Dezvoltarea organizațională: conștientizare, acceptare și acțiune

Dezvoltarea organizaţională se referă la imbunătăţirea performanţelor la nivel individual,

de grup şi organizaţional, la imbunătăţirea abilităţii organizaţiei de a răspunde în mod eficace la
schimbările din mediul extern. Se referă la creşterea capabilităților interne, asigurându-se că
structurile organizaţiei, sistemele de resurse umane, posturile, sistemele de comunicare şi
procesele de leadership/management valorifică pe deplin motivaţia oamenilor şi îi ajută să
funcționeze la potenţialul lor maxim.

Dezvoltarea organizaţională se referă la măsurarea şi identificarea factorilor care

încurajează sau împiedică performanţa. Instrumentele de măsurare pentru organizaţii sunt
concepute să: măsoare cultura, climatul şi eficacitatea organizaţională, identifice pârghiile de
schimbare, găsească barierele în faţa adaptării, implicării membrilor şi eficacităţii
organizaţionale, dezvolte strategii pentru construirea unor culturi de înaltă performanţă,
monitorizeze schimbarea şi îmbunătăţirea în timp.

O problemă importantă cu care se confruntă societatea modernă, ce afectează direct şi

imediat, dar şi indirect, pe termen nedeterminat, viaţa indivizilor, a colectivelor şi a societăţii în
ansamblu, este problema comunicării. Caracteristică specific umană, comunicarea este liantul
indivizilor dintr-o colectivitate, ce oferă posibilitatea cunoaşterii opiniilor acestora, a
omogenizării sub aspect psihosocial, asigurând funcţionarea normală a colectivului, indiferent de
mărimea şi natura sa.
Pentru orice organizaţie, comunicarea este o cerinţă esenţială în atingerea obiectivelor
stabilite, o condiţie sine qua non a funcţionării sale eficiente, a stabilirii celor mai elementare
relaţii interumane. Comunicarea constituie premisa exercitării activităţii de management, a
funcţiilor procesului de management.
Numai o comunicare eficientă face posibilă planificarea şi programarea, coordonarea şi
controlul, motivarea, consultarea şi participarea activă a membrilor organizaţiei la înfăptuirea
scopurilor propuse. Fiecare moment din activitatea organizaţiei se bazează pe o comunicare
eficientă, ca modalitate de focalizare şi corelare a eforturilor. Comunicarea organizaţională apare
la toate nivelurile conducerii, se realizează pe toate treptele ierarhice şi între acestea, atât pe
orizontală, cât şi pe verticală.

Comunicarea managerială este un proces fundamental de interacţiune reciprocă bazat pe

feedback, în care managerii de la orice nivel transmit idei, sentimente, decizii subordonaţilor cu
posibilitatea verificării manierei de receptare a mesajului de către aceştia. Ea influenţează şi
modifică percepţii, atitudini, comportamente, sentimente, opinii ale indivizilor şi ale grupurilor şi
de aceea constituie o cale prin care oamenii îşi corelează în mod sinergic eforturile.
 Comunicarea managerială este o componentă esenţială a comunicării, în general datorită
impactului imediat, direct şi indirect pe care îl are asupra evoluţiei colectivităţii umane. Ea se
află în centrul a tot ceea ce întreprinde organizaţia, este prezentă în toate activităţile acesteia şi
îşi pune amprenta asupra rezultatelor obţinute, determinând atât succesul, cât şi insuccesul. Este
un important instrument de implementare a schimbărilor, a strategiilor, având implicaţii majore
asupra calităţii şi eficienţei managementului.

Pentru a înţelege comunicarea organizaţională trebuie să pornim de la ideea că structura

organizaţiei se suprapune comunicării interpersonale. Suprapunerea structurii are consecinţe
asupra direcţiei şi a conţinutului comunicării, a creării reţelelor de comunicare şi a emergenţei
rolurilor de comunicare specifice.

Comunicarea eficace şi eficientă este singura cale prin care oamenii îşi pot corela în mod
sinergic eforturile pentru a realiza obiectivele organizaţiei pentru performanţe. La nivelul
oricărei structuri organizaţionale managerii desfăşoară o serie de activităţi care ţin de
management tradiţional: planifică, organizează, iau decizii, controlează; de asemenea, ei
administrează şi conduc resursa umană: motivează, îndrumă, sfătuiesc, soluţionează conflicte,
angajează, perfecţionează şi instruiesc personalul din subordine; formează şi întreţin relaţii cu
persoane din interiorul şi din exteriorul organizaţiei: se interconectează, comunică. Procesul şi
produsele comunicării manageriale au la bază concepte, principii, standarde şi reguli
caracteristice şi îmbracă forme specifice de genul unor „instrumente de lucru“. Comunicarea
managerială eficace şi eficientă constituie un factor de competitivitate, un avantaj strategic al
organizaţiei. Comunicarea devine un element critic necesar în perioadele de schimbări
evoluţionare în viaţa organizaţiilor, ea fiind instrumentul de implementare a schimbării, a
reproiectării proceselor interne, a noilor strategii ale organizaţiei. În perioada de schimbări
majore, aşa cum parcurge România în tranziţia la economia de piaţă liberă, la o societate
democratică, comunicarea managerială capătă valenţe noi şi mai mult ca oricând, îmbracă
formele unei arte.

Comunicările în contextul organizaţional include interacţiunea dintre oameni. Aceasta

reprezintă procesul de schimb de informaţii şi a transmisiei informaţiilor dintre doi oameni sau
în cadrul unui grup restrâns de persoane. Comunicarea organizaţională este un proces cu ajutorul
căruia managerii dezvoltă un sistem de acordare a informaţiei şi a transmisiei informaţiilor unui
număr mare de persoane din interiorul organizaţiei şi diferiţilor indivizi şi instituţii dincolo de
limitele organizaţiei. Ea serveşte ca un instrument necesar în coordonarea activităţii pe întreaga
orizontală şi verticală a conducerii, permite să se obţină informaţia necesară. Comunicarea este
importantă pentru manageri din următoarele cauze:
 1) managerii alocă cea mai mare parte a timpului lor pentru comunicare. Conform
datelor multor experţi aceasta ia 75-95 % din timpul managerilor. De aceea ei trebuie să fie
cointeresaţi în ameliorarea tipului dat de activitate;

2) comunicările sunt necesare pentru eficienţa conducerii;

3) arta comunicării este necesară şi pentru faptul ca să exprime eficienţa autorităţii şi

voinţei managerului;

4) comunicările bine stabilite asigură realizarea eficienţei organizaţionale. Dacă

organizaţia este eficientă în domeniul comunicării, ea este eficientă şi în toate celelalte tipuri de
activităţi. O importanţă esenţială asupra procesului de comunicare o are şi aceea funcţie a sa
legată de rolul său în procesul de luare a deciziilor.

Oamenii nu sunt guvernati de obiectivele organizatiei; fiecare dintre noi avem propriile
noastre aspiratii si dorinte: situatie materiala, dezvoltare profesionala, recunoasterea valorii,
pozitie sociala. Astfel, managerul trebuie: sa participe la definirea obiectivelor, sa transmita
informatiile catre personal, sa cunoasca si sa inteleaga obiectivele individuale ale angajatilor, sa
creeze un mediu propice compatibilitatii dintre obiectivele organizationale si cele personale.
Angajatul trebuie: sa cunoasca misiunea si obiectivele organizatiei, sa inteleaga si sa accepte
rolul lui in atingerea acestor obiective, sa isi apropie aceste obiective pentru a putea participa
proactiv la indeplinirea lor, sa gaseasca o cale de armonizare a obiectivelor organizatiei cu cele
personale.

Daca am inteles ca elementul de influenta “Cultura Organizationala” este de fapt

construit si dezvoltat de catre oameni, in fond si setul de proceduri si reguli aparent birocratice
sunt scrise tot de oameni, atunci este timpul sa realizam ca fiecare personalitate dintre noi isi
pune amprenta pozitiva sau negativa asupra acesteia. Fiecare dintre noi are personalitatea sa. Cu
trasaturi comportamentale agreate mai mult sau mai putin de catre cei din jur, trebuie sa
acceptam ca nu ne putem schimba decat in urma unor stimuli (motivatii sau constrangeri)
suficient de puternici pentru a ne scoate din starea prezenta. Din acest punct de vedere, natura
umana este bazata pe comoditate si orgoliu. Nimeni nu se schimba de la sine. Odata cu atingerea
unui anumit nivel de multumire la nivel personal (situatie materiala, dezvoltare profesionala,
recunoasterea valorii, pozitie sociala) vom accepta din ce in ce mai greu ideile de schimbare si
perfectionare.
 Indiferent de canalul de comunicare pentru care optam, trebuie sa avem permanent in
vedere unul dintre cele mai importante aspecte ale procesului de comunicare: feedback-ul. Daca
solicitam si primim informatii, daca furnizam informatii, trebuie sa avem in vedere ca procesul
nu este complet daca nu oferim sau primim feedback. Acordarea de feedback produce plus
valoare prin importanta pe care o are pentru calitatea si cantitatea de informatie transmisa sau
primita, prin aportul indiscutabil la obtinerea unei variante de intelegere si actiune superioare
asupra procesului, prin cresterea nivelului de incredere fata de indivizi, echipe si organizatie pe
ansamblu si nu in ultimul rand prin dezvoltarea profesionala de care beneficiem prin schimbul
informational bidirectional intregit de feedback.

Pentru a putea fi caracterizată drept organizată, comunicarea organizaţională trebuie să

prezinte următoarele caracteristici:

• să fie orientată spre finalitate (scop), adică să reflecte un plan de ansamblu şi

obiectivele pe care şi le asumă organizaţia
 • să fie multidirecţională, adică să se realizeze de sus în jos, pe orizontală, pe verticală etc.

• să fie instrumentală, adică să se sprijine pe o varietate de suporturi în funcţie de obiectiv

• să fie adaptată, adică să folosească sistemele de informare specifice fiecărui sector de

activitate şi să concorde cu cultura organizaţională promovată

• să fie flexibilă, pentru a integra comunicarea informală şi pentru a crea structurile care o
favorizează.

Tipologia comunicării organizaţionale

Comunicarea internă se referă la schimbul de mesaje ce se realizează în interiorul

organizaţiei, atât pe verticală cât şi pe orizontală. Comunicarea este formală atunci când
mesajele sunt transmise pe canale prestabilite. Atunci când informaţiile circulă prin canale ce nu
înscriu în sfera relaţiilor de subordonare, este vorba de comunicare neformală.

Comunicarea formală. Canalele formale de comunicare sunt create în mod deliberat

prin stabilirea unui sistem formal de responsabilităţi care respectă structura ierarhică a
organizaţiei. Ele sunt proiectate şi gestionate pentru a permite transferul de informaţii între
niveluri (pe verticală) şi departamente (pe orizontală).

Comunicarea informală se poate defini drept schimbul de informaţii care are loc în afara
canalelor de comunicare oficiale. Comunicarea informală se desfăşoară în general prin canale
create spontan. Acestea apar şi există în mod necontrolat, se modifică permanent şi operează la
toate nivelurile. Comunicarea informală oferă un dublu avantaj: pe de o parte ea are o valoare
utilitară pentru organizaţie, contribuind la fluidizarea contactelor între salariaţi, iar pe de altă
parte are un rol terapeutic. Comunicarea neformală permite deci, în acelaşi timp, exploatarea
ocaziilor de comunicare eficientă care se pot ivi şi evitarea unor anumite riscuri legate de
incompatibilitatea dintre organigramă şi situaţia de fapt din organizaţie. Acest tip de comunicare
se asociază cel mai bine cu o politică managerială care încurajează iniţiativa şi autonomia,
lărgind spaţiul de joc al fiecărui actor al organizaţiei. Promovarea comunicării informale reduce
riscurile legate de conflictele de muncă, de greve, de fenomene de tipul contraputerii, generate
de obicei de excesul de formalism.
 Schimbarea mediului în care funcţionează organizaţia atrage după sine reproiectarea
activităţii interne, introducerea de noi strategii, împreună cu setul corespunzător de relaţii de
comunicare şi cu construirea unei noi culturi organizaţionale. În general, nevoia de restructurare
a organizaţiei este percepută de salariaţi ca un factor de stress şi de frustrare. Atât comunicarea
formală, cât şi cea neformală trebuie să scoată în evidenţă faptul că schimbarea este benefică nu
numai pentru organizaţie în ansamblul ei, ci şi pentru angajaţi.

Comunicarea organizată presupune deci, punerea de acord cu obiectivele organizaţiei

prin realizarea unui dozaj optim între formal şi informal, între comunicarea internă şi
comunicarea externă. În acelaşi timp, trebuie avut în vedere faptul că problemele de comunicare
ce apar inevitabil într-o organizaţie nu pot fi rezolvate printr-o reţetă unică sau printr-un anumit
tip de reacţie. Identificarea clară a obiectivelor şi trebuinţelor organizaţiei ţine, oricât ar părea de
ciudat, de domeniul comunicării şi nu de departamentele de marketing. Tot comunicarea
facilitează înţelegerea aspectelor socio-psihologice ale funcţionării organizaţiei, reconsiderarea
tehnicilor utilizate, realizarea concertării şi coerenţei care sunt de fapt, aşa cum arătam de la
început, obiectivele majore ale procesului de comunicare.
 Comunicarea nu reprezintă un scop în sine. Existenţa ei nu poate fi concepută în afara
sprijinirii unei politici generale, orientată spre atingerea scopurilor asumate de organizaţie. În
această situaţie, organizaţia şi comunicarea trebuie privite ca instrumente complementare şi nu
ca tehnici independente. Acesta este motivul pentru care organizaţia trebuie sa fie comunicantă
iar comunicarea organizată.

Organizaţia comunicantă nu poate fi deci, una birocratică. Ea presupune o organizare a

muncii care favorizează implicarea, spiritul de echipă şi un management de tip participativ.

Ameliorarea funcţionării organizaţiei trebuie să fie o preocupare constantă a structurilor

de conducere ale acesteia. Din nefericire, cel mai adesea aceasta este confundată cu modificarea
organigramei. În realitate, pentru a avea ca rezultat eficientizarea organizaţiei, schimbarea
trebuie să acopere două paliere complementare:

• fondul schimbării, care poate afecta diverse niveluri şi departamente ale organizaţiei,
cum ar fi organigrama, organizarea muncii, procedurile şi mecanismele de coordonare ale
activităţilor

• forma schimbării, care se referă la elementele care ţin de modalităţile şi metodele de

introducere a acesteia (participarea actorilor, efectuarea de analize prealabile reorganizării
structurilor, derularea de experimente la scară redusă înainte de a generaliza schimbarea la
nivelul întregii organizaţii, alegerea strategiilor care să pregătească, să însoţească şi să succeadă
schimbării)

Bibliografie:

Human Synergistics, Dezvoltare organizațională

Alexandru RIZESCU, Aspecte teoretico-metodologice privind comunicarea

organizaţională

Marin Andreea, Comunicarea organizațională

Avram Tripon, Comunicare în organizații