Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălți

Facultatea de Științe ale Educației, Psihologie și Arte

Studiul Individual
Unitatea de curs: „Educația pentru sănătate.”

Tema: ”Toleranța în cuplu”

Redactarea: Vulpe Cristina

Conf. Univ.: Foca Eugenia

Grupa: PP12R

Bălți 2022
 Eseu: „Toleranța în Cuplu”
Să fii tolerant înseamnă să accepţi să trăieşti cu diferenţele care există în mod natural între
tine şi cei din jur. Toleranţa este cea care te ajută să obţii satisfacţii din relaţiile cu partenerul tău, cu
familia, cu prietenii şi cu copiii. Tot toleranţa este care vă poate ajuta pe tine şi pe partenerul tău să
vă adaptaţi la schimbările pe care le aduce viaţa de părinte.

 Toleranţa este o componentă esenţială în menţinerea unei relaţii sănătoase. Înseamnă ca

partenerii apreciază diferenţele celuilalt, că pot cădea de acord chiar şi atunci când se contrazic, că
îşi pot urmări nevoile personale într-un mod care ia în calcul şi starea de sănătate a relaţiei, nu doar
la început, atunci când diferenţele sunt parte din atracţie, ci pe toată durata de viaţă a relaţiei lor.

 Este uşor să îţi pierzi relaţia din vedere, atunci când toată energia îţi este îndreptată spre
copii. Atunci când există stres sau nefericire între parteneri, devine mai greu să lucraţi împreună şi
să împărţiţi sarcinile de părinţi. Toleranţa şi acceptarea te ajuta să apreciezi şi să rezolvi în mod
constructiv divergenţele, conducând ulterior la mai multă intimitate, încredere şi bunăvoinţă. Este o
atitudine care poate reduce stresul şi provocarea de a creşte un copil.

 Acceptarea poate îmbunătăţi considerabil disponibilitatea partenerului de a te asculta şi a-ţi

accepta punctele de vedere. Poate conduce chiar şi la o schimbare în mult mai bine. Oamenii care se
simt acceptaţi sunt mult mai dispuşi să asculte şi să primească sfaturi şi sugestii.

 Toate acestea înseamnă că toleranţa creează un mediu mai sănătos, mai fericit şi mai vesel
pentru întreaga familie.

 Toleranţa ne duce cu gândul la acceptarea şi respectarea perspectivei celuilalt, a modului

diferit în care gândeşte şi reacţionează. Pare simplu. Cât de uşor ne este în realitate să facem asta?
Cât de mulţi dintre noi se percep ca fiind persoane tolerante şi cât de frecvent reacţiile noastre la
adresa celuilalt sunt mai degrabă de intoleranţă. Să privim pentru o clipă toleranţa exprimată în
relaţiile apropiate unde – spunem noi – ne este mai uşor să fim atenţi faţă de cel de lângă noi – că
este iubitul, copilul sau un prieten apropiat. Cât de frecvent ni se întâmplă să reacţionăm agresiv
prin critică sau respingere faţă de comportamentul sau alegerea celui apropiat. 

Copilul nostru ascultă o muzică care pentru mine nu este una „de valoare“ şi reacţionez
spunându-i că muzica pe care el o preferă  „nu se numeşte muzică“, şi asta după standardele mele
pe care vreau să le impun şi copilului meu, convins fiind că eu ştiu cel mai bine ce este bun şi
valoros pentru el. Sau cu partenerul meu de viaţă, a cărui pasiune pentru biciclete mi se pare
„copilărească şi stupidă“. La fel, eu consider că sunt îndreptăţit să aleg în locul lui ce „este mai bine
pentru el“. Şi exemplele pot fi foarte multe. De unde dificultatea de a fi tolerant în relaţiile cu
ceilalţi? Depinde de mine să accept diferenţele de preferinţe, atitudini şi comportamente ale
celuilalt? Evident că da. Însă din acest moment apare dificultatea. Care sunt cauzele acestor
dificultăţi? 

Prima dintre ele e dată de hipervigilenţa unora dintre noi faţă de greşeala celuilalt. Şi asta mă
face să fiu intolerant. Avem obişnuinţa de a sesiza, de a observa mai degrabă ce „nu face bine“ cel
de lângă noi, ce este diferit de ce cred eu că „este bine“. Şi în consecinţă, voi sesiza şi voi exprima
frecvent faţă de cei de lângă mine critici, reproşuri, având convingerea că facem asta „pentru binele
lor“. Şi asta pornind de la convingerea eronată că schimbarea celuilalt este în controlul meu şi că ea
se produce prin a-i arăta celuilalt ce nu face bine, ce greşeşte. În psihologie numim această atitudine
„regula mortului“, lui poţi să-i spui ce să nu facă. Noi ceilalţi avem nevoie să ni se spună mai
degrabă ce facem bine din ceea ce facem şi să cerem şi să primim ajutor pentru ceea ce mai avem de
învăţat sau acolo unde avem dificultăţi.

Revenind la această barieră în toleranţa faţă de ceilalţi, şi anume hipervigilenţa faţă de

greşeala celuilalt, putem începe prin a ne exersa mintea în a sesiza aspectele funcţionale,
comportamentele potrivite ale celui de lângă noi: îţi spune „mulţumesc“ când faci ceva pentru el şi
îi mulţumeşti la rândul tău pentru asta. Astfel va creşte probabilitatea ca cei de lângă noi să aibă
reacţii mai potrivite cu ce avem noi nevoie. Dacă vrei ca cei din jur să-ţi zâmbească, atunci e nevoie
să faci tu asta, să zâmbeşti, şi asta va creşte probabilitatea ca cel de lângă tine să zâmbească. Dacă
ţipi şi critici, atunci este mai probabil ca cel de lângă tine să critice sau să ţipe, şi mai puţin probabil
să-ţi zâmbească. Este alegerea mea dacă răspund cu furie sau iritare faţă de ce consider eu că a
greşit cel de lângă mine. Mai sănătos este să accept diferenţele de opinie, să înţeleg că reacţia lui
emoţională sau comportamentală are legătură cu el şi limitele lui. De exemplu, sunt într-o
intersecţie şi unul dintre şoferi începe să reacţioneze cu furie şi agresiv verbal la adresa unei alte
persoane. Evident că mintea noastră poate să spună că nu este corect, şi comportamentul acelei
persoane reprezintă o lipsă de „respect“. Asta este o perspectivă asupra situaţiei. Şi dacă gândesc
aşa este probabil să mă înfurii şi să reacţionez şi eu agresiv la adresa acelei persoane. Şi rezultatul?
O stare de iritare şi nervozitate care mă va face să fiu din ce în ce mai vigilent la greşelile celor din
jur. Şi astfel mintea „ocupată“ cu gânduri de furie şi iritare nu va avea răgazul de a observa
zâmbetul colegului meu, atenţia celor din jur, ce activităţi plăcute sau care au sens cu adevărat fac,
gestul de afecţiune al copilului meu – ele trec neobservate... şi devin din ce în ce mai intolerant cu
cei din jur.
 A doua barieră în toleranţa faţă de ceilalţi sunt propriile noastre emoţii, aşa cum am observat
în exemplul anterior. A fi tolerant înseamnă a privi o situaţie din perspective multiple, a avea o
înţelegere mai largă asupra ei. Şi asta implică exerciţiu. De a-ţi da timp pentru a înţelege o situaţie,
fără graba de a reacţiona datorită emoţiilor pe care le trăieşti în acea situaţie. Emoţiile – aşa cum
spuneam – ne blochează uneori comunicarea cu cel de lângă noi. Furia, iritarea, teama, frica,
tristeţea – toate pot să ne facă să fim intoleranţi. Noi suntem responsabili de modul în care ne
simţim. Şi de noi depinde ce alegem să facem. Să reacţionăm cu furie, când vecinul nu ne salută,
sau cu iritare, când un coleg omite să ne spună că avem programată o şedinţă importantă? Furia sau
iritarea schimbă comportamentul celuilalt? Ce impact au asupra mea reacţiile mele de furie sau
iritare? În concluzie, toleranţa se învaţă prin atenţia exersată faţă de ce merge bine, şi mai ales, ce
fac eu pentru cel de lângă mine? Un exerciţiu simplu în care observăm ce din comportamentul meu
produce plăcere sau bucurie celui apropiat; îmi propun să fac mai des acest lucru şi astfel vor fi mai
tolerant şi cu opţiunile sau atitudinile care vin în contradicţie cu valorile şi preferinţele mele
personale.

Într-adevăr, nu este foarte ușor să accepți diferențele dintre voi doi, dar trebuie sa înveți să
faci acest lucru, mai ales dacă îți iubești partenerul și îți dorești ca relația să dureze. 
Psihologii susțin că intoleranța din cuplu poate avea rădăcini adânci în copilărie, în
comportamentul pe care părinții l-au avut față de cel care, ajuns la maturitate, nu este capabil să
tolereze diferențele dintre el și persoana de alături.
Lipsa toleranței în cuplu este un motiv tot mai des întâlnit care duce la divorț. De ce? Pentru
că "intolerantul" refuză să se ierte pe el însuși, nu este suficient de matur să uite intoleranța
părinților sau, pur și simplu, refuză să învețe să comunice cu partenerul.

Pentru armonie în cuplu, este indicat să existe toleranța reciprocă, în măsura în care relația
nu este afectată în mod negativ.
"Ferește-te de agresivitate, însă și de timiditate. Vorbește calm, cu argumente, lăsa-ți
partenerul să își spună părerea și dă-i voie să știe cât este de important pentru tine. 
Foarte important este să accepți că partenerul tău este om, deci supus greșelii. Totodată, dă-i
voie sa fie nervos și stresat din când în când și, cu înțelepciune, evită să îi ceri ceva în acele
momente.", concluzionează psihoterapeutul Gabriel Dinu.

În final, puterea de a recunoaște defectele, de a le accepta (atât ale tale, cât și pe ale partenerului),
căutarea plusurilor î0n aceste defecte, răbdarea și comunicarea bună ne pot ajuta să avem relații
longevive, cum sunt cele ale bunicilor noștri!