„ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE,

ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI”

de Camil Petrescu
-caracterizare de personaj-

„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, de Camil

Petrescu este un roman interbelic, modern, psihologic de tip
subiectiv, apărut în 1930, care ilustrează afirmațiile pe care autorul le
va face mai târziu într-o conferință.
Este un roman subiectiv prin perspectiva narativă subiectivă,
homodiegetică, la persoana I, a naratorului personaj Ștefan
Gheorghidiu, un inadaptat superior, intelectual lucid, avid de
cunoaștere.
Textul narativ este structurat în două părți precizate în titlu, care
indică temele romanului și, în același timp, cele două experiențe
fundamentale de cunoaștere trăite de protagonist: dragostea și
războiul. Tema centrală a romanului este condiția intelectualului la
început de secol XX, drama intelectualului neadaptat, el nu vede în
iubire un set de reguli ci o trăire intensă. Subtemele romanului sunt
date de cele două experiențe: iubirea și războiul.
Dacă prima parte reprezintă rememorarea iubirii matrimoniale
eșuate dintre Ștefan Gheorghidiu și Ela, partea a doua, construită sub
forma unui jurnal de campanie, urmărește experiența de pe front, în
timpul Primului Război Mondial. Prima parte este în întregime
ficțională, în timp ce a doua valorifică jurnalul de campanie, ceea ce
conferă autenticitatea textului.
În romanul lui Camil Petrescu principal este conflictul interior.
Acesta se desfășoară în conștiința personajului-narator, Ștefan
Gheorghidiu, care trăiește stări și sentimente contradictorii față de
soția sa, Ela. Principalul motiv al rupturii dintre cei doi este
implicarea Elei în lumea modernă, pe care eroul o disprețuiește.
Așadar, conflictul interior se produce din cauza diferenței dintre
aspirațiile lui Gheorghidiu și realitatea lumii înconjurătoare.
Contradicțiile dintre lumea utopică, pe care și-o construise
intelectualul în plan interior, și datele realității exterioare produc
frământările de conștiință, suferința incertitudinii, și sunt supuse
introspecției și analizei lucide. El crede că „Singura existență reală e
aceea a conștiinței”.
Conflictul interior este dublat de un conflict exterior generat de
relația protagonistului cu societatea; acesta este plasat în categoria
inadaptaților social.
Personajul principal Ștefan Gheorghidiu reprezintă tipul
intelectualului lucid, inadaptatul superior, care nu-și găsește locul într-
o societate dominată de mediocritate și de lipsă de moralitate.
Sub aspectul statutului social, acesta este un tânăr de 23 de ani,
orfan de tată de la care moștenește pasiunea pentru filozofie, fiind
student la Filosofie, care trăiește în lumea ideilor, a cărților și care are
impresia că s-a izolat de realitatea imediată. El și-a găsit singur
drumul în viață, fără sprijin material din partea mamei sau a surorilor.
Ștefan primește o moștenire neașteptată de la unchiul său Tache ce
stârnește nemulțumirea mamei și a surorilor, dar și destrămarea
cuplului pe care îl formează cu Ela. Până în momentul acesta ei trăiau
în condiții modeste, dar în armonie, iar apoi pătrunde în înalta
societate bucureșteană. Când începe războiul, acest idealist se
înrolează voluntar, ca sublocotenent.
Psihologic, întruchipează tipologia inadaptatului superior, avid
de cunoaștere, un introvertit cufundat în lumea sa înaltă a ideilor
filosofice și însetat de iubire absolută. Este admirat pentru inteligența
sa și performanțele sale intelectuale. Gheorghidiu aspiră la iubirea
absolută, dar este dezamăgit de realitate. Analitic și hipersensibil,
analizează cu luciditate gesturile de afecțiune pe care Ela i le arată
domnului G., cu prilejul excursiei la Odobești. Trăirea iubirii și a
războiului are ca scop cunoașterea de sine „Îmi putusem permite
atâtea gesturi până acum, pentru că aveam un motiv și o scuză:
căutam o verificare și o identificare a eului meu”.
Din punct de vedere moral personajul își păstrează modestia,
nelăsându-se schimbat de moștenirea primită.
Dintre modalitățile de caracterizare directă a personajului,
în acest roman subiectiv, de analiză, scris la persoana I, este folosită
adesea autocaracterizarea¸ pentru portretul fizic, moral și psihologic
„Eram alb ca un om fără globule roșii”, „Eram înalt și elegant…”,
„Lipsit de orice talent, în lumea asta muritoare”.
Pentru observarea propriilor trăiri scriitorul utilizează tehnici
moderne ale analizei psihologice precum autoanaliza lucidă și
introspecție „Mă chinuiam lăuntric ca să par vesel și eu mă simțeam
imbecil, ridicol și naiv”, monologul interior, cu notarea stărilor
fiziologice și a senzațiilor organice „Mi-era pielea uscată, capul dur și
gol” și fluxul conștiinței.
Caracterizarea directă de către alte personaje este realizată rar,
prin intermediul replicilor scurte, precum aceea a lui Nae Gheorghidiu
„N-ai spirit practic… ști să-ți pierzi averea. Cu filosofia nu faci doi
bani”, ori aceea pe care i-o adresează Ela lui Ștefan când îi
reproșează comportamentul ei din timpul excursiei de la Odobești
„Ești de o sensibilitate imposibilă”.
Dintre modalitățile de caracterizare indirectă a personajului,
portretul lui Gheorghidiu se desprinde din fapte, gânduri, limbaj,
gesturi, atitudini și relații cu celelalte personaje. Ilustrative pentru
idealismul său, pentru credința în absolutul și unicitatea iubirii, sunt
replicile ocazionate de discuția de la popotă, din primul capitol „Orice
iubire e ca un monoideism, voluntar la început, patologic pe urmă”,
„…acei care se iubesc au drept de viață și de moarte, unul asupra
celuilalt”. De aceea, dezamăgirea provocată de prăbușirea relației de
cuplu, ca urmare a posibilului adulter al Elei, este depășită atât de
dificil. Și în raport cu celelalte personaje, Ștefan își dovedește
superioritatea morală; el respinge orgolios „valorile” unei societăți
meschine: abilități specifice unui dansator modern ca domnul G., unui
arivist și politician ca Nae Gheorghidiu, unui avar ca unchiul Tache
sau ale unui multimilionar analfabet ca Tănase Vasilescu
Lumânărarul.
O primă secvență semnificativă este evidențiată în excursia de
la Odobești. Aceasta reprezintă una dintre scenele ce evidențiază
spiritul interogativ, hipersensibil și hiperanalitic al lui Ștefan. Pentru
acesta fiecare gest al soției, poziția corpului, surâsul afișat la apariția
domnului G. reprezintă tot atâtea ocazii de autoanaliză declanșând
revelații asupra iubirii. Personajul suferă pentru că are impresia că
este înșelat aceea ce generează prima ruptură, după care urmează un
șir de certuri și împăcări succesive. Orgolios, el va adopta un
comportament similar cu cel al femeii, trezind gelozie și invidie soției,
apoi devine răzbunător ceea ce duce la a doua ruptură a cuplului.
O altă secvență semnificativă o reprezintă finalul din capitolul
„Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu” care înfățișează o imagine
apocaliptică. Viața combatanților ține de hazard, iar eroismul este
înlocuit cu spaimă de moarte; omul mai păstrează doar instinctul de
supraviețuire și automatismul, după cum remarcă însuți Ștefan „Nu
mai e nimic omenesc în noi”. Individul se pierde, se simte anulat în
iureșul colectiv. Rănit și spitalizat, Gheorghidiu revine acasă, la
București, dar se simte detașat de tot ceea ce îl legase de Ela. De
aceea, hotărăște să o părăsească și să-i lase „tot trecutul”.
Cum sfârșitul oferă posibilitatea interpretărilor, iar destinul de
combatant al protagonistului nu este încheiat (se află la București într-
o permisie), acest roman modern are final deschis.
Astfel, cuplul fericit de la începutul romanului, evoluează spre o
existență modernă asigurată de o îmbunătățire considerabilă a
statutului material care va conduce pe fundamentul unor diferențe de
structură interioară la separare.
„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un
roman modern, psihologic, de tip subiectiv, reprezentativ pentru o
nouă viziune autentică asupra războiului. Prin Ștefan Gheorghidiu,
personajul-narator, scriitorul impune în literatura română o nouă
tipologie: intelectualul inadaptat, ce aspiră spre absolut.