Sunteți pe pagina 1din 6

Comedia: O scrisoare pierdută de I.L.

Caragiale

Ion Luca Caragiale , unul din marii clasici ai literaturii române, dramaturg și
prozator, a fost un observator lucid și ironic al societății românești din secolul XIX, un scriitor
realist care a folosit satira și sarcasmul pentru a demasca moravurile societății și pentru a crea
personaje dominate de trăsături reprezentative pentru tipul și caracterul uman.
Comediile sale de moravuri , „O noapte furtunoasă”, „Conu Leonida față cu
Reacțiunea”, „O scrisoare pierdută”, „D-ale carnavalului” aduc în fața spectatorului un
univers comic de eternă actualitate, viziunea lor fiind una clasică, iar limbajul de un umor
inconfundabil.
Piesa „O scrisoare pierdută” aparține genului dramatic, deoarece a fost
scrisă cu scopul de a fi jucată pe scenă, iar autorul își exprimă ideile și sentimentele prin
intermediul personajelor care participă la acțiunea subiectului. Ca specie a genului dramatic
este o comedie pentru că prezintă personaje, întâmplări, moravuri într-un mod care stârnește
râsul, având un final fericit.
A fost jucată, în premieră, pe scena Teatrului Național din București, în anul
1884 și a fost publicată în revista „Convorbiri literare”, în 1885.
Este o comedie realistă, comedie de moravuri politice, sociale și familiale,
ilustrând dorința de parvenire a burgheziei în timpul camapaniei electorale pentru
alegerea de deputați. Este o „ars dramtică” (artă dramatică) deoarece se pot distinge în ea
trăsăturile programului estetic realist critic al autorului: spiritul de observație acut și
lucidatitatea cu care autorul analizează lumea, viața socială din secolul XIX, obiectivitatea și
veridicitatea realizată prin tehnica acumulării detaliilor, tipice acestui curent, plasarea acțiunii
în timp și spațiu, dar și prezența personajelor tipologice care sunt supuse ridiculizării.
Fiind o comedie de moravuri, opera are ca temă satirizarea viciilor societății
românești, ridiculizând aspecte din viața politică și familială a marii burghezii. Autorul
demască prostia, imoralitatea și minciuna electorală, dezvăluind pe parcursul întregii piese de
teatru farsa electorală din 1883, „în capitala unui județ de munte, în zilele noastre”.
Titlul are o semnificație deosebită, deoarece sugerează pretextul în jurul căruia se
dezvoltă întâmplările. Titlul ilustrează și o simetrie clasică a comediei, sintetizând, totodată,
intriga subiectului, se referă la două scrisori de amor. Una este scrisoarea de amor trimisă
de Tipătescu Zoei, care este pierdută de aceasta și găsită de Cetățeanul turmentat, iar acesta o
„pierde deoarece i-o fură Cațavencu”. Acesta, la rândul lui, o pierde și o găsește din nou
Cetățeanul turmentat care o înapoiază „adrisantei” (lui Zoe). Cealaltă scrisoare de amor este a
unei doamne din înalta societate bucureșteană către „o persoană însemnată…da`becher” și
găsită de Dandanache în buzunarul pardesiului acestuia, care-i fusese musafir. De data aceasta
„scrisoarea” este pierdută definitiv de celibatarul bucureștean, care nu o mai primește înapoi
deoarece, spune Dandanache, „m-ai trebuie ș-altădată”. Deci scrisoarea de amor devine o
armă politică în mâna unor politicieni, dornici de parvenire. Devine obiectul de șantaj cel
mai eficient și singura cale pentru a-și asigura victoria în alegeri.
Fiind o specie dramatică, textul impune regula celor trei unități: de timp, de
loc, și de acțiune. Are o așezare specifică în pagină: la începutul operei se află lista cu
personaje și rolul lor în cadrul piesei, iar înaintea fiecărei replici este precizat numele celui care
o rostește. Modul de expunere dominant este dialogul cu rol în evoluția acțiunii și în
caraterizarea indirectă a personajelor. Singurele intervenții ale dramaturgului apar în
indicațiile scenice, așezate între paranteze, prin care se fac precizări despre decor, gesturi,
mimică, vestimentație și relația dintre personaje.
Comedia are patru acte și fiecare are mai multe scene și didascalii: actul I, nouă scene, actul
II, 14 scene, actul III, șapte scene, actul IV, 14 scene.
Ca mijloace compoziționale utilizate de către dramaturg se disting: procedeul
antitezei, transpus în conturarea conflictului dintre guvernamentali și opoziționiști și dintre
interesele acestora; de asemenea, regăsim gradația ascendentă (climaxul) utilizat în evoluția
evenimentelor. Pentru conturarea personajelor, autorul folosește:personaje perechi -
Farfuridi și Brânzovenescu sau Ionescu și Popescu, structuri triunghiulare: triunghiul
conjugal format din Zoe, Zaharia Trahanache și Tipătescu; triunghiul politic: Dandanache-
Farfuridi-Brânzovenescu; triunghiul inocenților: Cetățeanu turmentat, Brânzovenescu și
Pristanda.
La nivel compozițional , se evidențiază opoziția între incipit și final: scandalul
care deschide comedia are corespondent complementar în petrecerea care dizolvă conflictele și
disensiunile.
Zoe Trahanche , unul dintre personajele principale ale operei, este prezentă în
toate momentele-cheie ale acțiunii. Singurul personaj feminin al piesei, soția lui Zaharia
Trahanache și amanta lui Ștefan Tipătescu; ea reprezintă în piesă tipul adulterinei, dar
întruchipează și tipul cochetei. Personaj negativ, Zoe este o femeie ambițioasă, cu o
personalitate puternică, ce exercită o mare influență asupra celor din jur, fiind o doamnă
distinsă din societatea burgheză. O infuență aparte o are asupra soțului și amantului,
impulsonându-i pe aceștia să avanseze pe plan social.
Dualitatea persoanjului vine din ființarea lui pe două planuri: cel real –
prezentând o femeie capabilă de adulter – și cel confecționat pentru lumea provinciei în care se
mișcă o Zoe onorabilă lângă „onorabilul și venerabilul nenea Trahanache”.

Ca orice comedie, persoanjele piesei reprezintă o tipologie umană comică.


Caragiale este considerat cel mai mare creator de tipuri din literatura română. Toate
personajele operei sunt negative și transpun tipuri umane, clasice. Criticul literar Pompiliu
Constantinescu departaja personajele lui Caragiale, în articolul „Comediile lui Caragiale”, în
tipuri comice: încornoratul - Zaharia Trahanche; amorezul sau donjuanul -Tipătescu;
cocheta adulterină - Zoe; tipul politic, demagogul - Cațavencu, Farfuridi, Brânzovenescu;
raisonnerul-Pristanda, care este și tipul slujabașului umil; tipul cetățeanului - Cetățeanul
turmentat.
Majoritatea reprezintă categoria morală a oamenilor infatuați, suficienți,
oportuniști, vanitoși, care apelează la orice mijloace și tertipuri pentru a parveni sau pentru a
păstra o poziție câștigată anterior. De aceea, ei nu au moralitate, ci doar produc discursuri goale
despre morală „unde nu e moral, acolo e corupție, și o soțietate fără prințiupuri, va să zică că
nu le are”; nu au sentimente autentice, ci le mimează; nu au principii și nu sunt capabili de
formularea unor opinii pertinente:„Din două una, dați-mi voie:ori să se revizuiască, primesc,
dar să nu se schimbe nimica: ori să nu se revizuiască, primesc, dar atunci să se schimbe pe ici
pe colo, și anume în punctele…esențiale…”(susținea Farfuridi despre revizuirea Constituției).
Sintagma „ Caragiale - contemporanul nostru” reflectă actualitatea operei
scriitorului care a creat cele mai multe tipuri din literatura română. În opera „O scrisoare
pierdută” apare imaginea unei lumi de carnaval, ridicolă, o lume a orgoliilor și a ambițiilor
nejustificate. Personajele lui I.L.Caragiale configurează prin tehnica realismului, un univers
care dă iluzia vieții, de aceea, râsul caragialesc este unul tragic-comic, un „râsu`-plânsu` ”.
Relația dintre două personaje în comedia „O scrisoare pierdută”

Ștefan Tipătescu și Zoe Trahancahe

Introducere Conține informații legate de:


-contextual epocii, specie literară, tip de comedie;
-temă, narator, conflicte, timp și spațiu, structură compozițională
Evidențierea situației Personajele din comedii au trăsături care înlesnesc încadrarea lor în diferite
inițiale și finale a celor tipuri. Caragiale este considerat cel mai mare creator de tipuri din literatura
două personaje, din română. Ele aparţin viziunii clasice pentru că se încadrează într-o tipologie
perspectiva tipologiei comică, având o dominantă de caracter şi un repertoriu fix de trăsături.
în care se încadrează, Cuplul Ştefan Tipătescu - Zoe Trahanache reflectă viaţa de familie şi
a statutului lor moravurile „aristocraţiei” provinciale – marcate de adulter.
psihologic, moral, Ştefan Tipătescu este prezentat încă din lista cu Persoanele de la începutul
social etc. piesei în funcţia de prefect al judeţului. Superior celorlalţi prin pregătire,
avere, statut social, Tipătescu are aere senioriale şi îşi foloseşte funcţia
învestită ca privilegiu personal, în avantaj propriu, dovedind moravurile
specifice clasei politice, pe fondul alegerilor pentru Camera Deputaţilor . În
cadrul partidului, Trahanache este şef politic al puterii locale- „prezidentul”, iar
Tipătescu- reprezentant al puterii centrale. El întruchipează în comedie
tipul donjuanului, al primului amorez, redus în manieră clasică la câteva
trăsături dominante.
Ștefan Tipătescu, mândru și superior, este conștient de puterea pe care o are și
face abuz de funcție, de pildă, ordonă arestarea lui Cațavencu pe care Ghiță o
consideră „curat violare de domiciliu!” este nestăpânit, impulsive cțnd observă
că cineva a cutezat să-l înfrunte, de aceea Zaharia Trahanache spune despre el
că „e iute! N-are cumpăt. Aminteri bu băiat, deștept, cu carte, dar iute, nu face
pentru un prefect. Într-o soțietate fără moral și fără prințip…trebuie să ai și
puțintică diplomație”.
Prietenul cel mai bun al lui Zaharia Trahanache, Tipătescu o iubeşte pe soţia
acestuia, Zoe, chiar de la o jumătate de an după ce ea se căsătoreşte cu neica
Zaharia, după cum observă acesta cu naivitate: „pentru mine să vie să
bănuiască cineva pe Joiţica, ori pe amicul Fănică, totuna e… E un om cu care
nu trăiesc de ieri, de alaltăieri, trăiesc de opt ani, o jumătate de an după ce m-
am însurat a doua oară. De opt ani trăim împreună ca fraţii, şi niciun minut n-
am găsit la omul acesta măcar atâtica rău.”
Zoe este soţia lui Zaharia Trahanache, unul dintre “stâlpii “puterii locale şi
amanta lui Tipatescu. Reprezintă tipul cochetei adulterine, dar este şi femeia
voluntară, impunându-şi deciziile atât asupra soţului, cât şi asupra prefectului,
speculând sentimentele de dragoste ale ambilor şi jucând comedia sensibilităţii .
Rolul important al acesteia este subliniat de Farfuridi, în replica: „Adică
partidul nostru: madam Trahanache, dumneata, nenea Zaharia, noi şi ai
noştri…”.
Zoe vede în Fănică bărbatul influent și puternic, complementarul lui nenea
Zaharia și relația ei cu prefectul devine suportul de realizare a dorințelor într-o
lume în care „nu mai este moral, nu mai sunt prințipuri”, nu mai este nimic:
„enteresul și iar enetersul”.
Când Zoe îi dă lui Ghiţă ordin contrar celui dat de Tipătescu, şi anume să-l
elibereze şi să-l aducă pe Caţavencu, cuvintele ei oglindesc poziţia sa: „Dacă ţii
la tine, dacă ţii la familia ta, Ghiţă”. Lipsită de vulgaritate sau ridicol, scăpând
de tuşa caricaturală, asemenea lui Tipătescu, este între personajele caragialiene
distinse prin limbaj şi prin anume calităţi intelectuale sau de comportament.
Dincolo de aparenţe, în cuplul pe care îl formează cu Tipătescu, Zoe
reprezintă raţiunea, puterea şi deţine, de fapt, controlul asupra relaţiei.
Relevarea trăsăturilor Un prim episod relevant pentru relaţia dintre cei doi este cel din Actul II, când
celor două personaje, Zoe, speriată de şantajul lui Caţavencu, încearcă să-l convingă pe Tipătescu să
semnificative pentru accepte condiţiile acestuia. Zoe trece de la lacrimi şi invocarea vulnerabilităţii
ilustrarea relațiilor, poziţiei sale de femeie expusă blamării la energice ameninţări, jucând cu
prin raportarea la abilitate cartea şantajului sentimental. Tipătescu este dominat psihologic de la
două episoade / început până la sfârşit. Soluţiile sale - fuga în lume, ameninţările adresate lui
secvențe narative ale Caţavencu - sunt lipsite de consistenţa realismului şi ignorate de Zoe.
textului narativ ales Cu o mai lucidă viziune asupra „blestematei de politică”, ea ajunge uşor la
concluzia- „Ei!ş-apoi!mai la urmă, Caţavencu poate fi tot aşa de bun deputat
ca oricare altul!…”. Uzând de sentimentele cele mai sensibile ale prefectului,
dar fără a-şi clinti hotărârea, Zoe îi învinge orgoliul şi îl determină să accepte
compromisul:„Poţi fi tu duşmanul liniştii mele? Fănică…”
O altă secvenţă ce surprinde dinamica acestui cuplu este cea din Actul IV, în
care Tipătescu şi Zoe întâmpină pe Agamiţă Dandanache, sosit pentru a-şi vizita
colegiul. Cu orgoliul încă alterat de încercarea de a se fi supus lui Caţavencu,
Tipătescu apără pe Dandanache, care se dovedeşte decrepit(ramolit), în faţa
Zoei: „E simplu, dar e onest”. Femeia nu l-a iertat pentru îndărătnicia lui, şi îl
face să se simtă vinovat, simţind încă ameninţarea scrisorii. Când Dandanache
mărturiseşte fără reţineri periplul propriei scrisori de amor devenită armă de
şantaj, cei doi sunt bulversaţi. Dandanache e, în limitarea lui, mai canalie decât
Caţavencu, pentru că nu şi-a pus nicio clipă problema înapoierii scrisorii. După
ce o linişteşte pe Zoe de dragul aparenţelor, Tipătescu are un monolog în care
conştientizează deşertăciunea luptei sale cu Caţavencu: „Iaca pentru cine
sacrific atâta vreme liniştea mea şi a femeii pe care o iubesc…” El recunoaşte
astfel superioritatea intuiţiei feminine chiar în chestiunile de „politică”.
Caracterizarea directă a lui Tipătescu este realizată prin intermediul
didascaliilor: „nervos”, „impacient”, „fierbând” şi al observaţiilor celorlalte
personaje:„E iute! N-are cumpăt. Aminteri bun băiat, deştept, cu carte, dar
iute, nu face pentru un prefect.”( Trahanache) ; „moșia moșie, foncția foncție,
coana Joitica coana Joitica: trai neneaco, cu banii lui
Trahanache”( Pristanda). Autocaracterizareadezvăluie un prefect care știe să
discearnă adevărul vorbelor lui Cațavencu, declarând:„Eu sunt un om căruia-I
place să joace pe față. Înțelegem prin „joc”, modul prin care prefectul socotește
negustorește posturi și funcțiile-cheie în ierarhia politică din orășelul pe care îl
conduce. Ștefan Tipătescu dă dovadă de multă luciditate, cântărește situațiile și
oamenii, deși este impulsiv și nestăpânit. Ca și Zoe, Tipătescu este inteligent,
superior tuturor, mândru și dornic să-și exercite autoritatea asupra oricui.
Zoe este, de asemenea, caracterizată direct de Trahanache şi Cetăţeanul
turmentat ca „simţitoare”, sau „damă bună”, sau se autocaracterizează în faţa
lui Caţavencu: „Eu sunt o femeie bună… am să ţi-o dovedesc”.
Numele eroinei e sugestiv pentru natura ei plină de vitalitate, energică (Zoe –
viaţă); îşi cunoaşte interesul, îşi impune punctul de vedere.
Încheiere Cuplul Tipătescu-Zoe Trahanache reprezintă un etalon al moravurilor în
înalta burghezie provincială. Nu întâmplător, Dandanache îl confundă pe
Tipătescu cu soţul lui Zoe. Existenţa acestui cuplu e un prilej pentru Caragiale
de a satiriza morvurile societăţii, vidul moral, imoralitatea din planul vieţii
conjugale, consonantă cu cea din planul politic. Dacă în comedia tradiţională,
conflictul se rezolva prin reinstituirea unor valori care triumfă în disputa
bine – rău, adevăr – minciună, în comedia modernă, finalul nu mai
reinstituie valori autentice. Din această perspectivă, teatrul lui I.L.C.
anticipează teatrul absurdului, şi Eugen Ionescu mărturiseşte că vede în
Caragiale un precursor.

S-ar putea să vă placă și