Luceafărul

de Mihai Eminescu
Închipuind universuri ce răsar din haos sau lumi fantastice, romanticii au
lăsat libertate fanteziei creatoare și sensibilității acute, abolind convențiile
literaturii clasice. Imaginarul romantic se construiește în spațiul poeziei, unde
ia ființă un univers compensatoriu ideal, în antiteză cu realul unei lumi
imperfecte. Un asemenea univers poetic se cristalizează în opera lui Mihai
Eminescu, a cărei emblemă va rămâne mereu „Luceafărul”.
Ființă a contrastelor, geniul romantic este nucleul imaginar poetic pe
care îl propune poemul. Artă poetică și chintesență a conceptelor despre
cunoaștere și raportul geniului cu lumea și iubirea, „Luceafărul” se află la
confluența dintre mitologie, folclorul românesc și filosofia lui Schopenhauer.
Considerat un poem alegoric de către Eminescu însuși, poemul a fost catalogat
ca „basm al ființei” (Constantin Noica), „poem metafizic” (Nicolae Manolescu),
„creația eminesciană cea mai înaltă” (Tudor Vianu).
Apărut mai întâi la Viena în 1883 și reprodus în același an în revista
„Convorbiri literare”, „Luceafărul” este o ilustrare a romantismului la nivel
tematic, stilistic și cultural. „Luceafărul” este construit pe antiteza om de geniu
- om de rând. Contemplativ și detașat, geniul este o ființă apolinică,
impresionant prin aspirația de a cunoaște absolutul, dar și prin capacitatea de
a-și depăși sfera și de a se sacrifica. În opoziție cu el, omul de rând este o ființă
instictuală, limitată în propria lume și stăpânită de dorința dionisiacă de a-și
trăi frenetic fericirea.
Numeroase teme romantice sunt regăsite în poemul eminescian: tema
iubirii, tema creației și a creatorului, tema ciclicității timpului, tema vieții și a
morții. Tema centrală este condiția omului de geniu într-o societate meschină,
care nu îl ințelege. Însuși Eminescu mărturisea pe marginea unui manuscris că „
dacă geniul nu cunoaște nici moarte și numele lui scapă de noaptea uitării, pe
de altă parte aici, pe pământ, nici e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de
a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc”.
Inspirat din basmul „Fata în grădina de aur”, cules de Richard Kunisch,
poemul prezintă referiri la mitul zburătorului, mitul lui Poseidon, cel al
strigoiului, motivul ferestrei, al oglinzii și al visului. Poemul este alegoric și de
cunoaștere, epic, liric și dramatic, prezentând astfel amestecul genurilor și al
speciilor (elegie, idilă, meditație, pastel), subliniindu-se astfel înscrierea lui in
romantism. Lirismul susținut de meditația filosofică și expresivitatea limbajului
este turnat în schema epică a basmului.
Jocul tematic între Eros și Thanatos, privit filosofic, se desfășoară în două
planuri: terestru (pe fundalul unei naturi edenice) și cosmic (într-o călătorie
regresivă în timp, la „ziua cea de-ntâi”). Incompatibilitatea dintre Luceafăr și
fata de împărat este cea dintre cer și pământ, dintre lumea astrală, cea a
ideilor și „cercul strâmt al norocului”.
Structurat simetric în patru părți, în care cele două planuri se
întrepătrund (tabloul unu și tabloul patru) sau alternează (tabloul doi și tabloul
trei), poemul este o demonstrație gnoseologică.
Incipitul poemului se află sub semnul basmului: „A fost odată ca-n
povești,/A fost ca niciodată”. Timpul e mitic, „illo tempore”, iar cadrul este
romantic. Portretul fetei de împărat o înscrie în galeria femeilor excepționale:
„Și mândră-n toate cele/Cum e fecioara între sfinți/Și luna între stele”. De la
fereastra castelului, ea contemplă Luceafărul, care la rândul lui se va
îndrăgosti. Iubirea lor se cristalizează lent: „Îl vede azi, îl vede mâni”, „Iar el
privind de săptămâni”.
Tabloul întâi este ilustrarea unei splendide povești de iubire între două
ființe aparținând unor lumi diferite, dar unite prin profunzimea sentimentelor.
Întâlnirea se face în vis și în oglindă, căci doar în stare onirică cei doi pot
comunica. Chemările fetei (trei la număr) au inflexiuni de descântec și exprimă
dorul și dorința: „Cobori în jos, luceafăr blând,/Alunecând pe-o rază,/Cobori în
casă și în gând/Și viața-mi luminează!”. Pentru a o întâlni, Luceafărul se smulge
din sfera sa și se întrupează asemeni lui Poseidon, din cer și mare în tânăr
voievod, apoi din soare și noapte în demon. Cele două întrupări se realizează
prin antiteză și se asociază cu motivul mortului frumos și cu mitul zburătorului.
În ilustrarea omului superior, Luceafărul îi propune fetei iubirea absolută
și îi oferă oceanul infinit și „palate de mărgean” – metafore ale universului său
superior. Fata va refuza deoarece este incapabilă să vadă dincolo de semnele
morții, ale eternității de pe chipul lui: „un mort frumos cu ochii vii”, „Deși
vorbești pe înțeles,/Eu nu te pot pricepe”. Capabil de sacrificiul suprem,
Luceafărul va dori să renunțe la nemurire pentru „o oră de iubire”, el se va
rupe din locul lui din cer pentru a ajunge la Demiurg.
 Tabloul al doilea prezintă idila dintre Cătălina și Cătalin: fata este telurică
și poartă un nume comun cu al pajului de la curte, Cătalin este „băiat din flori și
de pripas”. El îi oferă fetei iubirea pământeană și vrea să îi arate „din bob în
bob amorul”. „Dorul de moarte” ce o cuprinde ilustrează dualitatea ființei
omenești, aspirația spre absolut și atracția către ființa inaccesibilă și totodată,
dorința de a trăi plenar viața. Conștientă de natura lor comună (Cătălin și
Cătălina, „guralivi și de nimic”), fata consideră că ei s-ar potrivi.
Tabloul al treilea constituie cheia de boltă a poemului și cuprinde
călătoria lui Hyperion la Demiurg, zborul cosmic, rugămintea, refuzul și
eliberarea. Călătoria interstelară este una regresivă, timpul este întors până la
facerea lumii, iar Luceafărul trăiește în sens invers istoria creației universului:
„Vedea, ca-n ziua cea dentâi,/Cum izvorau lumine”. Amplificarea acestui zbor
culminează cu imaginea lui ca „fulger neîntrerupt”, energie pură, surprinsă în
curgerea ei prin timp și spațiu. În spațiul demiurgic, el va fi numit Hyperion de
Creator căci numai el îi știe numele. Cuprins de hybris, Luceafărul vrea să
devină muritor, lucru care i-ar nega natura și ar provoca haos. Absurditatea
dorinței lui este exemplificată de Demiurg prin antiteza lumea muritorilor-
lumea nemuritorilor: „Ei au doar stele cu noroc/Și prigoniri de soarte,/Noi nu
avem nici timp, nici loc/Și nu cunoastem moarte.”. Omul se află sub semnul
unui destin implacabil: „Căci toți se nasc spre a muri/Și mor spre a se naște.”.
În locul iubirii, creatorul îi oferă ipostazele geniului: puterea orfică-geniul
creator, puterea judecății absolute-geniul justițiar, puterea militară-cezarul
absolut. Sentința este absolută („Dar moartea nu se poate”), iar argumentul
fidelității fetei este păstrat pentru final: „Și pentru cine vrei să mori?”.
Tabloul al patrulea îi plasează pe cei doi în lumile lor. Fata, într-un cadru
romantic, acceptă dragostea pământeană și îl cheamă pentru a treia oară pe
Luceafăr să-i binecuvânteze norocul, validând astfel spusele Demiurgului.
Cătălin apare în acest ultim tablou ca fiind excepțional prin capacitatea lui de a
avea o iubire unică, în condiția de pământean. El o apelează pe fată „Iubirea
mea dentâi/Și visul meu din urmă”.
Natura inferioară a fetei în raport cu omul de geniu și motivul „donna è
mobile” sunt subliniate de interogația retorică depreciativă „Ce-ți pasă ție, chip
de lut,/Dac-oi fi eu sau altul?”. Finalul îi aparține geniului, care constată că
viața omului e ciclică, guvernată de noroc și întâmplare, pe când genialitatea sa
îl plasează printre valorile eterne: „Ci eu in lumea mea mă simt/Nemuritor și
rece.”.
 Din punct de vedere prozodic, măsura versurilor este fixă, de 7-8 silabe.
Ritmul este iambic, iar rima încrucișată în toate cele 98 de catrene, ce prezintă
numeroase asonanțe. Poemul este construit pe baza alegoriei și a antitezei.
Simbolurile, metaforele, epitetele, imaginile hiperbolice construiesc la nivel
stilistic un imaginar poetic romantic.
În concluzie, creația poetică eminesciană, capodoperă a literaturii
românești, „Luceafărul”, propune o viziune a lumii prin prisma iubirii si a
omului de geniu. Antiteza dintre cele două lumi, cea a muritorilor și cea a
nemuritorilor, este ilustrată prin folosirea simbolurilor perfecțiunii: sfera și
cercul. Diferența dintre cele două lumi, ambele perfecte, este totuși de
dimensiuni.