în mod diferit în creaţia populară orală:
"Nevoia e mama meşteşugurilor".
"Nevoia nu te întreabă de voie".
"Nevoia te învaţă la toate".
Nevoia devine un motiv al învăţării, motiv general care îndeamnă la cunoaştere, mânat şi
pus în diferite situaţii pe care omul vrea să le cunoască, să le ştie, aflând noi adevăruri.
"Cel muşcat de şarpe se teme şi de şopârlă".
Experienţa cheamă şi îndeamnă nu numai la cunoaştere, ci și la prudenţă.
Din aceste exemple, se poate deosebi convingerea omului din popor că învăţarea nu e
ceva făcut la întâmplare, ci un lucru care presupune adaptare la diferite împrejurări şi situaţii de
viaţă:
"Mai bine o pildă bună, decât zece sfaturi".
"Omul ca oaia - se ia unul după altul".
4.3. Metodele educaţiei morale tradiţionale
Morala populară cuprinde norme de comportare, cimentate și cerute de înţelepciunea
poporului. Ca şi alte forme ale conștiinței sociale - religia, ştiinţa, arta, fdozofia, morala este
condiţionată şi determinată de existenţa socială, de condiţiile de viaţă ale omului, înglobate în
creaţia populară orală, ca mare valoare națională, ca educaţia tradiţională, izvor inepuizabil de
idei şi conținut educativ acumulate pe parcursul secolelor. Conţinutul etic al activităţii
educaţionale din familie şi societate trebuie considerat un tot unitar între conştiinţa, comportarea
şi convingerile morale ale personalităţii. Prin urmare, multitudinea conţinutului unitar al
educaţiei morale, în general, şi al formării convingerilor morale, în particular, poate fi pusă în
evidenţă prin raportarea la principiile moralei universale şi naţionale.
Sarcina fundamentală a familiei şi şcolii în etapa de modernizare a ei rămâne a fi factorul
conştiinţei şi comportării morale, consolidării convingerilor morale, cultivării valorilor morale şi
culturale ale poporului, pregătirii pentru a sluji cu devotament patria, libertăţii, dreptăţii,
bunătăţii, sincerităţii, convingerii de a ocroti, de a proteja natura, creării valorilor materiale şi
spirituale ale societăţii.
În baza obiecţiilor, principiilor şi conţinutului educaţiei morale tradiţionale sunt
concretizate şi modalităţile de realizare a acestui potenţial educativ în contextul pedagogiei

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

populare actuale, ţinându-se cont de asigurarea unităţii strânse dintre educaţia morală,
intelectuală, prin muncă, estetică şi fizică a copiilor şi tineretului.
Prin metode de educaţie morală înţelegem modul de lucru și influenţa vârstnicilor asupra
copiilor, prin care aceştia îşi formează noţiunile, sentimentele şi convingerile morale, cât și
obişnuinţele de conduită morală.
Explicaţia morală. Cu ajutorul acesteia putem dezvălui conţinutul, sensul şi necesitatea
respectării unei valori, norme sau reguli morale. Realizându-se cu ajutorul limbajului, ea implică
două funcţii principale: informativă şi stimulativă. Prima constă în conştientizarea sensului unei
cerinţe morale externe, relevându-i note definitorii sau îmbogăţindu-i conţinutul cu noi aspecte.
Aceeaşi conştientizare se realizează în funcţie de experienţa copilului (elevului), explicaţia
folosindu-se cu precădere atunci când această experienţă este mai redusă sau inexistentă, ea
având menirea să conducă la recunoaşterea şi înţelegerea adevărului moral. Cea de a doua
funcţie stimulativă constă în suscitarea componenţei afective, datorită forţei argumentative a
limbajului ca instrument de comunicare. Natural, atunci când argumentarea verbală este întregită
cu material şi fapte, funcţia stimulativă a explicaţiei concrete se amplifică: "Cine nu face nimic,
învaţă să facă rău".
Principiile şi metodele erau aplicate în practica educaţională a poporului în mod adecvat
vârstei copilului şi multiplelor situaţii concrete. Acest lucru poate fi urmărit în procesul însuşirii
de către copil a limbii materne prin care poporal îşi manifestă pregnant şi talentul pedagogic.
Mama vorbeşte şi cântă cântece de leagăn copilului încă la vârsta când acesta nu înţelege nici un
cuvânt, lui i se arată persoanele din casă, numindu-le cu voce tare şi răspicat (Cine e aceasta?
"Ma-ma", Cine e acesta? "Ta-ta", "na-na"), i se arată diferite animale din curte, numindu-le după
sunetele lor specifice (vaca - mu, câinele - ham, pisica - miau etc.).
Metoda exemplului celor maturi pentru cei mici se bazează pe însuşirea unor modele ce
întruchipează fapte şi acţiuni morale. Baza psihologică a exemplului este dată, pe de o parte, de
efectul sugestiv al comportării altora, iar pe de altă parte, de tendința spre imitaţie proprie a
omului, în general, şi a copilului, în special. Se imită, de obicei, ceea ce corespunde, la un
moment dat preocupărilor, dorinţelor şi aspiraţiilor copilului (elevului), locul prescripţiilor
verbale, care aveau menirea de a descrie cum urmează să fie comportamentul în desfăşurarea sa.
Cum este şi firesc această reluare îmbracă o serie de nuanţe, în funcţie de personalitatea celui ce
oferă exemplul, cât şi în funcţie de situația în care acţionează.
"Ce semeni, aceea culegi".
Prin, imitaţie copilul începe să pronunţe anumite silabe (ma,ta, mu). Când după o perioadă
considerabilă de exerciţii insistente, copilul pronunţă primul cuvânt (de obicei ma-ma), încurajat
şi susţinut de toţi ai casei, vorbindu-i-se mereu, purtându-1, arătându-i, copilul face progrese,
Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

pronunţă cuvinte tot mai complicate, îmbinări de cuvinte şi chiar unele propoziţii mai simple.
Primele impresii, primele scânteieri de conştiinţă copiii le căpătau într-o familie în care clocotea
munca: aici se torcea, se ţesea, se alegeau războaie, se îngrijeau păsările, vitele, se pregăteau
bucate, se confecţiona îmbrăcăminte etc.
Nota de melancolie, care se degajează din mai toate cântecele de leagăn, reflectă şi viaţa
grea a familiei ţărăneşti din trecut. Deşi familia înfrunta cu tărie greutăţile, aici domnea
atmosfera de dragoste, înţelegere, respect reciproc. Cântecele ce reflectă grijile de toate zilele ne-
o arată pe mama îngândurată de soarta bărbatului istovit de muncă, visând la căpătâiul copilului
timpul când acesta va creşte mărişor şi-i va fi tatei "de ajutor", "de prăşitor", îi va da posibilitate
acestuia să se mai odihnească:
"Şi tu-n câmp când mi te-ai duce
Mama mâncare ţi-a duce
Şi după ce mi-i lucra, îi sta puţin şi-i mânca,
Şi tata s-a odihni, cât cu tine-a mai grăi" (75, 81).
Povaţa este metodă ce se bazează pe valorificarea experienţei morale a omului, fiind
sedimentată în proverbe, cugetări, maxime etc., în vederea formării conştiinţei morale a elevilor.
Dacă în majoritatea metodelor mesajul educativ de la profesor apare ca agent sau model, în
cadrul acestei metode, mesajul educativ este codificat într-o expresie lingvistică cu o puternică
încărcătură morală. De data aceasta, nu educatorii din popor, nu profesorul sunt cei care impun
cerinţe, orientează sau controlează moralitatea elevilor, ci asemenea sarcini trec pe seama unei
maxime, a unei cugetări, a unui proverb sau aforism:
"Seamănă la tinereţe, ca să ai ce culege la bătrâneţe".
"Nu călca adevărul în picioare, dacă vrei să ai trecere la oameni".
"Cel ce învaţă continuu este om drept, iar cel ce se crede învăţat, nu e înţelept".
Aceste profunde şi frumoase gânduri despre felul nostrum de comportare acasă şi printre
oameni sunt nişte axiome veritabile în formarea conştiinţei copilului.
Asemenea expresii condensează o bogată experienţă umană în domeniul moralităţii, acoperă
o gamă largă de fenomene, răsfrântă gându-se sub formă de îndemnuri asupra componentelor
cognitive şi afective ale conştiinţei morale. Sarcina educatorilor populari constă în selectarea şi
folosirea judicioasă, la momentul potrivit, a acestor forme de păstrare a experienţei morale a
umanităţii.
O altă metodă este rugămintea. Cu ajutorul ei solicităm copiilor şi elevilor îndeplinirea
benevolă a unei sarcini, lăsându-le totodată libertatea de a decide în legătură cu momentul şi
modul ei de îndeplinire. De fapt, această metodă este opusă celei de formare categorice a
cerinţelor. Spre deosebire de ordin, rugămintea constă în solicitarea acceptării autonome a

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

cerinţei, de aceea refuzul îndeplinirii nu poate fi pedepsit, însă nu trebuie să se ajungă la aceasta.
Prin felul în care sunt formulate şi tonul folosit, educatorii populari declanşează asemenea
mobiluri interioare, care în mod inevitabil se vor răsfrânge asupra conduitei.
Cum se împacă, însă, folosirea rugăminţii cu autoritatea? Nu reprezintă ea oare o
subminare a acesteia? Răspunsul la aceste întrebări presupune raportarea strategiei educaţiei
morale la finalitatea ei. Aceasta nu înseamnă ştirbirea autorităţii. De asemenea, în ochii copilului
rugămintea apare ca o expresie a încrederii ce i se acordă şi nu ca o slăbiciune a celui investit cu
educaţia sa.
Cultivarea tradiţiilor ca metodă de educaţie. În general, tradiţiile sintetizează experienţa
pozitivă acumulată de-a lungul unei perioade istorice şi se concentrează în organizarea periodică
a unor activităţi ce marchează cele mai semnificative moment din viaţa familiei şi a şcolii sau a
grupurilor de copii cu interese comune. Ele se caracterizează prin faptul că, o dată ce sunt
consolidate, se transmit de la o generaţie la alta, devenind astfel puternice focare de atracţie şi
concentrare a energiilor individuale, repercutându-se pozitiv asupra activităţilor pe care le
implică şi, deci, a exercitării morale a copiilor.
Reproşul reprezintă o modalitate prin care educatorii populari îşi exprimă nemulţumirea
faţă de un act moral care s-a realizat cu scopul de a evita sau preveni repetarea lui. Valenţele
educative ale acestei metode rezidă în convertirea nemulţumirii celui mai în vârstă, într-un factor
inhibitor pentru copii. Folosirea abuzivă poate conduce la instalarea unei stări de descurajare şi
renunţare la tendinţa de a se corija. Această metodă e în corelaţie cu aluzia exprimări la figurat,
prin intermediul căruia, de fapt, li se reproşează copiilor care n-au îndeplinit anumite rugăminţi,
care de fapt, se interpătrund şi cu o altă metodă - avertismentul, care presupune o nuanţă de
constrângere ce se aplică pe parcursul desfăşurării activităţii atunci, când se constată că este
periclitat rezultatul pe care îl urmărim.
Avertismentul reia şi consolidează cele incluse în cerinţele formulate anterior, indiferent
de forma pe care am folosit-o (dispoziţie, ordin, rugăminte etc.); ca atare el intervine doar atunci,
când una din aceste forme nu este respectată întocmai, întregind conţinutul şi insistând asupra
necesităţii respectării lor.
După părerea noastră, aluzia prin referiri indirecte sugerează, prin deducţie logică, cum ar
trebui să se procedeze în continuare. Deci, ea actualizează, într-o formă voalată, o faptă, un
ordin, o dispoziţie sau o cerinţă, în vederea respectării şi consolidării lor de către copii.
La formarea conştiinţei morale contribuie şi disputa, obişnuinţa, binecuvântarea,
rugăciunea, dorinţa, cerinţa populară, sugestia, aprobarea şi dezaprobarea, interzicerea, lauda,
pedeapsa, blestemul etc.

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

Formele tradiţionale ale sfatului, ameninţării, condamnării, aluziei, reproşului etc. îşi
găsesc expresie în proverbele populare. Un loc aparte în proverbe îl ocupă sfaturile practice în
educaţia copiilor de către cei mai în vârstă care, de fapt, sunt nişte forme de comunicare a
experienţei pedagogice populare.
Cea mai răspândită categorie de proverbe, în această ordine de idei, are ca temă învăţătura
(sfatul, povaţa, îndrumarea):
"Să mângâi copilul numai când doarme".
"Pomul se îndreaptă de mic, nu de mare",
"Învăţătura dată rău se sparge în capul tău".
"Degeaba ai trăit, dacă nimic n-ai citit".
"Copilul răsfăţat rămâne neînvăţat".
"Cei mai vârtoşi educatori sunt recunoscuţi bătrânii".
"Ascultă-i pe cei care ştiu mai bine decât tine".
"Cine nu respectă pe bătrâni, nu este om" etc. (114, 99)
În popor porunca se poate face şi sub formă de blestem, pe care descântecul îl aruncă
asupra unui om, care a pricinuit boala. Blestemurile cele mai fioroase se fac contra oamenilor
care deoache:
"De-o fi deocheat de om să-i crape călcâiele, să rămâie de pedeapsă, de o fi deocheat de
femeie, să-i crape ţâţele, să-i moară copiii de foame".
Îmbogăţirea vocabularului accesibil în orice clasă urmăreşte scopul de a lucra asupra
terminologiei, presupunând, în acelaşi timp, şi aprofundarea noţiunilor de moralitate. Din păcate,
în şcoala noastră naţională aceasta se întâmplă foarte rar. Procesul de formare a noţiunilor de
moralitate influenţează deosebit de negativ asupra succesului: sensul cuvintelor asimilate în
clasele primare nu se aprofundează în următoarele clase...
Noi am atras atenţia şi asupra încălcării succesiunii noţiunilor: în clasa a doua, de pildă, se
dă noţiunea de "cinstit", nefiind însa argumentată.
În discuţiile care completează experimentul asociativ, se testează considerabil goluri în
formarea conştiinţei morale, chiar și la elevii claselor superioare.
Gândirea elevilor despre moralitate, de obicei, pare naivă, primitivă: Ce-i cinstea? (aceasta-
i când nu se minte, când nu se fură). Cine este cinstit? (Acela care nu bate pe nimeni, nu minte).
Explicarea noţiunii cinste numai prin negare, desigur, nu poartă o mare încărcătură în
planul educaţiei, cu atât mai mult, în planul auto-educaţiei. Chiar şi răspunsul la întrebarea "acel
ce nu face nimic este cinstit?" multora le provoacă dificultăţi. Răspunsurile sunt simpliste (Nu.
Nu-i aşa. Nu întotdeauna se poate… iar argumentate nici unul).

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

În rezultatele generalizatoare ale experimentului asociativ, de regulă, nu se întâlnesc


cuvinte care exprimă diferite rămăşiţe și forme de manifestare a cinstei: nu se atestă sinonimie cu
cuvîntul cinste, drept cuvânt de suport sau cuvânt-cheie aproape nu se întâlnesc: sincer, just etc.
Provoacă dubii în răspunsuri îmbinarea din expresia "muncă cinstită".
Toate acestea vorbesc despre necesitatea unei munci speciale, sistematice în formarea la
elevi a reprezentărilor morale, a gîndirii, opiniilor, conştiinţei morale integre.
Însă aceasta nu înseamnă, că asimilarea corectă şi deplină a noțiunilor de morală şi
transformarea lor în convingeri de morală este posibilă numai pe cale verbală. Procesul de
formare a noţiunilor morale nu poate fi efectiv fără comunicare, muncă, activitate practică pentru
binele societăţii.
Formarea noţiunilor de moralitate parcurge un anumit număr de trepte (etape). Întâi de
toate, la elevi, apar numai reprezentări despre unele fapte morale sau altele, încât în aceste
reprezentări se pot reflecta, de obicei, particularităţile lor secundare. Sub conducerea
învăţătorului, elevii treptat încep să înţeleagă şi să sesizeze principalul, esenţialul. Operând cu
noţiuni, ei se învaţă pas cu pas să le distingă, limitând conţinutul unei noţiuni de alta.
Conştiinţa morală a elevilor poate fi reprezentată sub aspect de cerinţe şi idealuri, care ţin
de un popor sau altul. Pentru prezentarea generalizatoare a conştiinţei morale, este neapărat a
evidenţia cerinţele morale de bază, a consolida prin proverbe, zicători, poveşti, cântece alese
cerinţele şi normele moralităţii contemporane.
Formarea conştiinţei morale presupune nu numai asimilarea noţiunilor de morală, ea
include în sine şi atitudinea celui pe care îl educăm faţă de aceste noţiuni, tendinţa de a utiliza
aceste principii în conduita sa. În cazul respectiv, noţiunile de morală se transformă în convingeri
morale şi devin motivele comportamentului moral.
Convingerile morale constituie o viziune asupra normelor şi principiilor morale, bazate
pe situaţii logice gândite, exate asimilate, păreri care în conştiinţa celui pe care îl educăm sunt
legate cu declaraţii sincere, profunde, cu trăirile dreptăţii şi afirmării lui. Convingerile morale
apar ca un îndemn spre anumite norme de comportare, fapte. Convingerile morale stau la baza
comportamentului omului, caracterizându-1 ca personalitate.
Formarea sentimentului moral depinde de sistemul de corelaţie, care se formează la copii
în raport cu lumea înconjurătoare, mai ales, cu strămoşii săi. De aceea, un rol important în edu-
caţia sentimentului de morală îi revine colectivului bine organizat şi autorităţii educatorului.
Un mare rol în apariţia şi dezvoltarea sentimentului îl joacă cuvântul sincer, bun al
pedagogului drag, care îşi găseşte reflectarea în sufletul copilului, creând un mediu prielnic
pentru formarea sentimentelor morale.

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

Literatura artistică şi arta manifestă o influenţă complexă asupra formării la copii a


sentimentelor morale. Cu cât este mai complexă opera artistică, cu atât mai puternic, adânc este
sentimental care îl provoacă. O mare importanţă în formarea sentimentelor morale le revin
operelor literaturii naţionale, folclorului. Formarea sentimentului de identitate naţională e de
neconceput fără o atenţie specială asupra tradiţiilor etnice ale poporului.
Din punctul de vedere al exemplului pozitiv, un mare preţ are materialul biografic (discuţii,
povestiri despre personalităţi marcante în domeniul culturii şi ştiinţei).
Un loc central în procesul de formare a sentimentelor morale este rezervat eroilor naţionali.
Fiecare popor îşi are eroii săi care pot fi un exemplu pentru generaţia în creştere. Elevii trebuie
familiarizaţi cu exemple din istoria luptei şi muncii poporului. Fără aceasta procesul educativ
este lipsit de perspectivă istorică și, ca rezultat, se stinge entuziasmul, se veştejesc sentimentele.
Pentru pedagog e important nu numai să descopere sentimentul pozitiv, ci şi faptul de-al
transforma în trăire stabilă, modificând-o mereu. Sentimentul moral este mai profund atunci,
când sunt mai variate şi pronunţate atât ideile, cât şi imaginile de care el este legat. Este
important ca sentimentul moral să-şi găsească reflectarea într-un comportament adecvat, adică
sentimentul moral să fie confirmat de faptă şi să-şi găsească locul în ea.
Educând băieţei şi fetiţe, tineri şi tinere în spiritul înaltei moralităţi, e important a accentua
necesitatea sentimentului de prietenie, al primei dragoste, necesitatea îmbinării acestor
sentimente cu acela al respectului exigenţei manifestat unul faţă de altul. Aceasta e posibil numai
într-un colectiv sănătos. Iată de ce în şcoala contemporană principalele caracteristici ale
personalităţii trebuie formate sistematic şi consecutiv, pe primul loc plasând exigenţa faţă de sine
și cea reciprocă, disciplina conştientă, care conduc la democratizarea şi umanizarea relaţiilor
dintre oameni.
În cazul armoniei dintre sentiment şi faptă, persoana educată cunoaşte nu numai obiceiurile
sale, dar apare şi o satisfacţie internă care este provocată de sentimentul datoriei îndeplinite,
sentimentul conştiinţei curate şi, dacă iarăşi apare aceeaşi situație, avem argumente de a crede,
că va apărea acelaşi sentiment şi va fi efectuată o faptă demnă.
Procesul de formare a sentimentului moral trebuie să fie concret, să aibă un program
argumentat, judicios, să fie luate în considerare particularităţile individuale de vârstă.
Cercetările psihologilor şi experienţa pedagogică demonstrează, că educarea deprinderilor
morale şi transformarea lor în calităţi permanente ale personalităţii sunt posibile numai prin
prezenţa, la persoana educată, a motivelor corespunzătoare de comportare. De aceea, formarea
atitudinii pozitive faţă de anumite norme de comportare, care trebuie să fie transformate în
calităţi de personalitate depinde, în mare măsură, şi de motivele comportării elevului.

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

În educarea comportării morale, o mare parte revine cerinţelor concrete, faptelor


generalizatoare şi acţiunilor elevilor, însă trebuie de avut în vedere că cerinţele, dacă nu sunt
consolidate prin exemplul personal, nu ating scopuri şi nu permit a realiza unitatea dintre cuvânt
şi faptă. Sub forme de cerinţe sunt formulate multe proverbe şi zicători populare, care trebuie
utilizate cât mai frecvent în munca educativă:
"Aşa este primit la popor".
"Aşa era primit la cei în vârstă".
"Aşa învaţă poporul".
La atare meditări trebuie să revenim cât mai frecvent în procesul educaţional. În cadrul
formării conduitei morale, de la comportare spre conştiinţă, o atenţie deosebită se acordă
exerciţiilor, sarcinilor date elevului, iar de la conştiinţă la comportare, - elevul acţionează
convins de necesitatea unei anumite comportări.
În opinia noastră, toate metodele care contribuie la formarea conştiinţei naţionale a
copilului (elevului), în care îşi găsesc reflectare obiceiurile naţionale şi tradiţionale, formează
convingerea personalităţii. Pentru exemplificare, analizăm unele particularităţi ale snoavei
româneşti.
Snoava constituie un admirabil îndrumar de moravuri, fiind în acelaşi timp o reflectare a
moralei populare. Tot ceea ce se întâmplă în snoavă vine să corecteze defectele oamenilor, să
îndrepte ceea ce este rău în societate, instituind în acest fel valorile morale ale adevărului şi
dreptăţii. Ea se impune spiritual, ca un factor de echilibru social, prin forţa sa modelatoare şi prin
capacitatea ei de a contribui la progresul societăţii, prin asanarea acesteia de toate impurităţile pe
care le conţine. Prin snoavă oamenii devin mai buni, mai cinstiţi şi mai înţelepţi, căci forţa de
exemplificare a răului şi a tuturor aspectelor negative contribuie la o regenerare socială a
colectivităţii. Prin exemplele negative pe care ni le oferă snoava, oamenii învaţă să-şi corecteze
defectele, înlăturând minciuna, falsitatea, lenea, prostia etc.
Comicul popular are calitatea de a sublinia tot ceea ce este urât şi rău în societate cu
intenţia ca prin arma râsului să se aplice corecţia, restabilindu-se în acest fel echilibrul moral.
Pornind de la ideea că fiecare popor îşi are comicul său de origine naţională, ce ilustrează
spiritul naţiunii respective, vom susţine ideea că poporul nostru are un comic de o mare vitalitate,
bogat în cele mai subtile procedee şi modalităţi de exprimare. Poporul român şi-a dobândit în
cele mai dificile perioade istorice un anumit echilibru spiritual, realizând acel potenţial aristote-
lian, prin forţa sănătoasă a râsului de factură populară.
Snoava, anecdota, bancul au constituit în perioadele - limită manifestări ale spiritului
inventiv şi isteţ al românului de a face haz de necaz, reechilibrându-se psihic în acest fel şi
dobândindu-şi acea forţă de supravieţuire, care 1-a făcut mai puternic şi mai stabil.

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

Dintre toate speciile narative, snoava ilustrează de-a lungul timpului, poate la cel mai înalt
grad, capacitatea omului din popor de a se amuza, oricât de supărat şi nedreptăţit ar fi, căci
comicul, sub diversele sale forme, pe de o parte izolează şi anihilează teoretic răul, pe de altă
parte, afirmă prin negarea acestuia valorile morale ale binelui. Snoava îi ajută pe oameni să se în-
drepte, să se ferească de vicii, dar, mai ales, le dă înţelepciunea de a şti să lupte împotriva
aspectelor negative din societate.
Scenariul bogat, cu o tipologie caracterologică complexă în care sunt ilustrate cu mare
veridicitate tipuri umane din viaţa satului, plasează snoava printre speciile narative vii într-o
continuă dinamică şi adaptare în funcţie de evoluţia social-istorică a poporului nostru.
Lectura snoavei oferă educatorului o imagine atotcuprinzătoare asupra poporului românesc
în evoluţia sa şi a relaţiilor sociale statornicite în mediul rural, de-a lungul timpului.
Fenomenul povestitului de snoave în ambianţa sătului contemporan românesc constituie o
imagine etnopedagogică a acestuia, în plin proces de transformare şi de modificare a mentalităţii
populare.
Snoava corespunde astăzi, mai mult ca oricând, cerinţelor spirituale şi preferinţelor
publicului contemporan, care o acceptă ca pe o reflectare realistă, din perspective comico-
satirice, a vieţii rurale.Totodată, snoava dezvăluie, prin ingeniozitatea redării situaţiilor negative,
mentalitatea şi înţelepciunea poporului, care oferind exemple morale prin negarea defectelor
umane şi aspectelor reprobabile din viaţă. Rezolvarea conflictului narativ se face întotdeauna în
spiritul educaţiei moral-populare şi a valorilor sale. Snoavele se instituie ca scene din viaţa
satului cu valoare de exemple pentru întreaga conduită a oamenilor. Râsul are efecte
moralizatoare prin capacitatea sa de corectare a aspectului sau viciului vizat.
Ceea ce ni se pare concludent întru susţinerea tezei promovate, este faptul că în toate aceste
epoci din viaţa poporului român, snoava a fost prezentă în relaţiile spirituale dintre oameni, în
lungul drum de afirmare a unei conştiinţe naţionale, redându-le forţa prin puterea râsului.
Naraţiunea populară comică a reacţionat în fiecare perioadă social-istorică la necesităţile şi
aspiraţiile colectivităţii prin intenţia de a sublinia cu ajutorul râsului aspectele negative din
societate. Oamenii au simţit nevoia să se amuze de tot ceea ce era perimat în societate, adoptând
în acest chip şi o atitudine de detaşare faţă de aspectele vizate.
Foarte mulţi teoreticieni ai comicului au analizat fenomenul, subliniindu-i valoarea şi
funcţia sa.
Calegoria estetică a comicului particularizează această specie narativă, conferindu-i
spontaneitate şi originalitate. Umorul românesc are trăsături distincte, traducând în plan artistic o
întreagă spiritualitate a poporului nostru, capacitatea sa de a se amuza chiar în cele mai grele
momente. În acest sens, punem în discuţie două tipuri de personaje, diferite prin structura

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

narativă, dar, într-un fel, apropiate genetic prin spirit: este vorba de Păcală, eroul comic al
snoavei tradiţionale româneşti şi Bulă, personaj caracteristic pentru poveştile moderne.
Amândouă personaje se plasează sub incidenţa aceleiaşi expresii comice: mimarea imbecilităţii
care ascunde o inteligenţă internă remarcabilă.
Păcală îşi anihilează stăpânul (preotul sau boierul), îmbrăcînd masca imbecilităţii şi jucând
acest rol cu intenţia de a-i înşela. Aceştia se lasă prinşi în capcana întinsă de slugă, încercând
prin orice mijloc s-o păgubească de simbrie şi chiar s-o piardă. Păcală pune la cale o serie de
farse în care îşi exersează isteţimea şi abilitatea. În cele din urmă, el reuşeşte să-1 păcălească şi
să-l pedepsească pe stăpân, demonstrând o iscusinţă ieşită din comun. Păcală joacă tot timpul pe
scena vieţii, făcând haz de necaz de orice întâmplare nefericită prin care trebuie să treacă,
aidoma românului care 1-a plăsmuit. El are un caracter complicat pe care nu-1 poţi înţelege uşor
decât prin cunoaşterea firii adevărate a românului, veşnic pus pe şotii, amuzându-se constructiv
de orice necaz, regăsindu-se pe sine prin capacitatea de a nu se lăsa învins nici o dată, de a se
distra chiar şi atunci, când îi este greu. Păcală, după opinia noastră, reprezintă o chintesenţă a
umorului românesc, poartă în sine esenţa şi spiritualitatea românească prin viabilitatea forţei de
regenerare în faţa destinului implacabil. În acest sens, Păcală devine un personaj emblematic
pentru toată snoava populară românească, un personaj simbolic, apărător al dreptăţii şi al
normelor de conduită morală, prototip al eroului, în genere, doar cu deosebirea că acest prototip
eroic este redat cu mijloacele comicului.
Dacă Păcală, cel pe care-1 cunoaştem cu toţii din snoava clasică românească, reprezintă o
anumită etapă social-istorică, o anumită mentalitate în care a fost plăsmuit, atunci Bulă este un
evoluat al său, o proiecţie modernă, din bancul-citadin al ultimelor decenii, fiind solidar cu
transformările petrecute în proza populară, potrivit unui alt sistem mentalitar. Acest băiat
cumsecade, naiv în aparenţă, cu reacţii spontane, ascunde o inteligenţă aparte. El dă pe faţă
adevăruri general-umane cu referinţă directă la stările de fapte reprobabile din societatea
contemporană lui. Personajul Bulă ne-a amuzat pe toţi în anii de cumplită teroare ai dictaturii
comuniste, când adevărurile politice dureroase se spuneau cu oarecare "perdea", de frica
cenzurii. Bulă, asemenea lui Păcală, descreţea fruntea românului prin isteţime, prin capacitatea
sa de a rosti adevăruri pe care nimeni n-ar fi putut să le rostească în aceeaşi conjunctură. Cu acel
aer de naivitate, el spune mai îndrăzneţ aforisme şi cugetări pe care auditoriul le primea cu un
zâmbet amar. Bulă, ca personaj tipic pentru glumele, bancurile româneşti în momente de
restrişte, traduce, într-un umor amar, negru existenţa unui popor chinuit, care şi-a păstrat acea
forţă de supravieţuire prin capacitatea inepuizabilă a râsului.
Românul a făcut prin snoavă "haz de necaz" şi, astfel, a supravieţuit tuturor întâmplărilor
sociale, păstrându-şi credinţa în victoria binelui şi adevărului. Tocmai aceste coordonate ale firii

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

sale l-au menţinut, conferindu-i permanenţă şi stabilitate pe acest pământ, încercat de istorie şi,
din acest punct de vedere, noi apreciem snoava ca o dovadă de permanentă spiritualitate a
creativităţii româneşti.
Ponderea în reflectarea comică şi preponderent realistă a vieţii ne face să credem că snoava
poartă şi semnificaţia de metodă a educaţiei morale.
În concluzie menţionăm că din perspectivă pedagogică, educaţia morală vizează formarea-
dezvoltarea educaţiei morale a personalităţii umane, proiectată şi realizată la nivel teoretic şi
practic, ţinându-se seamă şi de morala populară.
Formarea profilului moral la nivel popular angajează sensul bio-psiho-social şi pedagogic
al moralei plasate într-un câmp pedagogic deschis respectând nişte principii:
• principiul corespondenţei pedagogice dintre ştiinţa pedagogică şi educaţia tradiţională a
moralităţii;
• principiul valorificării resurselor şi disponibilităţilor pozitive ale personalităţii umane, în
vederea eliminării celor negative în lumina înţelepciunii populare;
• principiul unităţii şi al continuităţii axiologice între toate formele, modalităţile, mijloacele
şi factorii etnopedagogiei în proiectarea şi realizarea educaţiei morale;
• principiul diferenţierii educaţiei morale, în dependenţă de funcţia culturală a educaţiei,
care are o pondere specifică în cadrul activităţii de formare-dezvoltare a personalităţii în
viziunea idealului popular;
• principiul corelării funcţionale a educaţiei tradiţionale cu ştiinţa pedagogică.
Aceste principii şi alte norme, în conexiunea ştiinţei pedagogice contemporane cu
instrumentele etnopedagogiei, pot fi grupate în două modele orientative: un model strategic şi un
model instrumental (metode verbale, conversaţia morală; metode intuitiv-active, exemplul moral,
exerciţiul moral, aprobarea morală şi dezaprobarea morală) prin care educăm conştiinţa umană,
care presupune nivelul perceptiv, imaginar, motric, emoţional, volitiv, identic etc.

CAPITOLUL V
Mediul etnic al copiilor
5.1. Autonomia copilului în pedagogia populară
Mediul copilului întotdeauna a fost un factor important al educaţiei, autoeducaţiei şi
educaţiei reciproce a generaţiilor, fiind determinat de experienţa istorică. Contribuţia multiplă a
mediului în dezvoltarea copilului se explică prin influenţa permanentă a factorilor interni şi
externi care din fragedă copilărie se reflectă asupra personalităţii copilului, fiind determinate de
elementele universale comune copiilor de pe tot globul. Aceste elemente sunt permanent

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

prelucrate şi adaptate, transformându- se în elemente noi cu colorit etnic, care mai târziu vor
pătrunde în, arsenalul universal de elemente artistice cu caracter educativ, găsindu-şi expresie în
materialele folclorice şi etnografice.
Prin mediu se înţelege tot ce-l înconjoară pe om, adică atât mediul fizic (relief, climă,
bogăţii naturale), cât şi mediul social (clasele sociale, instituţii sociale, tradiţii, cultură, spaţiul de
locuire etc.).
Copilul, fiind o fire bio-psiho-socială, este influenţat de mediul geografic în care există
condiţii de viaţă şi de muncă. Mediul geografic actual de existenţă este în mare măsură umanizat
şi toate aceste transformări se datorează omului. O influenţă mai mare decât mediul geografic o
are asupra dezvoltării omului mediul social. În concepţia populară, influenţa asupra dezvoltării
omului are drept rezultat formarea personalităţii umane prin limbaj şi gândire, mers vertical,
activitate în anturaj social.
În noţiunea de mediu social se includ toate condiţiile materiale ale vieţii societăţii,
orânduirea socială de stat, sistemul relaţiilor de producţie şi al celor sociale, precum şi caracterul
determinat de acestea, al desfăşurării proceselor sociale şi funcţionării diverselor instituţii create
de societate.
Mediul psiho-social are o acţiune directă asupra dezvoltării psihice a noului - născut în
două planuri fundamentale:
■ Asigurarea, păstrarea tuturor achiziţiilor istoriei umane, oferind astfel fiecărei
generaţii posibilitatea de a prelua experienţa umană în ultima ei forma, concentrată şi
perfecţionată, scutind-o de repetări, reluări succesive a unor procese sau activităţi umane.
Achiziţiile dezvoltării istorice a oamenilor, susţine A.Leontev, s-au fixat şi s-au transmis din
generaţie în generaţie într-o formă specială şi exterioară.
■ Componentele mediului social, cultura materială şi spirituală sunt acelea care
determină experienţa istorică, pentru ca apoi să fie reluată şi reprodusă pe o scară mai largă
de către generaţiile următoare.
Aceste produse ale culturii naţionale concentrează în ele şi capacităţile psihice care le-au
generat, facilitând astfel transmiterea lor de la o generaţie la alta. Dacă în lumea animală noile
achiziţii se fixează în timpul ereditar, în cazul omului ele se fixează în rezultatele muncii sale, iar
transmiterea se realizează prin intermediul social. Referindu-se la această diferenţă calitativă
dintre om şi animal L. S. Vâgotski afirmă următoarele: "...în dezvoltarea culturală a copilului
fiecare funcţie apare pe scenă de două ori, pe două planuri, în primul rând - social, apoi -
psihologic, întâi între oameni ca o categorie interpsihică, apoi în interiorul copilului, ca o
categorie intrapsihică"(141, 54).

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

Pentru specia umană este caracteristic faptul că achiziţiile sale se fixează nu numai în
modificări organice, ci şi în fenomene de cultură.
Mediul copilului întotdeauna a fost un factor important al autoeducaţiei şi educaţiei
reciproce a generaţiilor în creştere. În condiţiile casnice, din fragedă copilărie, copilul începe să
deprindă, să înveţe de toate de la cei mai în vârstă. Copilul n-ar fi în stare să-şi însuşească nici
cea mai simplă acţiune cu obiectele, dacă altul nu i-ar demonstra modelele acestor acţiuni.
Copilul, lăsat de capul lui cu obiectele din mediul ambiant, n-ar putea înţelege, fară ajutorul şi
participarea unui adult, pentru ce sunt bune aceste obiecte, n-ar putea descoperi predestinaţia lor
socială: doar pe linguriţă sau pe lopăţică nu "scrie" modul lor de folosire. Şi cu cât copilul e mai
mic, cu atât mai mult el are nevoie de ajutor, de demonstrări şi de susţinere din partea adulţilor.
Copilăria timpurie şi mediul copilului au nişte particularităţi originale (speciale) şi viaţa
copilului într-o oarecare măsură e determinată de viaţa celor mai în vârstă. Adesea noi vorbim
despre munca copilului, despre sănătatea copilului, despre intelectul copilului, despre acţiunile
estetice ale copiilor şi chiar despre moralitatea copiilor, acestea fiind nu numai recunoscute, dar
şi pe larg susţinute de către pedagogii populari.
Multe materiale folclorice şi etnografice demonstrează că poporul, de cum apare copilul pe
lume, tinde sa-şi transmită cu timpul experienţa sa de muncă, visează să-1 vadă muncitor, harnic.
Aşa, de pildă, în unele regiuni la români, de altfel, ca şi la multe alte popoare, îndată după
naştere, copilul după ce e scăldat în apă rece (ca să se înzdrăvenească), e aşezat pe pământ (ca să
ia puterea acestuia), e înfăşat în albituri curate şi apoi e îmbrăcat în cămaşă tatălui (dacă-i băiat),
ori a mamei (dacă-i fată) cu urarea ca el să fie "ca tata" ori" ca mama".
În cântecele de leagăn avem adresări ale adulţilor către diferite fiinţe (păsări, animale),
rugându-le "să-i adoarmă pe micuţi, ca aceştia să fie sănătoşi, să crească mari, frumoşi". Lumea
miraculoasă a animalelor şi păsărilor alină somnul copilului:
"Nani, nani pui de om,
Cum aş face să te-adorm.
Vino, raţă, de-1 îmbraţă,
Vino, curcă, de mi-1 culcă,
Şi tu, somn, de mi-1 adormi,
Şi tu peşte, de mi-1 creşte.
Tu, găina, dă-i hodină,
Tu, cal breaz, mi-1 fă viteaz,
Porumbel, ta-1 sprintenel
Tu, lăstun, da-i suflet bun,
Tu, mistreţ, mi-1 fa isteţ.

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

Vino, somn, dă-i dulce somn.


Vino, lin, adoarme-1 lin!
Haida, nani, pui bălane,
Vine ştiuca şi te-adoarme,
Te adoarme mititel,
Şi te scoală măricel"(75, 11).
Fiinţele din aceste cântece sunt umanizate, devin un "ajutor" la adormirea şi creşterea
copiilor.
În cântecele de leagăn gingăşia mamei este redată prin variaţii de sunete şi silabe (a-lui-lea,
na-ni-na etc.), iar copilul e numit cu mai multe diminutive şi cuvinte de mângâiere: "pui",
"puişorul meu", "puişorul mamei", "odoraşul mamei", "puiţul mamei", "îngeraş frumos",
"îngeraş drag", "pui de om", "copiliţă", "garofiţă", "drăguliţă", "mititică", "frumuşică",
"păpuşică", "trestioară", "bălăioara", "drăgălaşă" etc.
Aceste adresări de mângâiere indică în cele din urmă, începutul educaţiei timpurii.
Cântecul de leagăn presupune şi forme mai perfecte cu elemente de subiect, unde apar imagini
ale vieţii cotidiene, în care-şi găseşte expresie munca părinţilor.
După cum ne demonstrează psihologia contemporană, la vârsta timpurie se dezvoltă atât
percepţia vizuală, cât şi cea auditivă. O importanţă deosebită o are dezvoltarea auzului verbal,
fonematic. El este inclus în comunicarea verbală cu cei din jur.
Psihologia consideră că portretul psihologic al omului se formează la cinci ani. De aceea
considerăm că din prima zi de naştere copilul trebuie să fie implicat la un nivel bine chibzuit în
lumea poeziei şi a muzicii. Cu toate că mamele n-au cunoştinţe despre memoria şi portretul
psihologic al copilului, mii de ani la rînd prin intermediul cântecului de leagăn care are o
imaginaţie poetică, prin sufletul lor generos, ele îi trezesc emoţii, îl deprind să facă primele
mişcări, iar apoi îi comunică şi anumite noţiuni elementare de morală.
Formarea morală a copilului nu se reduce la însuşirea cunoştinţelor, ci se transmite cu
ajutorul cuvintelor. Purtarea lui e determinată, în primul rând, de cerinţele, sentimentele şi
deprinderile sale.
Dar multe cerinţe, înclinaţii şi deprinderi negative apar în primele zile sau luni de viaţă ale
copilului, adică în perioada, când el încă nu înţelege semnificaţia cerinţelor ce le sunt adresate.
De exemplu, dacă pruncul stă mult timp în braţele adulţilor, el se deprinde cu aceasta. Un
asemenea copil devine un adevărat necaz pentru familie. Copiilor poate să le apară foarte
devreme şi obişnuinţa de a adormi numai în urma leagănatului.
Chiar şi în condiţiile unei educaţii corecte, copilului îi apar dorinţe şi tendinţe ce sunt în
contradicţie cu cerinţele adulţilor.

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

Priceperea de a identifica şi a curma tendinţele dăunătoare din purtarea copiilor necesită


toată măiestria pedagogiei populare, care şi-a găsit expresie în cântecele de leagăn.
Cântecele de leagăn sunt diverse. Conţinutul şi maniera interpretativă, ritmică şi mijloacele
artistice s-au dezvoltat în legătură strânsă cu viaţa poporului. Poporul îşi vedea sensul vieţii în
copiii săi, în educaţia lor aleasă, în bunăstarea vieţii lor. Cântecele de leagăn sunt profund
umane, optimiste, exprimă grija celor adulţi faţă de buna dezvoltare a urmaşilor pentru a creşte
schimbul de mâine al părinţilor.
Deosebit de importante sunt exemplele părinţilor, care joacă un rol decisiv în formarea
morală a copiilor:
"Are cu cine semăna,
Dacă e aşa",
"Uită-te la mamă
Şi cunoaşte-o pe fiică-sa",
"Cum e tata aşa-i şi fiul".
(Ulmu, Ialoveni, 1993. Inf.: Prasacovia Cristea, 53 ani).
Aşadar, în cadrul mediului familial, numai prin instruire, copilul îşi însuşeşte sarcinile şi
motivele activităţii umane, normele relaţiilor dintre oameni, tot ce e mai valoros din cultura
naţională şi universală. Mediul în care creşte, se dezvoltă şi se formează individualitatea
personalităţii copilului prin acţiunile celor mai în vârstă sunt cu conţinut instructiv fără care, de
fapt, nu există dezvoltare. Copilul îl imită pe adult, se joacă şi învaţă. Învaţă şi atunci, când
singur desenează, modelează sau construieşte.
Învaţă, îndeplinind sarcini simple de muncă ce ţin de autodeservire. În idealurile poporului
şi bogata sa experienţă din cele mai vechi timpuri cea mai dificilă încercare s-a dovedit a fi
consacrarea în muncă. Constrângerea de a munci este nocivă, chiar şi pentru adult, nemaivorbind
de copil.
Din primii ani de viaţă, micuţul absoarbe în sine aprecierile celor din jur şi se obişnuieşte
treptat să aprecieze meritele proprii şi ale altora după criterii sociale şi cerinţe de ordin familial.
Copilul se mândreşte cu acţiunile, priceperile şi calităţile ce sunt aprobate de cei din jurul lui.
Aceasta se datorează formării sentimentelor propriei demnităţi, onoarei şi ruşinii, dependenţei
acestora de aprecierea adulţilor. La preşcolari mândria, onoarea şi ruşinea apar numai în prezenţa
altor oameni, sub influenţa aprecierii acestora.
Contribuţia multiplă şi profundă a mediului la dezvoltarea copilului se explică prin aceea
că este vorba de o influenţă permanentă. Prin reacţiile provocate de mediu sunt activizate
dispoziţiile fizice şi psihice ale copilului, este îmbogăţit şi format omul. Dezvoltarea capacităţilor

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

umane are loc în procesul de răspuns la solicitările mediului de către autonomia copilului
influenţată de factori interni şi externi.
Referindu-ne la gama de probleme ale cântecului de leagăn, este cert, că sfera oglindită în
cântecul tradiţional se lărgeşte, el apropiindu-se de cântecele lirice propriu-zise, dar această
extindere converge spre acelaşi fond specific de probleme familiare (parţial familiare) ale
pruncului.
Elementele naturii sunt nelipsite, inevitabile, familiarizând astfel copilul prin cântec cu
flora şi fauna. Sunt invocate prin tradiţie diverse specii ale lumii animale şi vegetale: florile,
surorile, rândunica şi hulubul, peştele (somnul, ştiuca, linul), şoimul, raţa, găina, calul, mistreţul,
mieluşeii...
În lumina celor expuse, începe familiarizarea copilului cu noţiunile de timp, durată,
succesiune a anotimpurilor ş.a.: "Să dormi dulce până-n zori", "Mare-i noaptea, eu nu dorm /
pentru tine puişor", "Că singură n-a ştiut / când noptiţa a trecut", "Dimineaţa să te scoli / să fii
mamei de-ajutor", "Şi se va culca cu soare /să-i pară noaptea mai mare" (75, 12).
Reflectând relaţii de ordin şi factură intimă, exprimând un fond afectiv stenic, cântecul
afirmă voinţa umană spre mai bine, grija pentru fiecare "lăstăraş", iar în ultimă instanţă, grija
pentru viitor. Să observăm că neostenita dragoste şi glasul înţelept al mamei rostuiesc viata
viitoare a pruncului după codul moral, după ce-i mai frumos şi demn. Gândurile şi afectele
mamei, legate de proiectele de viitor, se transcriu uneori prin câţiva termeni abstracţi: nădejde,
noroc, spor, ajutor.
Reflectând crâmpeie din viaţa familiei, aspecte (sumare) din relaţiile membrilor familiei,
cântecul de leagăn exprimă, deci ceva din idealurile morale ale poporului. De altfel, cercetătorii
au pus în evidenţă explicit acest lucru, menţionând, că cele mai vechi dintre ele ne vorbesc, în
primul rând, despre muncă, de spre grijile de fiecare zi ale pământenilor noştri. Dorinţa mamelor
de a-şi vedea cât mai degrabă copiii mari ca să devină "mână dreaptă de ajutor" şi-a găsit o vie
expresie.
Povestea populară şi cea cultă se adresează tuturor vârstelor: universale prin teme şi idei,
ele au o puternică forţă generalizatoare, materializând un subiect şi mesaj de idei şi sentimente
care-i preocupă şi-i interesează pe toţi. Mai ales în lectura copiilor povestea a ocupat şi ocupă un
loc privilegiat în educaţie.
Aşadar, activitatea pedagogică a poporului aparţine acelei categorii de manifestări sociale
care, prin natura lor, preocupă întreaga societate omenească. Ideile şi practicile pedagogice ale
poporului decurg prin concepţiile lui despre lume şi viaţă, din filozofia sa. Iar aceasta din urmă
este determinată de condiţiile materiale, sociale şi economice în care el s-a dezvoltat. De aceea,
pentru a înţelege mai bine esenţa fenomenului de educaţie populară în corelaţie directă cu mediul

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

social, trebuie cunoscute măcar unele trăsături şi aspecte ale concepţiilor poporului nostru despre
lume şi viaţă, formând viziunea de ansamblu despre educaţie.
5.2 Influenţa mediului asupra factorilor educativ, cultural şi spiritual
Dezvoltarea psihică este rezultatul interacţiunii dintre factorii interni şi externi. Se
consideră că în cadrul acestor factori educaţia deţine rolul conducător, datorită specificului
acţiunii sale ce se manifestă nu numai direct, ci şi indirect, prin intermediul celorlalţi factori.
Acest rol se justifică, în primul rând, prin aceea că educaţia îşi creează ea însăşi premisele
eficiente prin elaborarea unor condiţii interne favorabile. Mediul social este în continuă
prefacere, aceste transformări influenţând conţinutul educaţiei tradiţionale. Despre aceasta
vorbesc obiceiurile calendaristice.
Cu adevărat, comori demne de a fi scoase la lumina frumuseţii poetice, pline de
originalitate, ele continuă să trăiască o viaţă activă nu numai prin dăinuirea lor, cerută de timp, ci
şi prin influenţa pe care continuă s-o exercite în educaţia populară –parte componentă a culturii
naţionale. Poporul e solul care păstrează sevele vitale ale fiecărei dezvoltări, personalitatea e
floarea şi fructul acestui sol.
Baladele populare sunt cântările veşniciei noastre, capodoperele graiului matern.
Neîntrecute frumuseţi, perle de adevărată inspiraţie, drame de permanentă prospeţime stau
înşirate în piatra rară a cuvântului; oglindind întreaga înţelepciune a poporului, destinului istoric,
traiului şi păsului, aspiraţiilor şi realizărilor, inimii care a simţit şi creierului care a chibzuit -
toate sunt adunate cu sfinţenie şi zidite în pagina poeziei noastre populare. Dacă vrei să te vezi
cum arăţi la chip, nu căuta oglinda - nu are ce-ţi arăta, ci caută cartea de balade şi te vei vedea
oglindit în străfundurile limpezi ale cuvântului matern.
Limba pentru copil e ceva viu. Fiecare cuvânt pentru el e ceva deosebit, necunoscut, dar în
acelaşi timp apropiat şi înţeles, deoarece în el e lumea pe care copilul o descoperă şi pe care
începe s-o cunoască pentru prima dată. Nu degeaba se spune că numai poeţii şi copiii sunt în
stare să perceapă cuvintele cu acea forţă de pregnanţă, care le este proprie. Fiecare cuvânt pentru
ei esle palpabil, perceptibil, are, cum se spune, culoare, gust, miros şi greutate. Acest simţ al
limbii e extrem de important. Educatorii populari au observat demult că perioada de înflorire a
acestui simţ e vârsta de la doi până la cinci ani. Anume în această perioadă copilul asimilează cu
nesaţ, în mod creator, sub îndrumarea celor mai în vârstă, limba maternă, cu potenţialul ei
educativ şi cultural. El şi-o însuşeşte, creează singur cuvinte, le îmbină în aşa fel, încât cuvântul
cu care vrea să numească ceva să fie cât mai expresiv şi mai adecvat.
Prin limbă se transmite toată înţelepciunea poporului, prin ea se îmbogăţeşte tezaurul
spiritual, educând-se generaţiile în creştere.

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

Cercetătorii subliniază marea importanţă educativă a operelor populare, rolul lor în


formarea lumii interioare a copilului, în îmbogăţirea vocabularului lor.
Gânditorii progresişti din toate timpurile au apreciat înalt valoarea basmelor, poveştilor
populare atât în educaţia tinerei generaţii, cât şi în viaţa de toate zilele a poporului. Ele reflectă
ceea ce gândeau oamenii din vechime despre bine şi râu, despre eroism şi laşitate, despre
dreptate şi perfidie. La crearea lor au participat generaţii, popoare (basme cu subiecte comune la
mai multe popoare). Din cele mai vechi timpuri ele (poveştile) erau năzuinţe sufleteşti ale
poporului. Acestea sunt primele şi strălucitele încercări ale etnopedagogiei în care geniul popular
rămâne a fi incomparabil în profunzimea sa.
E lesne de înţeles, ca limba maternă ca fenomen social, ca factor şi mijloc al educaţiei nu
poate oferi educaţie şi cultură copilului, dacă el nu este îndrumat şi ghidat de pedagogii populari
şi profesori. în acest sens, principiul fundamental al lui Uşinski era următorul: "A-i învăţa pe
copii în alta limbă decât cea maternă înseamnă a educa oameni străini pentru popor" (K.Д.
Ушинский, Избранные педагогические произведения, М.,1968).
Prin mesajele poveştilor oamenii din popor au întruchipat cele mai frumoase virtuţi umane:
înţelepciunea, bunătatea, fermitatea, spiritul de abnegaţie, care îl însoţesc pe om până la sfârşitul
vieţii. Copiilor le place povestea, lor le este accesibil şi apropiat spiritul ei, conţinutul poveştii
captivează imaginaţia lor. Poveştile înlesnesc sesizarea lumii înconjurătoare (mediului) de către
copii, fiind percepută de ei prin intermediul senzaţiilor, ceea ce contribuie la dezvoltarea
potenţialului scoarţei emisferelor mari, unde sunt concentrate aptitudinile lui. Asemenea
dezvoltare necesită şi regiunea subcorticală, unde sunt plasate centrele sentimentelor şi ale
fanteziei. Rolul educaţiei este de a acţiona asupra tuturor componentelor, compensându-le pe
cele cu un subiect genetic mai slab şi asigurând, în acelaşi timp, un echilibru între ele, condiţie a
dezvoltării armonioase a personalităţii. Educaţia nu numai că oferă ceea ce urmează a fi însuşit,
aceasta revăzând-o mediul cu particularităţi educative şi culturale, care totodată stabileşte
modalitatea de asimilare, de conştientizare, nevoia de a învinge anumite dificultăţi. De aceea
corelaţia dintre educaţie şi dezvoltare are particularităţi proprii faţă de aceeaşi corelaţie dintre
maturizare şi dezvoltare sau dintre mediu şi dezvoltare, particularităţi prin care se exprimă cu
pregnanţă rolul conducător al educaţiei efectuat de familie şi şcoală.
Un alt argument în favoarea demonstrării rolului determinant al educaţiei populare asupra
formării personalităţii umane îl constituie relaţia omului în mediul care este un produs pasiv al
împrejurărilor, acesta intervenind în mod activ pentru transformarea, schimbarea lor. Orice
poveste conţine elemente reale; dacă copiilor li s-ar propune poveşti, unde cucoşul şi mâţa nu
vorbesc în limbajul omenesc, ei ar înceta să se intereseze de accastă poveste.

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

Eroii poveştilor populare, "perechea simbolică" Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana,


întruchipează în imaginaţia poporului tot ce este mai curat, mai luminos. Ei sunt înzestraţi cu
frumuseţe şi înalte calităţi morale, reprezintă idealurile bărbăţiei, bunăvoinţei sufleteşti,
perfecţiunii fizice, fidelităţii, hărniciei, străduinţei etc.
Folclorul obiceiurilor calendaristice conţine o serie de norme şi principii de convieţuire a
oamenilor, include relaţiile umane care presupun astfel de calităţi morale pozitive ca: dragostea
de adevăr, bunătate, compasiune, ospitalitate, dărnicie, fidelitate, modestie, prudenţă etc.
De cele mai multe ori folclorul calendaristic ne demonstrează, că însuşirile bune prevalează
asupra celor rele, negative. Autorii anonimi condamnă nedreptatea, răutatea, nerecunoştinţa,
avariaţia, viclenia, trădarea lăudăroşenia etc.
Pe baza practicii milenare, poporul a elaborat unele principii (reguli) de bună purtare, care
ţin cont de particularităţile educative ale mediului copilului ca ulterior să stea la temelia educaţiei
de toate zilele.
Unul din aceste principii constă în legătura organică a educaţiei cu viaţa şi lupta poporului
cu relele, viciile. Sarcinile, conţinutul şi mijloacele educaţiei totdeauna s-au aflat în dependenţă
de interesele ţăranului, de îndeletnicirile de bază în procesul educaţiei. Poporul forma copilului
calităţi, priceperi şi deprinderi adecvate normelor societăţii, condiţiilor, mediului specific de
viaţă.
Realizând pregătirea copilului pentru viaţă, generaţiile mai în vârstă ţineau în centrul
atenţiei formarea calităţilor volitive necesare pentru muncă şi apărarea moşiei. Unul din
principalele scopuri ale educaţiei populare constă în formarea priceperilor şi a deprinderilor de
muncă pe calea influenţei pedagogice asupra copilului. Poporul are multe idei privind debutul
educaţiei: cu cît e pornită mai devreme, cu atât e mai bine. O dată cu naşterea vine şi educaţia:
şcoala maternă e superioară oricărei alte şcoli, iar mai apoi - şcoala ambilor părinţi. O altă
particularitate a pedagogiei populare constă în educarea predispoziţiilor moştenite de la arborele
genealogic. în unele proverbe se subliniază marele rol pe care-1 joacă ereditatea în sensul
moştenirii unor calităţi materne şi paterne de către copii. "Din pomul bun roadă bună se face",
"Din stejar, stejar răsare", "Surcica nu sare departe de trunchi". În baza traiului şi a practicii de
muncă, a observării fenomenelor naturii, oamenii, în mod empiric, au determinat că în natură
toate fenomenele au o armonie. De aceea şi oamenii, conform calităţilor lor fizice, morale,
estetice etc., ca parte indestructibilă şi indivizibila a naturii, trebuie să fie constructivi, să
sporească acest tot întreg, această armonie. Educaţia în conformitate cu natura, ca o idee
generalizatoare a pedagogiei populare, începe din faşă şi e mereu alături de om pe parcursul
întregii vieţi.

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

Comenius considera că omul, ca parte a naturii, este subordonat legilor care acţionează atât
în lumea plantelor şi animalelor, cât şi în cea umană, pornind de la observările asupra proceselor
care le manifestă pretutindeni natura prin acţiunile sale.
Viaţa începe cu cântec, cu acel liuliuţu, legânaş, dragul mamei lăstăraş, - pentru a-1 linişti,
a-1 amuza, a-1 adormi pe copil.
Din această cauză majoritatea cântecelor simple de leagăn nici n-au de fapt cuvinte,
limitându-se doar la varietăţi de sunete şi silabe: a-a-a, liu-li-liu, na-ni etc. Sunetele acestea,
simple, gingaşe, fredonate uniform în timpul legănatului, urmăresc scopul de a le aduce micuţilor
un somn adânc, liniştitor.
În paremii şi-au aflat o reflectare largă, în viziunile oamenilor despre lume, viaţă şi
societate, preceptele etice şi estetice, "Lumea nu-i numai cât se vede cu ochii", "Când e bine de
trăit, atunci am îmbătrânit", "Cine întreabă de două ori nu greşeşte nici o dată", "Nu face rău şi
nu te va vorbi nimeni de rău". Ghicitorile populare, fără îndoială, influenţează asupra îmbogăţirii
minţii copiilor cu reprezentări despre cele mai variate fenomene şi obiecte ale lumii
înconjurătoare, contribuie la consolidarea, precizarea şi aprofundarea cunoştinţelor despre ele.
"Nalt cât casa,
Verde ca mătasa,
Amar ca fierea,
Dulce ca mierea".
(Nucul)
"Te bate, dar nu te doare".
(Vântul)
Poporul nostru dispune de o bogată cultură a cântecului, a muzicii şi a dansului popular,
care constituie o temelie pentru educaţia tradiţională.
O lege populară nescrisă era exigenţa şi asprimea educatorilor faţă de cei pe care îi educau.
Părinţii erau exigenţi şi severi cu copiii lor. Ei controlau zilnic îndeplinirea sarcinilor de muncă,
calitatea lucrului efectuat, îi apreciau la justa valoare, pentru o muncă necalitativă - îi avertizau.
Totodată, ei se străduiau să observe reflectarea de câtre copii a normelor de morală, a
obiceiurilor şi tradiţiilor, comportarea copiilor în societate. Cuvântul părinţilor era o lege
nescrisă, ca o normă pentru copii. Copiii, cu mici excepţii, totdeauna le îndeplineau. Uneori,
când nu se luau în considerare doleanţele, posibilităţile, capacităţile individuale ale copiilor, ele
deveneau supuneri oarbe, mecanice, lezând formarea unei personalităţi veritabile.
O altă particularitate a mediului constă în aplicarea metodelor diverse şi a diferitelor
modalităţi de educaţie. Pedagogia populară dispune de un mare arsenal de mijloace de instruire.
Astfel, în mediul popular pe larg se aplicau diverse procedee şi mijloace ca: convingerea,

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

exemplul şi autoritatea celor mai în vârstă, lauda, diferite stimulări, încuviinţarea, aprobarea,
povaţa, avertizarea, pedeapsa, blestemul ş. a.
Cunoscând mai temeinic bogata moştenire a poporului nostru, particularităţile educative şi
tradiţionale ale mediului despre care s-a vorbit în capitolele de mai sus, cadrele didactice ar putea
aplica mai eficient principiile şi inovaţiile pedagogice generale în condiţiile specifice (materiale
şi spirituale) ale republicii noastre în această perioadă de mari transformări.
Creaţia copiilor formulează o multitudine de probleme cu privire la originea, circulaţia
frecventă, trăsăturile proprii de conţinut şi structură, aria de răspândire, funcţia lor etc., probleme
care au intrat parţial în preocupările noastre, deoarece ne-am axat, în special, asupra definirii
genului şi categoriilor sale, a tematicii poetice şi structurii literar-muzicale, pentru a utiliza
legităţile proprii sistemului specific unei anumite categorii de vârstă: copilăria. Dacă unele
cântece ale copiilor sunt moşteniri ale culturii strămoşilor geto-daci sau romani, sau cazuri de
poligeneză, sunt întrebări la care au răspuns parţial cercetătorii români din trecut, fără a fi scutiţi
de unele exagerări.
Folclorul copiilor păstrează o străveche modalitate de comunicare şi de exteriorizare
artistică (muzicală, poetică şi gestică) în cadrul vieţii colective care, după opinia unor cercetători,
precede naşterea limbilor vorbite şi limbajul muzical. Studiul global prin metoda comparativă al
unor producţii variate ca vechime şi arie geografică prin eliminarea noţiunii de timp şi spaţiu a
adus la descoperirea unor vestigii, a unor formule "apatride" (ritmice, intonaţionale, metrice etc.)
care scapă deci unei caracterologii etnice. Analiza acestor fenomene artistice dovedeşte bazele
lor pur antropologice care, treptat, prin adaptarea lor la un mediu social cultural determinat, sunt
naţionalizate. Transmise de-a lungul mileniilor, din generaţie în generaţie, pe cale orală, aceste
nuclee, aceste structuri capătă o amprentă etnică numai în procesul preluării şi plăsmuirii
creatoare a copilului, deoarece mediul de viaţă spirituală şi socială căruia îi aparţine creatorul-
interpret îşi lasă totdeauna amprenta pe realizările sale.
Producţiile artistice ale copiilor sunt alcătuiri complexe plurifuncţionale, cu un puternic
accent efectiv, modalităţi specifice de adaptare a celor mici la mediu, reflectând viaţa lor intimă,
comportamentul faţă de lumea înconjurătoare (natură, familie, membrii societăţii de diferite
vârste).
Pe baza unui material considerabil, cules din toate regiunile ţării, vom formula câteva
observaţii generale:
■ folclorul copiilor este un fenomen accentuat sincretic; se îmbină, în grade diferite, textul
poetic, melodia, gestul, mişcarea, jocul;
■ are un puternic caracter colectiv; se manifestă numai în societate, în mediul unei categorii
anumite de vârstă;

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

■ are la baza o serie de norme tradiţionale existente în formă latentă în memoria pasivă a
copilului, care se obiectivează cu fiecare interpretare; aceasta nu exclude procesul lent de
evoluţie, deşi elementele fundamentale proprii genului prezintă o mare stabilitate;
■ unele mijloace de expresie, astăzi cu prioritate preferate de copii, se întâlnesc şi în
repertoriul adulţilor, dar cu o frecvenţă redusă, fie în genurile lor proprii, fie în cazul când se
adresează celor mici pentru a fi mai uşor înţeleşi de aceştia. De altfel, aceste elemente arhaice au
reprezentat în trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat, o parte din zestrea artistică a adulţilor.
Studiul acestor creaţii ale copiilor nu poate fi abordat în afara cadrului spiritual al întregii creaţii
folclorice;
■ în definirea trăsăturilor proprii acestei categorii trebuie să se ţină seama nu numai de
conţinutul literar şi de structura compoziţională (muzical-poetică), ci şi de funcţionalitate.
■ conform necesităţilor sale funcţionale, creaţia copiilor se structurează în mai multe
categorii, având toate câteva elemente fundamentale comune: tip de versificaţie, imagini poetice
şi maniera de alcătuire a întregului sistem ritmic şi sonor, permanenta transformare şi adaptare la
cerinţele spirituale ale copilului dintr-o epocă respectivă;
■ se practică şi se creează în mediul copilăresc, din sate şi din oraşe; pe adulţi nu-i
interesează în nici un fel şi nici nu-i influenţează în viaţa lor artistică. Prin conţinutul şi funcţia
sa, folclorul copiilor are un rol deosebit de important în educaţie.
Viaţa în colectivitate e un stimulent continuu de dezvoltare a aptitudinilor copiilor, de
pregătire pentru viaţa de mai târziu, folclorul reprezentând o etapă necesară de trecere la
adolescenţă, constituind şi un bun mijloc de integrare în spiritualitatea poporului din care face
parte: firea şi trăsătura tipului de român cer o educaţie ale cărei elemente se potrivesc cu golurile,
cu cerinţele ce rezultă din ele.
Această hrană ne este la îndemână; împrumutând-o din alte părţi vom greşi, vom pune o
formă nepotrivită într-un tipar necunoscut.
Prilej de manifestare a potenţialului creativ al copilului, folclorul îşi poate găsi o aplicare
pedagogică mai susţinută în scopul dezvoltării simţului ritmic şi melodic, ca şi pentru formarea
armonioasa a cetăţeanului.
Dimensiunea caracteristică a existenţei umane, actul creaţiei artistice şi tendinţa spre
acţiuni există într-o formă complexă şi acută la această vârstă. Copiii sunt nu numai creatori-
inventatori pe plan muzical, ci şi pe plan lexical şi verbal.
Alături de elementele universale, comune copiilor de pe tot globul, pe care ei le
prelucrează şi le adaptează permanent, apar elemente noi, cu coloratură etnică, care, treptat, vor
pătrunde în arsenalul universal de mijloace artistice. Unele formule ale copiilor ajung şi în
folclorul adulţilor ca expresii sau zicale.

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

Folclorul copiilor se caracterizează ca un gen universal, bine conturat, care a luat naştere în
mod firesc la o vârstă când jocul constituie punctul central al activităţii lor. Prin cântec şi joc,
copilul ia contact cu mediul înconjurător, străduindu-se să-1 cunoască, să-1 aproprie ori să-1
domine. Dorinţele, bucuriile, supărările, impresiile pe care le exprimă el prin intermediul acestui
gen au o funcţie psihică, educativ-formativă şi distractivă. Dorinţei de a se juca, de a se mişca, de
a cunoaşte, capacitatea uimitoare de a observa şi inventa, de a învăţa prin imitare şi parodiere,
caracteristice vârstei, le corespund creaţii artistice cu un conţinut propriu, exprimat într-un stil
specific. Din analiza conţinutului, a trăsăturilor stilistice şi compoziţionale rezultă că în decursul
secolelor (mileniilor) s-a cristalizat o concepţie artistică corespunzătoare vârstei, izvorâtă din
modul în care se reflectă viaţa în imaginaţia şi fantezia copilului, din puterea lui limitată de
înţelegere, datorită gradului de rezolvare psihofizică, ceea ce explică similitudinea şi, uneori,
identitatea trăsăturilor specifice genului la multe popoare. Un singur exemplu: jocul cu mingea,
însoţit sau nu de formule speciale, cântate sau scandate, jocul numit "al podului" etc., sunt
răspândite la toate popoarele europene, la canadieni şi la izraileni. Interesant de subliniat, că nu
numai desfăşurarea acestui joc este similară, dar şi textul poetic este aproape identic, ca şi
numele pe care-1 poartă cei doi piloni ai "podului" (la români, nume de fructe, la englezi -
asemenea, la francezi - două obiecte din gospodărie ca şi la romani, în variante, dar la aceştia din
urmă sunt preferate obiectele din pietre preţioase, aur, argint etc.).
Constantin Brăiloiu a demonstrat, pe baza unor exemple neîndoielnice care acoperă o arie
geografică vastă, existenţa unui sistem ritmic comun universal.
Surprinzător de bogată şi variată ca formă şi mesaj, creaţia copiilor ne oferă posibilitatea să
privim în trecutul îndepărtat al omenirii, să surprindem un moment din geneza artei, a poeziei
cântate, desprinsă treptat de contextul funcţional şi de obiceiul în care era integrat în trecut. În
acest domeniu artistic s-au perpetuat elemente ale unei străvechi culturi populare (credinţe,
obiceiuri) la care adulţii au renunţat parţial, forme sociale şi lexicale depăşite, forme artistice
extreme, metrice şi muzicale, rămase numai în repertoriul celor mici. Un cercetător, la începutul
secolului, observa: "... am, asemenea, convingerea că ritmica cântecelor româneşti de copii va da
cea mai sigură temelie pentru studiul metricii populare".
Folclorul copiilor conţine un real tezaur de informaţii necesare psihologilor, pedagogilor,
sociologilor. Astfel, studiul limbajului şi conţinutul tematic al folclorului relevă anumite trăsături
spirituale ale copiilor, aptitudinile, gusturile şi tendinţele lor, preferinţa pentru ritm şi sunt într-o
fază din viaţa copilului când mijloacele orale şi auditive de structurare şi transmisie a informaţiei
sunt preponderente.
Sociologii descoperă aici forme specifice de viaţă (artistică, juridică), de organizare şi
manifestare socială, artistică şi culturală. De altfel, diferenţierea repertoriului folcloric pe

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

categorii de vârstă este un fapt de mult constatat în viaţa satelor. Observaţiile pertinente ale lui
Constantin Brăiloiu, pe baza investigaţiilor din comuna Drăguş-Fărăguş pot fi generalizate şi nu
numai la copiii români "Fascinată de adulţi, prima copilărie nu rămâne mai puţin un
microcosmos închis avându-şi obiceiurile sale proprii" (54, 38).
Constituind punctul central al activităţii lor, felul specific de, manifestare, provenit din
surplusul de energie psihică şi fizică pe care îl consumă intelectual şi afectiv, producţiile lor
artistice trebuie considerate ca având nu numai o utilitate distractivă, ci, în acelaşi timp,
educativă didactică ce dezvoltă spiritul de cooperare, de acţiune, formare a limbajului, a
sensibilităţii, a percepţiei verbale şi muzicale. Ele pun în mişcare forţele spirituale şi corporale,
pedagogice şi sociale: învaţă să numere, să-şi cunoască părţile corpului, zilele săptămânii etc.,
înainte de faza şcolarităţii. Intuind valoarea artistică şi socială a acestor fapte artistice, pedagogii,
folcloriştii şi psihologii au pus bazele învăţământului muzical naţional, accentuând valoarea
realizărilor artistice ale poporului, în care cele ale copiilor ocupă un loc de frunte. Folclorul
copiilor este reprezentat prin realizări literare, versificate sau nu, legate de gestică, mişcare, joc,
cântate sau scandate. Funcţia psiho-socială pe care o îndeplineşte în viaţa copiilor a generat un
gen cu trăsături de conţinut şi formă proprie de o mare complexitate şi bogăţie, variat funcţional,
ceea ce ne-a permis gruparea în câteva categorii. Criteriul de clasificare a fost, în primul rând,
funcţia care a determinat anumite tipuri tematice şi structuri compoziţionale şi, parţial,
înveşmântarea lor melodică. Dificultatea clasificării şi delimitarea de folclorul adulţilor, ca gen
cu trăsături compoziţionale şi de conţinut specifice, se datoresc atât caracterului sincretic,
eterogen, şi al legăturii organice cu viaţa, cît şi dinamismului mişcării modificărilor permanente,
îmbogăţirii din surse variate şi mutaţiilor frecvente de la o categorie la alta, ceea ce implică
schimbări ale funcţiei şi, parţial, ale tematicii. Totuşi, o analiză adâncită a funcţiei, conţinutului
şi structurii (poetice şi muzicale) pieselor ne-a facilitat distingerea categoriilor. Acestea au câteva
elemente definitorii comune ale genului: sistem de versificaţie, sistem ritmic şi sonor, lexic,
sistem de imagini poetice, modalitate de creaţie şi execuţie.
Cercetătorii din trecut au încercat diferite metode de clasificare după criterii variate. Mai
elocventă este cea a lui T.Pamfile:
- jocuri propriu-zise, sorţi cu păcăleli, jucării diverse; cântece de luare în râs şi altele: către
animale, către vietăţi, lucruri etc.
Unii cercetători au grupat împreună jocurile copiilor şi ale maturilor, dansurile tineretului
şi jocurile copiilor (Pamfile, Papahagi, Vurdună). în linii mari, toate colecţiile conţin două
categorii distincte: I. Cântece şi II. Jocuri, completate sau nu cu categorii; Rugăciuni (la G. Dem.
Teodorescu), Jocuri de cuvinte, spirite (T. Pamfile). Desigur că pot fi făcute clasificări după
criterii variate:

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

■ sursă (de origine pur populară sau pătrunsă din alte culturi etnice; create de copii sau
preluate din repertoriul maturilor);
■ după tematica literară (cântece adresate elementelor naturii, vieţuitoarelor etc., cântece de
joc, de luare în râs, numărători etc.);
■ după funcţie;
■ după sex (practicate de fete, de băieţi, mixte);
■ după criteriul geografic (generale, proprii unei zone etc.);
■ după izvoare: a) folclorul propriu-zis al copiilor; b) folclorul provenit din creaţia artistică
a adulţilor, cântece de leagăn pe care le execută, uneori şi copiii pentru fraţii lor mai mici;
diferite formule scandate de părinţi pentru copii; c) de origine cultă;
■ după vârstă: a) faza de ascultare (până la 4-5 ani); b) faza de recreaţie şi reproducere.
Cele două faze nu sunt strict delimitate, producţiile lor artistice deosebindu-se numai prin
tematică, funcţie şi mod de execuţie.
5.3 Jocurile copiilor şi sărbătorile tineretului
Psihologia, pedagogia şi fiziologia se ocupă şi de observarea, descrierea şi explicarea
jocului animalelor, copiilor, adulţilor, căutând să stabilească esenţa şi semnificaţia acestuia şi să
indice locul lui în planul vieţii.
În încercarea de a determina funcţia biologică a jocului, unii autori îi consideră descărcarea
unui surplus de forţă vitală, alţii sunt de părerea că orice fiinţă vie, când se joacă, manifestă un
spirit de imitaţie congenitală. Printre alte opinii ar mai putea fi numite următoarele: este un
exerciţiu pregătitor pentru activitatea cerută de viaţă, un exerciţiu de stăpânire de sine etc. Unii
autori îi caută esenţa în tendinţa omului de a domina, de a-i întrece pe ceilalţi, alţii îl consideră
mijloc de contracarare a unor porniri dăunătoare sau o umplutură necesară într-o activitate
orientată prea unilateral, sau o umplutură necesară în îndeplinirea unor dorinţe care nu pot fi
satisfăcute în realitate.
Toate aceste explicaţii au ca factor comun finalitatea biologică a jocului. Ele încearcă să
răspundă în principal la întrebarea, din ce cauză şi cu ce scop se practică jocul şi, cel puţin, ce
este jocul în sine, şi ce înseamnă el pentru jucători.
În literatura de specialitate se poartă numeroase dispute în legătură cu jocul. O dovadă
elocventă în acest sens este apariţia numeroaselor teorii, care încearcă să explice jocul şi funcţiile
sale, înlocuirea comportamentului ludic cu acel de tip general, specific omului, indiferent de
vârstă.
Preocupări privind originea şi evoluţia jocului au existat din totdeauna, însă abia în secolul
al XlX-lea cercetările au luat o mare amploare.

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

Teoriile formulate de diverşi autori explică jocul în concordanţă cu interesele de clasă,


raportându-1 la modul de viață social-profesională a omului, la formarea şi evoluţia procesor
psihice, a personalităţii în general, iată câteva dintre cele mai cunoscute.
Unii explică jocul ca mijloc de satisfacţie a necesităţii de răspuns, de recreere. Explicaţia
este simplistă şi îngustează aria de manifestare a comportamentului ludic al copilului, pentru care
jocul este o activitate fundamentală. Deşi această teorie are valabilitate pentru jocurile şi
distracţiile adulţilor, a fost reconsiderată prin teoria odihnei active, care demonstrează că
activitatea ludică este mai reconfortantă decât odihna pasivă şi are importante funcţii de
recuperare.
Teoria poetului Fr. Schiler, la care aderă şi H. Spencer, este la fel de fragilă. Ei consideră
jocul ca formă şi manifestare a unui surplus de energie care nu a fost utilizată în alte activităţi.
Practica a dovedit însă că, în cele mai multe cazuri, copiii nu se joacă pentru a consuma astfel
energia de care dispun. De multe ori ei se joacă şi chiar dacă sunt obosiţi, flămânzi sau în
convalescenţă.
Teoria formulată de Stanley Hali se bazează pe legea biogenetică a lui Mendel, potrivit
căreia dezvoltarea copilului recapitulează evoluţia speciei umane, ceea ce presupune dispariţia
funcţiilor jocului la vârsta adultă. Numeroase controverse a stârnit teoria lui Karl Gross, care
porneşte de la un punct de vedere exclusivist, biologic, identificând jocul copilului cu acela al
animalelor, ca manifestare a instinctelor umane primare.
Considerând jocul "preexerciţiu", adică un exerciţiu pregătitor pentru viaţa de mai târziu, el
nu a sesizat că activitatea din joc nu se reduce la instincte, ci implică şi acţiuni mintale, funcţii
psihice, particularităţi de personalitate şi aspecte ale sociabilității. Potrivit acestei teorii, a
autoeducării sau preexerciţiului evidențiază rolul predominant al eredităţii, jocul este un mijloc
de dezvoltare al instinctelor şi predispoziţiilor moştenite, motivaţia lui constituind-o înclinaţia
înnăscută a copilului de a acţiona.
Teoria lui Karl Gross este completată de A. N. Carr cu teoria catarctică: jocul purifică
pentru moment copilul de tendinţele înnăscute. El susţine că jocul nu este un preexerciţiu, care
formează instinctele, ci le susţine pe cele deja formate.
Adepţii freudismului consideră jocul ca formă maladivă da activitate, care are la baza
mecanisme de refulare. Pentru Adler, jocul este o manifestare a complexului de inferioritate a
copilului faţă de adult.
Jean Chateau susţine că în joc se manifestă dorinţele copilului de a ajunge la vârsta
maturităţii. După părerea sa, la originea activităţii ludice, se află inventivitatea, imitaţia,
învăţarea prin tradiţie, structura şi instinctele noastre.
E. Claparede consideră că jocul este activitatea mediată de dorinţe şi trebuinţe.

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

Jean Piaget a explicat jocul ca un proces de asimilare, care comportă o funcţie dublă: pe de
o parte, în timpul jocului, are loc o asimilare de impresii şi relaţii, ceea ce duce la dezvoltarea
prin funcţionalitate, iar pe de altă parte, asimilarea presupune antrenări şi organizări de
natură mintală.
"Toate metodele active de educaţie a copiilor mici, - spune el, - cer să li se furnizeze
acestora un material corespunzător, pentru ca, jucându-se, ei să reuşească să asimileze realităţile
intelectuale, care, fară acestea, rămân exterioare inteligenţei copilului" (106, 17).
De aceea, prin intermediul jocului, în care se manifestă conduite specifice, se elaborează
scheme de acţiune practică şi mintală ce stimulează procesul de dezvoltare.
Asimilarea realului este maximă în jocul simbolic, care are o importanţă tot atât de mare
pentru planul intelectual, cum are mişcarea pentru planul senzoro-motor.
"Piaget surprinde şi analizează caracteristicile principale ale jocului în raport cu regulile
morale, studiind însuşirea regulilor jocului în care copiii de diferite vârste reprezintă caracterul
obligatoriu al regulilor, pe care le respectă, diferenţial, în funcţie de vîrstă şi de dezvoltarea lor
intelectuală" (106, 39).
El evidenţiază două tipuri de respectare a regulilor cu corespondente comportamentale
sociale: a) în care este evidentă inconsistenţa practică a regulii şi b) în care regula intră în
conștiinţă, se interiorizează.
La baza teoriilor ştiinţifice despre joc stă teoria lui G. V. Plehanov, unul dintre primii
cercetători, care au explicat esența jocului, arătând că în viaţa socială apare mai întâi munca şi
apoi jocul, după cum în viaţa copilului jocul apare înaintea muncii, ca fenomen social; de aceea
jocul este generat de muncă şi de trăsături comune cu aceasta. Relaţia muncă-joc este
exemplificată de Plehanov prin jocul de-a vânătoarea, care a fost precedat de apariţia vânătoriei
ca normă de activitate umană. Copilul se joacă acum de-a vânătoarea, iar mai târziu, va participa
la o adevărată vânătoare, integrându-se în procesul muncii. El arată că, atât conţinutul, cât şi
caracterul jocului, sunt determinate de mediul social; de aceea, în jocurile copiilor se reflectă
influenţa societăţii, în general, şi de clasa socială respectivă a apartenenţei, în special.
În "Scrisori fără adresă", Plehanov analizează evoluţia subiectelor de joc de-a lungul
timpului: jocul "Hoţii şi jandarmii" s- a numit cu o sută - de ani în urmă "Haiducii şi poteraşii",
iar după al doilea război mondial "De-a partizanii".
Întâmplările, evenimentele, activitatea, obiceiurile şi mentalitatea din familie şi societate,
din mediul rural sau urban, determină unele modificări în structura de ansamblu a jocului.
Jocul contribuie în mare măsură la angajarea copilului într-o comunicare multilaterală,
generată de subiectul ales şi de rol. Prin joc, copilul îşi însuşeşte cunoştinţe cu privire la
profesiuni, activităţi, conduită umană.

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

Putem spune că jocul este o şcoală a vieţii, care stimulează capacitatea de a trăi, o activitate
complexă care reflectă lumea şi societatea.
După cum spune pedagogul rus C. V. Uşinski în opera sa principală "Omul ca obiect al
educaţiei", deşi copilul trăieşte şi activează mai intens în cadrul jocului decât în realitate, mediul
ambiant exercită, totuşi, o influenţă dintre cele mai puternice asupra jocului copiilor.
P. F. Lesgaft susţine că jocul este un exerciţiu, care pregăteşte copilul pentru viaţă, este o
oglindă a mediului în care trăieşte şi se dezvoltă copilul.
Deşi prin intermediul activităţii ludice se realizează distracţia, jocul nu se reduce la
plăcere. Aşa după cum susţine J.Chateau, plăcerea este de natură morală.
Jocul reprezintă pentru copii o sursă inepuizabilă de impresii, care contribuie la
îmbogăţirea cunoştinţelor despre lume şi viaţa, formează şi dezvoltă caractere, deprinderi,
înclinaţii, aspiraţii.
Totodată, jocul reflectă influenţa societăţii în care trăieşte copilul, fiind condiţionat social-
istoric. Pentru o justă înţelegere a esenţei acestuia, opinăm pentru încadrarea lui în fenomenul
mai larg al adaptării la mediu.
O dată cu evoluţia şi dezvoltarea copilului, comportamentul ludic în relaţia cu partenerii de
joc suferă modificări importante. Copilul adoptă o conduită ludică complexă, care nu poate fi
întâlnită la nici un animal. Studiul efectuat de F.I.Chateau asupra jocurilor copiilor este revelator
din acest punct de vedere. El ajunge la concluzia că în joc există şase categorii de
comportamente, în funcţie de etapele de vârstă:
■ comportamentul copilului, care se plasează în afara ocupaţiei;
■ comportamentul solitar, izolat;
■ comportamentul copilului, care observă jocul şi poate comunica cu unii parteneri din cadrul
grupului, acţiunile sale fiind bine organizate;
■ comportamentul de joc şi al rolurilor;
■ comportamentul ludic de cooperare, caracterizat prin conştientizarea copilului asupra eu-lui; ,
■ comportamentul ludic paralel în care copilul se joacă împreună, dar fară o organizare riguroasă
a acţiunilor, joacă la fel ca ceilalţi.
Ca metodă generală de educaţie fizică, jocul se caracterizează prin următoarele trăsături:
Organizarea tematică. Tema aleasă prevede atingerea unui anumit scop, în condiţiile
modificării permanente şi într-o oarecare măsură întâmplătoare a situaţiilor. Ea poate fi preluată
în mediul înconjurător reflectând plastic unele acţiuni şi relaţii din viaţă, de exemplu
"Mărşăluitorii", "Trenul", "Optul", "Ceasornicul", "Labirintul", "Lanţul de cocori", "Capra", "La
vânătoare", "Portarul", "Marinarul", "Crocodilul", "Plasa de prins fluturi", "Vânătoarea de
vulpi", "Lupul şi oile", "Uliul şi porumbeii", "Arcaşul", "Călăreţii îndemânatici", "Sacagii",

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

"Căruţa", "Apărarea graniţei" etc. sau creată în mod special ca scheme convenţionale de
interacţiune între jucători, de exemplu: „Roşu şi albastru", "Lupta pentru minge", "Ruperea
lanţului", "Ştafeta cu obstacole", "Ştafeta îndemânării", "Cursa în trei picioare", "Al treilea fuge",
"Schimbă locurile", "Cursa pe numere", "Atenţie la număr", "Loveşte peretele", "împinge-1 peste
linie", "Rostogoleşte mingea", "Urcă şi coboară" etc.
Varietatea procedeelor de realizare a scopului. Caracterul complex al activităţii face
posibilă aplicarea unor metode diferite de obţinere a victoriei. Acţiunile motrice sunt variate:
alergare alternată cu mers, alergare cu intensitate diferită, sărituri, aruncări etc. Modalităţile
admise de regulile jocului delimitează linia generală de comportare, dar îi stabilesc acţiuni
concrete, ceea ce înlesneşte libertatea de manifestare a copiilor.
Propaganda parţială a acţiunilor în limitarea posibilităților de dozare precisă a
efortului. Dacă scopul se atinge prin mijloace diferite, situaţiile de joc, schimbându-se
permanent şi neaşteptat, iar interacţiunile caracterizându-se prin dinamism şi înaltă
emoţionalitate, conţinutul activităţii nu poate fi programat strict şi nici efortul reglat precis ca
volum,şi orientare.
Paralel cu programarea liniei generale a acţiunilor (cu ajutorul temei, regulilor şi planului
tactic), se reglează şi efortul într-o anumită măsură (prin timpul de joc, cu ajutorul aparatelor,
prin limitarea spaţiului).
Modelarea relaţiilor dintre indivizi şi dintre grupuri. Relaţiile active care se stabilesc
după tipul de colaborare sau de rivalitate provoacă interese, stări emoţionale.
Metoda jocului este folosită nu atât la învăţarea iniţială a mişcărilor sau la influenţa
selectată a anumitor aptitudini, cît pentru perfecţionarea activităţii motrice, în condiţii dificile
contribuind la dezvoltarea unor calităţi şi aptitudini: îndemânare, rapiditate în orientare,
inventivitate, iniţiativă, disciplină, spirit colectivist, decizie, perseverenţă, dârzenie.
Valoarea deosebită a jocului poate fi mai bine reliefată, dacă pornim de la ideea că el este
metodă sau procedeu de instruire și de educare. De aceea este necesară îndrumarea sistematică a
celor antrenaţi în activitatea ludică. Eficienţa educativă a jocurilor de mişcare depinde în cea mai
mare parte de felul în care se asigură concordanţa dintre complexitatea conţinutului, nivelul de
dezvoltare psihică, vârsta şi structura internă a personalităţii. Jucându-se, elevul îşi dezvăluie şi
îşi exterioriză sentimentele care-1 animă, arată ce ştie şi ce poate.
Educatorului îi revine sarcina de a orienta şi conduce jocul nu numai pentru clasificarea
scopurilor urmărite, dar şi pentru sporirea efortului conştient în direcţia obţinerii efectelor
educative. Jocul devine o punte de legătură în vederea îndeplinirii obligaţiilor şcolare şi sociale,
pentru că posedă elemente comune cu munca: cheltuială de energie, cadru colectiv de dezvoltare
a disciplinii şi a regulilor, dorinţa de autodepăşire etc.

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

Contribuind la dezvoltarea fizică şi motrică, jocurile de mişcare exercită şi o influenţă


binefăcătoare asupra tuturor laturilor personalităţii, îndeosebi asupra dezvoltării intelectuale şi
morale.
Regulile jocurilor de mişcare au o mare importanţă educativă: ele orientează şi fac mai
activă gândirea elevului, îl determină nu numai să manifeste iniţiativa, ci şi să-şi frâneze
mişcările atunci, când este nevoie, îl îndeamnă să învingă piedicile, îl învață să fie organizat şi
disciplinat în cadrul colectivului, în jocurile cu reguli, subordonarea faţă de regulă se realizează
prin subiectul jocului său prin rol.
Cu cât elevii sunt mai mici, cu atât mai directă trebuie să fie legătura dintre regulile faţă de
care urmează să-şi subordoneze acțiunile şi rolul asumat. Treptat, subiectul sau rolul se respinge,
capătă un caracter pur convenţional de tipul: "Acul şi aţa", "Plasa de prins fluturi", "Lanţul",
"Strică cercul", "Semănatul", "Undița", "Roaba", "Prinde piticul", "Cangurul", "Lupta călare",
"Cocostârcul", "Portarul", "Funicularul" etc. Subiectul şi rolul capătă semnificaţia subordonării
faţă de regulă.
Comparând jocurile de mişcare cu roluri şi subiect cu jocurile fără rol şi subiect cu
aceleaşi reguli, constatăm că la acestea din urmă regula este elementară, reducându-se în esenţă
la obligaţia de a începe mişcarea la un semnal ("De-a ascunselea", De-a locomotiva", "Ultima
pereche fuge", "Rupe lanţul", "Strică cercul", "Ridică piciorul", "Rostogoleşte mingea", "Cursa
peste bănci", "Ştafeta cu obstacole" etc.).
În jocurile de ştafetă, impulsul nemijlocit de a alerga este subordonat regulii de a aştepta
semnalul.
Observăm în comportamentul copiilor de 5-7 ani, că aceştea işi controlează impulsul, se
supun regulii în mod conştient.
În procesul de subordonare faţă de regulă se trece de la faza de nesupunere, ce apare din
impulsul copilului de a fugi (caracteristică preşcolarilor), la supunerea efectivă în lupta cu
impulsul şi la desprinderea regulii în mod conştient.
Introducerea unui subiect nou le permite copiilor să-şi însuşească regulile cu o mai mare
uşurinţă. De exemplu: când jocul "De-a ascunselea" se transformă în "Şoarecele şi pisica", deşi
regula este aceeaşi - să stai liniştit şi să nu-ţi dezvălui prezenţa, copiii îşi schimbă
comportamentul. Acum participanţii sunt dominaţi nu numai de preocuparea de a se ascunde, ci
şi de a nu fi descoperiţi de ceilalţi.
Există două mecanisme principale prin intermediul cărora subiectul influenţează
respectarea regulilor de joc:

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

■ schimbarea sensului jocului, copilului dezvăluindu-i-se interrelaţiile dintre partenerii de joc,


ceea ce conduce la îndeplinirea funcţiilor dictate de roluri, care cuprind şi anumite reguli de
comportament;
■ obiectivarea propriilor acţiunii, ceea ce contribuie la o mai bună dirijare a acestora.
Rolul facilitează respectarea regulii, pentru că îi conferă sens şi, în acelaşi timp, permite
verificarea modului în care a fost îndeplinită.
Subordonarea faţă de o regulă pur convenţională depinde de prezenţa unor parteneri.
Regula se manifestă ca atare numai atunci când este dată într-o situaţie de comunicare cu un alt
partener.
În cazul jocurilor de mişcare mai complicate, cu reguli multiple şi diverse, învăţarea celor
convenţionale este precedată de însuşirea schiţei generale a jocului.
Situaţia generală de joc îndeplineşte funcţional acelaşi rol ca şi subiectul în jocul cu roluri.
De obicei, regulile simple sunt înţelese repede. De exemplu: copilul înţelege imediat că
trebuie să se ascundă în aşa fel ca "Pisica" să nu găsească "Şoarecele" (Şoarecele şi pisica), că
vulpea, urmărită de "vânător", trebuie să-şi găsească o vizuină (Vânătoarea de vulpi), că
prizonierii din cercuri sunt eliberaţi dacă prind mingea (Eliberează prizonierii), că toţi călăreţii
trebuie să-şi menţină echilibrul pentru a nu cădea de pe "cai" (Caii nărăvaşi), că poziţia iniţială se
menţine pe întregul parcurs (Vulpea şchioapătă) etc. Se întâmplă, totuşi, ca unii copii să nu
respecte regulile cu scopul de a obţine un rezultat bun prin orice mijloace.
Copiilor mici le plac în mod deosebit jocurile de mişcare, de exemplu: "Motanul şi
şoarecele", "Vrăbiile şi pisica", "Ursuleţul pe cărare", "Pescarul şi plasa", "Iepuraşul",
"Broscuţa", "Cangurul", "La vânătoare", "Ciocănitoarea" etc. Ei participă însă cu plăcere şi la
jocuri cu un conţinut mai interesant, de exemplu: a se ascunde şi a găsi ("De-a ascunselea"), a
atinge şi a prinde ("Prinde-mă dacă poţi" "Prinde piticul", "Prinde-1 pe cel cu mingea").
Executând mişcările într-o anumită succesiune şi alergând numai la semnal, copiii se
obişnuiesc să-şi ordoneze şi să-şi dirijeze mişcările, să-şi stăpânească pornirile şi sentimentele.
Grija copilului pentru respectarea regulii transformă jocul într-o şcoală a disciplinei.
Mecanismele de frânare devin mai stabile, se dezvoltă iniţiativa şi spiritul de orientare (copilul
porneşte în fugă, ajungând până la un anumit loc se încadrează în timp, se orientează în spaţiu, se
ia la întrecere pe anumite distanţe).
Pe participanţi îi interesează caracterul distractiv al jocului, posibilitatea de a-şi manifesta
egalitatea, isteţimea şi şansele de reuşită în întrecere.
Ei sunt atraşi de jocurile cu subiect complicat, de exemplul: "Cine aduce mai multe
steguleţe", "Cine aleargă mai repede", "Nu lăsa să cadă bastonul", "Atenţie la număr", "Cursa
într-un picior", "Sărituri din cerc în cerc", "Ţinteşte cercul", "Interceptează mingea", în care

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

îndeplineşte însărcinări dificile ce presupun manifestarea curajului, capacitatea de depăşire a


greutăţilor, un mare efort de voinţă.
Jocurile de mişcare îi învaţă pe copii să parcurgă cu mai multă precizie distanţa, să
aprecieze rapid situaţia, să ia imediat o hotărâre eficientă, să se comporte corect şi să fie activi în
mijlocul unui colectiv, dezvoltându-le, totodată, independenţa, curajul, perseverenţa obişnuită de
a învinge greutăţile; le educă sentimentul de prietenie şi intransigenţă faţă de orice încălcare a
regulilor de purtare.
Putem delimita resursele şi valenţele educative la una sau la unele componente de bază ale
educaţiei umaniste sau le interpretăm în ansamblu? Conţinutul complex şi formele variate de
desfăşurare a acestei activităţi conduc inevitabil la un răspuns care pledează pentru
interpătrunderea tuturor laturilor educaţiei umaniste, jocurile contribuind sub aspect intelectual la
cunoaşterea şi înţelegerea unor mişcări din punct de vedere moral, la dezvoltarea trăsăturilor de
caracter, la formarea conştiinţei şi conduitei morale, sub aspect estetic - la sensibilizarea pentru
frumos, din punct de vedere practic - la pregătirea pentru muncă şi viaţă datorită caracterului lor
aplicativ, sub aspect fizic - la formarea şi consolidarea deprinderilor motrice şi a calităţilor fizice.
În jocurile de mişcare, acţiunile motrice sunt îndeplinite din necesitate, dar cu plăcere.
Antrenat în grup, elevul este sustras de la eul său, fiind obligat să-şi confirme esenţa
socială.
Activitatea poate fi organizată într-o multitudine de forme, ceea ce le oferă elevilor
posibilitatea de a se manifesta liber şi independent.
În joc sunt realizate cu uşurinţă şi într-o atmosferă de bună dispoziţie obiective de natură
educativă, specifice întregii activităţi de educare fizică şi intelectuală.
Jocurile de mişcare se caracterizează prin elemente care sunt mai puţin evidente în alte
forme de organizare a exerciţiilor fizice. Este vorba de încărcătură emoţională şi climatul de
bună dispoziţie, care se instituie în competiţia cu ceilalţi copii, fiecare se autodepăşeşte, face
eforturi sporite, capătă încredere în forţele proprii.
Jocul utilizează cu precădere mişcarea relativ mai liberă, dirijată parţial prin anumite reguli
de întrecere.
Fiind activităţi colective, jocurile cultivă relaţiile de grup favorizând, în acelaşi timp,
manifestarea iniţiativei, independenţei şi a responsabilităţii.
Indiscutabila valoare educativă a jocurilor rezultă din faptul că, deşi în aparenţă este un joc,
de fapt copiii învaţă.
Resursele educative ale jocurilor de mişcare sunt determinate de conţinutul lor complex,
bogat şi variat prin formele multiple în care se pot desfăşura.

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

Copilul participă din plin la activitate: cunoaşte şi reţine regulile, răspunde de acţiunile
sale, ia atitudine în diverse situaţii, acţionează independent şi creator, valorificând cunoştinţele,
priceperile şi deprinderile însuşite în diferite situaţii. El acţionează liber, declarându-se de acord
sau contra celorlalţi participanţi, după cum aceştia se încadrează sau nu în rigorile jocului.
De remarcat atât solicitările de natură organizatorică, cât şi cele de autoorganizare, de
colaborare, cooperare, ajutor reciproc ca atribute ale spiritului colectivist.
Prin intermediul jocului se cultivă de asemenea, trăsăturile de voinţă şi caracter, copiii
fiind puşi în situaţia să se stăpânească şi să se hotărască, să ia rapid decizii, să persevereze, să
suporte înfrângerea şi să preţuiască victoria, să recunoască greşelile, să acţioneze corect, să fie
sinceri şi cinstiţi.
În timpul desfăşurării jocurilor apar nenumărate ocazii pentru educarea disciplinei, a
stăpânirii de sine, curajului, sentimentului de prietenie, ajutorului reciproc şi a altor calităţi
morale. La aceste contribuie, în primul rând, stricta respectare a regulilor şi executarea precisă a
sarcinilor.
Pentru ca jocul să contribuie la educarea trăsăturilor pozitive, profesorul trebuie să
pregătească minuţios jocul, să se gândească la o împărţire judicioasă a clasei, să explice
conţinutul şi regulile jocului, să prevadă eventualele complicaţii şi să ia măsuri de
preîntâmpinare a accidentelor.
În timpul jocului ordinea se asigură prin introducerea unor reguli speciale menite să
contribuie la îmbunătăţirea disciplinei.
Chiar şi elevilor mai slabi trebuie şi li se ofere posibilitatea de a-şi aduce aportul la
succesul echipelor lor: în acest fel se educă spiritul colectivist.
Caracterul practic al activităţii, multiplele relaţii care se stabilesc între elevi, modalităţile
variate de manifestare asigură un cadru deosebit de favorabil pentru influenţarea şi dezvoltarea
trăsăturilor pozitive de caracter, cum ar fi: dragostea şi respectul faţă de profesori şi colegi,
exigenţa faţă de comportarea personală şi a celorlalţi, dragostea şi pasiunea pentru muncă, gradul
de răspundere faţă de modul de îndeplinire a sarcinilor, însuşiri ale voinţei (consecvenţă,
hotărâre, curaj, stăpânire de sine, tenacitate, punctualitate, sinceritate, modestie, cinste,
demnitate, combativitate.
În baza unei ştafete, ale cărei reguli au fost concret stabilite, vom explica elevilor care din
dorinţa de a câştiga cu orice preţ, încalcă regulile (scurtează distanţa de alergare, modifică
conţinutul acţiunii, se substituie celor mai puţin îndemânatici), sunt necolegiali, subapreciază
posibilităţile coechipierilor sau ale adversarului, dau dovadă de îngâmfare, abandonează lupta,
sunt nedisciplinaţi, încearcă să ascundă abaterile comise, sunt preocupaţi numai de propriile

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

rezultate etc. Asemenea manifestări colective pot fi realizate, corectate, dacă profesorii
acţionează prompt, cu fermitate şi consecvenţă.
Se recomandă ca activitatea să fie organizată în aşa fel încît să fie preîntâmpinate asemenea
încălcări, prin conştientizarea de către elevi, pe fundalul unei motivaţii interioare, a necesităţii de
a juca cinstit.
Prin modul de organizare şi de desfăşurare, jocul crează un cadru adecvat pentru
promovarea punctualităţii, spiritului de organizare, grijii faţă de propria ţinută, preocupării
pentru păstrarea bunurilor obşteşti. Formaţiile precise şi succesiunea acţiunilor permit
manifestarea spiritului de disciplină şi de respectare a ordinii.
Ar fi greşit să se creadă că în jocurile de mişcare întâlnim doar manifestări negative şi că
munca educativă trebuie orientată, în primul rând, în direcţia prevenirii acestora.
Acţiunea educativă îşi propune să promoveze şi să stimuleze până la generalizare
comportarea pozitivă exprimată prin dăruire de sine pentru cauza echipei, lupta cu abnegaţie
pentru victorie, aportul în determinarea rezultatului, încurajarea colegilor, acceptarea deciziilor
arbitrului, modestia.
Jocul devine un mijloc de educaţie atunci, când în organizarea lui sunt satisfăcute anumite
cerinţe. Cu cât se îmbină mai armonios elementele distractive cu cele utile, cu atât se măreşte
valoarea jocului.
În stimularea interesului elevilor pentru activitatea ludică pedagogul trebuie să fie foarte
atent ca nu cumva pasiunea pentru joc să alunece într-o surescitare nesănătoasă. Aceasta
presupune educarea respectului fată de forţa adversarului şi instaurarea disciplinei în cadrul
echipei. Atitudinea calmă în caz de succes sau insucces este imperios necesară.
La reuşita sau nereuşita jocului contribuie nu numai conţinutul şi calitatea jocului, ci şi
unele condiţii legate de particularităţile participanţilor: vârstă, sex, nivel de pregătire. Acelaşi joc
poate să provoace însufleţire şi entuziasm într-un caz, iar în altul se poate desfăşura greoi, fară
elan şi fară interes. În funcţie de vârstă, de posibilităţile sale de înţelegere şi de acţiune, elevul
manifestă preferinţe diferite pentru joc. Astfel copilul de 6-8 ani se caracterizează prin dinamism,
instabilitate şi o rezistenţă scăzută la oboseală. Voinţa lui, ca şi posibilităţile de concentrare a
atenţiei, fiind slab dezvoltate, nu se recomandă un efort static unilateral şi de durată, deoarece are
influenţe nefavorabile asupra sănătăţii. La această vârstă sunt indicate jocurile cu alergări scurte,
cu şi fară schimbări de direcţie, săriturile peste obstacole mici, jocurile cu obiecte, în special,
mingi mari şi uşoare cu elemente de aruncare, lovire şi prindere, căţărări, aruncări la țintă şi alte
forme de mişcare. Se urmăreşte, totodată, dezvoltarea vitezei, a îndemânării forţei musculare şi
preciziei în executarea mişcărilor. În general, acţiunile din jocurile organizate la această vârstă
trebuie să fie simple şi cu reguli minime.

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

La vârsta de 9-10 ani, copiii preferă jocuri mai complicate, în care îşi pot manifesta
posibilităţile, cu toate că, aptitudinile de mişcare sunt aceleaşi, ca şi la vârsta anterioară, dar
solicitările devin mai complexe prin combinarea acţiunilor şi prin folosirea unui material mai
bogat.
Regulile sunt mai pretenţioase şi mai numeroase, iar durata jocului se măreşte faţă de etapa
anterioară. La vârsta şcolară primară, jocurile se pot realiza nediferenţiat cu băieţi şi fete,
deoarece deosebirile dintre sexe sunt încă evidente. De cele mai multe ori, acestea nu necesită
împărţirea jocurilor pe echipe, ca, de exemplu, ştafeta pe o distanţă scurtă, sunt pe deplin
accesibile. Ele au la bază cele mai simple probleme de joc: pentru unii să-i ajungă din urma pe
ceilalţi, iar pentru aceştia din urmă să scape de urmăritori, să ocupe la vreme locul devenit liber
etc.
Ar fi greşit să delimităm strict tipurile diferite de jocuri dostinate unei vârste sau alteia.
Esenţialul este să nu uităm niciodată că, cu cât copiii sunt mai mari, cu atât fizicul şi intelectul
lor sunt mai dezvoltate, cercul intereselor lor e mai larg şi, prin urmare, cu atât mai complicate şi
mai variate trebuie să fie problemele cu care urmează să se confrunte în joc. Astfel, participarea
poate deveni pasivă provocând plictiseală.
Jocurile pentru şcolarii de vârstă mijlocie şi, într-o măsură mai mare, pentru cei mari
solicită percepere şi dibăcie în îndeplinirea sarcinilor, prezenţă de spirit şi o isteţime în
rezolvarea diverselor probleme, încordarea atenţiei şi manifestarea spiritului de observaţie.
Pentru adolescenţi multe jocuri devin, fără să-şi piardă caracterul ludic, o formă originală
de dezvoltare a anumitor calităţi sau deprinderi, adică devin jocuri-exerciţii. Calcularea
rezultatelor se face după sistemul punctelor, ceea ce-i permite jucătorului să-şi urmărească
succesele şi performanţele. Jocurile de mişcare trebuie să ocupe un loc concret în sistemul
metodelor de educaţie fizică, având în vedere valoarea lor instructivă şi educativă. Prin
intermediul lor sunt rezolvate sarcinile dezvoltării fizice multilaterale şi de fortificare a sănătăţii.
Totodată, ele au o bogată încărcătură afectivă, produc satisfacţii, crează buna dispoziţie
Caracterul atractiv al jocurilor este conferit de elementele de întrecere care-i stimulează pe elevi
să-şi însuşească tehnica acţiunilor motrice.
Apreciem importanţa jocurilor şi pentru educarea spiritului colectivist, a disciplinei şi
stăpânirii de sine, a sentimentului de prietenie.
Respectarea regulilor, necesitatea conjugării eforturilor pentru obţinerea victoriei, sprijinul
partenerilor în timpul jocului, ajutorul reciproc - toate acestea contribuie din plin la educarea
calităţilor morale.

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

Copilul se caracterizează prin sociabilitate. El manifestă interes pentru joc, în primul rând
pentru acela, în care se antrenează şi alţi copii de seama lui, animat fiind de dorinţa de a-şi
afirma îndrăzneala şi agerimea.
Jocul demonstrează că pentru un copil contează foarte mult afirmarea propriei persoane.
Totodată, jocul înseamnă autodepășire, căci în cadrul lui copilul îşi verifică calităţile de a rezista
în fața obstacolului.
În cazul jocului cu reguli asistăm la procesul de însuşire a unor norme şi reguli de conduită
socială. Pentru prima dată copilul are posibilitatea să-şi dezvăluie aptitudinea de organizator; el
se deprinde să conducă, dar şi să fie condus. Astfel, egoismul cedează teren ajutorului acordat
colegilor în cadrul grupei, echipei, perseverenţa şi fermitatea afirmându-se tot mai mult.
Jocurile de mişcare sunt mult îndrăgite de elevi datorită faptului că le oferă largi posibilităţi
de a-şi manifesta iniţiativa, de a executa actele motrice potrivit particularităţilor individuale. În
nici un alt domeniu de activitate, copiii nu găsesc un teren atât de fertil, pentru a-şi valorifica din
plin calităţile fizice şi psihice. În joc timizii devin mai curajoşi, iar cei prea impulsivi îşi
temperează pornirile. Puşi să rezolve de sine stătător unele probleme dificile, ei capătă încredere
în forţele proprii, în partenerii de echipă. În lupta pentru victoria echipelor li se dezvoltă spiritul
colectivist, capacitatea de a acţiona în comun, altruismul.
Dacă în clasele primare jocul de mişcare contribuie la formarea calităţilor morale şi de
voinţă, la ciclul gimnazial, importanţa educativă trebuie privită şi din alte puncte de vedere.
Elevul care a depăşit vârsta de 10 ani se manifestă oarecum diferit în cadrul grupului faţă de
şcolarul mic, raporturile şi acţiunile comune fiind mai complexe. La aceste vârste se foloseşte în
mai mare măsură jocul cu împărţire pe echipe, iar în cadrul lui apar diferenţieri de roluri în
executarea acţiunilor. Bineînţeles că se menţine importanţa acordată factorului educativ la
clasele mici, dar, în mod suplimentar, apare o nouă sarcină, cea de reeducare a unor trăsături de
caracter greşit fundamentate, corijarea unor laturi negative care din cauza unor deficienţe
educative persistă în comportamentul unor elevi. Un elev care se eschivează sistematic de la
regulile de disciplină cerute de lecţie devine în curând mai disciplinat, mai responsabil, dacă
profesorul îl investeşte de câteva ori cu atribuţia de conducător de joc, arbitru etc,
Prin multitudinea formelor şi prin caracterul său atractiv, jocul de mişcare rămâne unul
dintre cei mai importanţi factori educativi, un mijloc important de antrenare a elevilor - de
dezvoltare armonioasă a personalităţii lor.
Copilul care se joacă pare să nu obosească. Prin joc el îţi recâştigă forţele, asemenea lui
Anteu sau a unei baterii care se încarcă cu ajutorul unui dinam.
Aceasta este, poate, cea mai sugestivă şi mai plastică explicaţie a forţei educative a jocului.
Dinamul, care nu este altceva decât jocul, încarcă mereu cu generozitate bateria - copilul cu un

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

curent dătător de bună dispoziţie, plăcere, generând stări afective pozitive şi calităţi psihomotrice
deosebit de nuanţate. Forţa educativă a jocurilor de mişcare constă tocmai în contribuţia lor la
educaţia intelectuală a elevilor, dezvoltarea proceselor de cunoaştere, formarea convingerilor,
deprinderilor şi obişnuinţelor de conduită morală, la educarea atitudinii conştiente faţă de muncă,
la disciplina conştientă, la educaţia estetică şi pregătirea elevilor pentru muncă şi viaţă.
Activitatea elevilor în joc este astfel organizată încât le permite să manifeste iniţiativă
creatoare în alegerea celor mai potrivite mijloace pentru atingerea scopului. Jocul oferă
posibilitatea unei largi independenţe, în acţiunea limitată şi condusă de reguli, numai într-o
măsură redusă şi orientată. Imposibilitatea dozării precise a eforturilor şi reglementării stricte a
acţiunilor, a căror formă rămâne întotdeauna liberă, excluderea unor repetări absolut identice a
mişcărilor şi a condiţiilor în care se poate reluat fiecare procedeu, contribuie din plin la afirmarea
iniţiativei și independenţei elevilor.
Jocul din cele mai vechi timpuri a fost în atenţia pedagogilor, psihologilor, etnopedagogilor
şi specialiştilor în domeniul artelor. Formele educative ale jocului copiilor şi-au găsit reflectare
în creaţia multor pedagogi şi scriitori. Pedagogia populară şi cea ştiinţifică a acumulat bogate
materiale referitor la jocul şi rolul lui în procesul de formare şi dezvoltare a personalităţii. În
republica noastră teoria şi practica jocului aproape că nu este cercetată, iar dacă e vorba de
jocurile tradiţionale în genere, nu sunt cercetări şi recomandări care ar completa arsenalul de
mijloace educative ale mediului.
Jocul popular este reflectarea vieţii reale a strămoşilor, străbunilor şi buneilor noştri,
aceasta constituie o activitate a omului în evoluţia sa istorică. Studierea jocurilor populare,
pasiunea faţă de ele din fragedă copilărie, crează posibilităţi de a păstra pentru urmaşi coloritul
naţional ce contribuie la dezvoltarea armonioasă a tinerelor generaţii.
Apariţia jocului are o bază pedagogică acceptată de popor. În practica sa poporul a
observat că o muncă istovitoare, fară bucurii duce la extenuare, la o îmbătrânire prematură.
Succesele în muncă sunt posibile numai în cadrul îmbinării diferitelor activităţi, atunci când
munca nu devine o povară, ci o plăcere. Poporul a înţeles că copiii de mici tind să imite, iar apoi
să urmeze exemplul părinţilor, să repete ocupaţiile lor, însă ei au nevoie şi de distracţii, fiindcă
îmbinarea muncii cu odihna contribuie la educarea armonioasă a copiilor.
După cum s-a menţionat mai sus, românii priveau jocul ca un fenomen firesc, ca o
necesitate a vieţii, dacă-i copil - să se joace. Şi până astăzi auzim părinţii îndemnându-şi copiii să
iasă la joacă. Poporul nostru, ca şi alte popoare, dispune de un bogat şi variat folclor al jocului
pentru copiii de toate vârstele (jocuri individuale, colective, de echipe sportive etc.). Îndeosebi
bogate sunt jocurile cu mişcări libere, aşa - numitele jocuri mobile, vesele şi captivante. Din ele
fac parte străvechile jocuri "De-a mijatca", "Şoarecele şi pisica", "De-a capra" etc., care dezvoltă

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

deprinderea de a alerga, viteza, reacţia rapidă, rezistenţa, curajul, dibăcia şi alte calităţi
psihofizice.
Jocurile de felul "Ghici, cine a vorbit?", "De-a baba oarba", "De-a puia-gaia", "Lupul şi
oile" etc. dezvoltă auzul şi atenția, ingeniozitatea şi curajul, ajutorul reciproc, precizia mişcărilor
etc,
Copiii învaţă, de obicei, de la cei de o vârstă cu ei, de la cei mai mărişori, pe care încearcă
să-i imite, şi din familie.
Declaraţia universală a dreptului omului: "Toate ființele umane se nasc egale" este
confirmată îndeosebi de folclorul copiilor. De fapt, întreaga viaţă a copilului este organizată
conform unui tradiţional cod ritmic şi rimat, de care ţine seama, în mod inconştient, în toate
acţiunile sale.
Micile activităţi ale copiilor au la bază norme de la care nu se pot eschiva nici în timpul
jocului, nici în afara acestuia şi care au fost cristalizate în procesul de viaţă colectivă de-a lungul
secolelor.
Foarte bune pentru copii sunt şi "frământările de limbii"- creaţii poetice scurte, în proză ori
versuri, cu conţinut comic. Ele constau din îmbinări de cuvinte cu sunete aprobate, alese anumit
să fie pronunţate cu greu, ele trebuie rostite corect, expresiv şi, totodată, repede. Pronunţarea
greşită provoacă râsul ascultătorilor. Pe lângă această funcţie distractivă, frământările de limbă
joacă un rol important în formarea deprinderii la copiii de trei-şase ani de a rosti corect cuvintele.
Creaţiile acestea sunt o minunată gimnastică mai ales pentru lichidarea defectelor la rostirea
cuvintelor şi a unor consoane "p", "s", "r" ş.a. Aici au efect în special textele de aşa tipuri:
"Capra calcă-piatra
Piatra crapă-n patru".
Sau
"Un moş cu un coş
în coş un cucoş".
Evident, frământările de limbă sunt un procedeu specific al pedagogiei, utilizat şi astăzi.
Folcloriştii susţin idea că, alături de alte creaţii populare, "frământările de limbă" erau
folosite în trecut de către tineret, pe la șezători şi clăci. Cu timpul, textele acestea, plăcând foarte
mult şi copiilor, aceştia le-au preluat.
Stârnesc veselie printre copii rostirea unor dialoguri specific, care sunt nişte conversaţii
scurte între un tânăr şi un bătrân, ultimul, de obicei, cu un auz slab: "Vânătorul", "Pescarul",
''Lapte acru-n putinică".

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

Îşi au rostul lor educativ diferite păcăleli şi glume sănătoase care sunt nişte conversaţii
scurte între un tânăr şi un bătrân, când acestea sunt spuse la moment şi fară a ofensa pe cei din
jur: "Nimeni şi nimica", "Cine-i mai deştept".
Jocurile zgomotoase, vesele, emoţionante totdeauna au ocupat şi ocupă şi azi un loc
important în viaţa copiilor. La vîrsta de 3-12 ani jocurile sunt totul pentru cei mici: muncă, sport,
odihnă. Nestingheriţi, ei se joacă oricând şi oriunde, în toate anotimpurile, în casă sau în curte, pe
toloacă ori în poiană, la grădiniţă sau la şcoală.
Există o legătură strânsă, directă între jocuri, muncă şi traiul oamenilor, în special al celor
de la ţară. E convingătoare afirmaţia psihologului şi filosofului german Y. Vundt: "Jocul este un
copil al muncii. Nu există nici o formă de joc, care nu şi-ar fi avut model, într-un fel sau altul,
într-o ocupaţie serioasă, care se înţelege de la sine, o precedează în timp".
Jocurile populare ale copiilor sunt foarte variate din mai multe puncte de vedere: vechime,
tematică, zone de circulaţie etc. B.-P. Hasdeu scria: "Unele sunt obişnuite într-un loc - altele-n
altul, din care o seamă răsfrâng într-un mod foarte curios diferite epoci din istorie".
Jocurile populare sunt multe şi variate. Ele se împart în următoarele trei grupe:
• Jocuri individuale, tipice pentru copiii de vârsta mică: "De-a calul", "Titirezul" etc.
• Jocurile în grup, practicate mai mult de copiii de vârstă medie. Sunt cunoscute circa
100 de subiecte ale creațiilor populare de felul acesta. Tematica lor e munca
oamenilor de la ţară, mai ales în trecut: îngrijirea animalelor, păsărilor, plantelor:
"Cocoara", "Capra", "Oile și lupul", "Gâştele şi lupul", "De-a puia-gaia",
"Bostăneii".
• Cu timpul, unele jocuri au căpătat caracter sportiv (jocuri cu împărţire în echipe):
"Podul de piatră", "De-a ţara".
• Dansuri: "Alunelul", "Într-un coş cu viorele", "Rotundă-i cununa" etc.
Tematica jocurilor vorbeşte despre faptul că cele mai vechi sunt cele despre muncă.
Autori ai majorităţii jocurilor, la toate popoarele, sunt adulţii. Ca şi în alte cazuri ale
creaţiei populare, multe jocuri erau practicate la început, cu diferite ocazii, de cei adulţi (şezători,
clăci, sărbători calendaristice), treptat fiind trecute în mediul celor mici: "Batista", "Cureluşa",
"Luna" , "în popice", "De-a mijatca".
Totodată, sunt şi subiecte cu circulaţie internaţională, ca, de exemplu: "Baba oarba",
"Batista", "De-a mijatca", "Mâţa şi şoarecele", "Gâştele şi lupul" etc.
În zilele noastre sunt în uz cel mai mult jocurile tradiţionale, satisfăcând în cea mai mare
parte necesităţile generaţiilor în creştere, felul de a vedea lumea, de a se distra, de a crea.
Jocurile îmbină mai multe elemente: mişcare, poezie, cântec, numărătoare, toate
contribuind la dezvoltarea armonioasă a celor mici. În primul rând, e de subliniat rolul lor
Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

instructiv- cognitiv. Jocul este calea copiilor spre cunoaşterea lumii în care trăiesc şi pe care au
menirea s-o schimbe.
Din jocuri, cei mai mici află lucruri interesante despre lumea vegetală şi animală, despre
traiul şi munca oamenilor. Este semnificativ în sensul acesta jocul "Bostăneii", în care se redă
munca la cultivarea plantei respective. Se spune că, mai întâi, se ară pământul, iar, mai apoi, se
seamănă; planta răsare, creşte, înfloreşte, fructul se face "cât nuca", pe urmă "cât mărul" şi
tocmai după aceea se coace fiind bun pentru mâncare.
Jocurile contribuie la dezvoltarea intelectuală a copilului, îl deprinde să gândească corect şi
repede, să fie atent.
Un mare efect în dezvoltarea fizică a celor mici îl au jocurile sportive. Acestea le imprimă
mişcărilor rapiditate, îndemânare, exactitate: "Noi avem castel frumos", "Ostaşii", "De-a
mijatca" . Unele jocuri includ, în mod special, felurite încercări ale forţei fizice: "Podul de
piatră", "Lupul în beci".
Multe jocuri conţin o luptă încordată. Există aici un scop asupra căruia e consacrată toată
atenţia jucătorilor. Bunăoară în jocul "Gâştele şi lupul" lupul trebuie sa prindă gâştele, iar acestea
trebuie să fugă; în jocul "De-a puia gaia" scopul vultănaşului e să fure puii, iar a cloştelor - să-i
apere.
Lupta, competiţiile le trezesc jucătorilor atât emoţii pozitive, cât şi negative. Astfel, ei se
bucură atunci când şoarecele nu nimereşte în ghearele mâţei, dar îl compătimesc pe cel prins.
Jocurile le dezvoltă copiilor şi însuşiri necesare. De exemplu, în: "Călimara", "Peria",
"Inelul ascuns", ei îndeplinesc diferite roluri ca, de exemplu, vânzător şi cumpărător. În jocul
"De-a ulcelile", copiii devin mai îndrăzneţi, se debarasează treptat de timiditate şi de alte calităţi
nedorite.
Unele jocuri depistează capacitatea celor mici de a recunoaşte uşor şi exact obiectele, de a
le determina forma şi calităţile de gust, miros. Jocurile contribuie şi la cultivarea unor norme
morale. Ele îi învaţă pe copii de mici să fie buni colectivişti, să fie binevoitori, cinstiţi,
principiali, îi deprind să fie intransigenţi faţă de nedreptate, grosolănie lăcomie, minciună. Multe
însuşiri umane bune se formează anume în timpul jocului, devenind pe parcurs trăsături de
caracter importante.
Ca şi la alte popoare, multe dansuri şi jocuri moldoveneşti conţin texte poetice: formule,
poezii, cântece, care se îmbină organic cu acţiunile.
Formele numărătorilor sunt tipice, mai ales pentru jocurile "De-a mijatca" ori "De-a
ascunselea". Datorită popularităţii acestor jocuri, multe numărători încep anume cu diferite forme
ale cuvântului "mijatca" (de la verbul a miji) cu sensul de a aştepta cu ochii închişi până când toţi
se ascund.

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

De aceea pe alocuri toate numărătorile sunt numite "mijatci" De multe ori numărătoarele
servesc drept "început", "introduceri " ale jocurilor. Funcţia principală a numărătorilor este
repartizarea între jucători a rolurilor variate pozitive şi negative, plăcute şi neplăcute.
Folcloriştii susţin că numărătorile vechi au apărut la diferite popoare în mod poligenic, dar
sunt şi cazuri de împrumuturi.
Cele mai arhaice forme de numărători au apărut încă în epoca primitivă. Bunăoară,
vânătorii primitivi nu numărau dobânda, urmărind scopul magic de a nu o micşora. Dar pentru că
fără numărare era greu, ei au început să folosească în locul numerelor nişte forme inventate a
acestora. Cu timpul, a dispărut această credință magică, iar invenţiile numerelor s-au păstrat ca,
de altfel, şi alte fenomene folclorice din repertoriul poetic al copiilor, cuvintele acestea devenind
ceea ce numim astăzi numărători. Bineînţeles, sunt şi numărători compuse de copii.
Textele numărătorilor constau din cuvinte şi silabe, îmbinate armonios între ele, care, de
obicei, rimează.
Ca şi numărătorile tradiţionale ale altor popoare, creaţiile respective româneşti conţin, într-
o formă sau alta, ca regulă, în prima parte a textelor, numerele de la unu până la zece.
Chiar şi atunci, când aparent se creează impresia că unele texte au sens, cuvintele de la
începutul lor amintesc, totuşi, de numerale. Astfel "unele" e unu, "dunele" doi, "tricala" - trei,
"pacala" - patru. Aici doar primele silabe (uneori numai sunete) ale cuvintelor se potrivesc cu
cele ale numerelor respective.
Avem şi texte care, într-adevăr, nu au nici un element de numărare. Acestea-s şi poezii,
"frământări de limbă", ghicitori, dar care, fiind rostite ritmic, pot avea şi funcţia de numărători.
"La Gheorghiţă-n grădiniţă
S-a oprit o prepeliţă
Prepeliţa cu doi pui,
Ieşi afară, să nu spui".
(De-a mijatca)
Unele numărători au fost adaptate la anumite evenimente istorice, de pildă, în timpul
războiului o cunoscută numărătoare tradiţională căpătase aşa o variantă:
"Nouă, zece,
Un pahar cu apă rece,
Toţi fasciştii să se-nece,
Numai unul să rămâie,
Să se facă praf, tămâie".

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

Astăzi, pe lângă numărătorile tradiţionale, copiii folosesc şi texte noi, compuse de ei ori
împrumutate din creaţiile poieţilor consacraţi. Aşa, de pildă, poezia - numărătoare a lui L.
Deleanu:
"Unu, doi trei
Dulce-i mierea din ştiubei,
Patru, cinci, şase,
Dar şi cea din gavanoase,
Şapte, opt, nouă,
Dacă vreţi vă dau şi vouă".
Folclorul copiilor este caracterizat ca un gen universal, bine conturat, care a luat naştere în
mod firesc la o vârstă, când jocul constituia activitatea lor de bază.
Prin cântec şi joc, copilul ia contact cu mediul înconjurător, străduindu-se să-1 apropie ori
să-1 domine. Dorinţele, bucuriile, supărările, impresiile se exprimă prin intermediul acestui gen
cu funcţii multiple: psihică, educativ-informativă şi distractivă. Dorinţa de joc, de mişcare, de
cunoaştere, de acţiune, dezvoltă capacităţi uimitoare de observare şi intenţie de învăţare prin
imitare şi parodiere, caracteristice vârstei şi care corespund creaţiei artistice cu un conţinut
propriu exprimat într-un stil specific.
O continuare a tradiţiilor copilăriei sunt obiceiurile şi tradiţiile şcolii, sărbătorile
tineretului.
Multe din tradiţiile populare, apărute în procesul activităţii de muncă a omului, au anumite
trăsături cu psihologia socială şi sunt strâns legate de istoria şi cultura poporului.
Continuă să-şi păstreze farmecul obiceiurile populare care marchează sosirea Anului Nou -
pluguşorul şi semănatul, sărbătoarea primăverii - mărţişorul. În ziua de Anul Nou se sărbătoreşte
ziua Sfântului Vasile sau sărbătoarea circumciziei Domnului.
Semănatul şi Sorcova sunt două sărbători simbolico-magice apropiate între ele, care se
practică din vechime în dimineaţa primei zile a anului. "Sorcova", ca obiect, reprezintă o
rămurică (de obicei, înmugurită a unui oarecare pom fructifer, împodobită cu flori artificiale,
panglici de diferite culori): Umblă cu "Sorcova" pe la case copiii în grupuri sau câte unul. Ei
lovesc uşurel, ritmic cu "Sorcova" peste umărul celui felicitat rostind formule scurte, în versuri,
cu urări de sănătate, belşug, fericire.
O întreagă gamă de procedee artistice se poate găsi în Malanca, cea mai valoroasă operă a
dramaturgiei populare.
La interpretarea Malancăi participă vreo 20 de tineri, uneori şi mai mulţi, care se adună, de
obicei, în dimineaţa zilei de 1 ianuarie în centrul satului, de unde apoi pornesc pe la case. În
frunte păşeşte Malanca - o mândră şi impozantă domnişoară (un băiat deghizat în fată, îmbrăcat

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

într-un palton negru lung, cu pălărie, cu văl, cu umbrelă). Ea este însoţită de un "împărat şi 12
ostaşi", care poartă pe cap coifuri înalte şi rotunde din capron poleit cu staniol şi împodobite cu
pănuşiţe vopsite şi cu flori. Pe piept şi pe spate se întretaie două fâşii de staniol, împodobite cu
hârtie colorată şi cu frânghii care ajung până la genunchi. O fâşie la fel de lată serveşte drept
cingătoare. Pe umăr ostaşii au epoleţi, la şold - săbii de lemn argintate. Ostaşii păşesc ţanţoş,
strălucind cu armurile, iar împrejurul lor se învârtesc "moşnegii" încotoşmănaţi în cojoace
întoarse pe dos sau în caţaveici cârpite. Moşnegii poartă pe faţă măşti din piele de oaie cu blană,
în gură rânjesc nişte dinţi din fasole albă.
Alaiul se opreşte la casa unui gospodar. Ostaşii cu Malanca intră în casa mare, unde sunt
aşteptaţi de gazdă, iar moşnegii cu tamburine în mâini şi cu traistele la şold îi distrează în curte
pe cei adunaţi. Ostaşii se aşează în cerc în jurul "împăratului". Acesta prin forţă, asprime şi
intimidare caută să obţină ca să fie îndrăgit de domnişoara cea frumoasă, dar mândra crăiasă, cu
un pas plin de demnitate îl respinge pe împărat, dojenindu-1 pentru cutezanţa sa. Despotul
mâniat ordonă ca fecioara să fie ucisă. Malanca moare.
Tragedia se sfârşeşte cu un cântec pentru pomenirea nefericitei jertfe a împăratului. Şi
atunci apare moşneagul, a cărui suflet bun nu era în stare să rabde nedreptatea. El începe să-1
defăimeze pe împărat pentru purtarea-i neomenească. Despotul abia acum îşi dă seama de fapta
sa nedemnă şi este cuprins de un sentiment de iubire şi stimă faţă de Malanca. Moşneagul cel
şmecher îi dă de înţeles gazdei că activitatea sa de "reeducare" a împăratului merită a fi răsplătită
şi îşi bagă în torbă darurile primite.
Mai menţionăm două tradiţii populare complexe, legate în temei de anotimpul iernii, când
oamenii cel mai puţin se ocupă de treburi agricole şi păstoreşti. Acestea sunt şezătoarea şi claca.
În cadrul lor se interpretează folclor variat, de obicei, cântece, snoave, anecdote, cimilituri.
Nunta este unul dintre cele mai frumoase şi fericite evenimente, o mare sărbătoare
moştenită din generaţie în generaţie. Poporul şi-a format un şir de păreri despre miri şi mirese,
fericire, frumuseţe, calităţi personale ale omului etc. Muzica, dansurile, cântecele formează un
spectacol original, la care oaspeţii sunt simultan şi interpreţi, şi spectatori.
Ritualurile tradiţionale de nuntă pot fi grupate în două cicluri de bază:
■ Ciclul pregătitor.
■ Nunta propriu-zisă.
La aceste cicluri se alătură un şir de obiceiuri care se practică până la petrecerea nunţii.
Menţionăm obiceiurile: răpirea miresei, "pe cuptor", peţitul, lăutul, bărbieritul logodnicului,
cernutul, croitul, zestrea.
Pentru organizarea solemnităţii de nuntă se alegeau vornicei, conocari, druşte.Oaspeţii de
frunte şi cei mai stimaţi erau nunul şi nuna.

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

Un alt obicei era iertarea, cununia, legătoarea, plăcinţelele ş.a.


Sărbătorile populare apărute în procesul activităţii de muncă a omului au anumite trăsături
ale psihologiei sociale care sunt strâns legate de istoria şi cultura poporului, exprimând totdeauna
cele mai bune calități spiritual ale poporului.
CAPII OLUL VI
Rolul educatorului în pedagogia populară
Profundele transformări democratice din societate şi cerinţa imanentă de integrare a ei în
ansamblul structural al lumii contemporane sunt indisolubil legate de recunoaşterea înnoirii
spirituale prin dezvoltarea ştiinţei şi perfecţionarea întregului sistem de instrucţie şi educaţie,
personalităţii revenindu-i rolul de primenire. Pentru îndeplinirea şi realizarea acestor
transformări la un nivel de performanţă şi eficienţă a activităţii sale complexe, personalitatea
trebuie să-şi formeze şi să manifeste o gamă variată de calităţi, care să-1 definească ca om cu o
cultură civilizată, cetăţean şi manager. De aceea problema educatorului în pedagogia populară
pentru educaţia în vârsta timpurie capătă o amploare deosebită.
Problema educatorului în pedagogia populară s-a cimentat în experienţa de viaţă milenară
care şi-a găsit expresie în complexul de diverse reguli şi norme de comportament, sfaturi,
recomandări controlate şi verificate în practica vieţii, având un bogat arsenal de cultură
pedagogică populară, care, de fapt, tinde spre idealul popular al familiei. Din cele mai vechi
timpuri poporul era adeptul unei familii fericite, fiindcă numai în cadrul familiei omul poate fi
fericit. Deci, sarcina primordială a familiei este educaţia copiilor ca un schimb de nădejde pentru
generaţiile mai în vârstă.
"În casa, unde e înţelegere şi dragoste, chiar cele ce lipsesc prisosesc", "Roiul fără matcă se
prăpădeşte îndată" - spun proverbele.
6.1 Mama şi "şcoala maternă"
Părinţii trebuie să se bucure de autoritate în ochii copilului. Fără aceasta educaţia este
imposibilă. Despre ele a vorbit în mod convingător A. Makarenko în lecţiile pentru părinţi. La
baza autorităţii părinteşti se află personalitatea civică a părinţilor, viaţa, munca, conduita lor,
simţul răspunderii pentru familie în faţa societăţii. De cea mai mare autoritate se bucură părinţii
care îmbină cu succes activitatea de muncă cu îndatoririle de familie, manifestă interes şi atenţie
faţă de viaţă copiilor lor, îndrumează cu pricepere şi cu tact creşterea şi dezvoltarea lor - toate
acestea se referă în egală măsură la ambii părinţi.
În pedagogia populară maternitatea este considerată drept cea mai supremă valoare
socială, o ofertă naturală pentru continuitatea vieţii pe pământ. Femeia-mamă este ridicată în
slăvi la toate popoarele. Este recunoscut pretutindeni că mamele sunt arhitecţii supremi ai

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

omenirii. Mama este cea care manifestă o sinceră dragoste fată de copil, afecţiune dezinteresată
şi minunată, manifestând înţelepciune nemărginită şi bărbăţie.
Toate aceste idealuri populare despre mamă şi maternitate se intercalează de minune cu
gândirile marilor maieştri ai culturii universale. O. de Balzac scria:
"Perspicacitatea mamei nu o poate avea nimeni". Anume acest gând exprimă înţelepciunea
populară:
"Graiul copilului îl poate înţelege numai mama".
"Şcoala maternă" începe din primele zile de viaţă ale copilului, chiar de la cântecul de
leagăn, semnificaţia căruia este de a legăna şi a adormi pruncul. Mamele, bunicile, surorile, iar
uneori şi frăţiorii îngână cântecul de leagăn pentru a adormi pruncul. Conţinutul, forma artistică
a cântecelor de leagăn corespund psihologiei celor mici, îi farmecă, îi distrează, le produce
plăcere, având o mare valoare educativă, care, de fapt, în epocile precedente era pus la baza
sistemului de educaţie şi instruire.
E cert, că sfera oglindită în cântecul tradiţional de leagăn se lărgeşte, el apropiindu-se de
cântecele lirice propriu-zise, dar şi această lărgire converge spre acelaşi fond specific de
probleme familiale (parţial familiale) ale pruncului. Cântecul de leagăn n-are poziţia activă şi
rolul predominant, pe care-1 au alte specii folclorice; nu putem vorbi în cazul lui nici de o mare
diversitate tematică, nici de un număr copleşitor de variante. Intrate în aria deprinderilor noastre
cu acelaşi "nani-na", cu acelaşi "să creşti mare şi voinic" ori "să creşti mare şi frumos", cântecele
de leagăn se aseamănă între ele, transcriu un fond general uman de sentimente şi idei, sunt un
fenomen mai puţin complex decât alte fenomene folclorice, având un câmp de posibilităţi mai
reduse şi, deci, funcţionalitate mai limitată. Mai mult decât alte specii folclorice, el are caracterul
unei improvizaţii individuale, fapt ce intensifică rolul factorului subiectiv.
Interpreţii variază subiectul, completându-1 cu propriile gânduri despre prezentul şi
viitorul copilului. Emoţiile personale colorează elementele de poetică ale cântecului de leagăn,
fondul lui de sentimente şi idei fiind determinat atât de vârsta şi starea sufletească a interpretului,
cât şi de vârsta destinatarului: unul va fi cântecul îngânat lângă leagănul pruncului de un an-doi
şi altul e cel improvizat pentru copilul de patru-cinci ani. Păstrând un ton particular şi un
diapazon sufletesc accesibil, el devine (în dependenţa de vârsta copilului) ceva mai "complicat".
În această ordine de idei semnificaţiile cântecului de leagăn sunt pline de înţeles, în primul
rând, pentru că el exprimă sentimentul matern, regimul lui sufletesc este un sentiment de
învăluitoare dragoste şi grandoare. Legătura psihologică dintre emiţător (mama) şi destinatar,
receptor (copilul dotat cu o capacitate de receptivitate încă limitată) impune şi un anumit tiraj de
imagini - invocaţii afectuoase, alintări, drăgălăşenii susţinute de jocul diafan al diminutivelor, de
efuziunile subiective, de muzică interioară. Descindem cu el într-un univers, unde toate sunt

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

bune şi frumoase, iar cuvintele, de o culoare şi savoare specifică ce "îmbunează", îşi înmoaie
asperităţile: chiar cele mai banale din ele, circumscrise în osmoze fluide, prind să vibreze
armonios, să dezmierde auzul şi inima. Cu cât mai mult, cu cât mai des sunt refăcute interior de
diminutive: "Nani-nani, puişor, Mititel şi dulcişor, Ţi-a cânta un cântecel, Scurticel şi frumuşel".
Chiar şi vietăţile invocate sau cele cu a căror nume e drăgostit pruncul sunt mici, sunt pui, sunt
coborâte la dimensiunile copilului: "Liuliu-liu, puiuţ de peşte, / Eu te legăn, doar îi creşte, /
Dormi, că mama te păzeşte, / Ca pe-un pui de rândunică, / Şi-un boboc de floricică...". Silabele
se succed cu fâlfâiri diafane de sunete, enumerările au funcţia tactic-demonstrativă;
neastâmpăratului din leagăn i se dovedeşte, că toate pe lumea aceasta se pregătesc de somn sau
au adormit. "Toate pasările dorm, / numai tu, / mamei, n-ai somn, / Dorm pe casă hulubeii, /
Dorm motanii şi purceii".
Anume de la această vârstă mama îi educă copilului atitudinea dispreţuitoare faţă de
capricii, alintare, neascultare, lenevie şi alte metehne, care îşi iau începutul din faşă şi, o dată cu
creşterea şi dezvoltarea pruncului, s-ar putea dezvolta eventual şi metehnele.
La baza atitudinii părinţilor faţă de copil se află sentimentul firesc şi admirativ al dragostei.
Dragostea făureşte binele, sublimul, puterea, cordialilatea şi bucuria. Totul constă în simţul
măsurii de manifestare a dragostei părinteşti, în îmbinarea ei cu exigenţa şi respectul faţă de
personalitatea copilului, iar dragostea exagerată faţă de copil, ce se manifestă prin satisfacerea
necondiţionată a tuturor dorinţelor şi a pretenţiilor sale - "Vreau", "Dă-mi", "Cumpără-mi", -
toate acestea îi dăunează copilului, îl fac capricios, egoist, îi slăbesc voinţa. Din aceste
considerente, mama trebuie să-i antreneze pe copii, încă din frageda copilărie, în vederea
îndeplinirii unor însărcinări, la început sub supravegherea şi dirijarea sa, ca mai apoi acestea să
fie afectuate în mod independent. Ajutorul acordat mamei, chiar dacă nu e atât de semnificativ
(la curăţitul cartofilor, la maturat, la spălat ş. a.), poartă un caracter educativ şi o pregăteşte pe
fetiţă către viaţă ca să fie o bună gospodină, soţie, mamă. De aceea, educaţia trebuie să înceapă
de timpuriu. În acest sens, înţelepciunea populară spune: "Copilul trebuie alintat când doarme",
"Copilul trebuie bătut cât doarme de-a curmezişul patului".
Referitor la dragostea cumpătată faţă de Copii I.A. Comenius spunea: "Dragostea faţă de
copii este firească, dar a ascunde această dragoste este o înţelepciune".
Dragostea părinţilor faţă de copii este un sentiment sfînt, el trebuie să se manifeste cu
veneraţie, ca expresie a apropierii spirituale şi a rubedeniei. Dragostea nechibzuită faţă de copiii
proprii, tendinţa de a le sublinia permanent frumuseţea are consecinţe nefaste: copiilor li se
trezeşte sentimentul grandomaniei, egocentrismului, orgoliului.
Dragostea cumpătată faţă de copil implică ca părinţii să înţeleagă, că acesta nu este numai
o bucurie a lor, dar constituie şi o obligaţie în faţa societăţii.

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

Rolul remarcabil al mamei în educaţia copiilor este subliniat şi în proverbe: "Cum e mama
aşa-i şi fata", "Dacă nu-i curat în casă, fata nu-i bună mireasă" ş. a.
În cele din urmă, rolul deosebit al mamei în educaţia copiilor era determinat şi de starea ei
socială. Drept mărturie a acestui fapt serveşte aportul ei în pedagogia populară. Dacă uneori tatăl
mai recurge la pedepse fizice, atunci mama, de cele mai multe ori, era împotriva aplicării lor.
Dragostea faţă de copii, acest vechi sentiment uman e larg oglindit în creaţia populară.
Într-o veche urătură de Anul Nou, ce corespunde "Sorcovei" din zilele noastre, printre alte
bogăţii care li se doreau stăpânilor casei, erau numiţi şi copiii:
"Bucurie şi veselie
În această casă să fie,
Atâţia copii mititei,
Atâţia purcei,
Atâţia miei" (75, 73).
Grija părintească şi iubirea nemărginită faţă de copii se degajează şi din cunoscuta baladă
populară "Meşterul Manole", în care soţia acestuia, înţelegând că va fi înghiţită de zidul
mănăstirii, în ultimele clipe striga:
"Manole, Manole.
Meştere Manole,
Zidul rău mă strânge,
Ţiţişoara-mi frânge,
Copilaşu-mi plânge..." (Din folclorul nostru).
Culegere de texte şi melodii, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1953,
pag. 168).
În una din multele variante ale acestei balade tânăra mamă cere lui Manole să-i facă prin
zid un "jghebuleţ de piatră la ţâţa cea dreaptă" pentru ca să poată suge copilul.
Adevăraţii pedagogi se străduie să le educe copiilor dragostea de mamă. În şcoala condusă
de V. Suhomlinski se făcea totul pentru a consolida cultul mamei. La intrarea în şcoală atârna un
stand cu inscripţia:
"Mamă, ţine minte, că tu eşti pedagogul şi educatorul principal. De tine depinde viitorul
societăţii", iar alături altul, adresat elevilor: "Păziţi-vă mamele" (132, 12).
În şcoală, mamelor întotdeauna li se dădeau sfaturi: povestiţi-le copiilor poveşti populare
ca să asculte graiul matern din gura voastră, ca să iubească frumosul, pământul natal, ca să facă
numai bine.
O mamă se poate considera fericită numai atunci când şi-a atins scopul. Şi, dacă a reuşit să
crească şi să educe oameni generoşi, mărinimoşi, patrioţi, buni gospodari şi săritori la nevoi,

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

atunci ea, pe lângă faptul că şi-a îndeplinit obligaţiunea faţă de copii şi societate, şi-a înveşnicit
şi numele în memoria copiilor şi a nepoţilor, rămânând omul cel mai scump, cel mai drag şi cel
mai adorat, aşa cum scrie Luceafărul poeziei române M. Eminescu:
"O, mama, dulce mamă,
Din negura de vremi,
Pe freamătul de frunze
La tine tu mă chemi..." (M.Eminescu, O, mamă).
Conglomeratul Femeia (fiică, soţie, mamă) înstrăinată include mai multe aspecte ale
doinei şi baladei naţionale, care într-un fel sau altul, pe parcursul veacurilor, şi-au adus
contribuţia la educaţia familială.
Una din temele întâlnite în balade e problema vieţii grele a femeii măritate după un bogat
străin, fiind impusă, de cele mai multe ori, de părinţi. Aceste texte sunt pline de jale şi se simte
printre versuri un oftat precedat de durere şi dor, ce se aseamănă cu un bocet, cu un plâns căruia i
se dă grai:
"Ş-a venit un rău din lume,
Şi-au zis că-i mai plin de bine,
După acela că m-au dat
Si cu dânsul m-au luat.
Străinii, străinele, îmi mănâncă zilele".
(Fata măritată în străini)
În consecinţă, fata revine la părinţi pentru a se afla sub ocrotirea lor, dar subiectul spre
sfârşit se încheie cu o notă lirică, epicul se pierde printre versuri, astfel subiectul rămâne
suspendat, la judecata şi interpretarea cititorului.
"Şi să vadă şi pietrele,
Ce noroc au fetele".
O serie de balade evocă relaţiile mamă-fiu ("Mama rea", "Plutaşul Mihai", "Volchiţă"). La
baza lor stă blestemul maicii adresate feciorului pentru faptul că n-a ascultat-o sau mama i-a dat
sfaturi nechibzuite, rele, după părerea ei. De obicei, fiind blestemat, moare, cuvintele maicii,
ajutându-1 în cele din urmă ("Mama rea"), se scoală din lumea celor drepţi pentru a dezbina, a
"corecta" blestemul (Voichiţa). Baladele condamnă lipsa de îngăduinţă a părinţilor (blestemul era
înţeles ca o crimă, ca o expresie a moralităţii). Mama, înţelegându-şi greşeala, se expune singură
blestemului, e un fel de ispăşire.
"Cine-şi blestemă copilul,
Sa nu-1 primească pământul".

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

Problema soţiei necredincioase rămâne printre temele cu o răspândire largă. Infidelitatea şi


viclenia feminină e pedepsită în cele din urmă, iar pedeapsa e acceptată ca dreaptă, fiindcă are
scopul cimentării, afirmării moralei familiale.
O temă majoră, în jurul căreia se anexează subiectele multor balade, e atitudinea faţă de
om, faţă de viaţă, de existenţa umană în genere. Ea diferă de la caz la caz, de la o întâmplare la
alta, dar în fond cheamă la viaţă, la o manifestare pozitivă faţă de ea.
Specia cercetată cuprinde o serie de aspecte tematice, dintre care cele sociale, familiale,
erotice ocupă un loc central. De fapt, e şi normal, deoarece funcţia de bază a baladelor constă în
reflectarea vieţii omului, a relaţiilor lui cu familia, colectivitatea, societatea. Textele baladeşti
pun accent pe curăţenia morală a omului, pe tăria sufletească, pe factorul uman, pe bunătatea lui.
Şi, deci, multe subiecte se sfârşeau cu moartea unui erou, balada nu propagă pesimismul,
fatalitatea, ci, dimpotrivă, atitudinea negativă (neplăcerea) faţă de moarte concretizată prin
ciumă, holeră sau reprezentată direct (Holera, Ciuma, Moartea).
Deseori familia constituie realitatea supusă cercetării de către obiectivul poporului. Avem
multe subiecte ce ne reflectă relaţiile mamă-fiu ("Mama rea", "Plutaşul Mihai" ş.a.), mamă-fiică
("llincuţa Sandului", "Dochiţa"), părinţi-feciori ("Milea", "Petrea"), soacră-noră ("Soacră-rea",
"Tudor şi Voichiţa" s. a.).
Baladele acestea vin să condamne lipsa de măsură şi răbdare, de îngăduinţă a mamei, care
nu are dreptul moral să le dorească copiilor rău, moarte.
Desigur că aceasta nu e unica ipostază în care apare mama. De cele mai multe ori ea e
pilonul familiei, e întruchiparea dragostei faţă de copiii săi, pe care se străduie sa-i ocrotească şi
să-i îndrumeze pe calea dreaptă. Mama apare ca păstrătoare a celui mai înalt sentiment -
maternitatea.
O serie de texte redau sentimentul de înstrăinare a omului şi singurătatea:
"La mijlocul şesului,
Creşte-un trandafir frumos,
Eu mă plec să mi-1 miros,
El îşi pleacă floarea-n jos,
Eu mă plec să-1 vâr în sân,
El îmi spune că-s străin" ... (De la noi Dubrava-n jos)
Fiind o poezie lirică, subiectivă, doina nu ne descrie evenimentele, ci răsunetul lor în inima
şi sufletul omului, de aceea multe texte nu arată cauza ce generează acest sentiment, ci numai
efectul.
"Dorul meu de i-aş cânta,
Dealuri că s-or răsturna.

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

De pe deal şi până-n vale,


S-ar umplea toate cu jale",
Înstrăinarea e cel mai dureros şi crâncen sentiment. El ne apasă vibrând cele mai de jos
strune, iar tânguirea trece de multe ori în bocet - e un cântec trist, interpretat într-o tonalitate
minoră.
Calificativul cel mai frecvent întâlnit pe lângă cuvântul "singurătate" este "neagră".
Totodată, toată durerea e condensată în acele 6 litere pline de o înaltă sugestivitate.
"Trenule, n-ai avea parte,
Că tare m-ai dus departe,
În neagră străinătate" ("Trenule de n-ai avea parte")
În poezii este invocată şi suferinţa copilului despărţit de casă şă părinţi. În societatea
feudală mulţi copii erau daţi în calitate de argaţi la curţile boiereşti. Nedreptăţile la care erau
supuşi, suferinţele morale şi-au găsit materializarea în versurile de o înaltă sonoritate ("Sărmanul
copil străin", "DOru-i şi-o boală grea").
"Frunzişoară de pelin,
Sărmanul copil străin,
Când ajunge la stăpân,
Îi de jale şi de chin" (Doina străinului).
Un motiv frecvent atât în baladă, cât şi în doină e fiica măritată printre străini: nedreptatea,
oroarea faţă de bărbatul urât, singurătatea, cauzele înstrăinării depline, a solitudinii fără hotar, a
durerii şi a dorului netămăduit ("Maică, măiculiţă mea", "La măicuţa la fereastră", "Maică inimă
de piatră" ş.a.).
6.2. Tata - educator
Tata are un rol deosebit în educaţie. El, cu autoritatea sa, poate şi trebuie să aibă o influenţă
hotărâtoare în educaţia copiilor. De aceea, din timpurile cele mai străvechi, bărbatul a fost
considerat capul familiei şi de felul cum participă el la educaţia copiilor depinde viitorul şi
modul lor de viaţă. Tata, de obicei, în familia românilor basarabeni este mai sever, mai exigent,
mai puţin gingaş, nu chiar atât de mângâietor ca mama. În timpurile de demult în relaţiile cu tata
copilul trebuia să fie supus, indiferent de vârsta şi dezvoltarea sa fizică. În unele familii s-au
păstrat până acum aceste tipuri de relaţii şi, de obicei, aceşti copii cresc bine educaţi, mărinimoşi,
respectuoşi, buni gospodari şi adevăraţi patrioţi. Daca tata în familie este purtătorul unei morale
înalte şi un bun gospodar, atunci şi copiii tind să fie la fel, luând exemplu de la el. Autoritatea
părinţilor, atitudinea respectuoasă a celor mici faţă de cei mari la sigur că influenţează pozitiv
asupra întregului proces educaţional în familie, iar o asemenea familie totdeauna va fi puternică

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

şi trainică. Cuvântul tatălui trebuie să fie considerat lege. Chiar şi cei căsătoriţi, locuind la un loc
cu părinţii, nu pot şi nu trebuie să hotărască ceva fără învoirea şi sfaturile părinţilor.
Aceste atitudini şi relaţii familiale nu se pot obţine atunci când "copilul doarme de-a lungul
patului". Toate acestea încep o dată cu apariţia lui pe lume. Analiza creaţiei populare orale ne
permite să evidenţiem, din punctul de vedere al pedagogiei populare, câteva grupe de vârstă,
fiecare având caracteristica sa care se manifestă atât în casă, cât şi în afara ei, în relaţiile cu cei
mici şi cu cei mari.
1. Nou născutul. Acesta în popor era obiectul celei mai deosebite atenţii.
2. Sugaciul (de la 40 de zile până la 1,5 - 2 ani). De la 40 de zile copilul, după părerea
poporului, începea să-şi recunoască părinţii. De la această vârstă părinţii îl deprindeau
pe copil cu vocea şi dezmierdările părinţilor, cu mimica şi gestul lor. Pentru a influenţa
asupra conştiinţei copilului, poporul practica cântecele de leagăn, diferite jocuri şi
jucării. La această etapă (influenţa) participarea tatălui este neesenţială.
3. Micuţul. Poporul a atras o deosebită atenţie asupra exemplului personal al taţilor.
Exemplul prost al tatălui, numaidecât va influenţa negativ asupra copiilor. Poporul a
ajuns la concluzia că demnitatea omului nu se transmite prin ereditate, totul depinde de
educaţie. Dar întotdeauna au fost copii, care şi-au ignorat părinţii, unii i-au ignorat
total, alţii - parţial. Anume acest fenomen a făcut să apară în popor asemenea zicători:
"Când mama îşi hrăneşte copilul - ea este darnică ca cerul şi ca marea, iar când copiii o
hrănesc pe mamă, ei număra fiecare zi", "Tata hrăneşte zece feciori, iar zece feciori nu
pot hrăni un tată". Pe aceşti copii nerecunoscători poporul îi avertizează: "Ce vei face
pentru tata, aceea vor face pentru tine copiii tăi". Un atare sentiment trebuie cultivat ca
să simtă copiii că ei sunt datori să restituie părinţilor măcar o părticică din datoria de
fecior.
Faptul că părinţii sunt principalii educatori este indiscutabil, dar ei nu sunt unicii. În
educaţia copiilor un rol foarte important l-au avut bunicii. Într-un şir de cazuri, în educaţia
copiilor rolul bunicilor se egalează cu cel al mamelor, iar bunelul prin influenţa lui educativă era
mai activ decât tata. Locul bunicii şi al bunelului în pedagogia populară era determinat de
axioma despre faptul că oamenii bătrâni, care au o bogată experienţă de viaţă, sunt cei mai buni
educatori ai generaţiilor tinere. K. Uşinski i-a numit pe bunei oameni în vârstă care înţeleg
instinctiv şi cunosc din experienţa lor de viaţă subtilităţile educaţiei. Mulţi bunei şi bunicuţe în
familie au exercitat o influenţă binefăcătoare asupra formării personalităţilor eminente. Fiecare
om cu pietate îşi aminteşte despre atitudinea poetului rus A. Puşkin faţă de dădaca să Arina
Rodionovna. Această atitudine binefăcătoare faţă de bunei s-a păstrat până în prezent şi trebuie,
cu orice preţ, să fie păstrată şi în continuare, pentru că ei, cu bogata lor experienţă de viaţă şi

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

educaţie, pot interveni atunci când nici tata şi nici mama nu au posibilitate sa nu pot face nimic.
Despre aceasta vorbesc şi copiii, care de multe ori nu îndrăznesc să se destăinuiască părinţilor şi
se adresează buneilor. De cele mai multe ori sfaturile buneilor sunt primite de copii cu mai multă
plăcere.
Un elev, după vacanţa de vară, într-o compunere cu tema "Vacanţa de vară" scria: "În
fiecare an, în timpul vacanţei de vară, eu plec la bunei în sat. Acolo mă joc cât vreau, umblu pe
toate dealurile, îl ajut pe bunelul meu la ceea ce pot.
În vara aceasta, când am venit, bunelul m-a cuprins şi mi-a spus: Fecioraşule! Tu te faci,
din ce în ce, tot mai mare şi intri în viaţă, iar eu încetul cu încetul mă îndepărtez de grijile vieţii.
Cine ştie ce se poate întâmpla, că la anul viitor, când vei veni în vacanţă, poţi să nu mă mai vezi.
Dragul meu! Să trăieşti mult şi să fii fericit! Ascultă acum sfatul meu. Când începi să faci ceva,
ţine minte şi dă-ţi patru întrebări:
1. Ceea ce fac eu îmi va fi de folos?
2. Dacă acest lucru l-aş fi făcut nu pentru sine, ci pentru altul, i-ar fi fost de folos?
3. Mai face cineva aşa ceva?
4. Dacă despre acest lucru va afla tata şi mama, ce mi-ar zice?
În încheiere elevul scrie: "De atunci, de când mi s-au spus aceste porunci, au trecut ani, dar
sfaturile bunelului le ţin bine minte şi mă strădui să fac mai mult bine şi folos pentru oameni".
În acest sens, un înţelept, adresându-se copiilor scria: "Dragii mei! Toţi dintre voi aveţi
bunei. Fără îndoială că voi îi iubiţi foarte mult. De aceea, vă rog să memorizaţi câteva poveţe:
1. Bunicii şi bunicile i-au crescut şi i-au educat pe părinţii voştri. Din cauza vârstei şi a
bătrâneţii acum ei nu au puteri îndeajuns ca să lucreze. Satisfacerea tuturor cerinţelor şi
rugăminţilor este o datorie sfântă a copiilor şi nepoţilor.
2. Iubiţi-vă şi stimaţi-vă bunicii şi bunicile, nu le amărâţi bătrâneţea cu purtări nedemne,
îndepliniţi-le cerinţele. Ei în tinereţe au muncit pentru noi şi în numele nostru. Acum a
venit timpul să muncim şi noi pentru ei, să le întoarcem datoria. Munciţi ca să auziţi de la
ei: "Ce copii buni şi educaţi am crescut noi!".
6.3. Bunelul şi bunica - educatori
În secolul XX s-a centrat atenţia asupra a două perioade din viaţa omului: copilăria şi
bătrâneţea.
Oamenii subapreciau timp îndelungat importanţa copilăriei pentru dezvoltarea ulterioară a
personalităţii, iar bătrâneţea era considerată doar ca o balanţă a vieţii. Astfel aceste două
perioade ale vieţii omului nu s-au bucurat de atenţie deosebită din partea cercetătorilor, obiectul
lor fiind vârsta omului muncii.

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

După cum consideră mulţi cercetători, apogeul activismului vital şi de muncă al omului
este atins la vârsta de 40 - 50 de ani. După vârsta de 50 de ani începe, de regulă, declinul. Şi iată
ce este semnificativ: are loc repetarea într-o formă inversă a etapelor devenirii personalităţii
umane.
La apogeu, la vârful anilor, are loc o dezlănţuire bruscă a tuturor forţelor şi capacităţilor,
vine a doua tinereţe. Şi bărbatul, şi femeia ca şi cum ar înflori din nou. Este un fapt demonstrat
aproape în toate domeniile muncii sociale, specialişti de bază şi conducători ai colectivelor sunt
oameni cu tâmplele argintate. Ca şi oricare altă vârstă bătrâneţea provoacă diferite emoţii.
În opinia multor scriitori şi cercetători bătrâneţea adâncă este mai rea decât moartea.
Bătrâneţea este o perioadă grozavă, blestemată, a vieţii omului. Se spune că tinereţea este o
răsplată. Se prea poate, că despre o bătrâneţe bună se poate spune: ea este o recompensă pentru
anii trăiţi cinstit, raţional şi din toată inima.
Este justă şi o altă cugetare: omul are atâţia ani, de câţi se simte el singur. Şi de aceea
spunem că bătrâneţea nu înseamnă vârstă, ci starea sănătăţii: fizică, intelectuală şi emoţională.
Tinerii de azi îi numesc bătrâni pe părinţii lor şi consideră, ca aceştia şi-au epuizat toate
dorinţele şi interesele, în afară de faptul ca să-şi aranjeze cât se poate mai bine urmaşii, să
dădăcească şi să crească nepoţi.
Cum şi-i închipuie tinerii din zilele noastre pe bunici, şi cum sunt aceştia în realitate?
Potrivit poveştilor şi datinilor populare, bunica este o persoană ajunsă la adânci bătrâneţe,
liniştită şi neobosită ca un şoricel, care umblă de ici colo prin casă: le intră tuturor în voie şi nu le
cere nimic în schimb, meşteriţă în a găti, a ţese, a coace şi a împleti, povestitoare iscusită a ceea
ce a fost, alcătuitoare de cântece de leagăn, ajutorul copiilor, mângâierea nepoţilor, cugetul curat
şi lumina casei; iar bunicul - se înţelege de la sine - un conducător cu barbă sură, ochii mijindu-i
şiret, e şi el un maestru iscusit, neobosit, şi filozoful casei.
Atragem atenţia la unele particularităţi lingvistice. În limbile engleză, franceză şi germană
nu există un cuvânt analogic sensului românesc "bunică". În aceste limbi ea se numeşte mama
mare şi este evidenţiată funcţia ei, situaţia ei de conducătoare în familie, care este mama mamei
şi a tatei. În dicţionarul lui Dali cuvântul bunică are 12 variaţii la fel de mângâietoare.
Principalul factor care determină tipul buneilor şi al bunicilor îl constituie munca.
Durerile şi bolile bătrânilor, cu atât mai mult moartea lor, sunt suportate timp îndelungat şi
dureros de câtre copiii care îmbătrânesc la rândul lor. Părinţii actualilor bunici (tineri) se trec în
nefiinţă, lăsându-i pe copiii ce încărunţesc în faţa întrebării: ce sunt toate aceste semne vizibile
ale prosperării, titlurile şi posturile, casele, apartamentele, lucrurile, banii? Ele să fie oare probe
materiale ale existentei lor pe pământ mai importante decât copiii şi nepoţii?

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

Păziţi-o pe tânăra bunică ce lucrează! Ea este un membru util al societăţii. Păziţi-i pe


bunici!
Lor li se adresează demografii şi medicii, pentru că cei mai mulţi bunei mor la o vârstă
tânără. "Păziţi familia tânăra. Fără ajutorul celor mai în vârstă ea poate să se destrame", - şi acest
apel tot lor le este adresat. Ea doar joacă rolul principal în familie ca o mamă, ca o soră. Şi, în
sfârşit, păziţi nepoţii. Ei sunt continuarea voastră! Acesta-i adevărul. Cine dacă nu ea trebuie să-i
păzească pe toţi, să aibă grijă de toţi?
În popor se spune că nepoţii sunt mult mai iubiţi decât copii proprii. Nu combatem această
afirmaţie, dar ei sunt iubiţi altlel.
O dragoste deosebită faţă de nepoţi încearcă deseori bunicii şi buneii, care nu şi-au
satisfăcut pe deplin dorinţa lor părintească, având numai un copil. Deseori nu le ajunge un nepot
sau o nepoţică, şi îi roagă pe tineri să le mai ofere posibilitatea de a dădăci, de a-i creşte pe
micuţi.
Dar tot mai des li se refuză cu fermitate, li se reproşează exemplul propriu. Reproşul ar
părea a fi just. Dar părinţii nu le vor argumenta regretul lor întârziat, frica pentru bunăstarea lor
proprie în cazul unui singur copil.
Să încercăm să ne descurcăm şi să vedem cum se formează raporturile dintre soacră şi noră
în familia contemporană.
Asupra stilului raporturilor dintre membrii familiei contemporane influenţează în mod
substanţial nivelul de studii, iar nivelul de studii, atât al soacrelor, cât şi al nurorilor, a crescut
considerabil. Devin înţelese motivele comportării oamenilor, şi a celor apropiaţi, şi a celor
îndepărtaţi. Soacrele îşi dau seama treptat, că nemulţumirea de neajunsurile nurorii este cauzată
mai degrabă de însuşirile generale ale psihicii soacrei.
La atenuarea relaţiilor contribuie şi cauzele pur obiective: soacra şi nora de cele mai multe
ori locuiesc separat şi nu depind materialiceşte una de alta. Cea mai mare parte a tinerilor
căsătoriţi locuiesc la părinţii soţiei. Fiţi de acord că, dată fiind o asemenea situaţie, soacra şi nora
au mult mai puţine motive pentru neplăceri reciproce.
Dar în vremurile de altădată erau multe familii în care îşi băteau joc de nurori, dacă acestea
îşi ponegreau soacra. Nora într-o astfel de casă nici cuvântul soacră nu avea dreptul să rostească,
dar spunea măicuţă, iar apoi "bunică", şi nu se făcea deosebire a cui mamă era - a soţului sau a
ei.
Poate că raporturile dintre cele două femei, dintre soacră şi noră, nu se formează uneori din
cauza că ochii celei mai în vârstă sunt înceţoşaţi de dragostea faţă de fiu, iar a celei tinere nu prea
văd? Emoţiile care nu sunt dirijate de bunul simţ, de răbdare, pot fi cauza multor nenorociri, lată
un exemplu:

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

...Fiul s-a căsătorit, fără s-o întrebe pe mama sa, jignind-o profund prin aceasta, iar
supărarea şi-a îndreptat-o asupra tinerei soţii. Aceasta n-a vrut să îndure învinuirile întemeiate şi
1-a convins pe soţ să plece de la părinţi în alt sat. Ulterior, în decurs de patruzeci de ani, nici
soacra n-a păşit pragul casei nurorii, şi nici nora n-a păşit pragul casei soacrei. Patruzeci de ani
de război de la distanţă, în care erau atraşi şi copiii, şi nepoţii, şi rudele îndepărtate. Şi au luptat
fără să ştie de oboseală, n-au făcut pace, nici chiar în anii când i-au pierdut pe apropiaţii lor.
Poate că n-ar fi cazul să cităm acest exemplu, dacă din el ca dintr-o poveste, nu s-ar putea
trage învăţăminte concludente. Este foarte important ca soţul, aducând-o în casă pe tânăra soţie,
să facă acest lucru cu tact şi înţelepciune, ca apoi aceasta să nu se simtă vinovată fără vină în
ochii mamei-soacră. Trebuie să facă astfel ca soţia să câştige bunăvoinţa rudelor şi, totodată, să
nu trezească gelozia de mamă. E greu? Fără îndoială, dar e bine ca în casă să fie pace şi bună
înţelegere.
Dar care-i, de fapt, locul meu? - a întrebat o dată un soţ şi un fiu, care s-a pomenit într-o
situaţie asemănătoare, - să mă rup în două? Toată energia ele şi-o cheltuiesc una împotriva alteia,
pentru mine nu le ajunge nici forţă, nici timp, nici inimă.
Credem că şi în asemenea cazuri este mai bine să locuiască separat pentru a reduce la
minimum contactul dintre soacră şi noră. Doar în astfel de întreceri nu vor fi învingători! Oricare
parte n-ar învinge, va avea de suferit familia şi fericirea tuturor participanţilor la acest turnir.
Daca fiul se va întoarce la mama sa, el nu-şi va uita soţia, cu atât mai mult, dacă copiii vor
rămâne cu ea. Dacă soţia îl va despărţi pe soţ de mamă, ea va avea de suferit. Doar prin aceasta
ea le dă copiilor un exemplu de atitudine nerespectuoasă faţă de mamă. Cum va influienţa asupra
ei acest exemplu într-un viitor nu prea îndepărtat, nu-i greu de presupus.
Deseori soţia speră să-1 reeduce pe soţ. Dar pentru aceasta ea are nevoie de perspicacitate
şi tact pedagogic? Anume aici ea întâmpină dificultăţi, încercând să diminueze influenţa mamei,
ea reproşează soţului: "Tot caracterul şi apucăturile tale le-ai luat de la mamă-ta" şi nu-şi dă
seama că obţine un efect contrai. În loc s-o înţeleagă şi să-i accepte observaţiile, soţul le
respinge. Şi nu este de mirare: oricărui om îi vine mai uşor să-şi justifice neajunsurile, cu atât
mai mult pe cele înnăscute, devenind o obişnuinţă, decât să se schimbe în mod radical. Tot din
aceste considerente, el încearcă s-o îndreptăţească şi pe mama sa, care are aceleaşi calităţi.
Dragostea faţă de mamă, faţă de orice mamă, bună sau rea, este una dintre cele mai
adevărate valori umane.
Cine, dacă nu femeia, trebuie să preţuiască acest sentiment?
Ei bine, dragostea fată de mamă este un sentiment sacru, dar de ce faţă de mama proprie?
Doar şi eu sunt mamă, dar de acum a copilului lui. Prin urmare, în faţa uneia trebuie să te închini,
iar pe alta să n-o iei în considerare, să n-o menajezi.

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

Acesta este laitmotivul multor discuţii dintre nurorile ce au interesele lezate. Şi aici e o
logică. O astfel de problemă poate s-o rezolve numai obiectul rivalităţii, fiul şi soţul.
Se spune că există următorul obicei. Aducând-o pe tânăra soţie în casă, bărbatul face
următoarele prezentări. Mamei îi spune: "Asta-i soţia mea, eu mi-am ales-o. Şi, dacă tu mă
iubeşti, ai s-o primeşti ca pe o fiică, dar dacă o vei obijdui, vom fi duşmani", iar soţiei îi spune:
"Asta-i mama mea. Eu o iubesc - iar tu să-i fii fiică, dar daca o vei obijdui, tu nu-mi eşti soţie".
Sunt sigur, că în alte regiuni pot fi întâlnite multe cazuri de convieţuire, fără conflicte, a două
femei. Propriu-zis, cu un astfel de exemplu am şi început această discuţie.
Nu fiecărui bărbat şi nu întotdeauna îi place unirea sinceră şi strânsă dintre două femei.
Unora dintre soţi, de regulă, nu prea statornici din punct de vedere moral, le este convenabilă
neînţelegerea dintre mamă şi soţie: în acest caz fiecare dintre ele caută să-l îmbuneze, să-i
satisfacă capriciile. Dar dacă femeile îşi unesc eforturile, ele deseori îl pun pe un asemenea soţ în
faţa normelor pedagogice şi încearcă să-1 perfecţioneze, să-1 înnobileze. Îi place lui aceasta ori
nu, dar trebuie să recunoaştem, că pentru sănătatea morală şi fizică a bărbaţilor este folositoare
prietenia dintre soacră şi noră. Şi însăşi atmosfera în casă se schimbă dacă femeile sunt bine
dispuse, vesele, zâmbitoare. Pentru copii şi nepoţi buna înţelegere dintre mamă şi bunică este ca
şi lumina soarelui, ca un "biostimulator" al bunătăţii sufletului. Inimile lor nu vor fi acoperite de
umbra rivalităţii, nu vor fi reci, nu vor fi străpunse de fiorii contradicţiilor dintre cei mai scumpi
oameni.
Este foarte bine să ne călăuzim de principiul numit de jurişti "prezumţia nevinovăţiei".
Dacă vedem că cealaltă femeie nu face ceva aşa cum trebuie, că nu vorbeşte cum se cade, să
încercăm a-i insufla gândul: ea nu e vinovată! Ea s-a născut în altă familie, în alt timp, este
educată altfel şi are alte deprinderi. Nu e vinovată soacra că nu-şi poate schimba gusturile şi
obişnuinţele, pentru că anii i-au întărit, i-au cimentat caracterul. Nu e vinovată nora, că e tânără,
fără experienţă, înceată, face multe greşeli.
Este foarte bine să ţinem seama de vârsta şi obiceiurile celuilalt om. E mai bine să găsim în
faptele şi cuvintele noastre nu greşeli şi neajunsuri, ci explicaţii şi argumente în favoarea
celuilalt.
...Dar e just oare să punem totul pe umerii celor două femei? Doar orice rol familial nu
poate fi jucat de unul singur - acesta e un rol colectiv, în relaţii participă toţi cei din jur: şi socrul,
şi celelalte rude, care ocupă o poziţie neutră atunci când se dezlănţuie patimile lor, le potolesc şi-
i ajută tinerei femei să intre în cercul familiei, să devină membrul al ei cu drepturi egale, să fie
dorită.

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

Aici e mare puterea şi autoritatea socrului. Acesta, de obicei, manifestă mai multă
compătimire faţă de noră, fiu şi, în acelaşi timp, are o mare influenţă asupra propriei soţii. Şi nu
este vorba de faptul că el deseori îşi asumă obligaţiile de "arbitru".
Mai degrabă el ar fi ca un paratrăsnet, transformând în glumă un cuvânt aspru, căutând să
împrăştie norii nemulţumirii reciproce.
Prin analogie cu raporturile dintre soacră şi noră, ar fi just să vedem cum apar în ochii lor
şi ai rudelor apropiate doi membri ai familiei de diferite vârste, dar de acelaşi sex - socrul şi
ginerele. Dar iată, că anume aici nu putem face analogie. Cu toate că la prima vedere premisele
pentru concluzii complicate, în cadrul vieţii în comun, sunt aceleaşi ca în raporturile dintre două
femei.
Tânărul soţ, care s-a mutat cu traiul în casa soţiei, şi anume această situaţie reprezintă
interes mai întâi de toate, deoarece este mai răspândită în prezent, îi face pe ambii să se simte
strâmtoraţi. Aceasta în primul rând. În al doilea rând, din punct de vedere economic, el, de
asemenea, e dependent de socru, care continuă să fie principalul întreţinător în multe familii. La
noi căsătoriile se încheie între tineri, care de cele mai multe ori n-au o bază materială trainică. Cu
toate acestea, ciocnirile dintre bărbaţi constituie un fenomen destul de rar. Deşi, după cum s-a
constatat, tata deseori este mai gingaş cu fiica decât cu fiul, îi este mai aproape. Şi s-ar părea că
trebuie să fie cuprins de o gelozie cumplită faţă de un flăcău străin, care i-a luat floarea crescută
prin grijile şi mângâierile sale.
Cauza lipsei conflictului constă în faptul că de cele mai multe ori arnbii n-au acasă ocupaţii
serioase, iar ocupaţiile mărunte din casă, cum sunt cele de ce fel de mobilă să cumpere, unde să
pună dulapul, în colţ sau lângă perete, ce e mai bine, să prăjim legumele ori să le înăbuşim... şi
aşa mai departe nu ating interesele fundamentale, nu trezesc obiecţii principale, prin urmare, ne
conduc la conflicte. Cu atât mai mult că, de cele mai multe ori, decizia se ia şi se realizează fară
participarea lor activă, cu două voturi consultative.
Pe ce bază apar uneori raporturi ostile între oamenii de diferite sexe, de diferite vârste, din
diferite sfere de influenţă familială - dintre soacră şi ginere?
Trebuie să recunoaştem că în raporturile dintre aceşti membri ai familiei un rol hotărâtor,
deseori, îl joacă faptul că ginerele, de cele mai multe ori, nu e pregătit pentru viaţa de familie.
Ce mai la deal, la vale, viitorii soţi, în prezent, sunt educaţi în condiţii de seră, se tem de
greutăţile vieţii independente. Şi, devenind gineri, nicidecum, nu pot să înţeleagă ce vor de la ei
părinţii soţiei? Mamele lor niciodată nu le reproşau că erau departe de grijile casei, dimpotrivă, îi
ferea prin toate mijloacele de ele. Prin urmare, aceasta este o obligaţie a părinţilor, dar nu un
serviciu pentru care trebuie sa-i mulţumeşti mult altei femei, mamei, soţiei. Dar dacă şi tânăra
soţie, cu alte cuvinte frica, nu este pregătită pentru a învinge lipsurile şi greutăţile, atunci aflarea

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

unicilor copii sub aripile unei mame poate avea drept urmare neplăceri pentru toţi membrii
familiei.
O soacră în casă înseamnă pace în familie. Nici nu prinzi de veste, când a dat o înştiinţare
în ziar, s-a mutat dintr-o locuinţă confortabilă şi obişnuită pentru ea, în condiţii mai proaste,
numai pentru a fi mai aproape de copii şi nepoţi. Ea nu se va pensiona înainte de a-şi epuiza
puterile şi plăcerea de a munci. Aţi văzut, probabil, femei nu prea bătrâne şi răbdătoare în
vestiarele şcolilor, la intrarea în stadioane, aşteptându-i pe nepoţii dragi. Vara, la vilă, ele trăiesc
cu lunile, rupte de la treburile lor, lăsându-i singuri pe bărbaţi.
Ce vor, ce aşteaptă ele de la ginerii lor? Înainte de toate, atenţie şi delicateţe. Şi mai au
nevoie de înţelegerea emoţiilor inimii sale neogoite de mamă. Pentru ele atenţia este un balsam,
iar recunoştinţa şi delicateţea - cea mai bună răsplată. Dar cum poate soacra să câştige simpatia
ginerelui? Să-i ajute, dacă poate şi vrea, fiicei să devină o gospodină de sine stătătoare în familia
sa, să-i consolideze căsnicia.
Avem acelaşi tablou, care se formează în raporturile dintre soacră şi noră, cu deosebirea că
în acest caz nu trebuie să se uite de vârsta fiecăreia dintre ele, iar soacra şi ginerele - de sexul lor.
El nu trebuie să uite că soacra este femeie, iar ea nu trebuie să uite, că el este bărbat, fie şi un
bărbat tânăr, fără experienţă, însă acum are anumite reprezentări despre demnitatea proprie.
După cum vedem, acestea nu sunt probleme atât de grele şi de nerezolvat.
Fie că o soţie tânără vine în familia părinţilor soţului, fie că bărbatul se încadrează într-un
mod de viaţă străin, nici unul dintre ei nu poate să evite etapa de obişnuire cu mediul, cu
gusturile şi interesele altora.
6.4. Personalitatea profesorului în viziunea pedagogiei populare
Pregătirea specialistului în universităţile pedagogice din Moldova o vedem în actualizarea
tradiţiilor pedagogiei populare, în general, şi însuşirea de către tineri pedagogi a culturii
etnopedagogice în particular.
Cultura pedagogică este totalitatea (arsenalul) valorilor materiale şi spirituale acumulate de
către popor în procesul dezvoltării sale istorice. Un element important al culturii spirituale a
neamului nostru este etnopedagogia.
Cultura pedagogică a moldovenilor constituie o mică parte din cultura universală. Poporul
şi-a format în decurs de secole sistemul de instruire şi educaţie, reflectând în el mentalitatea şi
psihologia sa. În moştenirea culturii pedagogice populare depistăm particularităţi, esenţe,
principii, diverse funcţii, factori, metode şi forme de educaţie.
Creşterea conştiinţei pedagogice ca un fenomen integrat, procesul de formare şi devenire a
tânărului pedagog trebuie să aibă o temelie ştiinţifică.

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

Unele din aspectele acestei probleme constau în pregătirea pedagogului profesionist prin
interacţiunea pedagogiei populare şi a celei ştiinţifice ca niveluri ale conştiinţei pedagogice.
Pedagogia populară este conştiinţa pedagogică a maselor (înţelepciunea neamului)
manifestată în practica zilnică, ca proces firesc, ca parte integrantă a vieţii poporului, ca proces
de cultivare pedagogică, unde cea mai mare avuţie a unui popor sunt copiii.
Caracteristicile concrete ale conştiinţei pedagogice a unui sau altui educator-profesionist
(sau neprofesionist) pot fi diverse, în dependenţă de convingerile, talentul, erudiţia etc. Cu toate
acestea, conştiinţa pedagogică a profesioniştilor ca fenomen integrat într-o societate are
caracteristici generale, care sunt subordonate nivelului de dezvoltare a societăţii, de politica
educaţională, de cultură, de formarea cadrelor didactice.
Pedagogia ştiinţifică constituie un aspect al conştiinţei pedagogice, care există sub diferite
forme şi ca o activitate de acumulare a noilor cunoştinţe, şi ca rezultat al acestei activităţi (sub
aspect de idei, ipoteze, concepţii, teorii etc.), unde ca obiect de studiu avem educaţia
personalităţii omului prin interacţiunea procesului obiectiv al educaţiei personalităţii ca obiect şi
subiect subordonată unei sau altei metodologii, care implică evidenţierea factorilor biosociali şi
pedagogici, condiţiilor şi activităţii reale a procesului educaţional.
Aspectele caracterizate ale conştiinţei pedagogice se află într-o corelaţie reciprocă, care pe
parcursul dezvoltării societăţii mereu s-au schimbat. Cea mai străveche, în acest sens, este
pedagogia populară care constituie primul izvor în apariţia şi dezvoltarea pedagogiei practice şi a
celei teoretice. Conchidem că pedagogia populară mii de ani a fost unica formă a conştiinţei
pedagogice ce includea cunoştinţele sale empirice. O dată cu apariţia educatorilor-profesionişti
(aproximativ cu 400000 de ani în urmă), se poate presupune că a început o intensificare a
procesului de formare a conştiinţei pedagogice a societăţii.
Ca rezultat al generalizării au apărut primele cunoştinţe ştiinţifice despre educaţie, iar mai
exact despre instruire, care, de fapt, în mare măsură, stau la temelia educaţiei.
La o analiză a dezvoltării pedagogiei populare şi a celei ştiinţifice, în evoluţia istorică a
societăţii, apare tendinţa permanentă de intensificare a elementelor ştiinţei şi a rolului în
conştiinţa pedagogică a societăţii.
Ţinând cont de obiectivele menţionate, de particularităţile in dividuale ale fiecărui student
ca o personalitate irepetabilă, şi de corelaţia dintre pedagogia populară, profesională şi cea
ştiinţifică, organizăm predarea prelegerilor şi a lecţiilor practice cu elemente de cercetări
psihopedagogice, care ne oferă posibilitatea să determinăm unele scopuri, ce vor fi realizate
numai în cazul în care programele de pedagogie vor preconiza următoarele finalităţi:
Sfera cognitivă:
Studenţii trebuie să cunoască următoarele particularităţi ale pedagogiei populare:

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

■ pedagogia populară este un proces firesc, o parte integrantă a vieţii poporului;


■ participarea reprezentanţilor din popor la procesul de pedagogizare a maselor; cea mai mare
avuţie a unui neam sunt copiii;
■ procesul pedagogic integrat care amplifică factorul educaliv şi sistemul de mijloace, capabil să
creeze o armonie între conştiinţă, comportament şi activitate;
■ antrenarea de timpuriu a copiilor în procesul de educaţie, autoeducaţie, educaţie reciprocă,
reeducaţie;
■ asigurarea maximă a independenţei copilului în procesul de educaţie;
■ atitudinea diferenţiată faţă de personalitate prin respectarea particularităţilor individuale de
vârstă;
■ cultul strămoşilor, al mamei şi al copilului.
■ Didactica populară e în corelaţie cu activitatea de învăţământ şi cu scopurile contemporane.
■ Necesitatea aplicării acesteia e binevenită din următoarele considerente:
■ în primul rând, didactica populară contribuie considerabil la realizarea principiului legăturii
şcolii cu viaţa;
■ didactica populară este izvorul ce leagă învăţământul familial cu cel şcolar;
■ aplicarea chibzuită a didacticii populare la lecţii şi în cadrul extraşcolar îmbogăţeşte, diferenţiază
şi optimizează munca profesorului, trezind sentimente profunde, care în ultima instanţă duc la
măiestrie şi profesionism.
■ Pedagogia populară reperează pe:
■ cunoaşterea experienţei educative a poporului ce permite aplicarea procesului pedagogic din
punct de vedere istorico-social;
■ cultura pedagogică tradiţională dispune de un sistem destul de variat, întrunind diverse funcţii,
factori, metode şi forme ale educaţiei;
■ procesul de formare a personalităţii în pedagogia populară are un caracter integrat;
eficienţa ideilor în cadrul culturii pedagogice tradiţionale, care ne îndeamnă mereu la o activitate
creatoare în procesul educaţional.
Cunoaşterea cercetării, studierii, acumulării şi aplicării pedagogiei populare va ajuta
viitorului pedagog în formarea conştiinţei pedagogice şi a unei viziuni de aprofundare a
cunoştinţelor la diferite obiecte, de a valorifica patrimoniul (cultura naţională) nu numai în plan
teoretic, dar şi practic întru realizarea educaţiei naţionale.
Viitorul pedagog trebuie să cunoască şi să aplice experienţa pedagogică a poporului întru
formarea calităţilor general-umane .
Tabelul (orientativ) nr. 1

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

Conţinut. Mesaje Folclorul bogăţie a culturii neamului. Modele intuitive de


control. Situaţii morale.
Factorii educaţiei Natura, munca (ocupaţiile), obiceiurile, comunicarea, arta,
religia, tradiţia, exemple etc.
Diverse conţinuturi Numărătorile, ghicitorile, proverbele, zicătorile, cântecele,
poveştile, jocurile, legendele, baladele, doinele, eposul,
tradiţiile, datinile etc.
Metodele educaţiei în Conversaţia, disputa, convingerea, explicaţia, exersările,
pedagogia populară obişnuinţa, sfaturile, binecuvântarea, rugăciunea, dorinţa,
cerinţa populară.
Educatorii populari Copiii, părinţii, buneii, pedagogii, meşterii, diverşi maeştri,
povestitori, cântăreţi, dansatori etc.

Capitolul VII
Actualitatea pedagogiei populare: forme, modalităţi, influenţe
Generalizarea experienţei înţelepciunii populare, de secole îmbinată cu concluziile
cercetării ştiinţifice, au omologat denumirea de pedagogie populară.
În lumina ultimelor cercetări, pedagogia populară se prezintă ca o ramură a cunoştinţelor
empirice acumulate de popor, în care îşi găsesc oglindire scopurile educaţiei, precum şi
totalitatea mijloacelor, procedeelor şi deprinderilor folosite de masele largi ale oamenilor
muncii în scopul educaţiei generaţiilor tinere.
Cercetările ştiinţifice în domeniul pedagogiei populare dezvăluie multe trăsături comune
ale culturilor pedagogice la diferite popoare, contribuind la îmbogăţirea şi lărgirea diapazonului
cultural-pedagogic al acestora, creând condiţii pentru o mai p r o fundă cunoaştere reciprocă.
Optimismul poporului, forţa şi vitalitatea lui îşi găsesc expresia şi în dragostea adâncă a
acestuia faţă de copii, în dorinţa nestăvilită de a-i avea, de a-i îngriji, de a-i educa.
Actualmente, când învăţământul din Republica Moldova trece prin transformările care au
loc în viaţa socială şi politică, economică şi culturală, impunând schimbări în dezideratul
educaţional, generează modificări atât în conştiinţa, cât şi în comportamentul personalităţii din
perspectiva etnopedagogiei.
Modelele de creaţie populară (poveşti, proverbe, balade, doine etc.) sunt incluse direct în
manuale sau în alte lucrări cu caracter pedagogic. Cercetătorii etnopedagogi folosesc pe larg
metodele şi materialele altor ramuri ştiinţifice şi, în primul rând, ale folclorului şi etnografiei ca
ştiinţă despre popoare, despre dezvoltarea culturii materiale şi celei spirituale. Etnografia acordă

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

o deosebită atenţie studierii moravurilor şi obiceiurilor, dreptului popular, jocurilor şi jucăriilor,


credinţelor, datinilor şi tradiţiilor populare.
7.1. Forme de funcţionare a tradiţiilor educaţionale în familia şi şcoala contemporană
Tradiţiile populare constituie una din componentele educaţie eficiente a minorilor în
familie. Ele oferă un vast şi divers material pentru a îmbogăţi şi înfrumuseţa viaţa copiilor,
contribuind pe această cale la dezvoltarea sentimentelor morale, convingerilor, priceperilor,
deprinderilor şi, în ultimă instanţă, a comportării civilizate.
De aceea, pentru educaţia morală în baza ideilor şi a tradiţiilor populare o importanţă
deosebită are gradul de informare al părinţilor, nivelul de posedare a cunoştinţelor de pedagogie
populară.
În procesul socializării copilului, când are loc însuşirea relaţiilor morale acceptate de
generaţiile în vârstă, tradiţiile şi obiceiurile sunt reglatorii importanţi ai comportării.
Influenţa educativă a tradiţiilor familiale poate fi aplicată prin îmbogăţirea şi diversificarea
măsurilor de influenţă educativă asupra copilului, formării priceperilor şi depnnderilor de
comportare morală.
Organizarea raţională a traiului copilului, îndeplinirea de către el a cerinţelor elementare
ale mediului social, manifestate în tradiţii şi obiceiuri, educă la copil spirit de organizare,
disciplină, acurateţe, punctualitate şi conştiinciozitate - calităţi indispensabile, fară de care nu se
poate dezvolta cu succes lumea spirituală a discipolului. Părinţii trebuie să conştientizeze
itinerarul pe care îl parcurge copilul de la faza de asimilare incipientă a obiceiurilor populare, iar
apoi a tradiţiilor etnice în ansamblu.
Pe an ce trece, discipolul se include tot mai mult în sistemul complex al relaţiilor sociale.
Acestei conexiuni îi corespunde completarea deprinderilor simple cu cele de un grad mai
complex, mai dificil.
Obiceiurile şi tradiţiile, lăsând în umbră legătura dintre acţiunile-calităţi afirmate şi
formate, altoiesc treptat anumite trăsături ale conştiinţei spirituale. În această particularitate a
obiceiurilor se "ascunde" o mare forţă educativă. Oamenii aflându-se în cadrul acestor obiceiuri
se educă în corespundere cu cerinţele indicate fără a le sesiza, în mod simplu şi firesc. Copilul
format în atare mod însuşeşte practica faptelor morale înainte de a începe să înţeleagă conţinutul
acestei noţiuni. În atare anturaj nu se observă, nu se sesizează că ei sunt educaţi de cineva. Astfel
dispare starea de alarmă creată de educaţia verbală, situaţia cind personalitatea manifestă
rezistenţă sau revoltă. De aceea, nivelul culturii morale al părinţilor, cunoaşterea ideilor etice au
o semnificaţie importantă în educaţia discipolului.
Evidenţa principiilor morale familiale în activitatea de educaţie este interpretată ca una din
condiţiile specifice în formarea conştiinţei la copil.

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

Poporul, urmărind evoluţia şi dezvoltarea familiei, a acumulat cunoştinţe empirice despre


copii, despre părinţi, despre educaţie. Pedagogia populară veritabilă s-a constituit în baza unei
experienţe de educaţie transmisă din generaţie în generaţie. Această experienţă transmisă din
generaţie în generaţie s-a transformat în obiceiuri şi tradiţii, într-o cultură educaţională bine
conturată.
Tradiţiile familiale prevăd comportarea pozitivă a copiilor ca o repetare firească şi
benevolă a exemplului generaţiilor vârstnice. Persoanele în vârstă şi părinţii, posedând ideile
populare şi tradiţiile educaţiei, în convorbiri, aduc exemple din viaţă pentru a argumenta o
zicătoare sau proverb, care se folosesc pentru a lămuri situaţii concrete de viaţă ca generalizare a
factorilor, întâmplărilor, fenomenelor pedagogice.
Aplicarea lor conferă gândului exprimat înţelepciune, caracter lapidar. Însă în viaţa
cotidiană disponibilitatea timpului pentru a avea convorbiri cu copiii, detalizarea acestor
convorbiri generalizează reacţia verbală a adulţilor (replici, comentarii, sfaturi), care influenţează
asupra conştiinţei copiilor, prin care se reflectă normele morale ale propriului popor. Prin reacţia
la comportamentul celor educaţi se corectează relaţiile care se formează.
În condiţiile rurale, dirigintele şi părinţii elevilor pregătindu-se pentru convorbiri,
conferinţe au posibilitatea de a selecta fapte autentice din viaţa înconjurătoare.
În sat, totul e ca în palmă, de aceea fiecare fapt are o mare semnificaţie educativă. Este
necesar de a avea o acţiune loială faţă de profesor, apreciindu-1 cât se poate mai obiectiv. Fapta
morală însufleţeşte, înalţă, pe când cea negativă, critică, te face să meditezi.
Pedagogia populară confirmă, că pentru educaţia morală în familie este important ca
părinţii să fie un exemplu demn de urmat.
Înţelepciunea populară a concentrat această realitate în maxima "Surcica nu sare departe de
la trunchi."
Pedagogia trebuie să ia în considerare faptul că copiii, prin tendinţa de a semăna cu
părinţii, preiau şi trăsături negative. De aceea profesorul trebuie să ştie atmosfera generală a
familiei, adică calităţile morale ale părinţilor. Uneori asupra părinţilor se poate influenţa prin
copii. O atare interacţiune tangenţială va fi benefică pentru înlăturarea lacunelor atât ale elevilor,
cât şi ale părinţilor.
Prin intermediul compunerilor, anchetarea elevilor şi părinţilor, profesorul poate releva
gradul moralităţii din familie, şi, în consecinţă, poate proiecta influenţa educativă posibilă asupra
părinţilor.
Premisele educaţiei elevilor în baza tradiţiilor populare le constituie starea anumită a
profesorului din şcoală şi atitudinea faţă de el, atitudinea de respect faţă de tradiţiile din familie,
în special, în localităţile rurale.

Etnopedagogie
Nicolai Sistraru

Influenţa educativă a tradiţiilor în mare măsură este determinată de autoritatea


profesorului, de exemplul personal.
Locul şi rolul profesorului în condiţiile şcolii rurale se deosebesc întrucâtva de cele ale
profesorului şcolii urbane.
Pentru elevii şcolii urbane profesorul este un exemplu de comportare atât în cadrul şcolii,
cât şi în societate, acolo unde îl văd ei în viaţa cotidiană.
Însă în afara şcolii profesorul se întâlneşte cu discipolii săi mai rar. Pe când în mediul rural
e viceversa, profesorul e în centrul atenţiei. Toată viaţa lui decurge în faţa elevilor şcolii.
Întreaga sa comportare, faptele, cuvintele, gesturile, atitudinea faţă de vecini, prieteni, maniera
lui de a se îmbrăca, a vorbi, toate acestea se află în câmpul de vedere al discipolilor.
Copiii vor înceta a mai crede unui profesor ipocrit, făţarnic, mincinos. Profesorul va înceta
a fi profesor.
Ce calităţi apreciază mai mult elevii preadolescenţi la profesorii lor? În acest scop s-au
efectuat compuneri în clasele a VI a - VII-a ale şcolii medii din comuna Ustia, judeţul Chişinău
cu tema "Profesorul drag". Au scris această compunere 168 de elevi. Datele analizei compunerii
demonstrează că elevii pun pe primul loc aşa calităţi, trăsături, cum sunt: bunătatea,
receptivitatea, onestitatea şi adevărul. O semnificaţie nu mai puţin importantă se acordă stării
emoţionale a profesorului. El trebuie să fie optimist, să menţină buna dispoziţie a întregii clase,
apoi urmează bunătatea sufletească, respectul faţă de elevi etc.
Drept trăsături negative ale profesorilor, elevii au considerat brutalitatea, indiferenţa.
Pentru studierea problemei despre cunoaşterea tradiţiilor populare au fost chestionaţi elevii
claselor a VI-a - VII-a a diferitor judeţe (Criuleni, Dubăsari, Ialoveni) ale municipiului Chişinău.
Sondarea elevilor s-a efectuat în anii 1993 - 1998. În această activitate au fost antrenaţi studenţii
facultăţilor de Litere de la Universitatea de Stat din Moldova, Universitatea Pedagogică "Ion
Creangă" din Chişinău şi profesorii din diferite şcoli.
În timpul anchetării elevilor s-au propus următoarele întrebări (anchete şi lucrări scrise ):
- Ce tradiţii populare cunoaşteţi ?
- Care tradiţii din acestea sunt progresiste şi care reacţionare?
- Influenţează asupra opiniei voastre tradiţiile populare ce servesc la formarea caracterului
uman?
Datele acestui sondaj sunt generalizate în tabelul de mai jos:

Etnopedagogie

S-ar putea să vă placă și