CURS LITERATURA DEFINITIVAT INVATATORI 2021

PROGRAMA
1. Genul epic – Specii narative: basmul cult, fabula, schița, nuvela, romanul
· Conţinuturi: instanțele comunicării narative (autor, narator, personaj, cititor); perspectiva
narativă (narator obiectiv/subiectiv, narațiune scrisă la persoana I / la persoana a III-a);
construcția discursului narativ (particularitățile speciilor literare: basmul cult, fabula, schița,
nuvela, romanul; acțiune, temă, momentele subiectului, conflict, incipit, final, moduri de
expunere, timpul și spațiul în narațiune; personaje (tipologie, modalități de caracterizare);
reguli de redactare a rezumatului unui text; componentele şi funcţiile actului de comunicare.
· Notă: Conceptele operaționale se vor aplica pe un text narativ aparținând unuia dintre
următorii autori:
 Alecu Donici,
 Grigore Alexandrescu,
 Ion Creangă,
 I.L. Caragiale,
 Ioan Slavici,
 Liviu Rebreanu,
 Camil Petrescu,
 Mihail Sadoveanu,
 Marin Preda.
2. Genul liric – Specii lirice: pastelul, doina; poezia naturii și a iubirii
· Conţinuturi: structura discursului liric (titlu, motiv literar, idee poetică, tema și viziunea
despre lume, particularități ale textului poetic, instanțele comunicării poetice, mărci
lexicogramaticale ale eului liric; elemente de prozodie); figuri de stil (aliterația, asonanța,
antiteza, comparația, epitetul, enumerația, hiperbola, metafora, personificarea, repetiția).
· Notă: Conceptele operaționale se vor aplica pe texte poetice aparținând următorilor autori:
 Mihai Eminescu (două texte poetice);
 Vasile Alecsandri,
 Lucian Blaga,
 Tudor Arghezi (un text poetic);
 creații populare.
3. Genul dramatic – Specii ale genului dramatic: comedia, drama
· Conţinuturi: structura discursului dramatic (act, scenă, tablou, conflict dramatic, intrigă,
relații spațio-temporale, dialog dramatic, monolog, indicații scenice, categorii estetice:
comicul, tragicul); personajele operei dramatice (tipologii, tehnici de caracterizare).
· Notă: Conceptele operaționale se vor aplica pe un text dramatic aparținând următorilor
autori:

 I.L. Caragiale,
 Marin Sorescu.

1
 Genuri literare

Genul epic

Definiție - Opera epică este opera literară în care autorul își exprimă sentimentele,
gândurile și ideile în mod indirect, prin intermediul acțiunii și al personajelor.
Caracteristicile operelor epice
 Autorul își exprimă indirect ideile și sentimentele prin intermediul acțiunii și al
personajelor.
 Are o acțiune ce poate fi prezentată pe momentele subiectului literar și anume:
expoziție, intrigă, desfășurarea acțiunii, punctul culminant și deznodământul.
 Are personaje care săvârșesc acțiunea. Personajele sunt fictive, însă pot părea de
multe ori reale și sunt rodul imaginației autorului.
 Este prezent autorul. Se poate observa prezența naratorului prin folosirea verbelor la
persoana a III-a (narator obiectiv) și persoana I (narator subiectiv).
 Modul de expunere specific genului epic este narațiunea, folosită în relatarea faptelor
ori evenimentelor în ordine cronologică. Narațiunea este completată și de descriere și
dialog, iar uneori și de monologul interior, atunci când sunt povestiri de tip jurnal la
persoana I.
Rolurile modurilor de expunere într-un text epic
 Narațiunea are rolul de a dezvolta firul epic, mai exact de a relata ori prezenta
întâmplările.
 Descrierea este folosită în expoziție în prezentarea cadrului și descrierea atmosferei,
locul și timpul acțiunii.
 Dialogul are rolul de a caracteriza indirect, cu ajutorul limbajului, personajele.
Dialogul asigură un dinamism aparte povestirii, prin schimbul de replici dintre
personaje.
 Monologul interior este o modalitate specifică prozei, atunci când un personaj
analizează propriile stări sufletești. Vorbirea personajului cu sine însuși.
Speciile genului epic în proză : Anecdotă; Autobiografie; Basm; Biografie; Jurnal;
Memorii; Mit; Nuvelă; Parabolă; Povestire; Roman; Schiță.
Genul epic cuprinde totalitatea operelor literare, populare și culte, în proză ori versuri,
acolo unde ideile autorului sunt exprimate în mod indirect prin intermediul acțiunii și al
personajelor implicate în derularea evenimentelor ce sunt plasate într-un anumit timp și
spațiu. Modul de expunere predominant al genului epic este narațiunea.

Genul liric

Genul liric cuprinde operele literare unde autorul își exprimă ideile, gândurile și
sentimentele prin intermediul eului liric. În acest gen domină viziunea și transfigurarea
artistică, iar autorul apelează la tehnici aluzive și asociative pentru a-și crea un univers de
mare forță de sugestie ce i se adresează sensibilității cititorului.
Este genul literar al discursului subiectiv care exprimă sentimentele cu ajutorul
figurilor de stil și simbolurilor. Discursul genului liric este la persoana I, dar este folosită și
persoana a II-a. Opera lirică poate fi cultă, cu autor cunoscut, ori populară, cu caracter
anonim, colectiv sau oral.
Definiție - Genul liric este opera literară în care autorul își exprimă gândurile și
sentimentele în mod direct cu ajutorul a numeroase procedee artistice precum figuri de stil ori
simboluri artistice.

2
 Opera lirică - Este o creație literară în care autorul își exprimă gândurile, sentimentele
și emoțiile în mod direct, folosind un limbaj expresiv.
Lirismul - Este un registru artistic, o tonalitate, care pune accent pe expresia poetică a
sentimentelor personale și implicit a pasiunii.
Trăsături
 Vocea autorului – se numește și eu liric și este acea modalitatea prin care autorul își
exprimă trăirile. Eul liric poate fi subiectiv, atunci când în text apar mărcile
subiectivității eului precum adjective pronominale ori verbe și pronume la persoana I,
ori obiectiv, atunci când în text nu apar aceste mărci, ci forme pronominale și verbe la
persoana a III-a.
 Accentul – va fi mereu pe exprimarea sentimentelor, stărilor sufletești și trăirilor și
este caracterizat de stări precum: dragoste, dor, melancolie, tristețe, extaz, teamă,
admirație, etc.
 În textul liric este remarcată și varietatea figurilor de stil și a imaginilor artistice
precum metafore, hiperbole, enumerații, comparații, hiperbole, epitete, imagini
olfactive, auditive, etc.
 Creația lirică – este o confesiune permanentă a eului liric, o dezvăluire a sensibilității
și sentimentelor intime ale acestuia.
Lirismul este o tonalitate care pune accentul pe expresia poetică a sentimentelor
personale, a pasiunii. Cuvântul “liric” își are originea în cuvântul “liră”, instrument muzical
cu coarde, care era considerat atributul lui Apollo, inventatorul său legendar, dar și al lui
Orfeu sau Erato, muza antică a poeziei lirice și erotice.
Specii ale genului liric: Elegia; Epigrama; Epistola; Oda; Pastelul; Meditația;
Satira; Pamfletul; Sonetul; Rondelul; Gazelul; Glosa; Romanța; Imnul; Doina; Idila; Haiku.

Genul dramatic

Genul dramatic cuprinde totalitatea operelor scrise pentru a fi reprezentate pe scena

unui teatru. Operele dramatice au la bază o limitare în timp și spațiu a acțiunii reprezentate,
iar personajele textului dramatic comunică prin intermediul dialogului și monologului,
autorul fiind prezent doar în indicațiile regizorale.
Genul dramatic are trăsături care îl diferențiază clar de alte genuri, cum ar fi
modurile de expunere specifice textelor dramatice. Indicațiile scenice apar doar între
paranteze ori la subsolul paginilor și se referă la acțiunea personajelor, la mimică, decor ori la
gesturi.
Caracteristici
 Acțiunea este declanșată de conflictul dramatic care constă în confruntarea a două
personaje, situații ori idei.
 Structura este specifică prin: scene, acte sau tablouri.
 Replicile sunt precedate de numele personajului care le rostește;
 Autorul își face simțită prezența doar prin indicații scenice:
 Modul de expunere predominant al genului dramatic este dialogul sau monologul.

Model de argumentare – genul epic

Genul epic cuprinde operele literare în care ideile, gândurile, semntimentele şi

opiniile autorului sunt transmise în mod INDIRECT, prin intermediul naratorului, acţiunii şi
al personajelor. Consider că opera / fragmentul citat din opera „..........” (titlul) scrisă de ..........
(autorul) aparţine genului epic, deoarece prezintă toate particularităţile acestuia.

3
 În primul rând, se remarcă existenţa unui fir narativ: .......... (se rezumă textul). În
plus, acţiunea se desfaşoară într-o ordine logică şi cronologică, urmând momentele
subiectului.
O altă trăsărură care încadrează opera / fragmentul în genul epic este prezenţa unui
narator .......... (obiectiv, omniscient, omniprezent, detaşat, care relatează la persoana a III-a
/ subiectiv, care este şi personaj, relatarea făcându-se la persoana I. În textul dat, la derularea
întâmplărilor paricipă personaje, precum: .......... (exemplificări din text).
În al doilea rând, modul de expunere predominant este naraţiunea, cu rol în
înlănţuirea faptelor: .......... (citat un scurt fragment de naraţiune). Naraţiunea se îmbină
cu descrierea, care contribuie la portretizarea personajului principal / la înfăţişarea
locului: „..........” (se extrag din text citate semnificative pentru portretizarea personajului sau
pentru înfăţişarea locului) sau/şi cu dialogul care redă vorbirea personajelor, reprezentând,
astfel, un mijloc de caracterizare indirectă. Mai mult decât atât, coordonatele temporale sau/şi
cele spaţiale sunt prezente în text, ele oferind verosimilitate*: .......... (exemple, între
ghilimele, de indici de timp şi exemple, între ghilimele, de indici de spaţiu).
În concluzie, argumentele prezentate mai sus justifică încadrarea acestui text în genul
epic.
Demonstratie – gen liric

In opinia mea / Din punctul meu de vedere, opera literara ….( titlul ) de… ( autorul)
apartine genului liric, intrucat / deoarece / fiindca autorul isi exprima gandurile, ideile si
sentimentele in mod direct prin intermediul eului liric si al mijloaclor de expresivitate
artisitca.
Un prim argument este / Pe de o parte / In primul rand, autorul isi exprima in mod
direct sentimentele de …. ( tristete, melancolie, nostalgie, bucurie, fericire , dragoste , iubire ,
admiratie ) generate de … ( trecerea ireversibila a timpului, frumusetea naturii, o dragoste
trecuta etc. ) , prin intermediul eului liric , care se tradeaza in text prin marci specifice : forme
verbale si pronominale de persoana I ( exemple din text ) , interogatii retorice ( exemple ),
enunturi exclamative ( exemle ) , interjectii ( exemple ) , linii de pauza .
Tema poeziei este ….. , iar titlul- un element sugestiv si concentrat- se afla in
perfecta concordanta cu mesajul poeziei , fiind alcatuit din … ( partile de vorbire respective ).
Al doilea argument este / Pe de alta parte / In al doilea rand, limbajul se caracterizeaza
prin expresivitate dobandita prin utilizarea figurilor de stil, dintre care se remarca epitetele (
exemple ) , comparatiile ( exemple ) etc.Acestea compun sugestive imagini artistice vizuale
(exemple ) , olfactive ( exemple ), care emotioneaza cititorul. In plus , modalitatea principala
de expunere este descrierea , care se imbina armonios in tesatura lirica cu monologul.
(ATENTIE ! In unele opera modul principal de expunere poate fi MONOLOGUL LIRIC. )
Din punct de vedere prozodic, poezia este alcatuita din ……. strofe de tip …..…
(monovers / distih / tertina / catren ) cu rima …….. ( imperecheata / imbratisata / incrucisata /
monorima ) , ritm…….… ( trohaic / iambic ) si masura versurilor de …….. silabe.
In concluzie , coloborand cele demonstrate putem afirma ca opera literara …. de ….
este o creatie lirica .

Demonstratie- genul dramatic

În opinia mea, opera ………….…………(titlul), de ……………………..(numele

autorului), aparţine genului dramatic, în care autorul se exprimă în mod indirect, prin
intermediul personajelor, care sunt antrenate în derularea unor evenimente, într-un anumit

4
timp şi spaţiu, creaţia literară având ca mod de expunere dominant dialogul şi fiind destinată
reprezentării scenice.
În primul rând, precizarea „actul......”, „scena........” arată organizarea textului pe
acte, diviziunile principale în desfăşurarea acţiunii şi scene, subdiviziuni ce marchează
intrarea sau ieşirea unui personaj. De asemenea, înaintea fiecărei replici este indicat numele
personajului care o rosteşte……………………………………………………(citat în care se
transmite o astfel de replică) şi se remarcă prezenţa didascaliilor (a indicațiilor scenice), ca
modalităţi de intervenţie directă a autorului …………………………………...……..(două
exemple).
În al doilea rând, modul de expunere specific este dialogul, iar prezenţa acestuia
impune prezenţa elementelor de oralitate a stilului ……………………
……………………….... (prezentarea a trei-patru elemente de oralitate, cu citate pentru
fiecare- interogații, exclamații, interjecții, verbe la imperativ, cuvinte în vocativ).
În plus, se remarcă prezenţa personajelor ……………………………………… (care
sunt personajele) şi a unui conflict dramatic între …………………………………….(ce forţe
sunt antrenate în conflict şi cum evoluează, pe scurt, acestea).
În concluzie, trăsăturile mai sus prezentate justifică încadrarea textului suport în genul
dramatic.

Analiza operelor literare

Opera literară este forma pe care o ia mesajul transmis, în mod direct sau indirect, de
către creator către potenţialul receptor/cititor, concretizarea comunicării şi a autocomunicării
autorului sau, altfel spus, o „lucrare literară originală, cu valoare estetică, ce creează un
univers imaginar propriu şi coerent, valorificând într-un grad înalt potenţele limbajului
artistic” (Anghelescu et al. 1994: 170).
Opera literară se caracterizează prin caracterul său informativ şi formativ, prin
expresivitate, conotativitate, caracter deschis şi simbolic, ambiguitate, toate acestea6
conferind, de fapt, unicitate fiecărei creaţii de acest tip.
O operă literară poate fi prezentată/analizată prin raportare la două coordonate
esenţiale:
 conţinutul – în asociere cu genurile şi speciile literare – temă, motive, subiect,
personaje etc.;
 formă (versuri, proză, succesiune de replici în versuri/proză)
Limbajul poetic este mijlocul prin care se transmite mesajul poetic, prin care se
transfigurează realitatea obiectivă, a lumii, şi cea subiectivă, a creatorului, într-o realitate
unică, estetică. Limbajul poetic se caracterizează prin: preponderenţa conotativului (vs.
limbajul ştiinţific, caracterizat prin denotativitate), cu precizarea că sensul conotativ este
identificabil implicit, într-un anumit context, în asociere cu semnificaţiile particulare ale
celorlalte elemente ale respectivului context; ambiguitate (generată şi de abateri de la limbajul
neutru, de deviaţii cu rol stilistic ); originalitate; funcţie de sugestie; structură muzicală;
deschidere; opacitate; alogicitate etc.
Imaginea poetică – concretizare a reflectării lumii reale sau imaginare în forme
verbale semnificative; imaginea poetică este un instrument al cunoaşterii sau, după Sartre,
puterea magică de a evoca ceva absent (cf. Parfene 1998: 19);
Tema reprezintă conţinutul abstract al unei opere literare, ea trimite ca noţiune către
sfera ideală căreia îi poate fi subsumată opera (Kayser, 1979) – vezi, de exemplu, teme
precum: natura, iubirea, copilăria, istoria, geniul, cunoaşterea, destinul etc.
Motivul reprezintă un element având caracter de generalitate, o situaţie tipică –
reprezentativă pentru o situaţie concretă – având caracter repetitiv (Kayser, 1979); motivul

5
este cel care concură la realizarea temei unei opere literare şi poate fi concretizat într-un
personaj, o situaţie, un număr, o maximă, un obiect etc., care se repetă în diferite momente ale
unei opere literare sau în cadrul unui ansamblu de creaţii literare ale aceluiaşi scriitor sau ale
unor scriitori diferiţi (de exemplu, motivele creaţiei eminesciene: luna, codrul, teiul, lacul,
visul etc., motivul ruinei în creaţiile romantice etc.).
Motivele pot fi încadrate într-un sistem de opoziţii în funcţie de anumite caracteristici:
 motiv explicit (concretizat într-un element verbal
– motivul mioarei năzdrăvane din Mioriţa) vs. motiv implicit (sugerat de
anumite imagini poetice
– motivul alegoriei moarte-nuntă);
 motiv central sau laitmotiv (care se repetă insistent într-o operă literară –
motivul alegoriei moarte-nuntă) vs. motiv secundar (cu valoare simbolică, fără
a fi repetat în mod deosebit– motivul măicuţei bătrâne).
Subiectul este reprezentat de succesiunea de episoade/evenimente prezentate (narate
sau reflectate în replicile personajelor) într-o operă literară epică sau dramatică, evenimente
având ca nucleu generator un conflict (interior şi/sau exterior) în care sunt implicate
personaje; într-o altă formulare – după Kayser, 1979 – subiectul este întotdeauna asociat
anumitor personaje, unei anumite derulări de evenimente, implicând o serie de repere spaţio-
temporale obiective şi/sau subiective (vezi spaţiul obiectiv, respectiv subiectiv, timpul
obiectiv, respectiv subiectiv la care sunt raportate evenimentele).
Succesiunea evenimentelor prezentate într-o operă epică sau dramatică se
caracterizează, în principiu (cu excepţia subiectului simplu, liniar), printr-o anumită gradaţie
care se concretizează în aşanumitele momente ale subiectului:
 expoziţiunea – prezintă situaţia iniţială – locul, timpul desfăşurării acţiunii şi o
parte dintre personaje;
 intriga – reprezintă elementul care declanşează conflictul;
 desfăşurarea acţiunii – cuprinde întâmplările propriu-zise;
 punctul culminant – constituie momentul de maximă tensiune al acţiunii;
 deznodământul – prezintă situaţia finală, rezolvarea conflictului.
Un personaj poate fi caracterizat în mod direct – de către narator, de către alte
personaje, respectiv de către personaj însuşi (autocaracterizare) sau în mod indirect – prin
limbaj, prin fapte, comportament; prin ceea ce gândeşte şi simte; prin mediul în care este
plasat personajul respectiv în contextul operei literare etc.
Figurile de stil sunt structuri alcătuite din elemente aparţinând sistemului limbii, însă
valorificate nu cu sensul lor propriu, iniţial, ci „figurativ” (fie ca sens al componentelor
sintagmei, fie ca asociere inedită a acestora, cu valoare stilistică), cu precizarea că această
caracteristică există şi este identificabilă/reperabilă în contexte doar prin prisma ambilor poli
ai actului comunicativ de tip literar: creatorul şi cititorul
Alegoria este figura de stil care constă în exprimarea unei noţiuni abstracte prin
intermediul unor elemente concrete, concretizate într-un cumul de alte figuri de stil (metafore,
comparaţii, personificări etc.).
Antiteza este figura de stil realizată prin punerea în opoziţie a două elemente concrete
sau abstracte (fapte, personaje, obiecte, idei etc.) sau a două aspecte ale unuia şi aceluiaşi
element (dedublat).
Comparaţia este figura de stil care constă în alăturarea a doi termeni (personaje, idei,
obiecte, situaţii etc.) prin prisma unui anumit grad de similaritate între aceştia (pe baza unor
trăsături comune), cu scopul de a reliefa unul dintre termeni. „Din alb iatac de foişor / Ieşi
Zamfira-n pas isteţ, / Frumoasă ca un gând răzleţ” (G. Coşbuc).

6
 Enumeraţia este figura de stil realizată prin prezentarea succesivă a unor elemente
aparţinând aceleiaşi clase, relative la aceeaşi temă, având rolul de a atrage atenţia asupra
ideilor, situaţiilor ilustrate sau asupra aspectelor descrise.
Epitetul reprezintă figura de stil care atribuie o însuşire neobişnuită unui lucru,
fenomen al naturii, unei fiinţe, acţiuni etc., punând elementul respectiv într-o lumină nouă.
Hiperbola este figura de stil care constă în exagerarea (în sensul de mărire sau
micşorare) a trăsăturilor unui element, pentru a genera un mai mare impact asupra
receptorului/cititorului.
) Inversiunea este figura de stil care constă în schimbarea topicii în cadrul unui mesaj,
pentru a evidenţia anumite aspecte ale acestuia; această figură de stil se bazează, aşadar, „pe
un aranjament inversat de cuvinte în raport cu ordinea în care se succed ideile în analiza
gândirii” (Fontanier 1977: 235)
Metafora este o comparaţie prescurtată, implicită, o comparaţie din care lipseşte
elementul de relaţie. : („iubirea, bibelou de porţelan” „Gândirea mea e toamnă ca gândul unui
mort.”)
Elementele de prozodie
1. Măsura reprezintă numărul silabelor dintr-un vers. Într-un text, măsura versurilor
poate fi: - constantă: „Vreme trece, vreme vine, / Toate-s vechi şi nouă toate; / Ce e rău şi ce
e bine / Tu tentreabă şi socoate; / Nu spera şi nu ai teamă, / Ce e val, ca valul trece; / De te-
ndeamnă, de te cheamă, / Tu rămâi la toate rece” (M. Eminescu, Glossă) – măsura de 8 silabe;
- variabilă: „Toamna, fata deocheată – / Biata fată!... / Deocheată, dar frumoasă / Şi cochetă,
/ Mi-a intrat odată-n casă, / Indiscretă, / Să mă-ntrebe ce mai fac... / Ce problemă viitoare / Mă
mai doare...” (I. Minulescu, Isprava toamnei) – măsura de 4-7-8 silabe.
2. Rima este figura prozodică ce constă în potrivirea sunetelor din finalul versurilor,
începând cu vocala accentuată. În funcţie de asocierile care se stabilesc într-o succesiune de
versuri, se realizează distincţia între:
- rima împerecheată, de tipul aabb: „Părul tău e mai decolorat de soare, / regina mea de
negru şi de sare. / Ţărmul s-a rupt de mare şi te-a urmat / ca o umbră, ca un şarpe dezarmat. /
Trec fantomeale verii în declin, / corăbiile sufletului meu marin.” (N. Stănescu, Viaţa mea se
iluminează);
- rima încrucişată, de tipul abab: „Dă-mi paradoxul frumuseţii tale, / Dă-mi proorocirea
viselor rebele, / Dă-mi resemnarea strofelor banale / Şi controversa versurilor mele.” (I.
Minulescu, Romanţa policromă);
- rima îmbrăţişată, de tipul abba: „În prima noapte luna plină / N-a inspirat mai mulţi artişti /
Ca ochii tăi nespus de trişti / Muiaţi în lacrimi şi-n lumină...” (I. Minulescu, Cântec);
- monorima, de tipul aaa: „şi te-aş frământa-n inele / şi te-aş da inimii mele / să se stâmpere
de jele” (Măi bădiţă, floare dulce);
Modurile de expunere sunt forme de punere în text a mesajului literar. În funcţie şi
de tipul de mesaj şi de subsumarea acestuia la un gen literar, la o anumită specie literară –
condiţionate de modalitatea directă sau indirectă pe care a ales-o creatorul pentru a-şi
transmite gândurile, trăirile etc., sunt valorificate (cel mai frecvent, în asociere):
 naraţiunea – povestirea, relatarea întâmplărilor; naraţiunea poate fi realizată la
persoana a treia (cel mai frecvent), la persoana întâi (de exemplu, în scrierile autobiografice)
sau la persoana a doua (mai rar );
 dialogul – concretizat în succesiunea replicilor personajelor, cu rol în
caracterizarea acestora şi în conturarea reperelor acţiunii;
 monologul – exteriorizarea gândurilor, ideilor, sentimentelor unui personaj de către
el însuşi;
descrierea – prezentarea caracteristicilor/aspectelor unui tablou, personaj, ale unei
situaţii/aspect al realităţii etc.

7
 Curente literare/culturale: romantism, realism, modernism, simbolism,
expresionism, neomodernism (perioadă, trăsături)

Romantismul
Romantismul este un curent literar si artistic, aparut la sfarsitul secolului al XVIII-lea
ca o reactie impotriva clasicismului si a excesului de rationalism prezent in gandirea
iluminista. A fost anticipat de o miscare literara numita preromantism.

Particularitati:
- libertatea de creatie, refuzul normelor si al regulilor impuse de clasicism;
- afirmarea individualitatii, a originalitatii si a spontaneitatii;
-cultivarea sensibilitatii, a imaginatiei. Gandirea romantica se intemeiaza pe nevoia de
eliberare a eului de orice fel de constrangeri (religioase, politice, sociale, estetice, morale);
- egotismul. Actul de creatie este inteles ca interiorizare, ca autocontemplare,
intoarcere catre sine. Schelling afirma ca pentru a ajunge sa cunosti adevarul, lumea
inconjuratoare, trebuie sa te cunosti mai intai pe tine. El ii acorda un rol privilegiat artistului
care, animat de o misterioasa energie creatoare, are menirea de a reface unitatea dintre om si
natura. In viziunea romanticilor, rationalismul si aparitia civilizatiei moderne de tip industrial
(a doua jumatatea a sec. al XVIII-lea), l-au instrainat pe om de natura, de semeni, de el
insusi;
- amestecul genurilor, al speciilor si al stilurilor;
- cultivarea antitezei (trecut – prezent, inger – demon, omul superior – omul comun);
-personaje exceptionale in imprejurari exceptionale. Se observa la romantici
predilectia pentru personaje puternic individualizate, cu calitati sau defecte iesite din comun,
aflate in conflict cu societatea, cu ele insele sau cu Dumnezeu. Adeseori, eroul romantic este
un inadaptat, neinteles de societatea in care traieste, izolat (apare sentimentul singuratatii).
Alteori este prins intre tendinte si aspiratii contradictorii, ce il pot impinge pana la dedublare
sau nebunie. Apar in creatiile romanticilor personaje din toate mediile sociale. Se remarca
interesul pentru ipostazele exceptionale ale umanului: titanul, demonul, geniul;
- ironia romantica. Dezgustat de realitatea in care traieste, artistul are tendinta de a se
refugia intr-o lume imaginara, pe care si-o construieste in functie de propriile dorinte si
idealuri. Romanticul se retrage, pentru a fi departe de realitatea meschina, chiar si pentru o
clipa, in lumea visului, in trecutul istoric, in natura. Constientizeaza insa ca acest univers al
fanteziei nu este durabil (ci doar o solutie de moment) si atunci il supune deriziunii, atitudine
cunoscuta sub numele de ironie romantica;
- cultul Antichitatii. Romanticii priveau Antichitatea ca pe un spatiu al frumusetii si
armoniei, ca pe o lume paradisiaca, intemeiata pe comunicarea intre uman si divin, sau ca pe
un univers tragic, dominat de geniul lui Orfeu, simbol al durerii universale (intalnit si in
poezia lui Eminescu – „Memento Mori!”);
- interesul pentru specificul national si pentru folclor, legende, mituri, basme,
simboluri. Filosoful german Herder arata ca originalitatea unui autor sau a unei literaturi
rezulta din valorificarea elementului national;
- interesul fata de trecutul istoric si fata de spatiile exotice (in primul rand fata de
Orient);
- contemplarea naturii. Natura constituie pentru romantici cadrul marilor experiente
(dragostea, moartea), dar si locul de refugiu al inadaptatului macinat de raul secolului. In
literatura romantica sunt infatisate doua ipoteze ale naturii: natura protectoare dar si natura
ostila, indiferenta la suferintele omenesti;

8
 - in romantism se impune un cult al sentimentului, iubirea fiind trairea suprema.
Starile de suflet asociate iubirii sunt contradictorii, asa cum chipul femeii iubite este cand
demonic, cand angelic, trezind fie dispret si repulsie, fie adoratie si evlavie;
- interesul pentru redarea culorii locale;
- cultivarea visului. Visul constituie pentru romantici esenta existentei, in timp ce
realitatea devine iluzie, aparenta. Visul, in forma reveriei, este si stare de creatie.
- fascinatia misterului si gustul pentru fantastic. Preferinta pentru fantastic satisface
interesul romanticului fata de ceea ce este straniu, neobisnuit, tine de sfera exceptionalului;
- preferinta pentru nocturn. In timp ce clasicul este un spirit diurn, romanticul este
fascinat de elementul nocturn ce poate constitui cadrul unor experiente mistice, erotice sau
terifiante. Motivul nocturn se asociaza cu atractia pe care o exercita, asupra spiritului
romantic, cosmosul, astralul: luna si stelele sunt frecvent invocate, aparand ideea ca adevarata
patrie a sufletului omenesc, este cerul;
Reprezentanti: Victor Hugo, Lamartine, Al. Dumas, Gerard de Nerval, Holderlin,.
Movalis
- Vasile Carlova, I.H. Radulescu, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu, Vasile
Alecsandri, C. Negruzzi, Cezar Bolliac.

Realismul

Realismul este o concepție opusă idealismului, conform căruia lucrurile există

independent de faptul că sunt percepute sau nu. Temele romanelor realiste includ
parvenitismul, imoralitatea, singurătatea sau avariția.
Subiectele sunt inspirate din realitate, iar acțiunea se desfășoară pe mai multe planuri,
în timp ce conflictele sunt de natură socială, psihologică sau politică.
Realismul literar românesc este inaugurat în proză și dramaturgie de către scriitorii
pașoptiști Costache Negruzzi, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Nicolae Filimon și
Bogdan Petriceicu Hașdeu.
Stilul a fost adoptat și folosit mai târziu și în operele altor scriitori români precum Ion
Luca Caragiale, Ioan Slavici, Liviu Rebreanu și Marin Preda.

Trăsături

 Inspirată din fapte reale, opera realistă nu expune fapte care s-au petrecut cu adevărat, ci
evenimente fictive, dar prezentate astfel încât s-ar produce într-un mod credibil.
 Atenția este concentrată asupra detaliilor, iar intenția surprinde epoca în complexitatea ei.
 Preferința pentru o tematică socială.
 Prezentarea individului în relațiile cu mediul social în care trăiește.
 Personajul nu se află în situații excepționale, ci are o condiție mediocră, dramatică și
complexă.
 Crearea unor personaje în situații tipice, deoarece personajele realiste sunt complexe și au
dinamică interioară.
 Caracterul de frescă al operelor.
 Preferința pentru un stil sobru.
 Cultivarea observației în descrierea realității ori în portretelor personajelor.

9
 Modernismul

Modernismul este o miscare artistica ce se manifesta in literatura/ arta universala si

care se opune normelor si dogmelor academice.
Perioada: a doua jumatate a sec. XX - pana dupa Al Doilea Razboi Mondial (ulterior
postmodernismul ia locul)

Trasaturi/ caracteristici
-apare versul liber
-intelectualizarea emotiei
-estetica uratului (Testament de Tudor Arghezi)
-asociatii inedite
-ruptura de traditie (putem mentiona ca este un curent aflat in antiteza cu Traditionalismul si
caracteristicile sale, ducand spre schimbare, nou)
-libertatea de a dezvolta o lume ce nu urmeaza anumite tipare
-accentul cade pe originalitate

Conceptul de modernism nu acopera o miscare literara si ideologica unitara. In

cultura occidentala, perioada moderna a inceput in a doua jumatate a sec. al XIX-lea, odata cu
revolutia industriala si dezvoltarea orasului. Asadar, se poate vorbi de modernism istoric si de
cel artistic. Revolutia industriala a schimbat economia: productia de bunuri a crescut
spectaculos, s-a dezvoltat transportul maritim si feroviar, a crescut nivelul de trai, s-au
modernizat formele de invatamant, teatru si presa. Apar noi forme artistice, ca filmul si
fotografia. In literatura, romanul dominat in secolul al XIX-lea de realism, incepe sa-si
indrepte atentia spre viata interioara, ca o consecinta a teoriilor lui Freud.
In sens larg, modernismul reprezinta un curent artistic si literar de innoire a literaturii
secolului al XX-lea, caracterizata prin negarea traditiei si prin impunerea unor noi principii de
creatie. Astfel, modernismul include curentele artistice ca simbolismul, expresionismul,
curentele de avangarda. Una dintre explicatiile modernitatii estetice este data de Baudelaire ,
pentru care modernul este, alaturi de clasic, un artist perpetuu, etern.
Modernismul inseamna ruperea de traditie, respingerea tuturor ierarhiilor de valoare
si sistemelor de idei create de perioadele anterioare. Arta moderna este marcata de nevoia de
innoire, de inovare. Limbajul poetic se indeparteaza din ce in ce mai mult de tiparele
comunicarii obisnuite, tinzand de la sugestia simbolista pana la ermetism.
In literatura romana Eugen Lovinescu este cel care se afirma ca teoretician al
modernismului prin revista „Sburatorul”, punand bazele modernismului romanesc.
Aparitia romanului "Ion" de Liviu Rebreanu a insemnat o adevarata izbanda pentru
literatura romana, Eugen Lovinescu fiind de-a dreptul entuziasmat, intrucat aceasta proza
obiectiva, chiar daca avea tema rurala si personajele erau tarani, a constituit primul roman
modern inscriindu-se in directia de sincronizare a literaturii romane.

Simbolismul
Este un curent literar care a aparut in Franta, la sfarsitul secolului al XIX-lea, ca
o reactie impotriva romantismului, a parnasianismului si a naturalismului. Numele
acestui curent a fost dat de catre Jean Moréas in articolul-manifest intitulat „Le
symbolisme” (1886), scriitorul francez fiind considerat initiatorul miscarii literare.
Printre marii poeti francezi de orientare simbolista ii amintim pe: Charles
Baudelaire (vol. „Florile raului”), Paul Verlaine, Arthur Rimbaud, Stephane Mallarmé.

10
 La noi simbolismul a aparut sub auspiciile revistei „Literatorul” a lui Al.
Macedonski, cel care s-a evidentiat mai ales ca teoretician. Printre reprezentantii romani
ai simbolismului se numara: George Bacovia, Ion Minulescu, Dimitrie Anghel, Stefan
Petica, Elena Farago.
Spre deosebire de simbolismul francez, cel romanesc nu s-a opus
parnasianismului, ci l-a integrat astfel ca, in rondelurile lui Al. Macedonski apar
elemente preluate din ambele curente.

Trasaturile simbolismului
- utilizarea simbolurilor cu o functie sugestiva, ceea ce ofera posibilitatea unei
interpretari multiple;
- cultivarea sugestiei cu ajutorul careia sunt scoase in evidenta stari sufletesti vagi,
confuze (melancolie, plictiseala, spaima, disperare, etc);
- relevarea corespondentelor tainice, a legaturilor care se stabilesc intre obiecte, intre
obiecte si oameni, intre natura si sentimente. (Ex.: cuvantul „plumb” are drept
corespondent in natura un metal greu, de culoare cenusie, maleabil si cu o sonoritate
surda care simbolizeaza starile sufletesti sugerate de trasaturile acestui metal: apasare
sufleteasca, angoasa, instabilitate psihica, claustrare intr-un spatiu, fara posibilitate de
evadare).
- muzicalitatea versurilor: fie prin prezenta instrumentelor muzicale sau a ariilor ca simbol,
fie prin muzicalitatea interioara a versurilor (creata de sonoritati verbale, repetitii, refren,
aliteratii). Al Macedonski  „Arta versurilor e arta muzicii”.
- versul liber, rima fiind considerata o simpla conventie, accentul punandu-se pe forma si
ritmul versului;
- cromatica joaca un rol important. Fie este exprimata direct, prin culori cu valoare de
simbol (Ex: verdele care sugereaza irascibilitatea, nevroza), fie este sugerata prin
corespondente (Ex. simbolul „plumb” duce cu gandul la culoarea cenusiu ce determina un
sentiment de dezolare).
- olfactivul scoate la iveala stari ale eului poetic, fiind sugerate, in general, mirosurile
puternice cu ajutorul unor simboluri (Ex: „cadavru”).
- cultivarea sinesteziei – ce presupune perceperea simultana a mai multor senzatii (auditive,
vizuale, olfactive…) Ex.: „parfum violet” – olfactiv + vizual.
- impunerea poemului in proza

Teme si motive lirice:

- conditia nefericita a poetului intr-o societate superficiala;
- tema iubirii – resimtita ca nevroza;
- tema naturii receptata nu ca peisaj exterior, ci ca stare sufleteasca;
- tema marii plecari, conceputa ca o calatorie eterna spre necunoscut;
- motivul orasului sau al targului provincial, caracterizat prin monotonie si viata
mediocra, ce determina nevoia de evadare spirituala in taramuri misterioase;
- motivul ploii si al toamnei
- motivul singuratatii fiintei;
- motivul instrumentelor muzicale ce acompaniaza melancolia sufleteasca, exprimand
emotii grave (vioara, mandolina, harfa) sau violente (fanfara).

11
 Expresionismul

Aparut ca reactie impotriva realismului si a extensiei acestuia, naturalismul,

expresionismul a pornit initial de la ideologiile unui grup de pictori germani impotriva
academismului si conventiilor estetice rigide. Acest curent literar ia nastere in Germania, intr-
un moment de extrema tensiune sociala a anilor 1911-1925, inainte si in timpul primului
razboi mondial.
Denumirea miscarii artistice studiate porneste de la caracterizarea unor tablouri ca
fiind "expresionisme" de un pictorul francez Julien Auguste Herve. Termenul i-a mai fost
atribuit lui Louis Vauxelles, cronicarul de arta plastica de la celebrul ziar Le Figaro, care a
definit picturile lui Matisse drept "expresioniste".
Arta plastica expresionista pastreaza temele traditionale pe care le expune intr-o
formula noua, prin excesul de culoare, cromatica stridenta, contrastanta, linii frante si curbe.
Aceasta estetica se rasfrange si asupra literaturii, care cultiva cu precadere trairii
corvarsitoare, deci stridente, aspiratia eului spre absolut.
Eul liric se reintoarce la origini, spre paradigma mitica, spre timpurile primordiale,
cand fiinta se contopea cu cosmicului, formand un intreg. Astfel, apare negarea orasului,
poetul cautand refugii in mituri, credinte, ritualuri stravechi. Crezul artistic reprezinta o
intoarcere in timp, in zonele arhetipale ale culturii si ale omenirii, in general.
Trairile sufletesti, sentimentul inutilitatii, subiectivitatea apar constant in poezia
expresionista. Salvarea vine prin reintoarcerea eului la originar, la timpurile mitice,
primordiale.
Filosofia lui Nietzsche influenteaza tehnica expresionista prin frenezia dionisiaca a
sentimentelor, potentarea ideii de destin implacabil, de dezlantuire, de eliberare a eului.
Lucian Blaga, poate cel mai valoros expresionist roman, surprinde esenta acestui
curent literar: "De cate ori un lucru e astfel redat incat puterea, tensiunea sa interioara, il
intrece, il transcendeaza, tradand relatiuni cu cosmicul, cu absolutul, cu ilimitatul, avem de-a
face cu un produs artistic expresionist." (L. Blaga, Filosofia stilului).

Trasaturi:
 permanenta nevoie de absolut, aspiratia spre ideal
 anularea vechilor dogme ale realismului care nu fac nimic altceva decat sa surprinda
realitatile factice, logice ale vietii, in favoarea cautarii unei realitati spirituale
 cautarea originalului, a increatului, a ineditului
 reintoarcerea la primordial, la origini, la universul mitic
 tragismul existential surprins si depasit odata ce fiinta reuseste sa atinga absolutul,
prin spiritualizarea trairilor, acestea devenind cosmice, metafizice
 teme si motive predilecte: tristetea si nelinistea metafizica, disperarea, absenta,
neantul, moartea, dezagregarea eului, natura halucinanta
 categorii estetice cultivate: fantasticul, macabrul, grotescul, miticul, magicul
 imagini poetice sunt vii, stranii, contrastante asemenea picturilor expresioniste
 limbajul este uneori violent, socant

12
 Neomodernismul
Neomodernismul (al doilea modernism) curent literar apărut ca o reacţie împotriva
realismului socialist.
Este reprezentat de generatia scriitorilor anilor ’60 (saizecisti), reprezentata de poeti
precum: Nichita Stanescu, M. Sorescu, Ana Blandiana, I. Alexandru, A. E. Baconsky. Liderul
poetic al saizecistilor este Nichita Stanescu (1933-1983).

Trasaturi
- poetii se intorc la izvoarele modernitatii interbelice (Lucian Blaga, Ion Barbu, Tudor
Arghezi);
-revenirea la poezia reflexivă, la discursul subiectiv, cu limbaj metaforizat;
-reinstaurarea epicului;
-libertarea limbajului, ambiguitatea împinsă până la aparenţa de nonsens, de absurd;
-răsturnarea firescului;
-sensurile infinite;
-expansiunea imaginatiei;
-reinterpretarea miturilor;
-poetică a cunoaşterii si a existenţei, universul afectiv al omului contemporan;
-lupta cu verbele - necuvintele;
-sensibilitatea, ironia, spiritul ludic, expresia ermetică, reflectia filosofica, subtilitatea
metaforei, insolitul imaginilor artistice;
-reprezentarea abstracţiilor în formă concretă are ca efect plăsmuirea unui univers poetic
original, cu un imaginar propriu, inedit;
-arta=cale de cunoaştere;
-discursul dialogic, confesiunea;
-diversificarea formulelor artistice

1. Genul epic
Specii narative: basmul cult, fabula, schița, nuvela, romanul

Basmul cult

Basmul - este o specie a genului epic in proza de intindere medie care prezinta lupta
intre bine si rau in care binele invinge intodeauna.
Basmul cult - este o creatie ampla a genului epic, cu o naratiune liniara, personaje
purtatoare de valori simbolice, actiuni care implica fabulosul si supusa unor actiuni
conventionale, care prezinta drumul initiatic al eroului.

Particularitatile basmului cult :

- clisee compozitionale: Formule tipice (initiale, mediane, finale);
- motive narative: calatoria, lupta victoria eroului, probele depasite, demascarea si
pedepsirea raufacatorului, casatoria si rasplata eroului;
- specificul reperelor:
- temporale (timpul fabulos, mitic);

13
 - spatiale (taramul acesta, taramul celalalt), sunt vagi, imaginare, redate la modul cel
mai general;
- stil elaborat, imbinarea naratiunii cu dialogul si cu descrierea;
- cifre magice, simbolice (3, 7, 9, 12);
- obiecte miraculoase;
- intrepatrunderea planurilor real-fabulos; fabulosul este tratat in mod realist;
- conventia basmului (acceptata de cititor): acceptarea de la inceput a supranaturalului ca
explicatie a intamplarilor incredibile;
- personajele indeplinesc o serie de functii (antagonistul, ajutoarele, donatorii), ca in basmul
popular, dar sunt individualizate prin atribute exterioare si prin limbaj;
- existenta unui tipar narativ (bildungsroman) care consta in:
a) o situatie initiala de echilibru;
b) un eveniment care deregleaza echilibrul initial;
c) aparitia donatorilor si a ajutoarelor;
d) actiunea reparatorie (trecerea probelor);
e) refacerea echilibrului si raplata eroului.

Fabula
Este o specie a genului epic, in versuri(mai rar in proza), in care sunt criticate trasaturi
negative de caracter si defecte omenesti puse pe seama umor animale, urmarind indreptarea
comportamentului uman.
In literatura universala au scris fabule: Esop, La Fontaine, Kralov.
Fabula a fost cultivata in literatura romana de catre: Grigore Alexandrescu, Alecu
Donici, George Toparceanu, Tudor Arghezi,Aurel Barang
Trasaturi ale fabulei
- este o creatie epica deoarece are narator, actiune si personaje
- textul fabulei este alcatuit din 2 parti:
1. poveste alegorica
2. morala: - explicita (formulata de catre autor)
- implicita (desprinsa de catre autor)
- actiunea oricarei fabule este scurta , concentrata, rezumandu-se la un singur aspect din
viata personajelor
- cadrul spatio-temporal al unei fabule este vag conturat, intentia autorului fiind de a da
un caracter de generalitate faptelor prezente
- universul uman este inlocuit cu universul necuvantatoarelor, de obicei animale pe baza
unei succesiune de personificari care se numeste alegorie
Alegoria este o figura de stil care consta in inlocuirea unei realitati abstracte cu o
imagine concreta pe baza unor asemanari existente intre acestea. Ea se realizeaza printr-o
succesiune de epitete, personificari, metafore, comparatii.
- in fabule sunt criticate: lacomia, lenea, minciuna, ingamfarea, aroganta, prostia,
credulitatea/naivitatea, demagogia, parvenitism (imbogatirea rapida prin mijloace necinstite,
depasirea conditiei materiale pe cai josnice), fatarnicia / ipocrizia.
- numarul de personaje din fabula este intotdeauna foarte mic, acestea fiind alese in
stransa legatura cu tipurile umane pe care le reprezinta: iepurele – omul fricos, leul – omul
puternic, lupul – omul fatarnic, vulpea – omul viclean, catelul – omul naiv
- personajele unor fabule sunt prezentate in antiteza, acest fapt fiind evident chiar din
titlu

14
- modurile de expunere folosite in fabule sunt: naratiune, dialog, monologul adresat si
descrierile (foarte rar) ocupa un spatiu redus oferind scurte informatii ce ajuta la
caracterizarea personajelor
- atitudinea naratorului fata de personajele infatisate este diferita, ironica, sarcastica la
adresa celor aflate pe o treapta sociala superioara si compatimitoare, ingaduitoare la adresa
celor aflate in inferioritate
- fabulei au un caracter educativ evident prin ele realizandu-se, pe un ton glumet,
amuzant, o critica virulenta la adresa societatii omenesti.

Schita
Schita este o opera epica, in proza, de dimensiuni reduse, cu o actiune restransa la care
participa un numar mic de personaje, surprinse intr-un moment semnificativ al existentei lor,
intr-un timp relativ scurt.
Trasaturi
-Schita are un caracter dramatizat, de foarte multe ori dialogurile pot fi mai
importante decat naratiunea propriu-zisa.
-Actiunea schitei se desfasoara pe o durata scurta si are loc, in general, intr-un decor
unic.
-Personajul principal este caracterizat intr-o maniera stilizata, constructia sa fiind
realizata din perspectiva unei trasaturi interioare.
Caracteristicile schitei
-Este specie a genului epic in proza;
-Contine elemente specifice acestui gen (narator actiune si personaje);
-Naratiunea este facuta la pers I (naratorul este participant la actiune) sau a III a
(naratorul este observator stie si vede tot);
-Actiunea este limitata la un singur episod;
-Intriga este simpla;
-Contine toate momentele subiectului;
-Are proportii reduse;
-Actiunea este plasata intr un spatiu limitat;
-Actiunea lineara este desfasurata pe un singur plan;
-Participa un numar mic de personaje;
-Personajul pricipal este schitat;
-Durata scurta a actiunii;
-Faptele se succed dinamic fara alunecari spre amanunte;
-Naratiunea se imbina cu dialogul si descrierea.

Nuvela
Definitie: Specie a genului epic, in proza, de dimensiuni relativ reduse (se
situeaza intre schita si roman), cu un fir narativ central si o constructie epica riguroasa, cu
un conflict concentrat, care implica un numar redus de personaje.
Trasaturi:
- Naratiunea se desfasoara liniar, cronologic, prin inlantuirea secventelor narative.
- Se observa tendinta de obiectivare,de atenuare a prezentei naratorului care nu se implica
in subiect si se detaseaza de personaje. Intamplarile sunt relatate alert si obiectiv; naratorul
intervine relativ putin prin consideratii personale, iar descrierile sunt minime.
- Actiunea nuvelei este mai dezvoltata decat a schitei, pusa pe seama unor personaje, ale
caror caractere se desprind dintr-un puternic conflict.

15
- Relatiile temporale si spatiale sunt clar delimitate. Timpul derularii evenimentelor este
precizat, ceea ce confera verosimilitate.
- Se acorda o importanta mai mare caracterizarii complexe a personajelor decat actiunii
propriu-zise. Personajele sunt caractere formate si se dezvaluie in desfasurarea conflictului.
In functie de rolul lor in actiune, ele sunt construite cu minutiozitate (biografia, mediul,
relatiile motivate psihologic) sau sunt portretizate succint.
- Rolul detaliilor semnificative.
Tipuri de nuvela:
- dupa curent literar: renascentista, romantica, realista, naturalista etc;
- dupa tema: istorica, psihologica, fantastica, filozofica, anecdotica, sociala.
Definitie: Este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune complexa
ce se poate desfasura pe mai multe planuri, cu personaje numeroase a caror personalitate este
bine individualizata si al caror destin este determinat de trasaturile de caracter si intamplarile
ce constituie subiectul operei.

Trasaturi:
 Romanul are o structura narativa ampla;
 Permite desfasurarea subiectului in planuri paralele;
 Combina nuclee narative distincte;
 Foloseste un numar mare de personaje, deosebite ca pondere in ansamblul epic;
 Prezinta destinul unor personalitati bine individualizate sau al unor grupuri de
indivizi;
 Cunoaste o mare varietate de forme.

Clasificarea romanului se poate face dupa criterii foarte diverse, nereusind sa se

epuizeze varietatea formelor sale:
 dupa situarea in timp a actiunii: picaresc, eroic, istoric, contemporan, de anticipatie;
 dupa cadrul social sau geografic: urban, rural, provincial, exotic;
 dupa forma de organizare epica: epistolar, jurnal, eseistic;
 dupa amploarea epica: roman-fresca, saga, roman ciclic, roman-fluviu;
 dupa curentul literar: romantic, realist, naturalist;
 dupa ceea ce reprezinta in raport cu realitatea: alegoric, fantastic, realist,
experimental, parabolic, existentialist;
 dupa respectarea cronologiei evenimentelor narate: traditional, modern;
 dupa tehnica narativa: de tip balzacian, stendhalian, tolstoian, proustian, gidian,
avangardist, postmodernist;
 dupa procesul narativ dominant: psihologic, sentimental-galant, comportamentist.

Romanul
Definitie: Este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune complexa
ce se poate desfasura pe mai multe planuri, cu personaje numeroase a caror personalitate este
bine individualizata si al caror destin este determinat de trasaturile de caracter si intamplarile
ce constituie subiectul operei.

Trasaturi:
 Romanul are o structura narativa ampla;
 Permite desfasurarea subiectului in planuri paralele;
 Combina nuclee narative distincte;

16
  Foloseste un numar mare de personaje, deosebite ca pondere in ansamblul epic;
 Prezinta destinul unor personalitati bine individualizate sau al unor grupuri de
indivizi;
 Cunoaste o mare varietate de forme.

Clasificarea romanului se poate face dupa criterii foarte diverse, nereusind sa se

epuizeze varietatea formelor sale:
 dupa situarea in timp a actiunii: picaresc, eroic, istoric, contemporan, de anticipatie;
 dupa cadrul social sau geografic: urban, rural, provincial, exotic;
 dupa forma de organizare epica: epistolar, jurnal, eseistic;
 dupa amploarea epica: roman-fresca, saga, roman ciclic, roman-fluviu;
 dupa curentul literar: romantic, realist, naturalist;
 dupa ceea ce reprezinta in raport cu realitatea: alegoric, fantastic, realist,
experimental, parabolic, existentialist;
 dupa respectarea cronologiei evenimentelor narate: traditional, modern;
 dupa tehnica narativa: de tip balzacian, stendhalian, tolstoian, proustian, gidian,
avangardist, postmodernist;
 dupa procesul narativ dominant: psihologic, sentimental-galant, comportamentist.

Alecu Donici - Greierul si furnica

In poezia Greierul si furnica, Alecu Donici reia un subiect initiat de parintele fabulei,
Esop, si abordat de o pleiada de scriitori, in frunte cu La Fontaine. Donici s-a remarcat printr-
un ascutit simt al observatiei, descriind in fabulele sale, sub masca unor animale, moravurile
si proastele deprinderi ale societatii din secolul al XIX-lea.
Tema fabulei lui Alecu Donici este satirizarea defectelor de caracter sau frivolitatii
oamenilor lipsiti de prevedere, avand inclinarea de a se lasa in voia placerilor vietii, ignorand
consecintele faptelor lor, necesitatile viitoare si chiar destinul lor personal.
Titlul poeziei "Greierul si furnica" este enuntiativ, constand din numirea celor doua
personaje ale fabulei, dar, implicit, si a relatiei dintre ele, avand in vedere caracteristicile
definitorii ale celor doua insecte.
Principalele moduri de expunere sunt naratiunea la persoana a III-a, avand scopul de
a reliefa obiectivitatea naratorului, si dialogul, sub forma unei scenete a celor doua personaje.
Morala fabulei este subinteleasa, putand insa a fi cu usurinta deslusita din povestirea
alegorica. Este vorba despre nesocotinta oamenilor care nu isi planifica viata, ci o vad doar ca
o distractie, "o desfatare", fara a se pregati pentru vremurile vitrege ("iarna") ce ii pot astepta.
Daca unii - reprezentati de furnica- muncesc din greu pentru a-si asigura existenta si a se pune
la adapost de eventuale evenimente nefaste, altii -intruchipati de greier- nu fac decat sa
huzureasca, sa traiasca de azi pe maine, fara a avea intelepciunea de a pune ceva deoparte sau,
cum se spune intr-o expresie populara, " a strange bani albi pentru zile negre". Intr-o singura
fraza, morala acestei fabule ar putea fi: "Prevederea este mama intelepciunii".
Compozitional, naratiunea este formata din doua parti: o expozitiune, in care se
explica statutul personajelor si imprejurarea ce le face sa interactioneze, si un dialog purtat
intre greier si furnica.
In expozitiune se precizeaza ca greierul si-a petrecut intreaga vara cantand si
distrandu-se, iar viscolul prevestitor de iarna l-a luat prin surprindere, intrucat nu isi adunase
nici un pic de mancare pentru anotimpul rece. Pentru a scapa de spectrul foamei, el alearga cu
lacrimi in ochi la furnica, rugand-o sa ii imprumute niste bucate pana la primavara.

17
 Dialogul dintre personaje este scurt, dar revelator. Furnica ii readuce aminte greierului
ca, in timpul verii, pe cand ea muncea, el nu facea decat sa petreaca si sa cante. Replica finala
a furnicii este ironica, chiar sarcastica: "Ai cantat? Imi pare bine / Acum joaca, daca poti, / Iar
la vara fa ca mine."
Prozodia fabulei "Greierul si furnica" se conformeaza acestei specii epice, nefiind
foarte riguroasa in realizarea ritmului si masurii. Versurile sunt compuse din 7-8 silabe, sau
chiar 3-4 in conversatia dintre personaje. Rima este imperecheata in prima secventa narativa
(avem aici si o rima imbratisata) si incrucisata in secventa dialogului (existand exceptia
versului fara rima "Tu ce faceai?").
Limbajul artistic se remarca prin simplitate, oralitate si stil colocvial. Oralitatea este
subliniata in cea de-a doua parte a poeziei de modalitatea populara de acord al predicatului cu
subiectul. Verbele sunt puse la plural, desi subiectul este la singular ("Furnica l-au ascultat",
"l-au intrebat").
Figurile de stil sunt reduse, o trasatura specifica oricarei creatii epice. Principalul
procedeu artistic este personificarea, in fabula avand loc un dialog sugestiv mai ales in
dezvaluirea atitudinii si caracterului furnicii.
In concluzia argumentarii, "Greierul si furnica" este o fabula intrucat este o poezie a
genului epic in versuri, avand ca moduri de expunere naratiunea si dialogul, cuprinzand
personajele greierul si furnica implicate in actiunea de dialog cerere-refuz, si ingloband figuri
de stil sarace, reprezentate mai cu seama de personificare.

Grigore Alexandrescu – Oglindele

Grigore Alexandrescu, unul dintre scriitorii reprezentativi ai pasoptismului, este

retinut de istoria literaturii romane prin creatii artistice memorabile: meditatii social-
filozofice, poezii patriotice, epistole, satire, elegii si proza romantica.
Simpatizant al Revolutiei de la 1848, participant la lupta pentru Unirea Principatelor
(1859) el este un scriitor romantic, ramas in constiinta posteritatii mai ales prin fabulele sale,
intre care se inscrie Oglindele, publicata in ultimul volum antum al lui Grigore Alexandrescu,
intitulat Meditatii, elegii, epistole, satire si fabule (1863).
Tema fabulei Oglindele ilustreaza satirizarea defectelor caracteriale ale oamenilor,
folosind motivul oglinzii, ca reflectare a constiintei de sine. Alegoria,ca procedeu artistic,
foloseste drept masca, sub care se ascund metehnele societatii, un obiect, oglinda,spre
deosebire de alte fabule in care animalele sau plantele camufleaza ideile sau principiile etice
ridiculizate.
Expunerea.Principalul mod de expunere este naratiunea la persoana a III-a, de unde
reiese obiectivitatea naratorului, care observa si transmite impartial aspectele sociale si
morale incriminate.
Structura si compozitia textului poetic
Compozitional, fabula Oglindele este alcatuita din doua parti narative si o morali,
personajele fiind reprezentate, pe de o parte de oameni obisnuiti; „locuitorii tarii”, si de
dregatori, pe de alta parte.
Prima secventa narativa incepe prin invocarea, la persoana I, a sursei culturale, „o
carte”, privind subiectul naratiunii la care urmeaza sa se refere fabulistul, care constituie si
incipitul poeziei: „Am citit altadata, nu mai stiu in ce carte”.
Naratorul simte nevoia sa se raporteze la cultura cu intentia de a fi mai convingator in
evidentierea ipocriziei, insusire a naturii umane care isi ascunde adevarata fata si constiinta de
sine sub pretextul absentei totale a oglinzilor.
Fabulistul creeaza o atmosfera de basm si nu concretizeaza tara fara oglinzi, deoarece
ea poate fi oriunde in lume, perfidia si minciuna fiind proprii omenirii, caracterul de

18
generalitate cuprinzand oricare societate din, orice loc si orice timp: „intr-o tara mare, de aici
nu departe”.
Intr-o astfel de lume, oamenii nu sunt sinceri, nu-si recunosc defectele sau adevarata
fire, dar pentru acest comportament fatarnic nu sunt ei de vina, ci criteriile impuse de
conducatori, care interzisesera oglinzile: „Oglinzi ca sa se vaza nu se afla in tara, / Si era
poprit lucru sa s-aduca d-afara”.
Din aceasta cauza, reflectarea propriilor trasaturi caracteriale este artificiala, imaginea
structurii interioare fiind contrafacuta prin perceptia celorlalti, in functie de interesul
fiecaruia: „Asa fiestecine / Socotea despre sine / Ceea ce auzea”.
In tara fara oglinzi nu exista nici un fel de posibilitate de a afla adevarul despre sine ori
despre lume, omul fiind silit sa traiasca in minciuna si in duplicitate, intrucat „chiar undele
garlei ce curgea prin cetate / Era atat de negre s-atat de-ntunecate, / Incat nu putea omul nici
umbra a-si vedea”.
A doua secventa narativa incepe prin relatarea unei intamplari care poate schimba
mentalitatea oamenilor din tara nu prea indepartata: o corabie plina cu oglinzi este prinsa de,o
furtuna puternica, se sfarama de tarmuri, iar marfa este impinsa pe uscat.
Poetul interpreteaza furtuna cumplita ca fiind „norocita”, deoarece ea aduce
„prefaceri” si folos obstei, chiar daca tragedia scufundarii a provocat pagube materiale si
pierderi de vieti omenesti: „Si pentru-al obstei bine, o paguba oricare / Nu mi se pare mare”.
O unda de ironie strecoara poetul atunci cand se refera la alta trasatura a omului,
egoismul, definit printr-o mentalitate, general-valabila: orice nenorocire care nu implica si
propria persoana poate fi, in cele din urma, benefica („Mai vartos cand aceasta nu s-atinge de
mine.”).
Locuitorii tarii, care se aflau intamplator pe tarmurile marii, aduna cu interes oglinzile
si, uimiti de aceste obiecte, isi privesc imaginea adevarata pentru prima oara in viata lor, unii
fiind dezamagiti de reprezentarea vizuala: „Vazura adevarul, multi insa cu-ntristare”.
Vigilenta demnitarilor este prompta, iar porunca de a se sparge toate oglinzile este
pusa in aplicare de indata: „A se sparge cu pietre s-a se desfiinta / Oglindele acelea oriunde s-
ar afla”.
Cei mai multi, obedientii si lasii, au indeplinit imediat, ordinul conducatorilor, dar
oamenii sinceri si iubitori de adevar au ascuns oglinzile, din nevoia interioara a cunoasterii de
sine si din dorinta reflectarii cu fidelitate a imaginii omenirii: „dar ascunsera multe / Acei care
porunca nu vrura s-o asculte”.
Morala fabulei este exprimata in ultimele doua versuri si ilustreaza pilda ca locuitorii
insetati de adevar, interesati de cunoasterea propriei personalitati sunt „oamenii frumosi”,
sugerandu-se, astfel, frumusetea sufleteasca si caracteriala a celor care iubesc sinceritatea si
franchetea.
Ultimul vers al moralei si al poeziei are rol conclusiv si sugereaza faptul ca
persoanele temerare promoveaza imaginea fidela a omenirii prin oglinda ce reflecta, cu
obiectivitate, lumina adevarului in constiinta omului: „Arat cate-o oglinda acelor uraciosi”.
In fabula Oglindele, Grigore Alexandrescu reliefeaza doua tipuri de personaje:
oamenii obisnuiti si oficialitatile statale. Intre locuitorii de rand se disting doua categorii: cei
mai multi, obedienti, lipsiti de personalitate si care urmeaza intocmai regulile meschine
impuse de autoritati spargand oglinzile si ceilalti, stapaniti de setea pentru adevar si
autocunoastere.
„Dregatorii” tarii aflate „nu departe” nu au interes ca oamenii sa cunoasca adevarul
despre ei insisi, sa-si autoevalueze capacitatile si sa devina astfel constienti de propria
valoare, de aceea prefera sa tina cetatenii in nestiinta ca sa poata fi docili, dependenti si usor
de manevrat.

19
 Limbajul artistic este specific operelor epice, caracterizandu-se prin oralitate si stil
colocviul, avand ca principale mijloace poetice cuvintele si expresiile populare: „poprit”,
„oglinde”, „obste”, „vartos”.
Acordul predicatului cu subiectul este de factura populara si evidentiaza suplimentar
oralitatea stilului, prin punerea verbelor la singular, desi subiectul este la plural: „Cati […] se
socotea slutiti”, „era mai pociti”, „Oglinzi […] nu se afla in tara”, „undele garlei […] era atat
de negre si-atat de-ntunecate”.
Tot in sprijinul oralitatii este si adresarea directa a poetului catre cititor, precum si
verbul caracteristic „a vorbi”: „Trecand pe langa tara de care va vorbesc”. Atmosfera de basm
este subliniata de verbele la perfect simplu: „alergara”, „adunara”, „se privira”, „vazura”.
Figurile de stil.Ca in orice creatie epica, figurile de stil nu sunt numeroase, insa
fabulistul Grigore Alexandrescu, fiind un romantic autentic, nu ignora totusi podoabele
stilistice. Epitetele sunt cele mai numeroase: „tara mare”, „placuta frumusete”, „[undele]
negre si-ntunecate”, „furtuna cumplita”, „furtuna norocita”, „unda neimblanzita” (epitet
personificator).
Prozodia nu este riguros realizata, rima imperecheata alternand cu cea imbratisata, iar
versurile inegale variind intre 6 si 14 silabe.
Fabula Oglindele este o poezie epica intrucat principalul mod de expunere este
naratiunea, iar personajele se evidentiaza prin trasaturi morale ascunse sub masca oglinzilor,
ce constituie principalul motiv poetic al alegoriei, figura de stil specifica fabulei, folosita cu
scopul de a satiriza defecte ale societatii umane.
Fabulele lui Grigore Alexandrescu urmeaza modelele europene de succes, dar satira
lui respecta specificul national, in aceste creatii artistice fiind ridiculizate aspecte legate de
actualitatea politica a vremii, de raporturile sociale tipice, bazate de obicei pe contradictia
dintre demagogul, parvenitul, conducatorul abuziv pe de o parte, si omul marunt si naiv, dar
de buna credinta, pe de alta parte.
Referindu-se la valoarea fabulelor lui Grigore Alexandrescu in literatura romana, Paul
Cornea afirma: „Tehnica fabulistica este excelenta: pertinenta dialogului, vioiciunea
inscenarii, caracterizarea sugestiva a personajelor, siretenia onctuoasa a povestitorului,
libertatea schemei metrice – totul dovedeste concordanta dintre cerintele genului si talentul
scriitorului”.

Ion Creanga – Povestea lui Harap-Alb

Basmul cult este specia genului epic, in proza, de intindere medie, cu o actiune
desfasurata pe un singur plan narativ, cu un numar mare de personaje, reprezentand valori
morale si in care este prezenta lupta dintre bine si rau.
Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea - alaturi de
Ioan Slavici, I.L.Caragiale si Mihai Eminescu- Ion Creanga este cunoscut in literatura romana
atat prin „Amintiri din copilarie”, cat si prin povestile si povestirile sale. Una dintre cele mai
importante opere ale sale ramane basmul „Povestea lui Harap-Alb”.
Opera se incadreaza in specia literara basm cult, prin caracteristicile acestei specii
literare. O prima trasatura a basmului cult este prezenta formulelor specifice. Formula initiala,
„Amu cica era odata”, are rolul de a introduce cititorul in lumea fabulosului, cea mediana, „Si
mersera si mersera” mentine treaza atentia cititorului si ii suscita interesul, iar formula finala,
„Cine are bani, pe la noi, bea si mananca, cine nu, sta si se uita”, scoate cititorul din lumea
fictionala.
O a doua trasatura a basmului cult este prezenta cifrelor magice, in „Povestea lui
Harap-Alb”cifra magica fiind 3: sunt 3 frati la curtea Craiului, 3 surori la curtea lui Verde
Imparat, calul vine sa manance jaratic de 3 ori, se da de 3 ori peste cap, il inalta la cer de 3ori

20
pe Harap- Alb, acesta se intalneste de 3 ori cu Spanul, la curtea lui Verde Imparat este supus la
3 probe.
O alta tarasatura a basmului cult este oralitatea stilului ce se remarca prin : dialog:
"- Parca v-a iesit un sfant din gura, Luminate imparate, zise atunci Flamanzila. [...]- Ia lasati,
mai, zise Ochila, clipocind mereu din gene."; "Atunci spanul zice ingamfat: - Ei, mosule, ce mai
zici? - Ce sa zic, nepoate! Ia, cand as avea eu o sluga ca aceasta, nu i-as trece pe
dinainte;folosirea dativului etic: "Si odata mi ti-1 insfaca cu dintii de cap, zboara cu dansul in
inaltul ceriului si apoi, dandu-i drumul de-acolo, se face spanul pana jos praf si pulbere.";
exclamatii, interogatii, interjectii: "Si odata mi t-o insfaca ei, unul de o mana si altul de
cealalta, si hai, hai!... hai, hai! in zori de ziua ajung la palat" "- Mai, Pasarila, iacata-o-i, ia!"
"Ei, apoi? Lasa-te in sama lor, daca vrei sa ramai fara cap"; expresii onomatopeice, "si cand sa
puna mana pe dansa. zbrr!...pe varful unui munte si se ascunde dupa o stanca (...) si cand sa
puna mana pe dansa, zbrr!... si de acolo si se duce de se ascunde tocmai dupa luna"; "S-odata
pornesc ei, teleap-teleap-teleap, si cum ajung in dreptul usii, se opresc putin." adresare directa:
"Ce-mi pasa mie? Eu sunt dator sa spun povestea si va rog sa ascultati"; diminutive: "Si daca-ti
putea scoate la capat trebusoara asta, atunci oi mai vedea eu..."; "Ma, fetisoara imparatului ne-a
tras butucul (...) s-a prefacut in pasarica, a zburat ca sageata pe langa ceilalti"; formule
specifice oralitatii: "toate ca toate","vorba ceea", "de voie de nevoie", "vorba unei babe";
"vorba cantecului"; "Vorba ceea: Da-mi, doamne, ce n-am avut,/ Sa ma mier ce m-a gasit";
proverbe si zicatori: "Capul de-ar fi sanatos, ca belele curg garla"; "Cine poate oase roade;
cine nu, nici carne moale"; versuri populare sau fraze ritmate: "Poate ca acesta-i vestitul
Ochila, frate cu Orbila, var primare cu Chiorila, nepot de sora Iui Pandila, din sat de la Chitila,
peste drum de Nimerila, ori din targ de la Sa-1-cati, megies cu Cautati si de urma nu-i mai
dati.", "La placinte,/ inainte/ Si la razboi/ inapoi."; "Voinic tanar, cal batran,/ Greu se-ngaduie la
drum!".cuvinte si expresii populare, regionalisme: "m-ai bagat in toate grozile mortii" (m-ai
ingrozit -n.n); "n-ai cui banui" (n-ai pe cine da vina ~n.n); "o lua in porneala" (se ducea la
pascut - n.n); "a mana porcii la jir" (a sforai - n.n); "hatarul" (placerea - n.n.); "a se chiurchiului"
(a se chercheli, a se ameti - n.n.); "farmazoana" (vrajitoare, sireata - n.n.); "arzuliu" (fierbinte -
n.n.); "teleaga" (partea de dinainte a plugului - n.n.);
Patru dintre elementele de constructie importante in acesta opera sunt: tema, relatii
spatiale si temporale, actiunea, relatia dintre incipit si final.
Tema basmului este lupta dintre bine si rau, prezenta in orice basm. In plus, in aceasta
opera, Creanga evidentiaza formarea unui adolescent, care, plecand intr-o calatorie presarata cu
numeroase probe, se va maturiza. Reprezentativi pentru fortele binelui sunt Harap-Alb si toti cei
care il ajuta (Sfanta Duminica, Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, calul,
regina albinelor, regina furnicilor), iar reprezentativi pentru fortele raului sunt Spanul si
Imparatul Rosu, exact cei de care tatal eroului ii spusese sa se fereasca in calatoria sa. In final,
ca in aproape toate basmele culte, raul este invins.
Relatiile spatiale si temporale sunt vagi, imprecise, ca in orice basm, fiind impinse
mult spre trecut: „Amu cica era odata intr-o tara”. Este evident ca reperele de timp neprecizate
fac ca cititorul sa fie introdus intr-un timp al fabulosului, contribuind la crearea unei atmosfere
specifice. Spatiul in care se desfasoara actiunea este un taram al fantasticului, pentru ca include
fiinte fabuloase: Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, fiinte care se
metamorfozeaza: calul, Sfanta Duminica, fata Imparatului Rosu, dar si animale vorbitoare:
calul, regina albinelor, regina furnicilor.
Actiunea se desfasoara dupa un tipar specific basmelor: o situatie initiala de echilibru,
dereglarea echilibrului, plecarea la drum a eroului in incercarea de restabilire a echilibrului si
revenirea la echilibrul initial. Astfel, se precizeaza ca intr-o tara un crai care avea trei feciori,
primeste o scrisoare, de la fratele sau, Imparatul Verde, prin care ii cerea sa-i trimita pe unul
dintre fii pentru a-i mosteni imparatia si a se urca pe tron. Primii doi frati esueaza in incercarea

21
la care ii supune tatal lor, pentru a vedea daca sunt vrednici ca porneasca la drum. Cel mic
reuseste si pleaca, avand cu sine un cal nazdravan care il va ajuta pemanent pe parcursul
calatoriei sale. Naivitatea si lipsa de experienta a mezinului il vor determina sa accepte
tovaratia Spanului, cu care se intalneste in timp ce se ratacise intr-o padure. El incalca astfel
porunca tatalui sau de a se feri de omul span si de omul ros. Este pacalit si devine rob al
Spanului, acesta din urma dandu-se drept nepotul craiului, odata ce sosesc la curtea lui Verde
Imparat. Fiul craiului, ce primise numele de Harap-Alb, pentru a marca statutul de sluga, este
supus de catre Span la 3 probe: sa aduca salate din Gradina Ursului, sa aduca dintr-o padure
capul plin de nestemate al unui cerb si sa o aduca pe fata Imparatului Rosu. El reuseste sa treaca
atat de primele doua probe, cat si de ultima, desi, la curtea Imparatului Rosu este supus altor
probe. Toate sunt trecute cu bine datorita prietenilor pe care eroul si-i face pe drum: Gerila,
Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, Sfanta Duminica, regina albinelor, regina
furnicilor.
Conflictul este reprezentat de lupta dintre bine si rau. Se observa ca Spanul, personajul
negativ al basmului, reprezentativ pentru fortele raului, joaca un rol aparte in viata eroului. El ii
este chiar de ajutor acestuia, deoarece, la sfarsitul tuturor probelor la care il supune pe Harap-
Alb, adolescentul devine adult. Chiar calul ii atrage atentia stapanului sau cu privire la
necesitatea ca Spanul sa existe in viata lui Harap-Alb: „Si unii ca acestia sunt trebuitori pe lume
cateodata, pentru ca fac pe oameni sa prinda la minte...”
In acest basm, exista o relatie de simetrie intre incipit si final. Incipitul este
reprezentat de formula initiala: „Amu cica era odata”. Aceasta are rolul de a introduce cititorul
in lumea fictionala si de a-l determina sa accepte conventia conform careia, odata intrat in
aceasta lume, va intelege ca fiintele fabuloase si intamplarile neobisnuite vor popula actiunea.
Acest incipit coincide cu fixarea reperelor spatio-temporale, care sunt vagi, imprecise. Finalul
are rolul de a scoate cititorul din lumea fictionala, readucandu-l in lumea reala: „Cine are bani,
pe la noi, bea si mananca, cine nu, sta si se uita.” Finalul inchide basmul, impreuna cu incipitul
ca intr-o rama.
Personajul principal al operei este Harap-Alb, fiind un personaj pozitiv fiind
caracterizat direct de catre narator si de alte personaje, iar indirect este caracterizat din actiunile
sale si din relatia cu celelalte personaje. El reprezinta tipul omului naiv si inocent, care dintr-un
statut superior decade, insa gratie sufletului bun revine dupa multe incercari la statutul initial.
Statutul social al personajului principal Harap-Alb, poate fi cu usurinta identificat in
numele sau. Astfel, se sugereaza prin termenul „alb”, statutul initial al eroului, acela de fiu de
crai, iar prin termenul „harap”, care inseamna om cu pielea neagra, sclav, se sugereaza statutul
de rob, de sluga a Spanului, dupa ce acesta l-a inselat.
Statutul psihologic subliniaza un caracter inca in formare, avand in vedere ca fiul de
crai era la varsta adolescentei si nu avea niciun fel de experienta a vietii.
Statutul moral pune in evidenta calitatile si defectele eroului. Astfel, bunatatea si
milostenia ii aduc foloase, pentru ca, miluind o batrana in curtea palatului, dobandeste sfaturi
pretioase de la aceasta, atat inainte de plecarea la drum, cat si in timpul probelor la care a fost
supus. Generozitatea si lipsa de prejudecata ii aduc alaturi cinci prieteni, care dovedesc ca nu
infatisarea conteaza, ci modul in care pot ajuta la nevoie. Eroul are insa si defecte, precum:
naivitatea, lipsa de incredere in fortele proprii.
Caracterizarea directa
Astfel aflam de la inceput, direct de la narator ca Harap-Alb era unul dintre cei trei fii ai
unui crai, ca era cel mai mic dintre ei, numele de Harap-Alb nefiind mentionat decat mai tarziu,
ca o consecinta a neascultarii. (“Amu cica era odata intr-o tara de crai, un crai care avea trei
ficiori.”/ “Fiu craiului cel mai mic, facandu-se atunci ros, iese afara in gradina si incepe a
plange…”). Tot direct de la narator aflam ca dupa ce acesta a facut milostenie femeii, ea il
sfatuieste sa mearga sa ceara costumul tatalui sau, costum pe care l-a imbracat cand a fost mire.

22
Fiul de crai asculta si se duse, astfel el toata calatoria a fost imbracat intrun costum vechi,
pornind la drum nu cu o infatisare grandioasa si cu suflet las asemeni fratilos sai ci foarte
modest insa cu o atitudine de invingator. Mai apoi dupa ce avansam putin in actiunea propriu-
zisa, respectiv dupa sosirea spanului si a lui Harap-Alb la imparatia lui Verde-Imparat,
descoperim singura caracterizare directa adresata lui Harap-Alb, facuta de alte personaje
respectiv de catre verisoarele sale, insa tot exprimata de catre narator, atunci cand vorbeau intre
ele despre rautatea spanului spunand ca Harap-Alb are o infatisare mult mai placuta decat a
spanului semanand mult mai bine cu ele. (“Si din ceasul acela, au inceput a vorbi intre ele (…)
ca Harap-Alb, sluga lui, are o infatisare mult mai placuta…) Caracterizarea directa a lui Harap-
Alb este descrisa foarte sumar, autorul axandu-se mai mult pe caracterizarea indirecta, si anume
pe trasaturile cele mai frumoase care au iesit la iveala din actiunile sale.
Caracterizarea indirecta
Caracterizarea indirecta a protagonistului este extrem de amanuntita, caracteristicile
ascunse ale sufletului iesind insusi din actiunile si probele la care este supus pe parcursul operei.
Prima proba la care este supus este proba milosteniei. In aceasta proba reiese una dintre
trasaturile sufletului protagonistului, si anume bunatatea. El da pomana unei femei batrane si
astfel face o fapta buna care mai apoi va fi recompensata cu ajutor acelei femei care era de fapt
Sfanta Duminica, ea ajutandu-l sa treaca de proba din Gradina Ursului si Padurea Cerbului. A
doua proba la care este supus fiul cel mic de crai este proba curajului atunci cand trebuie sa
treaca podul, confruntandu-se cu ursul cel fioros, actiune imposibila de realizat de catre fratii lui
care au dat inapoi, dand dovada de lasitate. De aici reiese a doua trasatura morala a fiului de
crai, acesta nelasand imparatia, puterea si grandoarea pentru un urs, curajul lui fiind evidentiat.
Dupa trecerea podului, inainteaza printr-o padure labirint. A treia proba prezenta este proba
ispitei care este impartita in trei grade de dificultate. La primul apel al spanului, exact la intrarea
in padure, fiul de crai refuza ajutorul oferit, ascultand de sfatul tatalui. Mai apoi dupa ce a dat
de greu, fiul cedeaza acesta fiind depasit de situatie. Astfel, deducem ca atunci cand el se
confrunta cu o situatie dificila, se panicheaza si uita de sfatul tatalui, dand dovada de naivitate,
slabiciune, neincredere, aceste trasaturi atragand dupa ele si pedeapsa prin schimbarea
identitatii devenind de acum inainte Harap-Alb (sluga neagra), “Alb” reprezentand tocmai
trasaturile negative care l-au facut sa decada.
Dupa sosirea lor la imparatie, caracterul bland, sincer, supus a lui Harap-Alb, comparat
cu cel al spanului le fac pe verisoare sa-si deschida mai bine ochii, spunand ca el este mult
mai “omenos”. In timp ce spanul il supune pe Harap-Alb la incercari, caracterul lui se intarea
tot mai mult chiar daca el nu simtea acest lucru. Mai apoi, in ultima sarcina data de span,
respectiv in calatoria sa dupa fata imparatului Ros, protagonistul da dovada de altruism,
sacrificandu-se si trecand prin apa, nestricand veselia unor furnici, grija fiindu-i aici rasplatita.
Mai apoi, el construieste un loc de adapost pentru niste alibe fara casa si de data asta fiind iarasi
recompensat. De aici reiese sensibilitatea lui fata de vietitoarele neinsemnate, dand pentru prima
data dovada de profunda maturitate.
Continuandu-si drumul, el este trecut prin proba prieteniei, luand cu el pe cele cinci
personaje, Gerila, Flamanzila, Setila, Ochila si Pasari-Lati-Lungila, imprietenindu-se cu ei.
Ironiile si glumele cu care le raspunde fiecaruia arata un caracter puternic si degajat care poate
sa faca haz de necaz in orice situatie insa glumind numai cand este cazul. ( “Daca-i asa, hai si
tu cu noi, zise Harap-Alb, ca doara nam a te duce in spinare.”) Limbajul folosit este cu
preponderenta literar, folsindu-se arhaisme si regionalisme (botit, chilimbot etc.) Sunt folosite
cantecele si proverbele pentru a intelege mai bine semnificatia celor intamplate. Gratie
prieteniei acordate celor cinci, Harap-Alb reuseste sa treaca de obstacolele intinse de imparatul
Ros, si chiar grija care a purtat-o insectelor l-a ajutat sa treaca cu bine peste anumite obstacole.
Pana si tovarasia acordata calului il ajuta in ultima cursa lansata de fata imparatului Ros, unde
calul trebuia sa se intreaca cu o tuturica pentru a aduce din despicatura mintilor trei smicele de

23
mar dulce, apa vie si apa moarta. Astfel, gratie caracterului ascuns, sensibilitatii cu care s-a
purtat fiecare, totul s-a intors in favoarea lui, ajutandu-l sa treac apeste cursele intinse de
celelate personaje participante la actiune (imparatul Ros si spanul). In calatoria de intoarcere
incepe a se imprieteni mult mai bine cu fata imparatului Ros ceea ce il descrie ca fiind un om
deschis si de incredere, pe aceste doua caracteristici cladindu-se o relatie intre cei doi.
In final, reiese la iveala adevarul, Harap-Alb redevenind fiu de imparat si imparat peste
imparatie, cu mai multa experienta, maturitate si putere de decizie.
Caracterizarea in antiteza cu spanul este foarte evidenta din tipologizare, Harap-Alb
fiind un personaj pozitiv, iar spanul un personaj negativ, faptele fiecaruia oglindind pana la
urma destinul fiecaruia, Harap-Alb domnind pe veci alaturi de o frumoasa fata fiind iubit de
toti, iar spanul murind in chinuri de la inaltime.
Trasatura dominanta de caracter este naivitatea, generata de varsta frageda, de lipsa
de experienta si de neascultarea sfatului parintesc.
O scena semnificativa pentru ilustrarea acestei trasaturi o constituie intalnirea din
curtea palatului cu batrana cersetoare. Nicio clipa eroul nu isi pune problema sa o intrebe pe
aceasta cum a ajuns acolo, de vreme ce palatul era pazit cu grija. De asemenea, nu se intreaba
de unde stie aceasta atatea amanunte despre el, din moment ce nu o mai intalnise niciodata. O
alta scena semnificativa este intalnirea cu Spanul. Eroul nu numai ca nu isi da seama ca
Spanul se deghizeaza de fiecare data cand ii apare pe drum eroului, ca sa para ca sunt 3 Spani,
nu unul singur, dar nici nu banuieste ca acesta ii intinde o capcana, cand il invita sa coboare in
fantana. Naivitatea in acest caz a avut drept consecinta schimbarea statutului, din fiu de crai in
sluga.
In relatie cu Spanul, in scena primei intalniri cu acesta, se dovedeste lipsa de maturitate
a lui Harap-Alb, care primeste o adevarata lectie de viata. Desi calul ar fi putut sa il ajute, el il
lasa pe erou sa hotarasca ce ar trebui facut, il lasa sa greseasca tocmai pentru a invata din
experienta si a intelege ca aparentele pot insela. Pentru fiul de crai, prezenta Spanului inseamna
invatarea lectiei umilintei, a ascultarii si astfel, a maturizarii, atat de necesare in devenirea lui ca
imparat.
In relatie cu calul sau, Harap-Alb se dovedeste a fi un adolescent care are mare nevoie
de un prieten, de un sfatuitor, de cineva care sa il indrume si sa-i poarte de grija. Si aceasta
intalnire cu calul ii demonstreaza fiului de crai ca aparentele insala si ca nu infatisarea este
importanta, ci calitatile si modul cum iti oferi celor din jur ajutorul.
In opinia mea, viziunea despre lume si viata a autorului in acest basm este magistral
subliniata, atat prin tema, cat si prin constructia personajelor. Creanga nu doreste sa urmeze
tiparul basmelor populare in care eroul este un Fat-Frumos cu multiple calitati, precum: vitejie,
echilibru, frumusete, dorinta de afirmare. Harap-Alb nu are niciuna dintre aceste calitati. El
reuseste sa treaca probele la care este supus cu ajutorul prietenilor sai, a sfatuitorilor precum
calul si Sfanta Duminica. Mai presus insa de probele pe care le trece, fiul de crai se
maturizeaza, dobandind experienta, intentia autorului fiind de a prezenta acest drum al
maturizarii eroului prin crearea unui bildungsroman (roman al maturizarii unui tanar).
Astfel, opera „Povestea lui Harap-Alb” ramane una dintre cele mai reprezentative scrieri
ale autorului Ion Creanga, despre care Barbu Fundoianu afirma: „A fost gresita opinia ca scrisul
lui Creanga e pentru copii. Creanga e facut sa existe numai pentru adulti sau deloc.”

24
I. L. Caragiale - D-l Goe

I.L.Caragiale este alaturi de Eminescu si Creanga unul dintre cei mai mari scriitori ai
poporului nostru. Este autorul a patru comedii (O scrisoare pierduta, O noapte furtunoasa,
Conul Leonida fata cu reactiunea, D”ale carnavalelor) a unei drame (Napasta), a publicat
nuvele (Doua loturi, O faclie de Paste, In vreme de razboi etc) si schite, adunate in volumul
“Momente si schite”, aparut in 1901.
Caragiale este considerat creatorul schitei in literatura romana, desi aceasta specie a
fost cultivata si de alti scriitori (Emil Garleanu, Alexandru Gratescu Voinesti); ii revine acest
merit deoarece el a atins perfectiunea artistica. Personajele schitei lui Caragiale sunt selectate
din diferite medii: din familie si scoala, din presa, justitie, din viata moderna sau din viata
politica. Schitele D-l Goe si Vizita satirizeaza contrastul dintre pretentiile unor parinti de a fi
buni educatori si ceea ce sunt in realitate (ingaduitori peste masura).
Schita este o opera epica in proza de dimensiuni reduse, cu o actiune restransa la care
participa un numar mic de personaje surpinse intr-un moment semnificativ al existentei lor.
Titlul schitei poarta numele personajului principal caruia autorul i-a adaugat apelativul
“domnul” prin care anticipeaza intentiile sale ironice. El sugereaza si faptul ca autorul
inverseaza cele doua universuri umane (cel al copilului si al maturului), intrucat Goe se
comporta ca “un om mare”, pe cand cele trei cucoane “se copilaresc” pentru a fi pe placul
“puisorului”.
Fiind o schita, Caragiale nareaza faptele intr-o anumita ordine, determinata fiind doar
de un singur moment semnificativ din viata personajului pricipal: Calatoria cu trenul pana la
Bucuresti in compania celor trei doamne: mam-mare, mamitica si tanti Mita.
Atitudinea si sentimentele scriitorului sunt exprimate indirect, prin intermediul
faptelor si al personajelor, caci schita este o opera epica in care exista narator, personaje si
actiune.
Intamplarile narate intr-o succesiune logica se constituie in momente ale subiectului
literar. Astfel, in expozitie aflam ca “tanarul Goe” impreuna cu “cele trei doamne frumos
gatite”, asteapta cu nerabdare pe peronul din Urbea X, trenul accelerat care trebuie sa le duca
la Bucuresti. Autorul precizeaza inca de la inceput un amanunt semnificativ care arunca o
lumina cruda asupra mentalitatii unor parinti si anume faptul ca Goe este dus la Bucuresti “ca
sa nu m-ai ramana repetent si anul acesta”.
Goe este imbracat intr-un frumos costum de marinar si este “imapacientat” si
“incruntat” deoarece trenul nu soseste. Deprins sa i se indeplineasca orice dorinta, Goe ordona
sa vina trenul: “eu vreau sa vie”.
O discutie filologica vizand pronuntarea corecta a cuvantului “marinar” se incheie cu
concluzia surprinzatoare prin oraznicie, dar categorica: “Vezi ca sunteti proaste amandoua.”
Sosirea trenului si urcarea precipitata a celor patru distinsi pasageri constituie intriga
actiunii. Cativa tineri politicosi le ofera locurile, dar Goe ramane pe coridor “cu barbatii”.
Calatoria cu trenul este evenimentul datoria caruia i-a nasteresi se dezvolta actiunea schitei.
Desfasurarea actiunii curpinde intamplarile din timpul calatoriei lui Goe si a
insotitoarelor sale pana la Bucuresti admirabil gradate si desfasurate intr-un timp relativ scurt.
Folosind ca principal mod de expunere dialogul, autorul ni-l arata pe Goe cum scoate
capul pe fereastra, dar este apostrofat de un tanar care il “trage putin inapoi”, sfatuindu-l sa nu
scoata capul pe fereastra. “Mititelul” se smuceste si, raspunzandu-I oraznic uratului, scoate
capul pe fereastra. Urmarea neascultarii este pierderea palariei si a biletului de calatorie care
era “in pamblica palariei” iar tipetele lui Goe, ca sa opreasca trenul, sunt zadarnice.
Sosind conductorul si cerand biletele, femeile il scuza pe Goe, fiindca biletul “era in
pamblica palariei” care a zburat. “Dupa lungi parlamentari”, cele trei cucoane sunt nevoite sa
plateasca biletul puisorului, si o amenda “pe deasupra”.

25
 Afectoasa si nervoasa, mamitica il cearta pe Goe, mam-mare ii ia apararea si, din
aceasta disputa, odorul, tras de mana de o parte si de alta “se reazama in nas de clanta usii de
la cupeu” si incepe sa urle. Totul se termina cu bine, caci bunica, prevazatoare ca de obicei,
aluat “un berec” pe care i-l ofera lui Goe in locul palariei. Dupa ce se preface ca este suparat,
mamitica ii da o “ciucalata” si scena i-a sfarsit prin pupaturi.
In timp ce cucoanele converseaza, Goe dispare de pe coridor. Mam-mare este disperat
pana ce aude “bubuituri” in usa toaletei. Gratie interventiei conductorului, “captivul” este
eliberat. Cucoanele rasufla usurate si il saruta pe Goe ca si cum l-ar vedea dupa o indelungata
absenta.
Mam-mare se hotareste sa stea pe culoar si sa-l pazeasca pe puisor asezandu-se “pe un
geamantan strain”.
Actiunea atinge punctul culminant, moment de maxima tensiune in desfasurarea
actiunii, deoarece Goe trage semnalul de alarma, in ciuda sfaturilor lui mam-mare: “-Sezi
binisor, puisorule, sa nu strici ceva”. Trenul se opreste, lumea se alarmeaza, personajul de
serviciu “umpla forfota”, dar nimeni nu poate stii cine a tras semnalul, deoarece “mam-mare
doarme in fundul pupeului cu puisoul in brate”. Se constata totusi ca ata rupta si manivela
rasturnata era “tocmai in vagonul de unde zburase mai adineauri palaria marinelului”.
Deznodamantul marcheaza sfarsitul actiunii. Trenul porneste, iar in scurt timp
pasagerii ajung la Bucuresti. Cucoanele se urca cu puisorul in birja si pornesc in oras,
carandu-I birjarului sa le duca ” la bulivar”.

Compozitional, schita “D-L Goe” are o actiune conceputa linear, autorul urmarind
aspectul tematic, gresita educatie data de familie tanarului Goe, pe un singur plan. Din
reluarea subiectului, scriitorul releva contrastul dintre aparenta si esenta, dintre ceea ce vrea sa
para aceasta familie (educata, culta, cinstita, cu un limbaj ales) si ceea ce este in realitate
(inculta, necinstita, cu un limbaj de mahala). De aici de naste si hazul.
Construita in cea mai mare parte pe dialog, schita propune un numar redus de
personaje: Goe, cele trei doamne, conducatorul, un tanar.
Limbajul viu, colorat, savoarea dialogurilor si naratiunea, naturaletea replicilor,
succesiunea dinamica a intamplarilor si talcul lor fac din acesta schita un adevarat “monument
de arta literara”.

“D-L Goe” – caracterizare

Personajul principal al schitei este Goe, numele lui figurand si in titlul operei. El
participa la toate momentele actiunii, savarsind cele mai importante fapte; in functie de
nezbatiile sale, reactioneaza si celelalte personaje.
I.L.Caragiale, autorul schitei ” D-l Goe “, urmareste un aspect social demn de luat in
seama, cel referitor la educatia copiilor in familie. Titlul insusi este ironic, cititorul fiind
invitat sa-l descopere pe Goe nu ca pe un adevarat domn, ci doar ca pe un copil rasfatat si
obraznic. Comportamentul sau este extrem de asemanator cu cel al lui Ionel Popescu,
personajul principal al schitei ” Vizita “.
Se constata o caracterizare facuta in mod direct de catre autor prin aprecieri sau
intentii satirice, dar si de cele trei dame care il insotesc. In mod indirect copilul este prezentat
prin faptele si limbajul sau.
Ca in toate schitele lui Caragiale, portretul fizic al personajului principal este sumar
conturat, insistandu-se numai asupra vestimentatiei. Aceasta nu evidentiaza gustul pentru
frumos, ci aroganta afisata in mod insistent de catre un pusti repetent, care se bucura totusi de
sprijinul moral si material al familiei. El este imbracat intr-un frumos costum de marinar, iar
in scriptia ” Le Formidable ” de pe ” pamblica ” palariei devine emblematica: Goe este

26
formidabil prin desteptaciune si comportament in viziunea celor trei dame, dar pentru autor si
cititori, acest fenomen capata conotatii opuse, desemnand obraznicia.
Portretul moral reliefeaza aspecte esentiale. Obisnuit sa obtina tot ceea ce isi doreste
si sa faca tot ce-i trece prin minte, Goe reuseste sa nu fie niciodata mustrat, ci dimpotriva, sa
fie laudat si sarutat.
Pentru toti cei din jurul sau, exceptandu-le pe cele trei doamne, el este rasfatat si
obraznic, needucat si lenes, nepoliticos sau prost crescut cu atat mai mult cu cat nu iubeste
invatatura si ramane destul de usor repetent. Din pacate este obisnuit sa fie recompensat si
cand nu este cazul, sa primeasca totul la comanda si neconditionat. Scapat de sub controlul si
autoritatea familiei, el a ajuns un mic tiran. I se pare normal ca trenul sa soseasca atunci cand
vrea el: ” Eu vreau sa vie! “. Se considera foarte destept, parere impartasita si de mam”mare: ”
E lucru mare cat e de destept! “. Se adreseaza jignitor mamei si bunicii, atunci cand e in
discutie forma corecta a substantivului ” marinar “: ” Vezi ca sunteti proaste amandoua? “.
Aceeasi lipsa de buna crestere si bun-simt sunt dovedite si fata de tanarul binevoitorcare-l
sfatuieste sa nu scoata capul pe fereastra si caruia ii adreseaza o replica inacceptabila: ” Ce
treaba ai tu, uratule? “.
Urletele si tipetele devin modul sau firesc de manifestare atunci cand nu ii convine
ceva; la acestea se adauga bataile cu picioarele sau cele cu pumnii: ” Sa opreasca! ” ” Se aud
bubuituri in usa compartimentului ” ” Urla desperat “.
S-ar putea spune despre membrele familiei sale ca sunt permanent supuse unor
presiuni psihice, daca cititorul nu ar fi convins ca tocmai ele sunt raspunzatoare de
incredibilul comportament al micutului. Il idolatrizeaza si ii exagereaza asa-zisele capacitati
intelectuale: ” Ti-ai gasit pe cine sa-nseli! ” ” N-a invatat nimeni carte ca dumneata ” ” Nu stii
ce simtitor e? “. Cand greseste, i se ofera ” ciucalata “, iar cand este tras semnalul de alarma
care provoaca oprirea trenului, nu numai ca nu este pedepsit, dar i se da un exemplu din care
sa invete cum sa scape de pedeapsa prin minciuna si prefacatorie (atat Goe cat si bunica sa
simuleaza un somn profund).
Neastamparat si neascultator, profitand de dragostea exagerata si de inconsecventa
celor trei dame, Goe nu este altceva decat un escroc in devenire, care speculeaza slabiciunile
familiei in folosul sau. Mediul din care provine este unul de mahala, dar cu pretentii de
civilizatie, care va contribui decisiv la formarea personajului, acesta devenind lipsit de orice
scrupule, jignind cu usurinta pe oricine.
Nu numai mediul contribuie la caracterizarea personajului, dar si dialogul care
dezvaluie trasaturile sale. Goe releva o lipsa acuta de cunostinte; se dovedeste a avea un
vocabular sarac, justificand proasta educatia primita. ” Puisorul ” risca sa devina un om de un
egoism feroce, un simbol al comtiei si al demagogiei, probabil politicianul de mai tarziu,
incapabil si necinstit, prezentat de Caragiale in piesele de teatru.
In literatura romana, Goe a ramas prototipul copilului rasfatat, numele sau devenind
emblematic. Insesi relatiile pe care le are cu celelate personaje si replicile pe care le foloseste
ne ajuta sa sesizam dezaprobarea si dispretul total al autorului fata de acest copil. Ridicolul
care transpare din intreaga schita izvoraste mai ales din intentia personajelor de a crea
impresia ca apartin celei mai inalte clase sociale, dar si din contrastul dintre esenta si aparenta,
adica dintre ceea ce este si ceea ce vrea sa para aceasta familie.

27
Ioan Slavici - Moara cu noroc

Nuvela este specia genului epic, in proza, de intindere medie, cu o actiune constituita
pe baza unui singur plan narativ, cu o intriga bine structurata, in care accentul nu este pus pe
desfasurarea actiunii, ci pe caracterizarea personajelor, caractere complexe, deja formate.
Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea - alaturi de Ion
Creanga, I.L.Caragiale si Mihai Eminescu- Ioan Slavici este cunoscut in literatura romana atat
prin romanul „Mara”, cat si prin nuvelistica sa. Una dintre cele mai importante opere ale sale
ramane nuvela „Moara cu noroc”.
Opera se incadreaza in specia literara nuvela, prin caracteristicile acestei specii
literare. O prima trasatura a nuvelei o constituie existenta reperelor de timp si de spatiu care
incadreaza exact actiunea, fiind precise: perioada de inceput a secolului al XIX-lea, intr-un loc
numit Moara cu noroc, din zona satelor ardelenesti.
O a doua trasatura a nuvelei este reprezentata de complexitatea personajelor, care sunt
caractere puternice, deja formate: Ghita, personajul principal, este initial un om puternic, care
stie exact ce vrea, dorind sa plece din sat pentru a oferi o viata mai buna familiei, iar Lica,
personajul antagonist, are o personalitate si o influenta extrem de puternica si nimeni nu i se
poate opune.
Patru dintre elementele de constructie importante in acesta opera sunt: tema, relatiile
spatiale si temporale, actiunea, relatia dintre incipit si final.
Tema acestei nuvele este dezumanizarea provocata de setea de inavu-tire. Ea este
ilustrata prin modul de actiune a personajului principal care, cinstit initial, devine din ce in ce
mai atras de mirajul banilor si in final ajunge sa se degradeze moral. Dezumanizarea sa este
urmarita in amanunt, Slavici considerand necesar sa prezinte cititorului si urmarile setei de
inavutire. Fiind un moralist convins, scriitorul isi pedepseste personajul care incalcase normele
vietii satului si pe cele morale.
Relatiile spatiale si temporale sunt bine precizate, actiunea avand loc in perioada de
inceput a secolului al XIX-lea, in Ardeal, intr-un loc numit Moara cu noroc. Slavici evidentiaza
semnificatia acestui spatiu, inca de la inceput, prin descrierea drumului pe care il urmeaza
Ghita, la plecarea din sat, pentru a ajuge in locul respectiv. Mai intai, personajul trebuie sa urce
niste dealuri, asa cum o va face si pe scara sociala si pe cea materiala in nuvela, iar apoi sa
coboare intr-o vale, acolo unde se afla si Moara cu noroc, la fel cum va cobori si el pe cea mai
joasa treapta a degradarii morale. Locul este pustiu, pentru ca lasa in urma satele, adica orice
urma de civilizatie si se dovedeste a fi un spatiu malefic, al raului, generat de patima pentru
bani a personajului principal.
Actiunea operei este reprezentata de o perioada din viata lui Ghita, initial cizmar sarac,
intr-un sat in care nu are nicio prespectiva de a-si schimba in bine viata. El ia in arenda Moara
cu noroc, un loc aflat la o raspantie de drumuri, intr-o vale pustie, unde se muta impreuna cu
intreaga familie. O perioada, lucrurile merg foarte bine, el fiind apreciat de toti calatorii ce
treceau pe acolo, ca un carciumar destoinic. Ulterior insa, odata cu sosirea lui Lica Samadaul,
viata lui Ghita se schimba. Lica are nevoie de un om de incredere la carciuma, dar Ghita nu
accepta sa devina sluga lui. Lica insa intelege ca slabiciunea acestui om puternic fizic si moral o
constituie banii si profita pentru a-l ademeni sa ramana la Moara cu noroc. Treptat, Ghita se
degradeaza, ajungand sa depuna pentru Lica, marturie falsa la tribunal. Abia cand constata ca isi
pune in primejdie familia si ca nu mai poate trai linistit, se hotaraste sa il dea pe Lica pe mana
jandarmului Pintea, care il urmarea de multa vreme pe acesta. O trimite pe soacra sa si pe copii
la rude, de Paste si ramane cu Ana, cu Lica si oamenii lui la carciuma. La un moment dat, din
dorinta de a-l prinde cu Pintea pe Lica, o lasa pe Ana singura cu acesta, fara sa o avertizeze.
Ana, convinsa ca Ghita de mult nu o mai iubeste, pentru ca se departase de ea, il accepta pe
Lica. Ghita se intoarce la moara, intelegand ce gresala a facut, o omoara cu un cutit, cautand

28
pretexte pentru propria vinovatie. Lica se intoarce si el la han, observand ca isi uitase acolo
braul cu banii de care nu se despartea niciodata. Ordona ca Ghita sa fie impuscat de Raut, unul
dintre oamenii sai si apoi cere sa fie incendiat hanul si fuge. Jandarmul Pintea il urmareste, iar
Lica, pentru a nu fi prins, se sinucide, izbindu-se cu capul de trunchiul unui stejar batran. A
doua zi, se intorc de la rude mama Anei si copiii, care nu vor afla niciodata adevarul despre
tragedia care a avut loc.
In aceasta nuvela, exista o relatie de simetrie intre incipit si final. Incipitul este
reprezentat de dialogul dintre Ghita si soacra sa, cu privire la dorinta acestuia de a pleca din sat
si a avea un trai mai bun. Incipitul contine un avertisment, prin intermediul caruia se subliniaza
intelepciunea oamenilor din popor: „nu bogatia, ci linistea colibei te face fericit”. Finalul
include tot vorbele batranei, care sugereaza ca ea ii avertizase pe fiica si ginerele sau sa nu plece
din sat si ca acum ei pierisera: „Simteam eu ca n-are sa iasa bine.”
Statutul social al personajului principal este initial cel de cizmar sarac, ulterior, dupa ce
ia in arenda Moara cu noroc, acela de carciumar.
Statutul psihologic subliniaza un caracter puternic la inceput, cand il infrunta pe Lica
Samadaul, dar slab ulterior, dupa ce Ghita se dezumanizeaza din cauza banilor.
Statutul moral pune in evidenta calitatile si defectele eroului. Astfel, Ghita este initial
un om cinstit, gospodar, harnic, muncitor, un tata si un sot exemplar, care face totul pentru
familia sa. Odata cu venirea lui Lica la Moara cu noroc, Ghita se schimba fundamental,
indepartandu-se de familie si ascunzand Anei adevarul.
Trasatura dominanta de caracter este patima pentru bani, care ii va distruge familia si
ii va scurta destinul. O scena semnificativa pentru ilustrarea acestei trasaturi o constituie prima
intalnire cu Lica. Desi Ghita intelege cat de periculos este acesta, cum manipuleaza oamenii,
fiind ca un stapan al locurilor, nu poate pleca de la moara, pentru a se intoarce in satul sau,
pentru ca este ispitit de bogatia pe care ar putea-o castiga in scurt timp.
O alta scena semnificativa este infruntarea cu Lica Samadaul, cand acesta ii cere
carciumarului cheile de la sertarul cu bani si isi ia de acolo o suma mare, motivand ca altfel isi
va face „rand de alt om la Moara cu noroc.” Din nou Ghita accepta umilinta, doar pentru ca voia
bani multi, cat mai multi si era dispus sa faca orice pentru acest lucru.
In relatie cu Ana, personajul principal se dovedeste a fi la inceput un sot exemplar, care
isi manifesta cu orice prilej iubirea pentru sotia sa, mai tanara, lipsita de experienta vietii, pe
care o ocroteste ca pe un copil. Treptat, se indeparteaza de ea, pe de-o parte pentru ca nu doreste
sa ii marturiseasca adevarul si sa fie nevoit sa plece de la Moara cu noroc, pe de alta parte,
pentru a o proteja. In finalul operei, Ghita practic isi arunca sotia in bratele lui Lica, fiind
convins ca astfel il va prinde, dar nu-i explica acesteia nimic din ceea ce se intampla, fiind
nevoit mai tarziu sa o ucida.
In relatie cu Lica, Ghita dovedeste initial o tarie de caracter extra-ordinara, pentru ca
nu se lasa umilit si ii dovedeste acestuia ca este un om pu-ternic. Ulterior insa, dupa ce
Samadaul afla care este punctul vulnerabil al car-ciumarului, Ghita decade moral, acceptand
compromis dupa compromis, nu-mai de dragul de mai putea ramane la Moara cu noroc, pentru
a face bani.
In opinia mea, viziunea despre lume a scriitorului in aceasta nuvela este magistral
subliniata, atat prin tema, cat si prin constructia personajelor. Inca din incipit este scoasa in
evidenta mentalitatea autorului, care se suprapune peste cea a colectivitatii: „Omul sa fie
multumit cu saracia sa, caci daca-i vorba, nu bogatia, ci linistea colibei te face fericit”. Explica
apoi, pe parcursul nuvelei, care sunt consecintele neascultarii vorbelor celor batrani si intelepti,
iar in final, isi pedepseste exemplar personajele, in concordanta cu greselile lor. Atat Ghita, cat
si Ana au incalcat normele morale ale societatii din care faceau parte, asadar trebuie sa isi
asume consecintele faptelor lor. Viziunea lui Slavici despre lume este subliniata si in final, prin
intermediul vocii batranei: „Simteam eu ca n-are sa iasa bine, dar asa le-a fost dat.” Astfel, se

29
accentueaza conceptia ca omul sta sub semnul destinului implacabil, al fatalitatii, ca o forta
supranaturala decide dinainte ceea ce i se va intampla.
Nuvela „Moara cu noroc” ramane una dintre cele mai reprezentative opere ale lui Ioan
Slavici si ale literaturii secolului al XIX-lea. Din ea transpare spiritul moralizator al scriitorului,
care ii marcheaza toate nuvelele: in viata, omul trebuie sa aiba simtul masurii, echilibru si
stapanire de sine.

Liviu Rebreanu - Ion

Romanul obiectiv, traditional

Romanul este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune
desfasurata pe mai multe planuri narative, cu un numar mare de personaje complexe, caractere
puternice, deja formate, cu multiple conflicte, o intriga atent construita si care prin
intermediul actiunii reflecta realitatea vietii cotidiene.
Opera se incadreaza in tipul de roman obiectiv, traditional.
O prima trasatura a acestui tip de roman este perspectiva narativa obiectiva,
adica viziunea „din spate”, care implica prezenta naratiunii la persoana a III-a si a unui
narator obiectiv. Acesta este deci, detasat, nu se implica in evenimentele pe care le relateaza,
nu comenteaza actiunile personajelor. O scena semnificativa, prin care se pune in evidenta
acest tip de viziune, cu narator obiectiv, este cea in care Vasile Baciu o bate cu salbaticie pe
Ana, fiica sa, insarcinata. Scena este, poate, una dintre cele mai violente din intreaga literatura
romaneasca interbelica, dar, nicaieri, pe parcursul acesteia, nu transpare, din partea
naratorului care o evidentiaza, vreo urma de compatimire pentru victima sau de indignare fata
de brutalitatea tatalui. Obiectivitatea naratorului, detasarea cu care prezinta cititorului
evenimentul, amanuntit, sunt absolute.
A doua trasatura a acestui tip de roman o constituie prezenta unui narator omniscient
si omniprezent. Acest tip de narator se evidentiaza inca din primele pagini ale operei, prin
descrierea amanuntita a drumului care intra in satul Pripas, precum si a elementelor definitorii
ale acestuia: Padurea Domneasca, Cismeaua Mortului, Rapele Dracului, casa invatatorului
Herdelea, cea a lui Macedon Cercetasu, crucea cu Hristosul din tinichea etc. Despre acest tip
de narator, specific romanelor obiective, traditionale, scriitorul Camil Petrescu spunea:
„Casele par pentru el fara acoperisuri, distantele nu exista, departarea in vreme de asemenea
nu. In timp ce pune sa-ti vorbeasca un personaj, el iti spune in acelasi alineat unde se gasesc si
celelalte personaje, ce fac, ce gandesc exact, ce planuiesc.”
Patru elemente de constructie a operei sunt importante pentru intelegerea
semnificatiilor textului: incipitul, finalul, conflictul, relatiile spatiale si temporale.
Incipitul, partea introductiva a oricarei opere literare, care are anumite consecinte in
derularea evenimentelor, indeplineste anumite roluri, printre care: introducerea cititorului in
lumea fictionala, prezentarea unor personaje si fixarea coodonatelor spatio-temporale. In acest
roman, incipitul coincide cu expozitiunea, fiind reprezentat de imaginea drumului care intra in
satul Pripas, acolo unde are loc actiunea romanului. Critica literara a considerat ca, prin
intermediul acestui drum, cititorul patrunde, de fapt, in lumea fictiunii, a romanului. Se
observa ca drumul este personificat: „alearga”, „taie”, „urca sprinten”, „da buzna”, fiind el
insusi un personaj al operei.
Al doilea element de constructie a operei este finalul, partea de incheiere a oricarei
opere literare, care poate coincide sau nu cu deznodamantul. Daca finalul nu coincide cu
deznodamantul, inseamna ca autorul doreste sa ofere cititorilor date despre personajele operei
dupa ce conflictul s-a incheiat. Rolurile finalului sunt: incadrarea actiunii ca intr-o rama,
impreuna cu incipitul, pastrand astfel lumea fictionala in afara lumii reale, precum si

30
finalizarea actiunii si scoaterea cititorului din lumea fictionala si readucerea lui in lumea reala.
In acest roman, finalul este simetric cu incipitul, fiind reprezentat de imaginea drumului care,
in ultima pagina a operei, iese din satul Pripas, lasand in urma aceleasi elemente pe care
cititorul le-a intalnit in prima pagina: Padurea Domneasca, Cismeaua Mortului, Rapele
Dracului, casa invatatorului, cea a lui Macedon Cercetasu, crucea cu Hristosul din tinichea.
Reperele spatiale si cele temporale constituie un alt element de constructie a
romanului. Spatiul in care se desfasoara actiunea operei este satul Pripas, din Ardeal, anumite
puncte fiind esentiale pentru derularea actiunii: locul unde are loc duminica hora, biserica,
carciuma lui Avrum, ulita satului, locul unde se aduna oamenii la camp. Timpul in care se
petrec evenimentele este secolul al XIX-lea.
Un alt element important de constructie a operei este reprezentat de tehnica narativa
utilizata in aceasta opera, si anume inlantuirea, care presupune prezentarea evenimentelor in
ordine cronologica, incepand cu dorinta personajului principal de a obtine pe orice cale cat
mai mult pamant, continuand cu casatoria acestuia cu Ana, fiica celui mai bogat om din tot
satul, nasterea copilului, moartea Anei si apoi a copilului si sfarsind cu moartea lui Ion.
Personajul principal al acestui roman este Ion, cel care da si titlul romanului. El
poate fi incadrat intr-un anumit tip uman, cel al taranului sarac, dar cu o dorinta apriga de a
avea cat mai mult pamant. Acest lucru evidentiaza trasatura sa dominanta de caracter,
adica vointa, care se remarca pe parcursul intregului roman.
In relatie cu Ana, Ion se dovedeste a fi un personaj lipsit de orice sentiment, care
accepta compromisul unei casatorii cu fiica lui Vasile Baciu, doar pentru a se imbogati. O
dispretuieste pe Ana, pentru ca o considera responsabila de faptul ca nu s-a putut casatori cu
cea pe care o iubea, Florica. De aceea, actioneaza in consecinta: o lasa insarcinata inainte de
casatorie, pentru a-l obliga pe tatal ei sa i-o dea de nevasta si o alunga atunci cand ea vine la el
acasa, dupa ce este batuta de catre acesta. Dupa nunta nu mai este interesat de ea si nici macar
nasterea copilului nu il sensibilizeaza. O scena importanta, care ilustreaza relatia eroului cu
Ana, este cea de la nunta, cand o ignora cu desavarsire pe sotia sa, neavand ochi decat pentru
Florica. Danseaza cu Florica, pe care si-o inchipuie mireasa lui si ii dezvaluie sentimentele
pentru ea: „Numai tu imi esti draga!”
In relatie cu Florica, se remarca dorinta eroului, de a se reintoarce la cea de care
fusese odinioara indragostit. O scena semnificativa o constituie cea a intalnirii dintre cei doi
tineri, din partea I a romanului, cand Ion, mergand sa munceasca la camp, sta de vorba cu
Florica si o asigura de sinceritatea sentimentelor sale: „In inima mea tot tu ai ramas craiasa!”
Daca la inceput Ion ii promite fetei ca o va lua de nevasta, ulterior se casatoreste cu Ana
pentru avere. Dupa moartea Anei si a copilului, Ion se simte din nou atras de Florica, desi
aceasta, dupa nunta lui, fiind foarte saraca si fara niciun fel de zestre, acceptase casatoria cu
cel mai bogat flacau din sat, George. Ion merge din ce in ce mai des in casa ei, sub pretextul
ca are de discutat cu George. Intr-o noapte, crezand ca George nu este acasa, vine pe furis la
Florica, dar este prins de catre sotul ei si omorat.
In opinia mea, deznodamantul romanului ilustreaza incetarea luptei dintre cele doua
glasuri: „glasul pamantului” si „glasul iubirii”, care l-au dominat pe rand pe Ion. Despre acest
conflict nascut in sufletul flacaului, Eugen Lovinescu spunea:<< In sufletul lui Ion exista o
lupta intre „glasul pamantului” si „glasul iubirii”, dar fortele sunt inegale si nu domina decat
succesiv. Prezenta la inceput, dragostea pentru Florica stavileste putin si in dezbateri sumare
marea lui pasiune pentru pamant si nu se afirma, naprasnica, decat atunci cand i s-a potolit
setea de pamant. Sufletul sau este in realitate unitar: simplu, frust si masiv, el pare crescut din
pamantul iubit cu frenezie.>>
Statutul social al eroului este acela de taran sarac, dar cu o dorinta apriga de a avea
cat mai mult pamant, fiind gata sa faca orice pentru a-l obtine. Acest statut este prezentat in
roman, astfel incat sa se raporteze la conflictul intregii opere. Astfel, in sufletul lui Ion se

31
naste un conflict, generat de lupta dintre cele doua glasuri: „glasul pamantului” si „glasul
iubirii”, care il domina pe rand. El alege mai intai glasul pamantului, prin casatoria cu Ana,
bogata si urata, iar apoi glasul iubirii, prin intoarcerea la Florica, saraca, dar frumoasa.
Statutul psihologic releva un caracter puternic, deoarece Ion obtine, prin viclenie,
pamantul mult ravnit. El il obliga pe Vasile Baciu, cel mai bogat taran din sat, sa ii dea pe
fiica sa de sotie, dupa ce o lasa pe aceasta insarcinata, intrand astfel in posesia pamanturilor
acestuia, primite drept zestre. Cele doua glasuri il stapanesc pe rand pe flacau, pe parcursul
desfasurarii actiunii. Glasul pamantului vizeaza dorinta lui Ion de a obtine cat mai mult
pamant, prin casatoria cu Ana, iar glasul iubirii subliniaza sentimentele pe care personajul le
are pentru Florica.
Atat statutul psihologic al eroului, cat si cel moral sunt raportate la conflictul din opera.
Statutul moral scoate in evidenta ambitia si orgoliul acestui personaj, care se simte
umilit ca nu are pamant. El este harnic, gospodar, plin de dorinta de a munci pamantul, dar si
de amaraciunea ca nu detine suficient, pentru a fi respectat de catre ceilalti in sat. De aceea,
ambitia sa si patima pentru pamant nasc in sufletul sau un conflict, ce nu se va stinge decat o
data cu moartea sa.
O trasatura de caracter a lui Ion, atent evidentiata in acest roman este patima pentru
avere, manifestata prin dorinta sa nemasurata de a avea cat mai mult pamant. O scena
semnificativa pentru ilustrarea ei o constituie scena din capitolul „Zvarcolirea”, in care Ion
simte, privind pamanturile pe care si le doreste cu ardoare, o patima pentru acestea, care este
mai presus de sine: „Glasul pamantului patrundea navalnic in sufletul flacaului, ca o chemare,
coplesindu-l.” O alta scena semnificativa o reprezinta cea din capitolul „Sarutarea”, aflat in
partea a doua a operei. In apropierea prima-verii, Ion se duce sa-si vada pamanturile pe care le
obtinuse de la socrul sau. Admirandu-le, plin de mandrie, se lasa coplesit de sentimentele
navalnice din sufletul sau, sarutandu-l ca pe o iubita: „Apoi incet, cucernic, fara sa-si dea
seama, se lasa in genunchi, isi cobori fruntea si-si lipi buzele cu voluptate de pamantul ud. Si-
n sarutarea aceasta grabita simti un fior rece, ametitor...”
In opinia mea, tema romanului, care este conditia taranului, este reflectata in
constructia personajului ales prin constructia operei, care are doua parti: „Glasul pamantului”
si „Glasul iubirii”, ambele vizand problemele cu care se confrunta personajul principal, Ion al
Glanetasului, reprezentativ pentru o intreaga clasa sociala, aceea a taranimii.
Supus „glasului pamantului”, Ion se dovedeste a fi un personaj lipsit de orice
sentiment, care accepta compromisul unei casatorii cu fiica lui Vasile Baciu, doar pentru a se
imbogati. O dispretuieste pe Ana, pentru ca o considera responsabila de faptul ca nu s-a putut
casatori cu cea pe care o iubea, Florica. De aceea, actioneaza in consecinta: o lasa insarcinata
inainte de casatorie, pentru a-l obliga pe tatal ei sa i-o dea de nevasta si o alunga atunci cand
ea vine la el acasa, dupa ce este batuta de catre acesta. Dupa nunta, nu mai este interesat de ea
si nici macar nasterea copilului nu il sensibilizeaza.
Supus „glasului iubirii”, Ion o poarta in suflet pe Florica, fata de care este indragostit.
O scena semnificativa o constituie cea a intalnirii dintre cei doi tineri, din partea I a
romanului, cand Ion, mergand sa munceasca la camp, sta de vorba cu Florica si o asigura de
sinceritatea sentimentelor sale: „In inima mea tot tu ai ramas craiasa!” Daca la inceput Ion ii
promite fetei ca o va lua de nevasta, ulterior se casatoreste cu Ana pentru avere. Dupa moartea
acesteia, eroul are dorinta puternica de a se reintoarce la cea de care fusese odinioara
indragostit, desi aceasta, dupa nunta lui, fiind foarte saraca si fara niciun fel de zestre,
acceptase casatoria cu cel mai bogat flacau din sat, George. Deznodamantul romanului,
reprezentat de moartea lui Ion, ilustreaza incetarea luptei dintre cele doua glasuri: „glasul
pamantului” si „glasul iubirii”, care l-au dominat pe rand pe acesta.
Astfel, Ion ramane, in literatura romana, un prototip al taranului insetat de avere, care
se foloseste de orice mijloace pentru a obtine pamantul ravnit, asa cum personajul insusi, intr-

32
un monolog interior marturisea: „Toata istetimea lui nu plateste o ceapa degerata, daca n-are
si el pamant mult, mult...”

Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi

Romanul este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune

desfasurata pe mai multe planuri narative, cu un numar mare de personaje complexe, caractere
puternice, deja formate, cu multiple conflicte, o intriga atent construita si care prin
intermediul actiunii reflecta realitatea vietii cotidiene.
Camil Petrescu a fost un nuvelist, romancier, dramaturg, poet şi doctor în filosofie
Român. El pune capăt romanului tradiţional şi rămâne în literatura română în special ca
iniţiator al romanului modern. Nicolae Manolescu scria că „Întreaga poetică a romanului
camil-petrescian exprimă renunţarea curajoasă la iluzia cunoaşterii absolute a omului”.
Opera literară „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu
a apărut în perioada interbelică, în anul 1930. Aceasta contribuie la procesul de sincronizare
dintre literatura română şi literatura universală prin crearea unor aspecte estetice, dar si prin
crearea personajului intelectual lucid.
Opera se incadreaza in tipul de roman subiectiv, modern, roman psihologic, al
experientei. O prima trasatura a acestui tip de roman este utilizarea analizei psihologice
pentru a prezenta trairile, emotiile, sentimentele si gandurile personajelor, inclusiv pe cele ale
naratorului-personaj prin introspectie. Un exemplu in acest sens este cel al episodului
excursiei de la Odobesti, in timpul careia, in permanenta, Stefan Gheorghidiu, personajul
principal al operei, a analizat cu luciditate comportamentul celorlalti, in special pe cel al sotiei
sale, analizandu-se, in acelasi timp si pe sine, facand presupuneri cu privire la ceea ce ar fi
putut gandi si simti cei prezenti la acel eveniment.
A doua trasatura a acestui tip de roman o constituie prezenta unui narator-personaj,
subiectiv care, prin intermediul naratiunii la persoana I, prezinta cititorului gandurile, trairile,
emotiile sentimentele sale, generate de modul in care doua mari experinete fundamentale se
reflecta in propria constiinta, iubirea si razboiul: „Eram casatorit de doi ani si jumatate cu o
colega de facultate si banuiam ca ma insala.”
Titlul face referire la natura interioară misterioasă, tainică și dramatică a personajului
prin folosirea termenului de „noapte”, iar dragostea şi războiul constituie temele și domeniile
de experienţă ce-l marchează adânc şi copleşitor pe acesta.
Tema romanului o constituie drama intelectualului lucid care trece prin două
experienţe fundamentale, iubirea şi războiul, pe care le analizează în încercarea de a găsi
semnificaţia profundă a existenţei sale. Romanul este structurat în două părţi, precizate încă
din titlu: prima parte este reprezentată de „ultima noapte de dragoste”, iar a doua de „întâia
noapte de război”. Prima parte prezintă drama iubirii, iar a doua drama războiului. Dacă prima
parte este o scriere pur ficţională, a doua parte se bazează pe experienţele reale ale scriitorului
care a participat la luptele din primul război mondial. Unii critici au considerat că de fapt ar
trebui să fie două romane distincte, dar unitatea lor nu poate fi contestată. Cele două părţi nu
pot fi separate, omogenitatea lor este dată de psihologia personajului-narator, Ştefan
Gheorghidiu.
Conflictele romanului sunt interioare şi au în vedere raporturile lui Gheorghidiu cu
sine (în relaţia de cuplu cu Ela) şi cu lumea însăşi (în război).
Acţiunea romanului începe sub semnul războiului. În incipitul romanului, autorul se
foloseşte de un artificiu compoziţional deoarece acţiunea primului capitol, intitulat La Piatra
Craiului în munte,este posterioară întâmplărilor relatate în celelalte capitole din prima parte.
Capitolul pune în evidenţă cele două planuri temporale ale discursului narativ: timpul narării /
cronologic(prezentul frontului, războiul) şi timpul narat / psihologic (trecutul poveştii de

33
iubire). În primăvara anului 1916, Ştefan Gheorghidiu se află concentrat undeva la graniţă,
deasupra Dâmbovicioarei. Într-o zi la popota ofiţerilor se porneşte o discuţie despre căsătorie
şi dragoste, despre un ofiţer care îşi ucide soţia adulterină şi este achitat la proces. Este prima
scenă memorabilă a romanului în care Gheorghidiu îşi exprimă concepţia despre iubire.
Această discuţie declanşează memoria afectivă a personajului, trezindu-i amintirile legate de
cei doi ani şi jumătate de căsnice cu Ela. Personajul vrea neapărat să meargă la Câmpulung
să-şi vadă soţia şi de aici prima serie de fapte se întrerupe.
Cel de-al doilea capitol, intitulat Diagonalele unei moşteniri, debutează abrupt cu
următoare frază care constituie şi intriga romanului: „Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o
colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşeală.” Urmează o lungă poveste de dragoste şi
gelozie. Gheorghidiu, pe atunci student la Filozofie, se căsătoreşte din dragoste cu Ela,
studentă la Litere, orfană crescută de o mătuşă. Iubirea lui se naşte la început din duioşie:
„Iubeşti mai întâi din milă, din îndatorire, din duioşie, iubeşti pentru că ştii că asta o face
fericită”, dar apoi mărturiseşte că poţi iubi şi din orgoliu: „Începusem să fiu totuşi măgulit că
admiraţia pe care o avea mai toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaş iubit de
una dintre cele mai frumoase studente, şi cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele
iubiri.” Personajul este în căutarea iubirii absolute pe care crede că a găsit-o prin soţia lui, Ela.
După căsătorie, cei doi soţi trăiesc modest, dar sunt fericiţi. O moştenire nesperată le permite
să frecventeze cercurile mondene, dar în acelaşi timp le strică relaţia. Ela se implică în
discuţiile despre bani, lucru care lui Gheorghidiu îi displace profund: „Aş fi vrut-o mereu
feminină, deasupra acestor discuţii vulgare.” Mai mult, spre deosebire de soţul ei, Ela este
atrasă de viaţa mondenă, la care noul statut social al familiei îi oferă acces. Cuplul evoluează
spre o inevitabilă criză matrimonială, al cărei moment culminant are loc cu ocazia excursiei la
Odobeşti. În timpul acestei excursii, se pare că Ela îi acordă o atenţie exagerată unui anume
domn G., care, după opinia personajului-narator, îi va deveni mai târziu amant. Gheorghidiu
începe să fie torturat de gelozie, iar cuplul se destramă. După o scurtă despărţire, Ela şi Ştefan
se împacă. Vrând să afle dacă este sau nu înşelat, eroul îşi pune întrebări şi mai ales
interpretează. La un moment dat, fiecare nouă probă aruncă o altă lumină asupra vieţii şi
dramei sale, încât aceeaşi întâmplare capătă mereu alte semnificaţii, opuse chiar, în funcţie de
ultima certitudine. De câteva ori în romanul geloziei, se revine la problema războiului prin
prezentarea unei şedinţe de parlament sau atunci când, într-un compartiment de tren, avocatul
Predescu din Piteşti vorbeşte despre vitejia legendară a soldatului român. În finalul primei
părţi se revine la acţiunea de pe front: înrolat pe frontul românesc, Gheorghidiu cere o
permise, ca să verifice dacă soţia lui îl înşeală, fapt nerealizat din cauza izbucnirii războiului.
Partea a doua demitizează imaginea războiului văzut ca un catalizator de energii, de
care presa vremii abuzase atât de mult. Frontul înseamnă de fapt haos, măsuri absurde,
învălmăşeală şi dezordine. Ordinele ofiţerilor superiori sunt contradictorii, legăturile dintre
unităţi sunt aleatorii, nimeni nu ştie cu claritate ce trebuie să facă. Fiecare soldat acţiona mai
mult de unul singur, apărându-şi mecanic viaţa şi neavând nicio dorinţă de a muri pentru
patrie. Din cauza informaţiilor eronate, artileria română îşi fixează tunurile asupra propriilor
batalioane. Iar la confruntarea cu inamicul se adaugă frigul şi ploaia. Operaţiunile încep cu
atacarea postului vamal maghiar. Ştefan Gheorghidiu şi unitatea lui pătrund în localitatea
Bran, cuceresc măgura cu acelaşi nume, apoi Tohanul Vechi, comuna Vulcan, trec Oltul, se
opresc pe dealurile de dincolo de râu, în Cohalm, şi se îndreaptă spre Sibiu.
Experienţele dramatice de pe front modifică atitudinea personajului-narator faţă de
celelalte aspecte ale existenţei sale, ale trecutului său: „Atât de mare e depărtarea de cele
întâmplate ieri, că acestea sunt mai aproape de copilăria mea, decât de mine cel de azi... De
soţia mea, de amantul ei, de tot zbuciumul de-atunci, mi-aduc aminte cu adevărat, ca de o
întâmplare din copilărie.” Capitolul Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu ilustrează absurdul
războiului şi tragismul confruntării cu moartea. Viaţa combatanţilor ţine de hazard, iar

34
eroismul este înlocuit de spaima de moarte, care păstrează doar instinctul de supravieţuire şi
automatismul: „Nu mai e nimic omenesc în noi.” Drama colectivă a războiului pune în umbră
drama individuală a iubirii.
Romanul se încheie odată cu epuizarea experienţei războiului. Finalul romanului este
elocvent pentru transformarea psihologică a personajului: Ştefan Gheorghidiu vine acasă într-
o permisie şi-i dăruieşte nevestei casele de la Constanţa, cu tot ce este în ele: „I-am scris că îi
las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ, la cărţi... de la lucruri personale, la amintiri.
Adică tot trecutul.”
Personajul principal al acestui roman, Stefan Gheorghidiu, este un intelectual
preocupat, in primul rand, numai de probleme de constiinta. In relatia cu sotia sa, Ela, el
sufera o drama a incompatibilitatii care transforma casnicia intr-un esec. Aceasta drama este
generata de imposibilitatea comunicarii si de propriul orgoliu, ce se evidentiaza ca trasatura
dominanta de caracter pe parcursul intregului roman. Treptat, fiind profund marcat de
cealalta drama, si anume cea a razboiului, gesturile sale fata de propria sotie devin reci, se
disperseaza, se frang. Finalul acestei drame este marcat prin ruptura definitiva pe care alege sa
o faca Stefan, renuntand la tot trecutul trait alaturi de Ela si privind spre viitor.
O alta relatie a eroului, conturata in mod evident, este cea cu unchiul Nae. Spre
deosebire de Stefan, care nu era deloc interesat de avere si nu era dominat de dorinta de
inavutire, Nae este tipic pentru cel ce isi doreste din ce in ce mai mult si care este in stare sa
obtina avere prin orice mijloace. La citirea testamentului unchiului Tache, nemultumiti de
hotararea defunctului, Nae impreuna cu mama si sora lui Stefan, decid sa il reclame in
instanta, afirmand ca averea primita nu i se cuvine. Pe Stefan insa, mostenirea nu l-a integrat
in societatea burgheza a timpului, acesta fiind unul din motivele pentru care el a renuntat cu
usurinta la trecut, la avere si la Ela.
In opinia mea, deznodamantul romanului ilustreaza conditia intelectualului, deoarece
eroul este un insetat de absolut, care priveste casatoria ca pe o experienta fundamentala a
vietii omului, considerand cuplul ca prototip al perfectiunii. Intrucat Ela nu poate sa se ridice
la inaltimea idealului sau feminin, el traieste o profunda dezamagire, iar gestul sau final de a
divorta, fara ca macar sa ii mai pese daca sotia l-a inselat sau nu, demonstreaza pierderea
treptata a interesului sau pentru aceasta, in conditiile in care constata ca ei doi sunt
incompatibili in gandire si in atitudine. Drama razboiului la nivel universal -vazut ca o alta
experienta fundamentala care nu poate sa lipseasca din propria-i viata- i se pare cu mult mai
mare decat orice drama individuala in iubire, de aceea survine despartirea, prin care ii lasa
Elei „de la obiecte de pret, la carti, de la lucruri personale, la amintiri. Adica tot trecutul.”
Definitoriu ramane in acest roman, pentru eroul Stefan Gheorghidiu, curajul asumarii
propriului destin si infinita disponibilitate existentiala pentru experiente-limita ale eului.
Relatiile dintre doua personaje
Opera literara „Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”, apartinand lui
Camil Petrescu se incadreaza in tipul de roman subiectiv, modern, roman psihologic, al
experientei, folosindu-se ca procedeu artistic introspectia, pentru ca cititorul sa aiba acces la
trairile, emotiile, sentimentele si gandurile naratorului-personaj. Asadar, actiunea este
prezentata de catre personajul principal, Stefan Gheorghidiu care, in relatia cu sotia sa, Ela,
sufera o drama a incompatibilitatii, ce transforma casnicia intr-un esec.
Statutul sau social il arata ca tanar sublocotenent combatant, in perioada in care
Romania se pregatea sa intre in Primul Razboi Mondial. El relateaza evenimente de pe front
petrecute in acea perioada, cat si evenimente din viata de cuplu, ce au avut loc cu cativa ani
mai devreme, trecute prin filtrul constiintei. Totodata, el este profesor la Universitate, loc in
care a cunoscut-o, ca student la Facultatea de Filosofie, pe Ela, studenta la Facultatea de
Litere, care ulterior ii va deveni sotie.

35
 Prin statutul psihologic se subliniaza complexitatea caracterului lor, ambele personaje
avand un caracter puternic conturat, inca de la inceputul romanului.
Moral, ele sunt diferite: Stefan Gheorghidiu este un intelectual preocupat, in primul
rand, de probleme de constiinta, traind in lumea ideilor, in timp ce Ela, sotia lui, este ancorata
in realitatea cotidiana.
O scena semnificativa pentru evidentierea relatiei dintre cele doua personaje este
cea de dupa citirea testamentului unchiului Tache, cand, nemultumiti de hotararea
defunctului, unchiul Nae, mama si sora lui Stefan Gheorghidiu decid sa il reclame pe acesta in
instanta, afirmand ca averea primita nu i se cuvine. Surprinzatoare pentru eroul pe care
mostenirea nu l-a interesat niciodata, este reactia sotiei sale, Ela, care ii cere, printr-o atitudine
patimasa, sa lupte pentru drepturile sale. Aceasta scena duce la primul moment de ruptura
sufleteasca intre protagonisti.
O a doua scena semnificativa pentru sublinierea evolutiei relatiei celor doua
personaje este cea a episodului excursiei de la Odobesti, in timpul careia eroul este convins
ca Ela flirteaza cu domnul G. In permanenta, personajul principal al operei, analizeaza cu
luciditate comportamentul celor din jur, in special pe cel al sotiei sale, analizandu-se, in
acelasi timp si pe sine. Framantarile interioare sunt prezentate detaliat: „eram, se vede, atat de
palid”, „ma chinuiam launtric ca sa par vesel”, „ma simteam imbecil si ridicol”.
In opinia mea, tema operei, conditia intelectualului, reflecta relatia dintre cele doua
personaje, subliniind incompatibilitatea dintre acestea. In acest sens, deznodamantul
romanului ilustreaza conditia intelectualului, deoarece eroul este un insetat de absolut, care
priveste casatoria ca pe o experienta fundamentala a vietii omului, considerand cuplul ca
prototip al perfectiunii. Intrucat Ela nu poate sa se ridice la inaltimea idealului sau feminin, el
traieste o profunda dezamagire, iar gestul sau final de a divorta, fara ca macar sa ii mai pese
daca sotia l-a inselat sau nu, demonstreaza pierderea treptata a interesului sau pentru aceasta,
in conditiile in care constata ca ei doi sunt incompatibili in gandire si in atitudine. Drama
razboiului la nivel universal -vazut ca o alta experienta fundamentala care nu poate sa
lipseasca din propria-i viata- i se pare cu mult mai mare decat orice drama individuala in
iubire, de aceea survine despartirea, prin care ii lasa Elei „de la obiecte de pret, la carti, de la
lucruri personale, la amintiri. Adica tot trecutul.”
Totodata, consider ca autorul Camil Petrescu aduce ca personaj, in literatura romana,
intelectualul lucid, care se gandeste si se framanta caci - spune unul dintre eroii sai- „cata
luciditate, atata constiinta, cata constiinta, atata pasiune si deci atata drama” . Una dintre cele
doua opere in proza ale lui Camil Petrescu este romanul „Ultima noapte de dragoste, intaia
noapte de razboi”, structurat in doua parti cu titluri semnificative, ce ofera imaginea unui
univers de viata complex, surprins in doua ipostaze esentiale: iubirea si razboiul.

Mihail Sadoveanu- Baltagul

Debutează în anul 1904 cu patru volume de povestiri: Povestiri, Şoimii, Dureri

înăbuşite, Crâşma lui moş Precu. Momente importante în evoluţia autorului în plan estetic
sunt romanele Baltagul (1930), Creanga de aur (1933), Nopţile de Sânziene (1934) şi Fraţii
Jderi (1935-1942). Temele operei sale sunt foarte variate: copilăria, natura, viaţa ţăranilor,
iubirea, natura, istoria, călătoria, povestirea.
Baltagul, publicat în anul 1930, este un roman polimorf, realist şi simbolic în acelaşi
timp, încadrându-se într-un tip aparte de realism, şi anume realismul mitic. Acţiunea este
structurată în funcţie de două planuri narative: unul realist şi unul mitic. Coordonata realistă a
structurii romanului se referă la călătoria pe care o face Vitoria Lipan, la aflarea adevărului şi
la descrierea satului moldovenesc. Dacă avem în vedere motivul adevărului, romanul îşi
dezvăluie o alcătuire în trepte. Motivul căutării şi al cunoaşterii se dezvoltă într-o structură

36
labirintică. Planul mitic are în centru miturile din care s-a inspirat autorul, precum şi sensul
ritualic al gesturilor Vitoriei. Cel mai important mit care stă la baza structurii acestui roman
este mitul mioritic, fapt subliniat şi de moto-ul pe care îl alege autorul pentru opera
sa: „Stăpâne, stăpâne, / Mai chiamă ş-un câne...”. Acest mit include modul de înţelegere a
lumii de către personaje, tradiţiile pastorale, dar şi comuniunea om-natură. Alt mit identificat
în structura romanului este mitul egiptean al lui Isis şi Osiris.
Tema romanului se referă la drumul parcurs de Vitoria Lipan pentru aflarea adevărului
despre moartea soţului ei, urmată de săvârşirea dreptăţii prin pedepsirea vinovaţilor. De
asemenea, se regăsesc şi alte teme ale operei sadovenine, şi anume: natura, iubirea, viaţa
pastorală, călătoria. În acelaşi timp, romanul prezintă monografia satului moldovenesc de la
munte, cu obiceiurile legate de transhumanţă şi de alte evenimente importante din lumea
satului, cum ar fi ritualurile de nuntă, botez şi înmormântare.
Titlul exprimă ideea de dreptate pe care Gheorghiţă o va realiza cu ajutorul baltagului.
Baltagul, toporul cu două tăişuri, este un obiect ambivalent: armă a crimei şi intrumentul
actului justiţiar, reparator.
Naraţiunea se face la persoana a III-a, iar naratorul omniprezent şi omniscient
reconstituie în mod obiectiv, prin tehnica detaliului şi observaţie, lumea satului de munteni şi
acţiunile Vitoriei. Secvenţele narative sunt legate prin înlănţuire şi alternanţă. Naraţiunea este
preponderentă, dar pasajele descriptive fixează diferite aspecte ale cadrului sau elemente de
portret fizic, individual şi colectiv. Timpul derulării acţiunii este vag precizat, prin anumite
repere temporale: „aproape de Sf. Andrei”, „în Postul Mare”, „10 Martie.” Spaţiul în care se
desfăşoară acţiunea este la început satul Măgura Tarcăului. Fiind un roman realist, pentru a
sublinia veridicitatea, autorul introduce toponime care există pe hartă: Piatra-Neamţ, Sabasa,
Fărcaşa etc. De asemenea, acţiunea romanului se desfăşoară cronologic, urmărind momentele
subiectului.
Incipitul romanului descrie o cosmogonie populară, spusă uneori de Nechifor Lipan la
nunţi şi cumetrii, care pune în relaţie destinul individual al acestuia reprezentat de munteni, cu
destinul altor neamuri : „Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială şi
semn fiecărui neam. [...] La urmă au venit şi muntenii ş-au îngenunchiat la scaunul
Împărăţiei. Domnul s-a uitat la ei cu milă: - Dar, voi, necăjiţilor, de ce aţi întârziat? [...] –
Apoi aţi venit cei din urmă, zice Domnul cu părere de rău. Dragi îmi sunteţi, dar n-am ce vă
face. Rămâneţi cu ce aveţi. Nu vă mai pot da într-adaos decât o inimă uşoară ca să vă
bucuraţi cu al vostru. Să vă pară toate bune; să vie la voi cel cu cetera; şi cel cu băutura; şi
s-aveţi muieri frumoase şi iubeţe.” În cadrul textului cuvintele„rânduială” şi „semn” sunt
frecvent folosite, ele fiind considerate cuvintele-cheie ale romanului. Prin dispariţia lui
Nechifor Lipan, „rânduiala”, adică ordinea cosmică, a fost distrusă. În opera sadoveniană,
natura se reflectă în om, deoarece tragedia este anunţată de schimbarea stării naturii: „Vitoriei
i se păru că brazii sunt mai negri decât de obicei”, vremea se tulbură, iarna vine mai repede.
Un alt element care confirmă moartea lui Nechifor Lipan este visul Vitoriei, care anunţă şi
călătoria pe care trebuie să o facă în căutarea celui dispărut: „Se făcea că vede pe Nechifor
Lipan călare, cu spatele întors către ea, trecând spre asfinţit o revărsare de ape.” Semnele
viitoarei călătorii vin şi din partea naturii: „Cocoşul dă semn de plecare”.
Intriga cuprinde frământările personajului principal, dar şi pregătirile pe care le face
pentru călătorie. Pe plan social, se conturează monografia unui sat de munte, unde tradiţia nu
permite abateri de la legile nescrise. Minodora este certată de mama ei când este interesată de
lumea oraşului. În viaţa acestei societăţi arhaice biserica şi practica magică coexistă. Înaintea
plecării, Vitoria se supune unui ritual de purificare: ţine post negru douăsprezece vineri,
merge împreună cu fiul ei la biserică pentru a se închina la sfânta Ana, vinde lucruri pentru a
face rost de bani de drum, merge la Piatra-Neamţ să consulte autorităţile, sfinţeşte baltagul
care îi va aparţine lui Gheorghiţă. Atitudinea ei faţă de lumea oraşului este foarte importantă

37
pentru tipul de mentalitate pe care îl reprezintă: ea nu are încredere în rânduiala din această
lume şi refuză scrierea unei jalbe către „stăpânirea pământeană”.
Desfăşurarea acţiunii prezintă călătoria Vitoriei şi a fiului ei, Gheorghiţă. Această
călătorie în căutarea adevărului despre soţul ei începe în luma martie şi străbate invers linia
transhumanţei. Căutarea adevărului este asociată cu motivul labirintului. Parcurgerea acestui
drum are diferite semnificaţii. Vitoria reconstituie traseul şi evenimentele care au condus la
moartea bărbatului ei, ceea ce simbolizează o dublă aventură, a cunoaşterii lumii şi a
cunoaşterii de sine. Pentru Gheorghiţă, călătoria are rolul unei iniţieri, romanul căpătând
caracter de bildungsroman. Primul semn legat de trecerea lui Nechifor Lipan pe acel traseu
apare la Bicaz, unde hangiul îşi aminteşte de acesta. Urmele sunt găsite şi la Călugăreni, apoi
la Fărcaşa. La Vatra-Dornei ciobanul cumpărase în noiembrie trei sute de oi. Odată cu această
achiziţie, în mărturile oamenilor apar trei ciobani. Chipul unuia rămâne în amintire, deoarece
are buza despicată, detaliu ce semnalizează natura malefică şi infernală a personajului. La
hanul din Broşteni aflăm că ciobanii au trecut spre gura Negrei. Urma acestora este regăsită la
Borca, apoi la Sabasa. Este foarte important că în această călătorie ei asistă la un botez, la
Cruci şi la o nuntă, la Borca. Succesiunea acestor momente esenţiale din viaţa omului, îi dă de
gândit Vitoriei şi anticipează ritualul de înmormântare din final. După popasul de la Crucea
Talienilor, Vitoria coboară pe celălalt versant al muntelui, în satul Suha. Ajunsă aici, Vitoria
iese din întuneric, misterul labirintului este rezolvat deoarece ea ştie cu certitudine că asasinii
sunt Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui. Adevărul trebuie însă demonstrat şi va face acest lucru cu
ajutorul lui Iorgu Vasiliu, cârciumarul din Sabasa şi de soţia lui. Tot în Sabasa îl găseşte pe
Lupu care o călăuzeşte în râpa unde descoperă oasele şi hainele lui Nechifor. În zilele
următoare, femeia îşi îndeplineşte datoria, realizează ritualurile de înmormântare. Echilibrul
existenţial trebuie repus în drepturile sale prin încadrarea în ordinea cosmică: „Îi fac toate
slujbele rânduite, ca să i se liniştească sufletul.” Prin înmormântare, Nechifor Lipan se
reîntoarce în locul ce i se cuvine în acest univers arhaic. Pentru Gheorghiţă, căutarea tatălui
are rolul unei iniţieri deoarece pe parcursul acestei călătorii labirintice el se maturizează.
Esenţial este momentul în care este pus să vegheze, în râpă, osemintele tatălui, acţiune care
are semnificaţia unei renaşteri simbolice şi care asigură continuitatea dintre părinte şi fiu,
însemnând şi dobândirea unei personalităţi: „Sângele şi carnea lui Nechifor Lipan se
întorceau asupra lui în paşi, în zboruri, în chemări.”Maturizarea se împlineşte în momentul
în care îl pedepseşte pe unul dintre asasinii tatălui, omorându-l cu ajutorul baltagului sfinţit.
Punctul culminant al textului este plasat în scena parastasului, unde Vitoria conduce
din fundal, cu inteligenţă şi tenacitate, ancheta care duce la dezvăluirea şi pedepsirea
vinovaţilor. Reconstituirea fidelă a scenei crimei surprinde pe toată lumea, chiar şi pe ucigaşii
Ilie Cuţui şi Calistrat Bogza. Primul îşi recunoaşte vina, însă al doilea devine agresiv. Este
lovit de Gheorghiţă cu baltagul lui Nechifor şi sfâşiat de câinele Lupu. Vitoria Lipan devine în
final un personaj justiţiar: legile nescrise ale demnităţii nu au fost respectate, ucigaşii trebuie
să plătească deoarece au încălcat normele morale ale colectivităţii.
Deznodomântul îl prezintă pe Bogza recunoscându-şi vina şi cerându-i iertare Vitoriei.
Aceasta îi răspunde foarte rece: „Dumnezeu să te ierte.”, apoi pune la cale pomeniile viitoare
pentru sufletul lui Nechifor Lipan, dar şi drumul de întoarere spre casă împreună cu fiul ei şi
cu oile pe care le cumpărase Nechifor îniante să fie ucis. Astfel, finalul restabileşte atât
ordinea socială, cât şi pe cea cosmică: Nechifor Lipan a fost răzbunat şi a fost reintrodus în
ordinea cosmică prin ritualul de înmormântare, iar Vitoria trebuie să se întoarcă la viaţa ei, să
aibă grijă de casă şi de copiii ei: „La patruzeci de zile vom fi iar aici şi vom ruga pe domnu
Toma şi pe părintele să ne ajute a împlini datoria de patruzeci de zile. Atuncea om face
praznic mai bun, cu carne de miel de la turma cea nouă. Om aduce atuncea de la mănăstirea
Varaticului şi pe soră-ta Minodora, ca să cunoască mormântul. Ş-apoi după aceea ne-om
întoarce iar la Măgura, ca să luăm de coadă toate câte-am lăsat. Iar pe soră-ta să ştii că nici

38
c-un chip nu mă pot învoi ca s-o dau după feciorul acela nalt şi cu nasul mare al dăscăliţei
lui Topor.”Aceste cuvinte ale Vitoriei se leagă de povestea lui Nechifor de la începutul
romanului: muntenii nu au noroc în viaţă, dar au o „inimă uşoară” care îi ajută să treacă peste
marile necazuri şi să-şi ducă mai departe viaţa.
În concluzie, romanul Baltagul de Mihail Sadoveanu aparţine realismului mitic datorită
faptului că are o strucutură polimorfă, datorită îmbinării planului realist cu cel mitic.

Caracterizarea Vitoriei Lipan

Vitoria Lipan, personajul principal al romanului, este o figură reprezentativă pentru
lumea tradiţională descrisă în roman. Întruneşte calităţile fundamentale ale omului de la ţară
care respectă legile strămoşeşti, putând fi considerată un personaj exemplar care capătă o
alură mitică. La început, naratorul o descrie pe Vitoria pe prispa casei sale, aducându-şi
aminte de legenda pe care soţul ei obişnuia să o povestească la nunţi. Încremenirea şi privirea
ei pierdută sugerează neliniştea ei interioară, dar i se conturează şi un portret fizic
succint: „Ochii ei căprii, în care parcă se răsfrângea lumina castanie a părului, erau duşi
departe.” Îngrijorarea eroinei este cauzată de întârzierea mult prea mare a soţului ei care
plecase la Dorna să cumpere oi.
Portretul fizic îi pune în evidenţă şi frumuseţea: „Nu mai era tânără, dar avea o
frumuseţe neobişnuită în privire. Ochii îi străluceau ca-ntr-o uşoară ceaţă în dosul genelor
lungi şi răsfrânte în cârligaşe.”Portretul moral reiese mai ales din faptele şi gândurile
eroinei, prin caracterizare directă. Fiind o femeie credincioasă şi cu frică de Dumnezeu,
Vitoria merge la părintele Daniil Milieş pentru sfat şi refuză să creadă că soţul ei întârzie la
petreceri atât de mult.
Îngrijorarea ei ne subliniază dragostea puternică pe care i-o poartă soţului care
era „dragostea ei de douăzeci şi mai bine de ani. Aşa-i fusese drag în tinereţă Lipan, aşa-i
era drag şi acuma, când aveau copii mari cât dânşii.”, afirmaţie din care putem deduce şi
vârsta acesteia. Datorită acestui sentiment puternic, vrea să afle cu orice preţ ce s-a întâmplat
cu soţul ei şi nu crede prezicerile babei Miranda cum că acesta a părăsit-o pentru o altă
femeie „cu ochii verzi”. Are deplină încredere în soţul ei că respectă sfânta taină a căsătoriei,
aşa că devine tot mai sigură că s-a întâmplat o nenorocire.
Vitoria respectă datinile strămoşeşti, se ghidează în presupunerile ei după semne ale
credinţei străbune, precum şi după valori morale, acţionând în funcţie de acestea. Ia în
considerare semnele rău-prevestitoare, cum ar fi visele (îl visează pe Nechifor călare cu
spatele întors către ea, trecând o apă neagră) şi impresia că aude glasul lui, fără a-i vedea însă
chipul.
Naratorul dezvăluie indirect, frământările eroinei (care alcătuiesc labirintul interior),
care trece de la nelinişte la bănuială, apoi la certitudinea că ceva rău i s-a întâmplat soţului ei.
Inteligentă, dârză şi cu o voinţă puternică, Vitoria se hotăreşte să plece în căutarea lui
Nechifor, pe acelaşi drum pe care plecase şi acesta (drumul poate fi considerat şi un labirint
exterior). Înaintea călătoriei săvârşeşte un ritual de purificare sufletească, ţine post negru,
dăruieşte mănăstirii Bistriţa o icoană, o lasă pe Minodora, fiica ei, la mănăstire, acţiuni care
subliniază credinţa acesteia în Dumnezeu. Se ocupă şi de partea materială a existenţei, punând
în ordine gospodăria, dând dovadă de hărnicie şi de spirit practic. Lucidă şi cu un spirit
organizatoric deosebit, vinde din bunurile agonisite ca să aibă bani de drum, îi comandă fiului
ei un baltag nou şi pleacă împreună în căutarea lui Nechifor.
Hotărâtă să afle adevărul şi să răzbune moartea bărbatului ei, Vitoria se opreşte în
locurile unde poposise şi Nechifor, respectă şi onorează tradiţiile şi obiceiurile, participând la
o „cumătrie” şi la o nuntă. Superstiţioasă, consideră că şi acesta este un semn rău, pentru că
mai întâi întâlneşte botezul şi apoi nunta. Cu discreţie şi inteligenţă, află în fiecare loc unde

39
ajunge noi amănunte legate de soţul ei. Punând cap la cap cele aflate, cu o logică impecabilă,
descoperă trupul lui Nechifor în râpa de sub Crucea Talienilor.
Datina înmormântării şi pedepsirea ucigaşilor constituie fapte sugestive pentru
caracterizarea indirectă a eroinei. Ea împlineşte şi respectă toate datinile şi obiceiurile
înmormântării. În pedepsirea vinovaţilor dă dovadă de tărie de caracter, dar şi de viclenie,
respectând în acelaşi timp legile nescrise conform cărora nimeni nu poate rămâne nepedepsit
după ce a înfăptuit o crimă.
Gheorghiţă, precum şi cei doi ciobani sunt surprinşi de intuiţia şi de inteligenţa femeii,
caracterizând-o în mod direct: „Mama asta cunoaşte gândurile oamenilor, trebuie să fie
fermecată...”. După ce îşi împlineşte datoria şi reuşeşte să facă dreptate, se întoarce la viaţa ei,
fiind hotărâtă să-şi asume noile responsabilităţi de femeie văduvă devenită cap de
familie. Portretul moral este puternic conturat, Vitoria fiind înzestrată cu spirit justiţiar,
inteligenţă, luciditate, stăpânire de sine, devotament şi neclintire în împlinirea tradiţiilor şi
datinilor străvechi, trăsături care reies mai ales din faptele, vorbele şi gândurile femeii, prin
caracterizare indirectă.
Dialogul şi relaţiile cu alte personaje ale romanului evidenţiază, de asemenea,
stăpânirea de sine, inteligenţa ieşită din comun ca trăsături definitorii. De asemenea, alegerea
numelui eroinei este una simbolică, care sugerează natura de învingătoare a acestei femei
puternice. Pe lângă modalităţile tradiţionale de caracterizare, Sadoveanu foloseşte şi
mijloacele artistice ale introspecţiei psihologice, şi anume, labirintul interior, memoria
afectivă, credinţele strămoşeşti, mentalitatea ancestrală, superstiţiile, semnele rău-
prevestiroare, care determină comportamentul exterior al eroinei.

Marin Preda - Morometii

Scriitorul Marin Preda face parte din perioada postbelica a literaturii romane, opera
sa literara imbinand viziunea realista a lumii cu cea moderna. Scriitor complex, in romane
valorifica atat lumea de tip antebelic in spatiul rural cat si in cel citadin. Dintre operele sale se
remarca “Viata ca o prada”, “Cel mai iubit dintre pamanteni” sau “Morometii”, opera
complexa publicata in 2 volume si bazata pe viata scriitorului.
Opera literara “Morometii” este publicata in doua volume, volumul 1 in 1955 si
volumul al 2-lea in 1967, diferenta de 12 ani dintre cele doua volume nu schimba cu nimic
stilul elaborarii narative, iar evenimentele curg fluent unele din celelalte.
Romanul are o geneza complexa, fiind bazat pe propria existenta a scriitorului.
Mai intai, satul Silistea Gumesti este locul in care s-a nascut scriitorul si despre care
marturisea ca este singurul loc in care a fost pe deplin fericit.
In al doilea rand, familia scriitorului si el insusi se regasesc in ipostaza personajelor de
roman, Tudor Calarasul, tatal scriitorului despre care Marin Preda marturisea “Putea sta zile
intregi pe stanoaga sa priveasca spectacolul lumii si nu s-ar fi plictisit niciodata” este modelul
dupa care este conturat personajul Ilie Moromete.
Scriitorul insusi il reprezinta pe Niculae Moromete, mezinul familiei a carui copilarie a
fost chinuita de toanele oii Bisisica.
Nila este chiar fratele scriitorului mort in al II-lea Razboi Modial, iar Tita si Ilinca sunt
Mita si tot Ilinca din realitate, surori ale scriitorului.
Opera literara “Morometii” apartine genului literar epic si este un roman social
obiectiv realist postbelic.
Romanul este specia literara a genului epic, in proza, de mare intindere cu personaje
numeroase, complexe si amplu caracterizare, cu o intriga complicata si o actiune ampla.
Romanul social este romanul ce dezbate viata citadina a unei comunitati.

40
 Romanul obiectiv este specific doar realismului si se axeaza pe mai multe
particularitati. Naratorul omnisicient si omniprezent nu-si schimba ipostaza fiind intotdeauna
impersonal si narand la persoana a III-a. Viziunea asupra evenimentelor este “dindarat” adica
obiectiva fara implicare.
Realismul este curentul literar aparut in context european la mijlocul secolului al 19-
lea a carui estetica se baza pe reflectarea veridica a realitatii in arta.
Titlul operei este un substantiv propriu care, denotativ face referire la membrii unei
familii. Conotativ, titlul desemneaza o comunitate eponentiala, in care mentalitatea si modul
de viata conduce in moduri diferite destinele umane. Este vorba despre mentalitatea arhaica a
lui llie Moromete denumit, si “ultimul taran” si mentalitatea noua a fiilor cei mari Achim,
Nila si Paraschiv, finalizata cu mentalitatea bazata pe valorile socialiste pe care o imbratiseaza
Niculae Moromete, “un Ilie Moromete al timpurilor sale”.
Tema operei este constituita din viata sociala a comunitatii rurale din Campia
Dunarii, inainte si dupa al II-lea Razboi Mondial.
Subtemele romanului sunt problematica pamantului si familia, iar lait motivul este
timpul.
Actiunea primului volum este plasata in vara anului 1937, iar actiunea celui de-al
doilea volum surprinde o perioada temporala vasta situatia intre 1938-1962.
Daca primul volum se bazeaza pe tehnica narativa a simetriei si sta sub semnul unor
vremuri rabdatoare “Se pare ca timpul avea oamenii nesfarsita rabdare”, volumul al doilea sta
sub semnul unor vremuri ce-aduc schimbarea de ordin social ce rupe echilibrul satului
romanesc. Timpul nerabdator este anticipat in finalul volumul intai.
Volumul al doilea este realizat prin tehnica narativa rezumativa si tehnica narativa
a colajului. Daca in primul volum Ilie Moromete este personajul principal, in cel de-al doilea,
Niculae Moromete devine personaj principal volumele evidentiind astfel antiteza dintre doua
mentalitati diametral opuse regasite ca realitate in satul romanesc inainte si dupa al doilea
Razboi Mondial.
Incipitul prezinta locul si timpul petrecerii actiunilor, respectiv “campia Dunarii, cu
cativa ani inaintea celui de-al doilea razboi mondial”, mai exact “inceputul verii”. Motivul
literar al timpului este vazut bivalent – rabdator ” se pare ca timpul avea cu oamenii nesfarsita
rabdare” si grabit de evenimente. Viata oamenilor era calma si nu prezenta momentan
conflicte mari. In continuare, se prezinta familia Moromete care se intorcea de la camp (se
prezinta monografia satului) “caruta”, “prispa”, “unelte”.
Conflicte
Un triplu conflict va destrama familia lui Moromete. Este mai intai dezacordul dintre
tata si cei trei fii ai sai din prima casatorie, Paraschiv, Nila si Achim, izvorat dintr-o
modalitate diferita de a intelege lumea si de a-i pretui valorile (pamantul – banii).
Cel de-al doilea conflict izbucneste intre Moromete si Catrina, sotia lui Moromete
vanduse in timpul secetei un pogon din lotul sotiei, promitandu-i, in schimb, trecerea casei pe
numele lui, dar amana indeplinirea promisiunii. Nemultumita, ea isi gaseste refugiul in
biserica, dar in al doilea volum, Catrina il paraseste pe Ilie, dupa ce afla de propunerea facuta
fiilor lui, la Bucuresti.
Al treilea conflict se desfasoara intre Moromete si sora lui Guica, care si-ar fi dorit ca
fratele vaduv sa nu se recasatoreasca. In felul acesta, ea ar fi ramas in casa fratelui sa se ocupe
de gospodarie si de cresterea copiilor, pentru a nu ramane singura la batranete. Faptul ca
Moromete se recasatorise ii cuprinsese ura impotriva lui, pe care o transmite celor trei fii mai
mari.
Un alt conflict secundar este acela dintre Ilie Moromete si fiul cel mic, Niculae.
Copilul isi doreste cu ardoare sa mearga la scoala, in timp ce tatal, care trebuie sa plateasca

41
taxele il ironizeaza sau sustine ca invatatura nu aduce niciun “beneficiu”. Pentru a-si realiza
dorinta de invatat, baiatul se desprinde treptat de familie.
Actiunea primului volum este structurata pe mai multe planuri narative.
In prin plan se afla Morometii, o familie numeroasa, macinata de nemultumiri
mocnite. Taran mijlocas, Ilie Moromete incearca sa pastreze intreg, cu pretul unui trai modest,
pamanturile familiei sale, pentru a-l transmite apoi baietilor. Fiii cei mari ai lui Ilie Moromete,
Paraschiv, Nila si Achim isi doresc independenta economica. Ei se simt nedreptatiti pentr ca,
dupa moartea mamei lor, Iliei Moromete s-a recasatorit cu alta femeie, Catrina, si ca are inca
trei copii: Tita, Ilinca si Niculae. Indemnati de sora lui Ilie, Maria Moromete, poreclita Guica,
ce trei baieti pun la cale un plan distructiv.
Ei intentioneaza sa plece la Bucuresti fara stirea familiei pentru a-si face un rost. In
acest scop, ei vor sa ia oile cumparate printr-un imprumut la banca si al caror lapte constituie
principala hrana a familiei si caii, indispensabili pentru munca la camp. Prin vanzarea oilor si
a cailor ar obtine un capital pentru a incepe viata la oras. Datoria la banca nefiind achitata,
planul celor trei baieti urmeaza o grea lovitura familiei. Achim ii propune tatalui sa-l lase sa
plece cu oile la Bucuresti, sa le pasca in marginea orasului si sa vanda laptele si branza la un
pret mai bun in capitala.
Moromete se lasa convins de utilitatea acestui plan, amana achitarea datoriei la banca
si vinde o parte din lotul familiei pentru a-si putea plati impozitul pe pamant (“foncierea”).
Insa, Achim vinde oile la Bucuresti si asteapta venirea fratilor. Dupa amanarile generate de
refuzul lui Nila de a-si lasa tatal singur in preajma secerisului, cei doi fug cu caii si o parte din
zestrea surirlor. Moromete este nevoit sa vanda din nou o parte din pamant pentru a-si reface
gospodaria pentru a plati foncierea, rata la banca si taxele de scolarizare ale lui Niculae, fiul
cel mic.
Planurile secundare completeaza actiunea romanului, conferindu-i caracterul de
fresca sociala, boala lui Botoghina, revolta taranului sarac Tugurlan, familia chiaburului
Tudor Balosu, dragostea dintre Polina si Birica, discutiile din poiana lui Iocan, rolul
institutiilor si al autoritatilor in satul interbelic. De exemplu, cuplul Polina – Birica reflecta
tema iubirii si a casatoriei care nu tine cont de constrangerile sociale. Casatoria dintre fiica
unui chiabur si un taran sarac se construieste polemic la adresa cuplului Ion – Ana, din
romanul lui Liviu Rebreanu, dupa marturisirea lui Marin Preda intr-un interviu realizat de
Florin Mugur.
Exista in primul volum al romanului Morometii cateva secvente narative de mare
profunzime.
Secvente importante
Scena cinei este considerata “prima schita a psihologiei Morometilor”. Descrierea
cinei se realizeaza lent, prin acumularea detaliilor. Ceremonialul cinei pare a surprinde un
moment din existenta familiei traditionale condusa de un tata autoritar, dar “semnele” din text
dezvaluie adevaratele relatii dintre membrii familiei. Ilie Moromete pare a domina o familie
formata din copii proveniti din doua casatorii, invrajbiti din cauza averii. Asezarea in jurul
mesei sugereaza evolutia ulterioara a conflictului, iminenta destramare a familiei.
O alta secventa epica cu valoare simbolica este aceea a taierii salcamului. Ilie
Moromete taie salcamul pentru a achita datoriile familiei, fara a vinde pamant sau oi. Taierea
salcamului, duminica in zori, in timp ce in cimitir femeile isi plang mortii, prefigureaza
destramarea familiei, prabusirea satului traditional, risipirea iluziilor lui Moromete. Odata
distrus arborele sacru, lumea Morometilor isi pierde sacralitatea, haosul se instaleaza treptat.
Scenele in care sunt prezentate aspecte din viata colectivitatii se constituie intr-o
adevarata monografie a satului traditional hora, calusul, intalnirile duminicale din poiana lui
Iocan, serbarea scolara, secerisul.

42
 Unul dintre cele mai ilustrative episoade pentru viata rurala este secerisul. Este
infatisata intr-o maniera originala (prin inregistrarea si acumularea de detalii ale existentei
familiale taranesti) o realitate arhetipala: miscarile, gesturile, pregatirea si plecarea la camp se
integreaza unui ritual stravechi. Secerisul e trait in acelasi fel de intregul sat, intr-un
ceremonial mitic specific colectivitatii traditionale.
In volumul al doilea, structurat in cinci parti, se prezinta viata rurala intr-o perioada
de un sfert de veac, de la inceputul anului 1938, pana la sfarsitul anului 1962. Prin tehnica
rezumativa, evenimentele sunt selectionate, unele fapte si perioade de timp sunt eliminate
(elipsa), timpul naratiunii cunoaste reveniri (alternanta). Actiunea romanului se concentreaza
asupra a doua momente istorice semnificative: reforma agrara din 1945, cu prefacerile pe care
ea le aduce si transformarea “socialista” a agriculturii dupa 1949, perceputa ca un fenomen
abuziv. O istorie noua, tulbure si violenta, transforma radical structurile de viata si de gandire
ale taranilor. Satul traditional intra intr-un ireversibil proces de disolutie.
Conflictul dintre tata si fiii cei mari trece in planul al doilea. Conflictul principal
opune mentalitatea traditionala si mentalitatea impusa, colectivista. Personaje – reflector
pentru cele doua mentalitati sunt Ilie Moromete (“cel din urma taran”) si fiul sau Niculae.
Vechea imagine a lui Ilie Moromete este distrusa, fiind inlocuita de o alta lipsita de glorie.
Autoritatea lui in sat se diminueaza, iar unitatea distrusa a familiei nu se reface.
Volumul debuteaza cu o intrebare retorica “In bine sau in rau se schimbase
Moromete?”. Ceilalti tarani isi schimba atitudinea fata de Ilie Moromete. Fostii prieteni au
murit sau l-au parasit, iar cei noi (Matei Dimir, Nae Cismaru, Costache al Joachii) ii par
mediocrii. Vechile dusmanii se sting. Tudor Balosu devine chiar binevoitor fata de vecinul
sau. Guica murise, fara ca relatiile cu fratele sau sa se schimbe, iar acesta nu se duce nici la
inmormantarea ei.
Moromete se apuca de negot, treburile merg bine, castiga bani frumosi, dar il retrage
pe Niculae de la scoala pe motiv ca “nu-i aduce niciun beneficiu”. Toata energia tatalui se
concentreaza in incercarea de a-i aduce acasa pe baietii fugari. De aceea cumpara la loc
pamanturile vandute odinioara si pleaca la Bucuresti pentru a-i convinge sa revina la sat.
Paraschiv care lucra acum ca sudor la tramvaie, Nila, ca portar la un bloc si Achim care avea
un mic magazin de “Consum alimentar”, resping incercarea de reconciliere a tatalui. Mai mult
decat atat, afland de propunerea facuta fiilor, Catrina il paraseste si se duce sa locuiasca “in
vale”, la Alboaica, fata ei din prima casatorie. Destramarea familiei continua cu moartea lui
Nila in razboi. Fetele se casatoresc, dar sotul Titei, desi scapa din razboi, moare intr-un
accident stupid in sat.
Paralel cu procesul de disolutie a familiei Moromete, este prezentata destramarea
satului traditional, care devine “o groapa fara fund din care nu mai incetau sa iasa atatia
necunoscuti”.
Fiul cel mic, Niculae, reprezinta in roman mentalitatea impusa, colectivista. Cautandu-
si eul, devine adeptul “undei noi religii a binelui si a raului”, cum crede ca este noua dogma,
socialista. Discutiile dintre tata si fiu au semnificatia unei confruntari intre doua conceptii de
viata, intre doua civilizatii. Niculae se indeparteaza din ce in ce mai mult de tatal sau. Se
inscrie in partidul comunist, este trimis la o scoala pentru activisti si se intoarce in sat cu o
sarcina de la “judeteana” sa supravegheze buna functonare a primelor forme colective de
munca: strangerea cotelor si predarea lor catre stat. Dar se isca o agitatie agresiva in timpul
careia un satean moare inecat in apele raului de la marginea satului. Idealist, se orienteaza cu
dificultate in tesatura de intrigi pusa la cale de oportunistii de profesie. Asa ca activistul
Niculae Moromete este destinuit, se retrage din viata politica, isi continua studiile si ajunge
mai tarziu inginer horticol. Evenimentele din Silistea – Gumesti au loc in vara anului 1951, in
paralel cu secerisul si treieratul graului si cu sedinta organizatiei de partid, in care este numit
presedinte al sfatului popular tanarul taran sarac, Vasile al Moasei.

43
 Pe de alta parte, Ilie Moromete isi pierde prestigiul de altadata. Traieste o iubire tarzie
cu Fica, sora mai mica a fostei sotii, care a fost toata viata indragostita de el. Apoi se implica
in viata social-politica a satului, sprijinind candidatura lui Tugurlan in functia de presedinte al
sfatului Popular pentru ca aceasta sa tempereze actiunea de colectivizare.
Ilie Moromete este numit de criticul N. Manolescu “cel din urma taran” pentru faptul
ca, pana in ultima clipa nu accepta ideea ca rostul lui in lume a fost gresit si ca taranul trebuie
“sa dispara”. Este ilustrativ, in acest sens, monologul adresat unui personaj imaginar Baznae,
in timp ce, pe ploaie, Moromete sapa un sant in jurul sirei de paie din gradina pentru ca apa sa
se scurga, iar in alta parte a satului se pun la cale schimbari hotaratoare pentru destinul
taranimii.
Monologul este semnificativ in ansamblul romanului. Atitudinea personajului este
criticat fata de noua societate, care se intemeiaza utopic, pe anularea unei clase sociale,
taranimea, adica pe distrugerea unei civilizatii si a unui cod stravechi de comportament si
intelepciune.
Moromete se stinge incet, traindu-si ultimii ani din viata in singuratate si tacere. Mai
avea slabiciunea de a umbla prin sat. Ultima oara este adus acasa cu roaba. Cazut la pat, el isi
exprima crezul de viata cand ii spune medicului “Domnule…eu intotdeauna am dus o viata
independenta!”.
Romanul se incheie zece ani mai tarziu. Niculae a devenit inginer horticol si este
casatorit cu o fata din sat, Marioara, fiica lui Adam Fantana, care ajunge si ea asistenta
medicala. La inmormantarea tatalui, Niculae afla de la Ilinca, sora lui, ca tatal se stinge incet
fara a suferi vreo boala. In final, tatal si fiul se impaca in visele baiatului.
Stilul artistic duce la tenta specifica realista in care lipsesc cu desavarsire podoabele
stilistice, limbajul avand rolul de a da veridicitate limbii rurale si a modului in care este traita.
Ca urmare a celor evidentiate si argumentate, opera literara “Morometii” de Marin
Preda este un roman realist social obiectiv, oferind o imagine ampla asupra conceptiei
scriitorului despre lumea rurala inainte si dupa cel de-al doilea Razboi Mondial.

Caracterizare Ilie Moromete

Personajul “Ilie Moromete” este personajul principal al primului volum si secundar
celui de-al doilea. Volumul 1 il contureaza pe Ilie Moromete in mod complex, cap de familie,
dominand copiii din prima si a doua casnicie cu autoritate, cu o pozitie centrala in lumea
satului, fiindca era cel mai inteligent si abil dintre tarani. Spre deosebire de alte personaje, isi
ascundea gesturile prin puterea disimularii. Volumul 2 il gaseste pe Ilie Moromete ca personaj
secundar si un om dominat de timpul schimbarilor. Isi pierde cele doua valori, familia si
pamantul, ca urmare moartea personajului reprezinta o stingere a lumii satului arhaic.
Moduri de caracterizare
El este caracterizat direct de catre narator si alte personaje sau autocaracterizare ori
indirect prin limbaj, gesturi, fapte, atitudini fata de alte personaje sau prin nume.
Caracterizarea directa
Caracterizarea directa facuta de narator arata ca Ilie Moromete “era cu zece ani
mai mare decat Catrina” si acum avea acea varsta intre tinerete si batranete cand numai
nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva. Chiar la inceutul romanului, in scena
cinei “Moromete statea parca deasupra tuturor”. In alt loc, naratorul spune ca “Moromete avea
uneori obiceiul (semn de batranete sau poate nevoia de a se convinge ca si cele mai
intortocheate ganduri pot capata glas) de a se retrage pe undeva prin gradina si de a vorbi
singur.
Caracterizarea directa facuta de alte personaje sugereaza perceptia diferita asupra
personajului. Sotia sa, Catrina ii reproseaza lenea si placerea vorbei “Toata ziua stai la drum si
bei tutun”, sora sa Guica ii poarta pica deoarece recasatorindu-se, ea a fost obligata sa se mute

44
din casa, ramanand singura, in timp ce Cocosila, prietenul sau ii zice mereu “Esti prost!”,
calificativ ce ascunde, insa pe de o parte simpatia, iar pe de alta parte invidia fata de
inteligenta si spontaneitatea personajului.
Procedeul autocaracterizarii ramane definitoriu prin marturisirea facuta de
Moromete doctorului, cu o sublima trufie a omului ce si-a respectat conditia si menirea
“Domnule, eu intotdeauna am dus o viata independenta!”.
Caracterizarea indirecta prin limbaj arata schimbarile majore si dramatice prin care
trece personajul: la inceput are placerea de a povesti cu lumea, raspunzand in multe cuvinte la
salutul oamenilor, ulterior este poreclit “Mutul”, “nu se mai putea vorbi cu el, spuneai una si
el asculta si ai fi zis ca intelegea, ca sa te pomenesti pe urma ca raspunsurile pe care le dadea
veneau din alta parte”. El este un disimulat, care vorbeste singur, fiindca nu considera ca
merita cineva sa-i asculte gandurile. Disimularea este o reactie defensiva, ulterior devine o a
doua natura a personajului, aratand instrainarea tragica “Lui Moromete parca ii zburase
mintea din cap si cu buna stiinta facuse scimb cu a altui taran care vorbea cu tine asa cum
vorbesti cu un cal sau cu o vaca”. In gura lui, cuvantul capata fascinatie magica, cele mai
obisnuite intamplari devin aventuri. Nedumerirea prefacuta a lui Ilie, pauzele in rostire,
interjectiil si lacomitatea cu care vrea sa afle detaliile picante in situatia despre cei care isi
“amendeaza copiii”, vanzandu-le pamantul.
Caracterizarea indirecta prin ganduri, idei arata ca este indragostit de viata, o vede
ca pe un spectacol, o contempla, crede ca timpul e rabdator, iar cand vede ca s-a inselat tot nu
se teme de trecerea sa “Moromete nu gasea in el nicio frica fata de trecerea anilor”.
Caracterizarea indirecta prin atitudini fata de oameni sugereaza ca isi iubeste
copiii, dar e mai bine sa-i tina din scurt. Incearca sa-si indrepte greselile facute fata de ei,
recunoaste ca marea lui greseala a fost ca nu l-a lasat sa faca mai departe scoala pe Niculae,
fiul sau cel mic. Nu intelegea lumea fiilor cei mari, dar e convins ca se vor schimba mai
tarziu. El se simte mandru si dispretuitor fata de Balosu pe care il injura intotdeauna (in gand)
pentru dorinta de imbogatire, iar acesta simtind superioritatea vecinului sau, nu-si doreste
decat sa-l vada umilit. Se simte superior si nu-si poate stapani pornirea de a fi ironic cu ce
care nu-l inteleg. Atitudinea de sef absolut al familiei este subliniata in timpul cinei.
Caracterizarea indirecta prin gesturi sau chiar mersul sau tradeaza starile sale de
meditatie “Isi lasa fruntea in pamant si mersul i se incetini. Era mersul lui cand se gandea si
cand nu mai vedea nimic in jur. ” Supararea, linistea, nedumerirea, veselia fortata, neputinta
sunt prezente in comportamentul omului, subliniate de gesturi si de o mimica expresiva. La
fel de elocventa este scena pranzului la camp, desi se frige cu fasolea fierbinte, nu se
exteriorizeaza in niciun fel, asteptand curios si amuzat ca Paraschiv, fiul sau, sa pateasca
acelasi lucru, lasandu-l sa se friga, demonstrand astfel lacomia, apoi prevenitor ii ofera apa
rece si se intereseaza grijuliu daca s-a fript rau “Na, Paraschive, bea apa, se precipita
Moromete, apucand bota in brate si intinzandui-o grijului. Te-ai ars rau? Eu credeam ca e
rece, marturisind el naiv.”
Caracterizarea indirecta prin idealuri si valori arata ca personajul are o conceptie
de viata parte, centrata pe ideea libertatii spirituale si considera ca omul este dator sa tina la
rostul si menirea lui, chiar daca este bun sau rau. Personajul este considerat “cel din urma
taran adevarat”.
Caracterizarea indirecta prin fapte a personajului spune ca el continua sa fie
preocupat de politica si dupa ce se instaleaza comunistii la putere. Fiind inteligent, prevede
marile schimbari dramatice si le impartaseste prietenilor sai. El prinde viata (ca personaj
prinicpal) nu doar din faptele pe care le face cat si din comportamentul sau. Faptele savarsite
de Moromete sunt cele ale unui taran obisnuit cu familie si griji. El merge la camp, dar nu se
omoara cu munca, vorbeste cu vecinii, il viziteaza pe altul si isi bate copiii cand acestia intrec
masura. Important pentru acest taran nu este ceea ce face, cu cum face sau cum le prezinta

45
intamplarile celor care-l asculta. Ceea ce face, in mare parte, se modifica in functie de ceea ce
simte, de starea lui, de aceea devine o nedumerire pentru cei din jurul sau. Niciuna din faptele
sale nu dovedeste graba, caci timpul are rabdare cu oamenii. El ii interzice fiului sau cel mic,
Niculae, sa mai mearga la scoala, considerand ca nu-i aduce niciun “beneficiu”, iar acesta se
instraineaza de familie. In al doilea volum, cei doi raman certati, Moromete moare, iar
Niculae viseaza ca s-au impacat.

2. Genul liric – Specii lirice: pastelul, doina; poezia naturii și a iubirii

Pastelul

Definiție : Pastelul este o specie a genului liric, ce prezintă un tablou de natura, față
de care autorul își exprimă gândurile, ideile și sentimentele, în mod direct, prin intermediul
eului liric și al mijloacelor de expresivitate artistică.
Trăsături :
 este un text cu caracter descriptiv ( descrie un peisaj de natura )
 tabloul descris generează emoții, gânduri și sentimente
 eul liric apare în ipostaza contemplatorului
 la nivel morfologic, predomină grupul nominal ( substantiv + adjectiv ), iar verbele
conferă dinamism cadrului prezentat
 expresivitatea textului este conferită de figurile de stil și de imagini artistice
 de obicei, tabloul este construit pe mai multe planuri, care alternează între ele (
cosmic, terestru, uman, acvatic etc. )

Model argumentare – pastel

Pastelul este o specie a genului liric, ce prezintă un tablou de natura, față de care
autorul își exprimă gândurile, ideile și sentimentele, în mod direct, prin intermediul eului liric
și al mijloacelor de expresivitate artistică. Opera literară … ( numele operei ) de … ( numele
autorului ) aparține acestei specii, întrucât prezintă toate particularitățile sale la nivel formal
și de conținut.
În primul rând, tema poeziei este natura. Eul liric, aflat în ipostaza contemplatorului,
își exteriorizează sentimentele de …. ( cel mai des sentimentele transmise sunt de admirție și
încântare, dar pot fi și de spaimă etc. ) generate de tabloul înfățișat, trădându-se în text prin
…. ( mărcile eului liric, prezente în textul respectiv ; de ex. : verbe și pronume la persoana I,
interjecții etc. ) . Poezia este construită pe mai multe planuri, care alternează între ele :
terestru ( exemple de elemente terestre din text ), cosmic ( exemple ) și uman ( exemple ) .
Între acestea se stabilește o legătură specială, comuniunea om-natură fiind un motiv frecvent
întânlit în lirica noastră. Traiectoria privirii eului poetic se deplasează dinspre o perspectivă
panoramică ( exemplu ), spre cele mai fine detalii . În plus, modalitatea principală de
expunere este descrierea, care se realizează cu ajutorul substantivelor și al adjectivelor,
astfel remarcând prezența grupului nominal (exemple).
În al doilea rând, limbajul se caracterizează prin expresivitate, dobândită prin
utilizarea figurilor de stil. Dintre acestea se remarcă : epitetele ….( cel puțin 2 exemple din
text ) , personificările … ( exemple ) etc. Ele compun sugestive imagini artistice vizuale (
exemple ), auditive ( exemple ), olfactive …. , care emoționează cititorul . Cromatica este
dominată de culori …. .
În concluzie, ținând cont de cele menționate, putem afirma că opera literară … de …
este un pastel.

46
 Doina

Definiție : Folclorul reprezintă o componentă fundamentală a culturii unui popor fiind

prima sa formă de manifestare artistică. Una dintre speciile reprezentative este doina, creație
lirică, în versuri, prin intermediul căreia este transmisă o gamă variată de sentimente
puternice, în mod direct și discret, cu ajutorul eului liric.
Trăsături :
 are caracter anonim, autorul fiind necunoscut
 are caracter colectiv și oral, fiind transmisă prin viu grai, din cele mai vechi timpuri
 are caracter sincretic, întrucât este însoțită de obicei de acompaniament muzical
 se deschide cu o formula tipică, ce se poate relua pe parcursul textului ( de ex. : ” foaie
verde măr rotat ”)
 cuprinde motive literare folclorice, precum : comuniunea om-natură ; motivul codrului
; motivul haiducului, al dorului
 elementele prozodice contribuie la crearea muzicalității ; ritmul este trohic, rima, de
obicei, împerecheată sau monorimă și măsura versurilor de 7-8 silabe
 la nivelul structurii, apare simetria compozițională, ca rezultat al paralelismului
sintactic
 oralitatea textului este redată de : vocative, interogații și exclamații retorice, începutul
unor versuri cu conjuncția ” să / și ”
 în funcție de sentimentele dominante, doinele se clasifică în : doine de haiducie, de
cătănie, de dragoste, de dor, de jale, de înstrăinare, de noroc etc.

Mihai Eminescu - Luceafarul

Criticul Titu Maiorescu, in articolul „Directia noua in poezia si proza romana”, din
1872, nota: „Cu totul osebit in felul sau, om al timpului modern, deocamdata blazat in cuget,
iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile uitate, pana acum asa de putin
format, incat ne vine greu sa-l citam imediat dupa Alecsandri, dar in fine, poet, poet in toata
puterea cuvantului, este d. Mihai Eminescu.”
Dupa un deceniu de la aceasta observatie a lui Maiorescu, capodoperele lui Mihai
Eminescu stateau marturie a geniului sau creator, a uimitoarei sale capacitati de sinteza si a
modului extraordinar in care a schimbat si innoit limbajul artistic romanesc. Una dintre aceste
capodopere este opera literara „Luceafarul”.
Poemul se incadreaza in curentul literar romantism,doua dintre trasaturile specifice
fiind: folosirea antitezei si utilizarea ca sursa de inspiratie a folclorului.
Antiteza, procedeu artistic dominant in acest poem, se evidentiaza inca din prima
parte a poemului, prin opozitia dintre lumea pamanteasca, a fetei de imparat: „Din umbra
falnicelor bolti”, „Spre umbra vechiului castel” si lumea nepamanteasca, a Luceafarului:
„Colo-n palate de margean”, „Eu sunt luceafarul de sus”. Antiteza se realizeaza si la nivelul
descrierii tanarului Catalin, in raport cu Luceafarul. Infatisarea umana a primului: „Cu obrajei
ca doi bujori/ De rumeni, bata-i vina”, este in contrast evident cu cea non-umana a celui de-al
doilea: „Din negru giulgi se desfasor/ Marmoreele brate”, „Si palid e la fata”, „Iar umbra fetei
stravezii/ E alba ca de ceara”. Conturarea cadrului pamantesc, in care Catalin si Catalina isi
implinesc dragostea: „Sub sirul lung de mandri tei”, „Miroase florile de tei” se face in contrast
cu lumea cereasca, in care este evidentiat zborul Luceafarului: „Un cer de stele
dedesubt/Deasupra-i cer de stele”, „Si din a chaosului vai/.../Vedea ca-n ziua cea dentai/ Cum
izvorau lumine”. De asemenea, prin utilizarea pronumelor personale „ei” si „noi”, se

47
subliniaza in poem antiteza dintre fiintele umane, muritoare, a caror viata este limitata, fiind
pusa sub semnul destinului si fiintele ceresti, nemuritoare: „Ei au doar stele cu noroc/Si
progoniri de soarte”, „Noi nu avem nici timp , nici loc/ Si nu cunoastem moarte”.
O alta trasatura care evidentiaza apartenenta poemului la romantism este
utilizarea ca sursa de inspiratie a folclorului. Mihai Eminescu a avut ca sursa de inspiratie
basmele romanesti “Fata din gradina de aur” si ”Miron si frumoasa fara corp”, pentru a crea in
“Luceafarul” atmosfera specifica basmelor, inca din incipit: “A fost odata ca-n povesti/ A fost
ca niciodata.”, dar si pentru a prezenta iubirea imposibila dintre doua fiinte apartinand unor
lumi diferite. De asemenea, s-a inspirat din mitul romanesc al Zburatorului, pentru a descrie
elementele spatiale care definesc lumea terestra in care fata de imparat isi desfasoara
existenta: “Din umbra negrului castel”, dar si una din intruparile Luceafarului: “Pe negre
vitele-i de par”. Mitul Zburatorului apare in poem ca simbol al visarii, aspiratiei si revelatiei.
Tema poemului este conditia omului de geniu. Inca din primul tablou aceasta tema
este sustinuta de sublinierea trasaturilor Luceafarului, ca fiinta superioara, dotata cu atribute
deosebite. Aspiratia catre inaltimi, cautarea absolutului, dorinta de cunoastere, dorinta de
inaltare spirituala, de atingere a unui ideal superior, sunt cateva dintre atributele omului de
geniu, reprezentat in poem de catre Hyperion. Omul de geniu este construit in text, asa cum
apare si in viziunea lui Schopenhauer, prin raportare la omul obisnuit. Acesta din urma este
reprezentat in text de fata de imparat, careia, in ultimele versuri ale operei, Luceafarul ii
adreseaza un firesc repros: „Ce-ti pasa tie, chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul?/ Traind in cercul
vostru stramt/ Norocul va petrece,/ Ci eu in lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece.” Anumite
motive poetice prezente in text, specifice romantismului, sustin tema poeziei: motivul
luceafarului, al stelelor, al cerului, al lunii, al marii, al visului, al castelului, al fetei de
imparat, al Zburatorului, al teiului, al zborului cosmic.
Incipitul operei contine formula specifica basmului: “A fost odata ca-n povesti”, prin
intermediul caruia cititorul este avertizat asupra structurii narative a textului, care este
considerat un poem epico-liric. Astfel, intamplarile sunt puse sub semnul unui timp
nedeterminat („illo tempore”), in care faptele sunt unice si irepetabile “A fost ca niciodata.”.
In aceste conditii, fata de imparat : „Din rude mari imparatesti”, va avea atribute unice: „O
prea frumoasa fata”, „Si era una la parinti”, „Si luna intre stele”. Fata nu este doar frumoasa,
ci are atributele perfectiunii: „Mandra-n toate cele” si ale puritatii sufletesti: „Cum e Fecioara
intre sfinti”.
Elementele de opozitie din text sunt puse in evidenta prin antiteza dintre omul comun,
obisnuit, reprezentat de catre fata de imparat si omul de geniu, reprezentat de catre Luceafar.
Ambele personaje (le putem numi personaje, deoarece textul epico-liric este realizat pe baza
liricii personajelor) sunt unice, exceptionale in lumea lor. Fata de imparat este „una la
parinti/Si mandra-n toate cele/Cum e Fecioara intre sfinti/Si luna intre stele”, iar Luceafarul
este unic, prin raportarea sa ca astru ceresc, la celelalte stele, dar si prin atributele sale,
asemanatoare cu cele ale lui Dumnezeu, ca Hyperion: „Noi nu avem nici timp, nici loc/ Si nu
cunoastem moarte”.
In opozitie sunt prezentate cele doua infatisari ale Luceafarului: „Parea un tanar
voievod/ Cu par de aur moale” si „Pe negre vitele-i de par/Coroana-i arde pare”; „O, esti
frumos cum numa-n vis/Un inger se arata” Si „O, esti frumos cum numa-n vis/Un demon se
arata”.
Totodata, opuse sunt si cele doua fiinte de care fata este atrasa: Luceafarul este o fiinta
supranaturala, care are doar infatisare umana, dar spirit nepamantesc: „Dar ochii mari si
minunati/Lucesc adanc himeric”, „Si palid e la fata”, „Iar umbra fetei stravezii/E alba ca de
ceara”, iar Catalin este fiinta pamanteasca: „Cu obrajei ca doi bujori/De rumeni, bata-i vina”.
Imaginarul poetic este evidentiat inca din incipit, prin prezentarea lumii terestre. Sunt
conturate reperele temporale vagi, imprecise, specifice basmului: „A fost odata” si cele

48
spatiale, care ofera cititorului imaginea mitului zburatorului, prin sublinierea singuratatii unei
tinere fete, aflata intr-un spatiu propice sosirii acestei fiinte supranaturale: „Spre umbra
negrului castel”, „Privea in zare”, „Din umbra falnicelor bolti/Ea pasul si-l indreapta/Langa
fereastra unde-n colt/Luceafarul asteapta.” Totodata, in primul tablou sunt scoase in evidenta
reperele spatiale care ilustreaza lumea cosmica a Luceafarului, in care este invitata sa
patrunda fata de imparat: „Iar cerul este tatal meu/Si muma-mea e marea”, „Si soarele e tatal
meu/iar noaptea-mi este muma.” Imaginarul poetic include, de asemenea, elementele prin care
se realizeaza descoperirea infinitului spatial si temporal. Acestea sunt subliniate in partea a
treia a poemului, in care este descris zborul Luceafarului: „”Vedea ca-n ziua cea dentai/Cum
izvorau lumine”, „Si cai de mii de ani treceau/ In tot atatea clipe.”
Compozitia poemului include 98 de strofe de tipe catren, cu masura versurilor de 7-8
silabe si ritm iambic, combinat cu ritm amfibrahic. Textul contine patru tablouri, construite pe
alternanta a doua planuri: terestru-uman si cosmic-universal, aflate in antiteza.
Tabloul I ilustreaza spatiul terestru in care singuratatea fetei predispune la visare:
„Cum ea pe coate-si razima/Visand ale ei tample”. Apare in acest tablou motivul literar al
ferestrei, ca deschidere spre alta lume, ca aspiratie catre departari, catre infinit. De asemenea,
apare motivul visului, deoarece singura modalitate ca fata de imparat si Luceafarul sa se
intalneasca este in vis: „Caci o urma adanc in vis/ De suflet sa se prinda.”, „Copila sa se
culce/I-atinge mainile pe piept/ I-nchide geana dulce.”
Tabloul al II-lea subliniaza jocul dragostei in care intra fata de imparat si Catalin.
Sunt evidentiate diferentele de stare sociala dintre cei doi si trasaturile tanarului. Pajul apare
ca „viclean copil de casa”, „copil din flori si de pripas”, „indraznet cu ochii”, „ce umple
cupele cu vin/ Mesenilor la masa”. El ii arata fetei frumusetea sentimentelor de dragoste si o
initiaza in tainele acestora: „daca nu stii, si-as arata/Din bob in bob amorul”.
Tabloul al III-lea prezinta zborul intergalactic al Luceafarului. El face o calatorie in
timp si spatiu: „Si cai de mii de ani treceau/In tot atatea clipe” pentru a ajunge la Demiurg, la
momentul de dinainte de geneza Universului. Dialogul cu Demiurgul ii releva lui Hyperion
imposibilitatea de a deveni muritor si conditia sa diferita de a pamantenilor: „Ei au doar stele
cu noroc/ Si prigoniri de soarte/ Noi nu avem nici timp, nici loc/ Si nu cunoastem moarte.”
Tabloul al IV-lea evidentiaza intensitatea si profunzimea sentimentelor celor doi
tineri, Catalin si Catalina, care formeaza acum un cuplu: „Caci esti iubirea mea dintai/Si visul
meu din urma”. Luceafarul este martor mut al iubirii lor, „Dar nu mai cade ca-n trecut/In mari
din tot inaltul”. Cu amaraciune, subliniaza diferentele dintre lumea muritorilor, efemera,
supusa destinului si lumea fiintelor eterne, careia ii apartine.
Viziunea despre lume a autorului este sintetizata prin tema poemului, conditia
omului de geniu si subliniata in finalul poemului, prin care se descifreaza ceea ce Eminescu
numea „sensul alegoric” al povestii: „Aceasta e povestea. Iar intelesul alegoric ce i l-am dat
este ca daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta
parte, aici pe pamant, nu e nici capabil de a ferici pe cineva, nici de a fi fericit. El n-are
moarte, dar n-are nici noroc.”
Asadar, finalul poemului scoate in evidenta antiteza dintre lumea omului comun, o
lume a aspiratiilor marunte, o lume supusa destinului, o lume limitata si cea a omului
superior, care aspira catre absolut. In opinia poetului, omul de geniu este constient de conditia
sa eterna, raportata la cea efemera a oamenilor obisnuiti, de care incearca sa se detaseze cu
luciditate: „Ce-ti pasa tie chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul/ Traind in cercul vostru stramt/
Norocul va petrece/ Ci eu in lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece.”

Mihai Eminescu - Revedere

49
 Elegia este o specie a genului liric in care poetul isi exprima direct sentimentele
de tristete metafizica, de nostalgie, intr-o gama ascendenta mergand de la melancolie la
nefericire.
Poezia "Revedere" de Mihai Eminescu (1850-1889) a fost publicata in revista
"Convorbiri Hterare", la 1 octombrie 1879, desi fusese scrisa cu cativa ani inainte.
Sursele de inspiratie sunt doinele culese de poet in peregrinarile sale prin tara, in
care codrul este simbolul universului, al regenerarii vesnice. Creatie de maturitate, aceasta
poezie reflecta o noua modalitate de abordare a folclorului, ideile populare fiind imbogatite si
innobilate cu profunde ganduri filozofice.
Tema ilustreaza vremelnicia si perisabilitatea omului in contrast cu perenitatea
naturii, simbolizata de codrul vesnic, altfel spus, poezia exprima tema timpului exprimata prin
conditia efemera, de muritor a omului aflata in relatie de opozitie cu eternitatea universului.
Elementul de recurenta prin care se realizeaza tema este definit prin motivul poetic al
codrului, ca imagine lirica a universului, iar ca figura artistica de constructie se remarca
antiteza.
Ideea exprima melancolia si tristetea poetului pentru viata trecatoare a omului si
admiratia pentru vesnicia naturii.
Semnificatia titlului. Titlul sugereaza bucuria reintalnirii poetului cu un prieten
de care i-a fost dor, cuvantul avand, din punct de vedere semantic, rezonante afective,
implicand totodata si sensul de scurgere a timpului.
Structura compozitionala. "Revedere" este o elegie filozofica, in care meditatia,
reflectia asupra timpului este elementul de referinta care domina intreaga poezie. Timpul
filozofic are la Eminescu doua valente, de aceea s-ar putea defini ca bivalent: timpul
individual, care marcheaza prin curgerea sa implacabila si ireversibila conditia omului
muritor si timpul universal, care semnifica eternitatea, vesnicia proprie numai firii,
Universului.
Compozitional, poezia este structurata in forma dialogata si pe doua planuri
distincte: unul uman si celalalt al naturii si patru secvente lirice corespunzatoare celor doua
intrebari si celor doua raspunsuri, ale poetului si, respectiv, ale codrului. Inceputul este
reprezentat de vocativul afectuos, sentimental -"codrule"- reluat de diminutivul "codrutule".
Secventa intai. Poezia incepe printr-o intrebare adresata direct de catre eul liric,
codrului personificat, in care se simte intimitatea tonului, sentimental de prietenie pentru
acesta, precum si bucuria revederii, concretizata prin diminutivele care sugereaza un ton
familiar: "-Codrule, codrutule, / Ce mai faci, dragutule". Ideea timpului este sugerata de
sintagma metaforica "multa lume am imblat", cu sensul scurgerii unei perioade lungi de
vreme,in care poetul s-a simtit departe de cei dragi.
Urmatoarea secventa poetica reprezinta raspunsul codrului, formulat in acelasi
stil popular, incepand cu o interjectie specifica: "- la, eu fac ce fac de mult", ideea trecerii
timpului fiind sugerata aici de succesiunea anotimpurilor principale: "Iarna viscolu-l ascult,/
[...] Vara doina mi-o ascult". Trainicia si forta de rezistenta a naturii este data de asprimea
gerului in timp de iarna -"larna viscolu-l ascult/ Crengile-mi rupandu-le,/ Apele-astupandu-
le,/ Troienind cararile/ si gonind cantarile;"-, iar armonia afectiva perfecta dintre om si natura
este ilustrata prin bucuria codrului la auzul doinelor populare: "Vara doina mi-o ascult/ [...]
Implandu-si cofeile,/ Mi-o canta femeile".
Secventa lirica urmatoare este o interogatie retorica a poetului, in care conceptul
filozofic al timpului este sugerat deosebit de expresiv: "Vreme trece, vreme vine", trecerea
ireversibila a timpului insemnand pentru natura o regenerare permanenta, o continua
intinerire: "Tu din tanar precum esti/ Tot mereu intineresti". Poezia capata aici sensuri
filozofice profunde, iar codrul, ca simbol pentru natura, devine un simbol al intregului
Univers.

50
 Ultima secventa contine raspunsul codrului incare accentele filozofice se
intensifica, versul "- Ce mi-i vremea, cand de veacuri" sugerand vesnicia, eternitatea naturii.
Ideea existentei trainice si perene a codrului, ca simbol al naturii, al Universului, este
argumentata prin rezistenta acestuia in fata timpului, a carui trecere ireversibila nu-l atinge:
"Ca de-i vremea rea sau buna,/ Vantu-mi bate, frunza-mi suna;/ si de-i vremea buna, rea,/
Mie-mi curge Dunarea”.
In antiteza cu natura, omul este supus sortii, este efemer, timpul se scurge
pentru el ireversibil si implacabil: "Numai omu-i schimbator,/ Pe pamant ratacitor", pe cand
firea este vesnica, eterna: "Iar noi locului ne tinem,/ Cum am fost asa ramanem;". Finalul
poeziei ilustreaza, prin cateva elemente-simbol cu rol de metafora, alcatuirea Universului, ca
ultim argument pentru faptul ca timpul codrului este eternitatea, in care se inscriu: "Marea si
cu raurile,/ Lumea cu pustiurile,/ Luna si cu soarele,/ Codrul cu izvoarele". Acestea sunt si
principalele motive romantice intalnite in majoritatea creatiilor lirice eminesciene. Timpurile
verbelor care exprima atitudinile si ideile poetului si ale codrului se afla in relatie de opozitie.
Astfel, eul poetic se proiecteaza in timpul trecut, ca simbol al efemeritatii sale prin aceasta
lume, iar codrul se exprima numai la prezentul etern, ca semn al vesniciei universului.
Procedee artistice / figuri de stil
Principala figura de stil este personificarea: raspunsul codrului, care "asculta"
viscolul, doinele si care gandeste, constientizeaza dainuirea, statornicia naturii: "Iar noi
locului ne tinem,/ Cum am fost asa ramaanem"
Limbajul popular prezent printr-o varietate de modalitati expresive:
- diminutivele - care sugereaza tonul mangaietor,intim, prietenos, dragastos al poetului pentru
codru: "codrutule", "dragutule";
- expresii specific populare, ilustrand sursa folclorica a poeziei: "la, eu fac ce fac de mult",
"Iar noi locului ne tinem";
-cuvinte cu forma populara: "Multa vreme au trecut", "am imblat", "implandu-si";
-dativul etic, specific creatiilor populare literare': "crengile-mi", "ce mi-i vremea", "vantu-mi
bate", "frunza-mi suna";
-"si"-ul narativ, specific popular: "Si mai fac....", "si de-i vremea...";
-structura prozodica ilustreaza forma poeziei populare: ritmul trohaic, masura de 7-8 silabe
asemanatoare cu versul scurt al doinei populare, rima imperecheata;
-motivul codrului, ca fiinta mitica, fiind un prieten apropiat, drag al omului;
Poezia culta este reprezentata de:
-prezenta ideii filozofice a timpului, care este ireversibil pentru om si etern pentru Univers;
-viziunea romantica asupra conditiei de muritor a omului in relatie cu Universul;
-sentimentele de tristete, de melancolie, specifice elegiei filozofice;
Influenta populara este, asadar, evidenta, intalnind si aici armonia inconfundabila
intre glasul poetului si acela al poeziei populare, fapt care face ca George Calinescu sa afirme:
"Cea mai mare insusire a lui Eminescu este de a face poezie populara fara sa imite, si cu idei
culte, de a cobori la acel sublim impersonalism poporan".

Romantismul in cele doua opere

Romantismul este un curent literar aparut la sfarsitul secolului al XVIII-lea ca o
reactie impotriva clasicismului. Acesta a sustinut manifestarea fanteziei si exprimarea
sentimentelor, a originalitatii, a sensibilizarii emotiilor, dar si apararea libertatii de exprimare.
Romantismul cunoaste trei etape in literatura romana si anume: preromantism, in
perioada pasoptista; romantism propriu zis reprezentat de creatiile lui Mihai Eminescu,
cunoscut ca “ultimul romantic universal”; postromantism, avandu-l ca reprezentant pe
Alexandru Macedonski.

51
 Doua texte poetice scrise de Mihai Eminescu, reprezentative pentru acest curent literar
sunt “Luceafarul” si “Revedere” datorita tematicii diverse, a tonului elegiac al exprimarii, al
registrelor stilistice remarcabile si datorita diversitatii genurilor literare, elemente ce conduc la
recunoasterea celor doua poeme fiind capodopere romantice ale lui Eminescu.
“Luceafarul” a fost publicat la revista “Convorbiri literare” in anul 1883, dupa ce a
aparut la Viena, in acelasi an, in Almanahul Societatii Social Literare “Romania Juna”.
Poezia “Revedere”, scrisa de Mihai Eminescu a fost publicata in revista „Convorbiri
literare”, la 1 octombrie 1879, desi fusese scrisa cu cativa ani inainte.
Sursele de inspiratie ale “Luceafarului” sunt diverse, de la cele mitologice si filosofice,
la propria experienta de viata a poetului. Elaborarea poemului are la baza basmul popular
romanesc “Fata in gradina de aur” cules de catre germanul R. Kunisch , in calatoriile sale dinn
Tarile Romane, basm, publicat ulterior intr-o antologie de texte populare.
Mihai Eminescu isi exprima viziunea proprie asupra conditiei geniului, influentat fiind
de filosofia lui Schopenhawer din volumul “Lumea ca reprezentare si vointa, in care poetul
ilustreaza diferentele dintre lumea comuna a fetei de imparat si lumea superioara a geniului.
Pe cand poemul “Revedere” are ca surse de inspiratie doinele culese de poet in
peregrinarile sale prin tara, in care codrul este simbolul universului, al regenerarii vesnice.
Poemul “Luceafarul” dezvolta o multitudine de teme precum: conditia umana,
trecerea timpului, geneza, dar si motive de natura cosmica “cer, luna, stele”, reprezentate intr-
o maniera romantica prin viziunea autorului.
Poezia “Revedere” se concentreaza in jurul unei teme romantice. Elementul de
recurenta prin care se realizeaza tema este definit prin motivul poetic al codrului, ca imagine
lirica a universului, iar ca figura artistica de constructie se remarca antiteza.
Titlul primului poem reprezinta numele unuia dintre exponentii romantici, Luceafarul,
intruchipand geniul insetat de cunoastere si de implinire sufleteasca.
Titlul celui de-al doilea poem sugereaza bucuria reintalnirii poetului cu un prieten de
care i-a fost dor, cuvantul avand, din punct de vedere semantic, rezonante afective, care
implica totodata si sensul de scurgere a timpului “Revedere”.
Imaginarul poetic transforma realitatea concreta intr-o viziune artistica, a carei
interpretare eminesciana implica reflectarea profunda asupra ideii filozofice a timpului, stare
emotionala a omului de geniu, ilustrata prin functia expresiva a cuvintelor.
Compozitional, poezia este structurata in forma dialogata si pe doua planuri distincte:
unul uman si celalalt al naturii si patru secvente lirice corespunzatoare celor doua intrebari si
celor doua raspunsuri, ale poetului si, respectiv, ale codrului. Incipitul este reprezentat de
vocativul afectuos, sentimental - „codrule” - reluat de diminutivul „codrutule”.
Poezia incepe printr-o intrebare adresata direct de catre eul liric, codrului personificat,
in care se simte sentimentul de prietenie pentru acesta, precum si bucuria revederii,
concretizata prin diminutivele care sugereaza un ton familiar: „- Codrule, codrutule, / Ce mai
faci, dragutule”. Ideea timpului este sugerata de sintagma metaforica „multa lume am imbiat”,
cu sensul scurgerii unei perioade lungi de vreme, in care poetul s-a simtit departe de cei dragi.
Urmatoarea secventa poetica reprezinta raspunsul codrului, formulat in acelasi stil
popular, incepand cu o interjectie specifica: „- Ia, eu fac ce fac de mult”, ideea trecerii
timpului este sugerata aici de succesiunea anotimpurilor principale: „Iarna viscolu-l ascult /
[...] Vara doina mi-o ascult”. Trainicia si forta de rezistenta a naturii este data de asprimea
gerului in timp de iarna - „Iarna viscolu-l ascult / Crengile-mi rupandu-le, / Apele-astupandu-
le, / Troienind cararile / Si gonind cantarile;”-, iar armonia afectiva perfecta dintre om si
natura este ilustrata prin bucuria codrului la auzul doinelor populare: „Vara doina mi-o ascult
/ [...] Implandu-si cofeile / Mi-o canta femeile”.
Secventa lirica urmatoare este o interogatie retorica a poetului, in care conceptul
filozofic al timpului este sugerat deosebit de expresiv: „Vreme trece, vreme vine”, trecerea

52
ireversibila a timpului insemnand pentru natura o regenerare permanenta, o continua
intinerire: „Tu din tanar precum esti / Tot mereu intineresti”. Poezia capata aici sensuri
filozofice profunde, iar codrul, ca simbol pentru natura, devine un simbol al intregului
Univers.
Ultima secventa contine raspunsul codrului in care accentele filozofice se intensifica,
versul „- Ce mi-i vremea, cand de veacuri” sugerand vesnicia, eternitatea naturii. Ideea
existentei trainice si perene a codrului, ca simbol al naturii, al Universului, este argumentata
prin rezistenta acestuia in fata timpului, a carui trecere ireversibila nu-l atinge: „Ca de-i
vremea rea sau buna / Vantu-mi bate, frunza-mi suna; / Si de-i vremea buna, rea / Mie-mi
curge Dunarea.” In antiteza cu natura, omul este supus sortii, este efemer, timpul se scurge
pentru el ireversibil si implacabil: „Numai omu-i schimbator, / Pe pamant ratacitor”, pe cand
firea este vesnica, eterna: „Iar noi locului ne tinem / Cum am fost asa ramanem”.
Finalul poeziei ilustreaza, prin cateva elemente-simbol cu rol de metafora, alcatuirea
Universului, ca ultim argument pentru faptul ca timpul codrului este eternitatea, in care se
inscriu: „Marea si cu raurile / Lumea cu pustiurile / Luna si cu soarele / Codrul cu izvoarele”.
Acestea sunt si principalele motive romantice intalnite in majoritatea creatiilor lirice
eminesciene.
Timpurile verbelor care exprima atitudinile si ideile poetului si ale codrului se afla in
relatie de opozitie. Astfel, eul poetic se proiecteaza in timpul trecut, ca simbol al efemeritatii
sale prin aceasta lume, iar codrul se exprima numai la prezentul etern, ca semn al vesniciei
universului.
In acelasi timp imaginarul poetic din poemul “Luceafarul” este de natura romantica
prin antiteza celor doua lumi si prin tematica diferita. Ea dezvolta idila dintre exponentii
diferentiati prin gandire, comportament, chiar si conditie umana.
Discursul poetic este realizat prin diversitatea genurilor: epic, liric, dramatic; fapt ce
ilustreaza o alta trasatura a romantismului. Continutul epico-liric dezvolta patru tablouri cu
tematica diferita, ce va conduce la nefericirea in iubire a eului liric.
Incipitul sau primul tablou incepe cu o secventa introductiva specifica basmului
popular romanesc “A fost odata ca-n povesti, A fost ca niciodata”, in care va fi reprezentata
propriu-zis idila dintre cei doi indragostiti. Geniul ii atribuie finite iubite calitati unice si o
singularizeaza prin versul “ Si era una la parinti / Si mandra-n toate cele / Cum e fecioara intre
sfinti / Si luna intre stele”. Atmosfera este una feerica, iar comunicarea se realizeaza prin visul
fetei, care devine si un motiv romantic. Comunicarea dintre cei doi este posibila doar prin
intermediul visului, al oglinzii si al ferestrei, deoarece limitarea fiintei iubite nu ii confera
acesteia capacitatea de a se exprima liber “ Iar ea vorbind cu el in somn,/ Oftand din greu
suspina: / - O, dulce-al noptii mele domn./ De ce nu vii tu? Vina!”.
In cel de-al doilea tablou atmosfera este familiala, iar comunicarea se realizeaza direct.
Acest tablou contine cele doua chemari ale fetei, in care Luceafarul ii raspunde fara ezitare.
Se metamorfozeaza pe rand intr-un chip angelic, tanar voievod, intrupat din cer si mare si intr-
un demon, creat din soare si noapte “ Din sfera mea venii cu greu/ Ca sa-ti urmez chemarea/
Iar tatal este cerul meu/ Si muma-mea e marea”. De fiecare data geniul ii raspunde fetei si ii
ofera acesteia posibilitatea de a i se alatura in lumea superioara, dar si posibilitatea
materializarii relatiei dintre ei. Fata refuza ideile eroului romantic, fapt ce ilustreaza
incapacitatea omului comun de a-si depasii conditia „ - O, esti frumos cum numa-n vis/ Un
inger se arata,/ Dara pe calea ce-ai deschis/ N-oi merge niciodata”.
Al treilea tablou este reprezentat de calatoria Luceafarului catre Demiurg si de
dialogul dintre acestia. Demiurgul il denumeste pe eroul romantic, Hyperion, pentru a-i definii
conditia de geniu si totodata ii ofera o lectie de cunoastere prin evidentierea diferentelor dintre
cele doua lumi. Ii aminteste ca omul comun dispune de nestatornicia sentimentelor, este
schimbator, iar idealurile sale se schimba de pe o zi pe alta “ Ei au doar stele cu noroc / Si

53
prigoniri de soarte,/ Noi nu avem nici timp, nici loc/ Si nu cunoastem moarte”. Lumea
comuna este caracterizata de instinctualitate, pe cand cea superioara este reprezentata de
gandire lucida.
Cel de-al patrulea tablou este anuntat de idila Catalin si Catalina, moment in care
Luceafarul isi asuma lectia de cunoastere oferita de catre Demiurg. Intelege diferentele dintre
cele doua lumi si totodata faptul ca idila dintre el si fiinta iubita nu poate fi posibila. Pajul
Catalin se afla in antiteza cu Luceafarul si reprezinta norocul, mai exact omul care are acces la
fericire. La inceput, acestuia i se contureaza un portret nefavorabil (abil, viclean). Ii propune
fete o fericire imediata, dar lipsita de sclipirea si de idealurile eroului romantic, iar aceasta
accepta.
Acest moment reprezinta finalul poemului, care se transforma intr-o elegie, ilustrat de
o ultima chemare a fetei. De aceasta data nu mai este vorba de o chemare la iubire, ci devine o
modalitate de a-si proteja fericirea. De aceea Luceafarul este vazu in acest moment drept o
stea norocoasa. Priveste tacut si rece imaginea fetei pe care acum o denumeste “chip de lut”(
“Ce-ti pasa tie chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul?”) , pentru a-i definii conditia muritoare.
Luceafarul ramane nemuritor prin gandirea lucida si decide sa renunte la implinirea
sentimentala, dezamagit fiind de fiinta iubita “Traind in cercul vostru stramt/ Norocul va
petrece/ Ci eu in lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece”.
Registrele artistice sunt existente in ambele poeme, incat principala figura de stil
dominanta, prezenta la nivel stilistic este metafora precum “Chip de lut” , “palate de
margean”, “ viata-mi lumineaza” , “codrule cu rauri line”.
In “Revedere” structura prozodica respecta forma poeziei populare: ritmul trohaic,
masura de 7-8 silabe asemanatoare cu versul scurt al doinei populare, rima imperecheata;
Astfel, cele doua poeme, apartinand lui Mihai Eminescu , se incadreaza in curentul
literar romantism prin tematica abordata intr-o maniera specifica, totusi diferita de la text la
text, prin prezenta antitezelor, a miturilor romanesti si datorita surselor de inspiratie, care sunt
de o anvergura foarte mare si foarte bine delimitate.

Vasile Alecsandri - Mezul Iernii

Publicate in 1868-1869, in revista Convorbiri literare, Pastelurile lui Alecsandri

reprezinta o opera de maturitate. Prin acest ciclu de poezii ale senzo-realitatii si ale relatiei
nemijlocite cu natura, Vasile Alecsandri impune o noua specie in literatura romana.
Vasile Alecsandri reprezinta un model pentru mentalitatea scriitorului pasoptist. Opera
sa se afla la intretaierea romantismului cu clasicismul, ca expresie a incercarii de recuperare,
intr-un timp relativ scurt, a diferentelor dintre literatura romana si cea occidentala.
Desi sunt publicate mai tarziu, Pastelurile reflecta o trasatura a literaturii pasoptiste,
coexistenta curentelor literare (clasicism, romantism), si o tema specifica acestei perioade,
tema naturii. In general, poeziile apartin clasicismului, prin viziunea asupra naturii, prin
impersonalitate si optimism cosmic, prin expresie si echilibru compozitional. Diferenta fata de
precursori in abordarea temei naturii reflecta diferenta intre romantism si clasicism, intre
proiectia sensibilitatii in exterioritatea lumii si inregistrarea obiectiva a universului, cu
armoniile, ritmurile si dinamismul lui.
Mezul iernei este un pastel reprezentativ, datorita viziunii poetice clasiciste, a
compozitiei (alternanta static-dinamic) si prin faptul ca infatiseaza frumusetea iernii, anotimp
evocat in mai multe creatii ale ciclului: Iarna, Gerul, Viscolul, Bradul.
Tema poeziei este natura incremenita sub inclestarea gerului, care compune tabloul
„fantastic" al noptii de iarna. Atitudinea poetica este admiratia fata de maretia cosmica, de
linistea absoluta.

54
 Impersonalitatea vocii lirice este motivata de faptul ca accentul se pune pe spectacolul
naturii contemplate, magnifica panorama inregistrata obiectiv. Marcile lexico-gramaticale ale
eului liric sunt minime: un verb la persona I singular, „vad, o,interjectie, „o!", punctele de
suspensie si propozitii exclamative sau interogative. Ipostaza poetica este aceea a unui
spectator indragostit de natura.
Titlul semnifica esenta pastelului, descrierea anotimpului friguros, deja instalat si in
plina manifestare, zapada oferind un spectacol sclipitor, iar fiarele salbatice cutreierand
nestanjenite alba intindere pustie.
Compozitional, poezia este alcatuita din patru catrene cu caracter descriptiv,
organizate in doua secvente poetice, in functie de alternanta static-dinamic, specifica
pastelurilor lui Alecsandri.
Primele trei strofe surprind predominant planul obiectiv, static, al naturii neclintite.
Ultima strofa, predominant subiectiva (prin frecventa marcilor eului liric), constituie a doua
secventa poetica, dinamica prin prezenta imaginii de miscare a unui element insufletit din
natura, lupul.
Descrierea zonei de campie, intinderea coplesita de zapada, sugestia infinitului prin
orizontalitate, predominarea cromatica a albului, evitarea extremelor salbaticiei excesive
(muntele sau marea) constituie o imagine-emblema a echilibrului clasic si a vesniciei naturii.
Prima strofa din secventa statica este tabloul noptii de iarna cu natura mineralizata de
gerul atotputernic. Alterneaza imagini vizuale si auditive ale padurii si campiei. Propozitiile
exclamative dau plasticitate tabloului: „in paduri trasnesc stejarii! E un ger amar, cumplit?.
Verbele „trasnesc", „scartaie" au valoare onomatopeica sugerand incremenirea naturii.
Epitetul dublu „ger amar, cumplit are efect personificator. Epitetele „zapada cristalina",
„campii stralucitoare" si metafora „lan de diamanturi realizeaza imaginea feerica a noptii de
iarna in planul terestru.
Aceasta imagine este dezvoltata in strofele a doua si a treia, in tabloul grandios al
naturii proiectate in plan cosmic. Tabloul naturii-templu este de o frumusete solemna si se
realizeaza prin imagini artistice ale elementelor templului: coloane, faclii, altare, orga.
Procesul de abstractizare se produce la nivelul figurilor de stil prin trecerea de la comparatie,
„Fumuri albe se ridica in vazduhul scanteios/ Ca inaltele coloane unui templu maiestos", la
epitet „O! tablou maret, fantastic!...", pana la metafora „nemarginitul templu". Feeria noptii
de iarna, grandiosul, sublimul, fantasticul, se realizeaza cu ajutorul epitetelor si al
personificarilor: „luna isi aprinde farul tainic de lumina", „crivatul patrunde, scotand note-
ngrozitoare". Tabloul nocturn, misterul noptii, motivul lunii si utilizarea hiperbolei sunt
elemente romantice.
Ultimul catren constituie a doua secventa poetica, tabloul dinamic, realizat in antiteza
(procedeu romantic de compozitie) cu incremenirea din secventa statica, continuata si aici, in
primele doua versuri: „ Totul e in neclintire, fara viata, fara glas". Propozitia interogativa
introdusa prin conjunctie adversativa „Dar ce vad?" impune perspectiva subiectiva si aduce
elementul dinamic, imaginea lupului si a prazii sale, chiar daca si aceasta poarta sugestia
mortii.
Nivelul fonetic si prozodic
- pauzele marcate de punctele de suspensie;
- muzicalitatea conferita de frecventa unor vocale (e in prima strofa, i si u in strofele a doua si
a treia).
Particularitati prozodice clasice:
- patru catrene;
- masura versurilor: 15-16 silabe;
- ritm trohaic;
- rima imperecheata.

55
Nivelul morfosintactic
- verbele la timpul prezent sugereaza vesnicia naturii;
- expresivitatea adjectivului cu rol de epitet; adjective fara grad de comparatie;
- conjunctia adversativa dar, in strofa a IV-a - marcheaza alternarea static-dinamic, obiectiv-
subiectiv;
- topica afectiva (inversiuni).
Nivelul lexico-semantic
- campul semantic al iernii: „ger", „zapada", ,fumuri albe";
- campul semantic al noptii: „luna", „stele", „faclii;
- campul semantic al templului: „coloane", „altare", „orga".
Nivelul stilistic
- puternicul imagism realizat prin cultivarea epitetului, adesea in inversiune, a metaforei, a
comparatiei, a personificarii si a hiperbolei.
In concluzie, “Mezul iernei” de Vasile Alecsandri este un pastel reprezentativ prin
echilibru compozitional si claritate, tablou fantastic si grandios al noptii de iarna.

Lucian Blaga - Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Lirica blagiana s-a inscris nu doar in circuitul romanesc de valori, ci si in cel european,
gratie fortei creatoare si spiritului profund universal, semne ale unei depline maturitati
artistice, neegalate- si poate cercetate insuficient- inca. „Drumul poetului e mereu catre
izvoare”, spune Blaga, completand: „Poezia e ca o panza fara tiv, cu firele bine batute, ale
carei margini se pot destrama, dar care totusi nu se destrama”, imagine atat de usor
identificabila in opera sa, cumul de traditie si modernitate, de elemente estetice autohtone si
forme artistice novatoare.
Una dintre capodoperele poetului, publicata in 1919, in deschiderea volumului de
debut, intitulat ”Poemele luminii”, este opera literara Eu nu strivesc corola de minuni a
lumii.
Poezia se incadreaza in modernism, inteles ca orientare literara din perioada
interbelica, incluzand toate acele miscari artistice care exprima o ruptura de traditie, negand in
forme uneori extreme, epoca ori curentul care le-au precedat. Atitudinea moderna este deci
anticlasica, anticonservatoare si impotriva traditiei. Inscriindu-se in modernism, Blaga este
considerat ca primul poet din cultura romana care reuseste sa sincronizeze formele poetice
romanesti cu cele europene.
Modernismul blagian reiese din optiunea poetului pentru versul liber si pentru
ingambament (procedeu artistic care consta in continuarea ideii poetice in versul urmator,
scris cu litera mica), care demonstreaza conceptia sa conform careia lipsa elementelor de
prozodie clasica permite exprimarea fluxului ideilor si a intensitatii sentimentelor: „Eu nu
strivesc corola de minuni a lumii/si nu ucid/cu mintea tainele, ce le-ntalnesc/in calea mea/in
ochi, in flori, pe buze ori morminte.” Astfel, versurile nu se supun ritmului clasic, nici nu au
rima, iar masura este variabila 2-13 silabe. Eliberarea de rigorile prozodice clasice este o
forma a modernismului poetic, dar si o modalitate directa de transmitere a mesajului filosofic
al poeziei.
In opinia mea, tema si viziunea despre lume a poetului Lucian Blaga reflecta in acest
text dorinta de potentare a misterului cosmic. Prin iubire, omul poate restabili corespondente
intre Univers si sine, simtindu-se un fragment dintr-un mister ce se autoregenereaza continuu.
Astfel, poetul devine el insusi o forma de manifestare a tainei. In viziunea originala a lui
Blaga, pe de-o parte exista cunoasterea de tip paradisiac, de tip logic si rational. Aceasta are
ca scop dezvaluirea misterelor lumii pe calea ratiunii, a gandirii logice, specifica savantilor. El
exprima aceasta idee in poezie prin versurile: „Lumina altora/sugruma vraja nepatrunsului

56
ascuns”. Pe de alta parte, exista cunoasterea de tip luciferic, realizata pe calea sensibilitatii,
specifica artistilor. Aceasta nu are drept scop lamurirea misterelor, ci adancirea lor,
amplificarea acestora, prin intermediul sensibilitatii artistice, asa cum insusi poetul subliniaza:
„eu/cu lumina mea sporesc a lumii taina”.
Tema poemului este conditia artistului, opera fiind considerata o arta poetica. In
acest text, o prima idee care subliniaza tema este modul in care poetul isi exprima crezul
sau artistic, conceptia sa despre poezie si despre menirea artistului. Blaga modifica esential
insusi conceptul de arta poetica, in viziunea sa acesta nefiind inteles ca „mestesug”, ci ca
modalitate fundamentala de situare a eului in univers, ca modalitate de a fi in si prin poezie.
Tocmai de aceea poezia este construita ca o confesiune, pe baza lirismului subiectiv, in
centrul secventelor poetice situandu-se eul liric. Acesta isi face simtita prezenta prin
pronumele personal „eu”, regasit de sase ori pe parcursul textului, prin adjectivul pronominal
posesiv „mea”, precum si prin verbele la persoana I „nu ucid”, „iubesc”, „nu strivesc”.
O a doua idee prin care se exprima in acest text tema si conditia poetului o
reprezinta explicarea menirii artistului prin intermediul celor doua tipuri de cunoastere. Astfel,
in viziunea lui Blaga, poetul este dator nu sa descopere misterele universului, ci sa le
adanceasca: „Uneori, datoria noastra in fata unui adevarat mister nu e sa-l lamurim, ci sa-l
adancim asa de mult, incat sa-l prefacem intr-un mister si mai mare.” Poetul subliniaza ideea
ca trebuie sa ocroteasca misterele universului: „eu nu strivesc corola de minuni a lumii” si
„caci eu iubesc/si flori si ochi si buze si morminte”.
Patru dintre elementele de compozitie a textului sunt: incipitul, compozitia,
elementele de opozitie si de simetrie, figurile semantice.
Incipitul operei coincide cu titlul si contine o metaforie revelatorie, prin care este
definit universul ca o mare taina. Se observa asezarea pronumelui „eu” ca prim termen al
sintagmei: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”. O trasatura a expresionismului este
vitalismul dionisiac (serbari dionisiace erau organizate in Grecia antica in cinstea zeului
Dionysos), caracterizat printr-un elan artistic deosebit, plin de zbucium si pasiune. Frenezia
trairilor, nevoia eului liric de a-si depasi limitele si de a cuprinde universul intreg sunt
subliniate astfel inca de la inceputul textului. Cei cinci termeni alcatuiesc o propozitie
enuntiativa negativa, care se deschide cu pronumele personal „eu”, ce are rolul de a identifica
clar eul liric, subliniind, prin prezenta acestui pronume de persoana I, incadrarea operei in
lirismul de tip subiectiv. Verbul „nu strivesc” evidentiaza atitudinea ocrotitoare a eului liric in
raport cu universul. Metafora „corola de minuni a lumii” semnifica totalitatea misterelor
lumii. Sintagma face trimitere la ideea de perfectiune, prin termenul „corola”, cu forma
circulara, dar si la mister, prin continutul semantic al cuvantului „minuni”.
Compozitia (secventele poetice) poemului evidentiaza structurarea acestuia in trei
secvente. Prima secventa poetica este formata din primele cinci versuri, ce definesc
cunoasterea de tip luciferic: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/si nu ucid/cu mintea
tainele, ce le-ntalnesc/in calea mea/in flori, in ochi, pe buze ori morminte.” Metaforele din
versul „in flori, in ochi, pe buze ori morminte” sintetizeaza frumusetea universului, fiind
reprezentari ale tainelor acestuia. Astfel, florile sunt elemente vegetale, simbolizand
frumusetea, perfectiunea, ochii sunt simboluri ale constiintei umane, ale cunoasterii, buzele
sugereaza rostirea, cuvantul, dar si sarutul, taina iubirii, iar mormintele fac trimitere la taina
mortii. Se observa ca termenii apar in ordinea crescanda a gradului lor de mister, moartea
fiind, dintre toate, cel mai profund.
In a doua secventa poetica este dezvoltata opozitia dintre cele doua tipuri de
cunoastere: „Lumina altora/ sugruma vraja nepatrunsului ascuns/[…]/eu cu lumina mea
sporesc a lumii taina-”. Vraja, misterul universului nu trebuie sugrumate, ci protejate, de
aceea poetul refuza cunoasterea paradisiaca. El opteaza pentru cunoasterea luciferica, deci
pentru adancirea misterului, prin amplificarea lui prin imaginatie.

57
 Ultima secventa are rol conclusiv „caci eu iubesc/si flori si ochi si buze si morminte”
si surprinde faptul ca principiul care sta la baza cunoasterii luciferice, deci la baza atitudinii
eului liric, este iubirea, iubirea misterului, evidentiata prin enumeratia din finalul textului.
Elementele de opozitie din text sunt puse in evidenta prin antiteza dintre cele doua
tipuri de cunoastere, care se realizeaza in text pe mai multe niveluri: la nivel morfologic, prin
opozitia verbelor „sugruma”/”sporesc”, iar la nivel stilistic prin metafora „lumina altora”-
cunoasterea paradisiaca opusa sintagmei „lumina mea”-cunoasterea luciferica. Relatiile de
simetrie se realizeaza prin reluarea ideii poetice din versul „in flori, in ochi, pe buze ori
morminte”, in finalul textului. Se observa ca in final apare conjunctia „si”, „si flori si ochi si
buze si morminte”, pentru a evidentia importanta egala pe care poetul o acorda fiecarei
componente a universului plin de taine si minuni.
Figurile semantice (figurile de stil) sunt numeroase si pun in evidenta ideile poetice si
substratul filosofic al textului. Titlul contine o metafora revelatorie, „corola de minuni a
lumii”, sugerand perfectiunea, frumusetea, complexitatea universului plin de taine si minuni.
Prin repetarea seriei de metafore plasticizante „in flori, in ochi, pe buze ori morminte” se
surprinde una dintre temele fundamentale din lirica blagiana, aceea a raportului poet-lume.
Comparatia ampla „Si-ntocmai cum cu razele ei albe luna/ nu micsoreaza, ci
tremuratoare/ mareste si mai tare taina noptii,/ asa imbogatesc si eu intunecata zare/ cu largi
fiori de sfant mister” sugereaza asumarea cunoasterii luciferice de catre poetul care nu
descopera misterele universului, ci cauta sa le amplifice. Aceeasi idee este subliniata prin
repetitia „eu,/eu cu lumina mea sporesc a lumii taina”.
Poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii ramane una dintre capodopere
blagiene, evidentiind, prin atitudinea poetica in fata marilor taine ale universului, prin ilus-
trarea raportului eu-lume, prin problematica abordata si prin cultivarea formelor de prozodie
moderne, talentul si forta artistica deosebita ale acestui mare creator roman: poezie, teatru si
proza. Lagunara liric, lagunele lirismului sau se intind pe spatii respectabile si in stare a
profila integral o sensibilitate artistica; cosmoidala dramatic, in suma comediilor prin care ne
vorbeste inca lumea lui apusa, Despot Voda inseamna in schimb irumperea unui personaj
romantic in peisajul oriental-occidental al culturii noastre; bine randuita in clasicitatea
expresiei, ea se releva intr-o proza de nedezmintita perenitate, careia elementele ce o
incadreaza in istorie ii convin pe linia insasi a vietii estetice". (I. Negoitescu Istoria literaturii
romane, Bucuresti, vol. I, Ed. Minerva, 1991, p. 90)
Tudor Arghezi - Testament

Tema si viziunea despre lume

Creator al unui univers poetic de o frapanta originalitate, Tudor Arghezi se impune in
prima jumatate a secolului al XX-lea, ca un artist cu o viziune unica in literatura romana.
Ilustrand modernismul interbelic, poetul a avut o contributie remarcabila la innnoirea
lirismului romanesc, atat prin problematica, dar si prin mijloacele artistice folosite.
Poezia „Testament” deschide primul volum al autorului, aparut, sub titlul „Cuvinte
potrivite”, in 1927. O trasatura care atesta apartenenta poemului la modernism este
utilizarea si amestecul tuturor registrelor stilistice. El a afirmat ca la dispozitia scriitorului sta
campul intins al limbii poporului si nu doar un manunchi de cuvinte „alese” care ar putea fi
socotite, in mod nejustificat, numai ele proprii literaturii artistice.
Din registrul intins al limbii, scriitorul poate folosi orice categorie lexicala, chiar si
cuvinte de la periferia limbii, considerate altadata degradate, in masura in car vorbele pot sa
marturiseasca mai pregnant gandurile creatorului.
Garabet Ibraileanu afirma despre Tudor Arghezi ca „se misca cu succes estetic pe cel
mai intins registru al limbii romane.” In poezia „Testament”, acest aspect este evidentiat prin
utilizarea unei mari varietati de termeni. Sunt prezente arhaisme: „plavani”, „usure”, „hrisov”,

58
„sarici”, „ocara”, regionalisme: „facui”, „gramadii”, neologisme: „canapea”, „indreptatirea”,
„obscure”, termeni religiosi: „Dumnezeu”, „Domnul”, termeni din limbajul popular: „bube”,
„zdrente”.
In opinia mea, tema textului si viziunea despre lume a autorului sunt exprimate in
aceasta poezie prin referirea la „estetica uratului”, concept ilustrat in lirica europeana, in
secolul al XIX-lea, prin poeziile scriitorului francez Charles Baudelaire, in volumul intitulat
„Les fleurs du mal” („Florile raului”).
Se observa ca in text Arghezi nu foloseste antiteza (ca in romantism), pentru a pune in
evidenta lumina, prin contrast cu intunericul sau pentru a scoate in relief frumosul, prin
contrast cu uratul. El se foloseste de estetica uratului pentru a demonstra ca poetul are
capacitatea de a transforma uratul in frumos, nepoeticul in poetic, materialul in spiritual: „Din
bube, mucegaiuri si noroi/Iscat-am frumuseti si preturi noi.” Arghezi sustine ca nu exista
experienta umana care sa nu poata fi transformata in fapt artistic si din care beneficiarul
produsului estetic sa nu poata extrage o pilda semnificativa.
Tema textului este rolul artistului, poezia fiind o arta poetica. O prima idee prin care
se face referire la aceasta tema este concretetea limbajului artistic. In viziunea lui Arghezi,
scriitorul este un artizan, un mestesugar, care trebuie sa gaseasca cea mai potrivita forma
pentru a exprima ideile sale: „Am cautat sa le supun si din materia lor plastica sa le modelez,
dupa gand si simtire cu vesmant nou, pentru idee, pentru sentiment.” Cuvintele par a se
materializa in textul lui Arghezi, fiind de o concretete uluitoare: „Veninul strans l-am
preschimbat in miere”, „Batranii au adunat printre plavani/Sudoarea muncii sutelor de ani”,
„Stapanul ca un tap injunghiat”, „Intinsa lenesa pe canapea/Domnita sufera in cartea mea”.
O alta idee care subliniaza tema textului este aceea a rolului pe care artistului trebuie
sa si-l asume, acela de voce a poporului caruia ii apartine. El considera ca vocea artistului
trebuie sa exprime durerile si nazuintele inaintasilor sai. El se considera exponentul clasei
sociale din randul careia provine: „De la strabunii mei pana la tine/Prin rapi si gropi
adanci/Suite de batranii mei pe brinci”. Astfel, rolul poetului este de a arata lumii intregi
suferinta poporului sau: „Durerea noastra surda si amara/O-ngramadii pe-o singura vioara”.
Se observa legatura indisolubila dintre poet si stamosii acestuia, „ramura obscura”, oameni
simpli, „robi cu saricile, pline/De osemintele varsate-n mine”. Fata de acestia, Arghezi are o
datorie pe care trebuie sa o duca la indeplinire. Astfel, actul liric se transforma in militantism
social.
Patru elemente de constructie a textului importante pentru evidentierea viziunii
despre viata a autorului sunt: titlul, incipitul, figurile semantice, elementele de prozodie.
Titlul, un substantiv abstract, comun, are, prin multitudinea de consoane, o sonoritate
grava. In sens propriu, substantivul desemneaza un act juridic prin care o persoana isi exprima
dorintele ce urmeaza a-i fi implinite dupa moarte, in special vizand o mostenire materiala. In
sens figurat, titlul face referire la mostenirea spirituala pe care autorul doreste sa o ofere
urmasilor, constand in opera sa artistica. Titlul poate face trimitere si la o pozitie ferma a
autorului, la o atitudine estetica transanta, de la care poetul nu accepta sa faca abatere. In
aceasta situatie, s-ar putea vorbi despre atitudinea de recuperare a uratului, de metamorfozare
a acestuia in valori ale artei eterne. Totodata, termenul ofera si sugestii religioase, evocand
textele sacre: Vechiul si Noul Testament, poetul subliniind aceasta idee si in cuprinsul operei:
„Am luat cenusa mortilor din vatra/Si am facut-o Dumnezeu de piatra.”
Incipitul „Nu-ti voi lasa drept bunuri, dupa moarte,/Decat un nume adunat pe-o carte”
marcheaza, printr-un dialog imaginar tata-fiu, una dintre ideile de baza ale textului, legatura
cu urmasii. Verbul la forma negativa „nu voi lasa” are un impact puternic asupra cititorului,
iar pronumele „ti” subliniaza adresarea directa a poetului catre cititor. Se stabileste astfel
contactul intre cei doi poli ai comunicarii, eu-tu, determinand instantaneu un inalt nivel al
emotiei lirice. Se deschide calea confesiunii poetice, precizandu-i cursul simbolic: discursul

59
vizeaza destinul unui creator si al unei opere. Atitudinea poetului oscileaza intre modestie si
constientizarea deplina a propriei valori revarsate in opera. Echivalarea averii agonisite intr-o
viata doar cu „un nume adunat pe-o carte” poate parea expresia unei judecati despre sine mult
prea severe. De fapt, aceasta mostenire, aparent marunta, integreaza un intreg univers, cel
literar, care, prin esenta lui, nu este perisabil precum bunurile materiale.
Elementele de prozodie contribuie la modernitatea textului, Arghezi dovedindu-se
inovator si la nivelul organizarii strofice si la cel al prozodiei. Strofele inegale, de la patru la
18 versuri, sugereaza stari emotionale diferite, frangeri bruste ale discursului poetic si
continuari largi, explicative, de mare vibratie sufleteasca, tonalitati variate ale frazei. Rima
este imperecheata, alternand rima masculina, in care accentul cade asupra ultimei silabe, cu
cea feminina, in care accentul cade pe silaba penultima, iar masura este variabila, fiind
cuprinsa intre 9-11 silabe.
In poezia „Testament” sunt prezente numeroase figuri semantice, care nunateaza si
sporesc puterea de evocare a imaginilor, potentand considerabil realitatea prezentata. Epitetul
dublu „durerea noastra surda si amara”, oximoronul „izbaveste pedepsitor”, inversiunea
„iscat-am”, toate contribuie la expresivitatea deosebita a textului. Metafora este frecvent
intalnita: „Intinsa lenesa pe canapea,/domnita sufera in cartea mea” poate evoca tentatia
reprimata a efectului artistic facil sau impulsul alinierii scriitorului la o matrice de conceptie
sau la un stil care sa fie ale timpului sau. Metaforele creeaza imagini vizuale: „cenusa mortilor
din vatra”, auditive „durerea.....o-ngramadii pe-o singura vioara”, gustative „veninul strans l-
am preschimbat in miere”. Dupa cum se poate remarca, in constituirea metaforelor intra
termeni din toate registrele stilistice, ca intr-o concludenta demonstratie artistica despre forta
de sugestie a limbajului arghezian.
Enumeratia „Din bube, mucegaiuri si noroi”, completata de versul „Iscat-am frumuseti
si preturi noi” constituie fraza-cheie a textului, promovandu-se astfel ideea ca in arta nu exista
urat sau frumos, ca in arta uratul nu are niciun sens, ca numai exprimarea artistica gresita
poate genera uratul, numai tehnica artistica lipsita de talent pot duce la realizarea unei opere
literare inestetice. Poetul recurge, pentru prima data in lirica romaneasca, la „zdrente”, din
care face „muguri si coroane”, transfigurand materia primara si ridicand-o la o inalta treapta
artistica.
Astfel, textul se constituie intr-o opera de mare importanta artistica, intr-o arta poetica,
in care autorul isi exprima viziunea artistica despre creator, un text programatic, care creeaza
un univers liric singular in intreaga literatura romana.

Doina ,,Foaie verde mărăcine”....

,,Foaie verde mărăcine

Aoileu, frate peline,
Amărâtă-i frunza-n tine,
Ca și inimioara-n mine;
inimioară ca la mine
Nu mai da, doamne, pe lume.
Căci destul mi-ai dat-o mie
Din mica copilărie;
Umblu ziua de dor beat
Seara când mă culc în pat
Nu pot să mă odihnesc

60
Gândurile mă muncesc.
Câte zile-s într-un an
Atâtea necazuri am!
Plânge inimioara-n mine
Ca-n copilul de trei zile;
Copilul plânge și tace
Ca are cin-să-l împace,
Dar pe mine n-are cine
Că sunt străior pe lume;
Străin sunt ca pasărea
Milă de la nimenea”.
Doina este o specie a genului liric, în versuri, de dimensiuni restrânse, în care eul liric
îşi exprimă în mod direct sentimente profunde de dor, jale, dragoste,tristeţe.... Specifică
folclorului românesc, doina este de obicei asociată unei melodii lente, având caracter
sincretic, pe lângă cel oral, anonim şi colectiv. Muzicalitatea textului este dată de elemente
prozodice specifice liricii populare precum ritmul trohaic sau rima împerecheată. Inspirându-
se din atitudinea omului fata de viata si de moarte, față de timp și de natură, față de propriile
trăiri și sentimente, doina are un caracter intim, personal.
În funcție de sentimentele și de atitudinea pe care le exprimă, doinele se clasifică
în:doine de dragoste, de jale, de înstrăinare, de cătănie.
Titlul acestei doine este alcătuit din substantivul și adjectivul,,foaie”(cuvântul popular
pentru,,frunză”) și,,verde”-cuvinte des întâlnite în poeziile populare ca expresie a vieții
eterne,a naturii,a speranței;alături este substantivul,,mărăcine”plantă a durerii,a asprimii -
constituind totodată și primul vers al poeziei.( Una dintre trăsăturile specifice existenței
poporului nostru, o constituie comuniunea om- natura, de aceea, cele mai multe doine încep
prin cuvintele:,, Foaie verde” sau ,,Frunză verde”).
O primă trăsătură prin care putem afirma apartenenţa poeziei la specia literară doina
este transmiterea prin intermediul discursului liric a sentimentului de amărăciune, stare
sufletească apăsătoare de mâhnire.Poetul anonim se adresează direct,personificând
pelinul,,frate peline”,al cărui gust amar, simbolizează durerile, suferinţele şi necazurile
vieţii.Trist, se roagă lui Dumnezeu ca ,,lumea”să nu aibă parte de durerile ce au început ,,din
mica copilărie”-vârsta inocenţei, starea anterioară căderii în greşeală, deci starea
edenică.Mâhnirea omului este atât de adâncă,încât în lumina zilei este copleşit,
ameţit, tulburat de frământare sufletească,iar,,seara”în clipele de odihnă se simte neliniștit de
supărările,de încercările vieții.Își compară încercările dureroase ale vieții cu micile suferințe
ale unui copil ,,de trei zile”alinat de cei de-aproape,omul pribeag,neiubit,neînțeles este ,,ca
pasărea”-călător prin viață,un căutător de bunăvoinţă, îngăduinţă,iubire.
În al doilea rând, textul este o doină, deoarece are toate trăsăturile liricii populare,
având caracterul anonim, oral, colectiv şi sincretic. Autorul anonim îşi exprimă simplu şi
direct mâhnirea singurătății, parte a identităţii sale.Oralitatea este dată de expresiile
populare:,,aoileu”-interjecție ce exprimă o stare sufletească de durere a
sufletului;vocativele:,,frate peline”accentuează amărăciunea unui suflet însingurat bântuit de
tristețe;,,doamne”este strigătul,rugămintea către divinitate de a-i alunga din inimă
supărarea.Adresarea directă către cer și verdele pelinului este vocea omului ce-și strigă chinul
de a fi nemângâiat,,de nimenea”,de nicio ființă apropiată, în universul, interiorul său, el
rămâne singur în fiecare moment. Singur din,,mica copilărie”imagine copleșitoare se simte
străin, fără scop, fără sens,fără realitate,într-o negură.Diminutivele dezmierdătoare cu un
puternic sens afectiv,,inimioara”,,,străior”îl readuc pe nefericit în lumea uitată a copilăriei,iar

61
comparațiile,,ca copilul de trei zile”...,,străin sunt ca pasărea”exprimă starea celui ce-și
privește singurătatea.
Prezența eului liric este dovedită și de formele verbale și pronominale de persoana
întâi:,,mine;mi;mă”...,,umblu;mă culc;nu pot;să mă odihnesc;am;sunt”. Eul liric comunică şi
se comunică prin figuri de stil simple, neelaborate, dar de o puternică încărcătură afectivă.
Limbajul popular este evidențiat în poezie prin muzicalitatea versurilor, armonia
versurilor rezultă din succesiunea cadenței silabelor, din potrivirea caldă a sunetelor, din
măsura adecvată trăirilor și sentimentelor exprimate.Structura poeziei oglindeşte
simplitate:versuri de 8 silabe, monorimă şi ritm trohaic.
În concluzie, având în vedere argumentele menţionate, putem afirma că valoarea
acestei creații populare este dată de lirismul ei răscolitor, de intensitatea, de sinceritatea
sentimentelor exprimate, de măiestria cu care autorul anonim știe să-și exprime tristețea
apăsătoare, întreaga sa bogație sufletească în lumea înconjurătoare prin care se perindă în
efortul disperat de a găsi speranța, visul, bucuria.

3. Genul dramatic – Specii ale genului dramatic: comedia, drama

Ion Luca Caragiale - O scrisoare pierduta

Particularitatile de constructie a personajului

Comedia este specia genului dramatic, in versuri sau in proza, ce se particularizeaza
prin folosirea categoriei estetice a comicului, categorie bazata pe contrastul dintre esenta si
aparenta (dintre ceea ce sunt personajele in realitate si ceea ce vor sa para), fapt care starneste
risul.
Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea, alaturi de Ioan
Slavici, Ion Creanga si Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale este cunoscut in literatura
romana atat prin proza, reprezentata de schite, momente si nuvele, cat si prin opera dramatica,
incluzand comediile „O scrisoare pierduta”, „Conu Leonida fata cu reactiunea”, „O noapte
frutunoasa”, „D’ale carnavalului” si drama „Napasta”.
In opinia mea, tema comediei “O scrisoare pierduta” este cea sociala, cu implicatii
politice. Pot spune ca tema acestui text dramatic se reflecta in constructia si in atitudinea
personajului Zoe, autorul utilizand cu finete tipurile de comic, pentru a sublinia aceste aspecte.
Referitor la comicul de nume, apelativul „coana” si diminutivul „Joitica” evidentiaza atitudinea
duplicitara a Zoei: lui Pristanda ii permite sa i se adreseze astfel, in schimb, pentru cei din jur ea
pare o persoana onorabila. Se observa ca in cazul ei, autorul nu foloseste comicul de limbaj. Ea
este caracterizata prin comicul de caracter, fiind incadrata ca tip uman in tipul adulterinei, al
femeii voluntare, al cochetei. Comicul de situatie este obtinut, in cazul acestui personaj, prin
pierderea si regasirea succesiva a scrisorii, prin discutiile dintre Zoe si Tipatescu avand ca
subiect pierderea scrisorii.
Statutul social al lui Zoe este subliniat in indicatiile scenice de la inceputul piesei:
„Zoe, sotia celui de mai sus”, parand ca autorul nu acorda o importanta prea mare acestui
personaj, ales sa fie ultimul in aceasta lista. Dar, tocmai acest statut ii creeaza un zbucium
permanent pe parcursul desfasurarii actiunii. Criticul literar Serban Cioculescu este de parere
ca, in aceasta piesa, numai Zoe traieste cu adevarat o drama. Compromiterea publica, pentru o
femeie din secolul al XIX-lea, care a ajuns la o pozitie sociala si materiala remarcabila, prin

62
casatoria cu un barbat „zaharisit” si care are un amant in plina ascensiune, ar fi insemnat
distrugerea ei definitiva.
Statutul psihologic subliniaza o femeie cu un caracter extrem de puternic, hotarata sa
zdrobeasca pe oricine s-ar impotrivi planurilor ei. Ea manipuleaza toate personajele masculine,
in incercarea de a obtine ceea ce isi doreste, anume linistea sufleteasca pe care o avea inainte sa
piarda scrisoarea.
Statutul moral pune in evidenta calitatile si defectele acesteia. Este o femeie voluntara,
care intotdeauna stie ce vrea si care nu se lasa invinsa de niciun obstacol ivit in cale. Desi apare
ultima, in lista de personaje, pentru a sublinia rolul neinsemnat pe care il aveau femeile in viata
politica, in vremea respectiva, ea dovedeste contrariul: are un rol determinant, manipuland dupa
propria dorinta, pe toti barbatii implicati in jocurile politice din piesa. Face orice pentru a-si
atinge scopul: se lamenteaza, porunceste, lacrimeaza teatral sau da ordine, totul pentru a obtine
scrisoarea pierduta si, odata cu ea, onoarea.
Trasatura sa dominanta de caracter este luciditatea. Prima ei replica din piesa este
„Sunt nenorocita, Fanica”, iar pana la finalul operei este infatisata intr-o permanenta stare de
surescitare, de disperare. Cu toate acestea, Zoe este mereu lucida. O prima scena
semnificativa care pune in evidenta aceasta trasatura este cea a discutiei cu Tipatescu, in care
se incearca gasirea unei solutii care sa-i scape din situatia compromitatoare in care se afla. Zoe
numeste principiile lui Tipatescu „nimicuri politice”, detasandu-se perfect de emotii si cautand
lucid cea mai buna cale de a pastra in continuare tot ceea ce a dobandit prin casatoria cu
Trahanache, fara a se compromite in fata societatii. O alta scena semnificativa este cea cea in
care il trimite pe Pristanda sa mearga la Catavencu si „sa-i cumpere scrisoarea cu orice pret”,
acest lucru demonstrand o perfecta adaptare la situatie, spre deosebire de impulsivul Tipatescu,
hotarat sa il tina in continuare arestat pe oponentul sau politic.

Patru elemente de structura si compozitie ale textului dramatic ales, semnificative

pentru tipologia personajului sunt: actiunea, conflictul, relatiile temporale si spatiale, finalul.
Actiunea este simpla. Zoe nu este prezenta in expozitiune, ci este inclusa in scena care
subliniaza intriga. Tipatescu, prefectul judetului, trimite o scrisoare de dragoste amantei sale,
Zoe, sotia bunului sau prieten, Zaharia Trahanache. Catavencu detine aceasta scrisoare, pe care
o foloseste ca arma de santaj politic. Evenimentele se precipita si se succed intr-un ritm alert.
Trahanache vede in scrisoarea aflata la Catavencu doar un fals josnic, Tipatescu ordona lui
Pristanda sa il aresteze pe Catavencu, pentru a recupera scrisoarea, dar Zoe ii cere politistului sa
il elibereze imediat, pentru a negocia cu el conditiile redobandirii documentului.
Deznodamantul este fericit, ca in orice comedie, Zoe dobandind scrisoarea, pe care i-o
inapoiaza cetateanul turmentat.
Un element esential in constructia subiectului dramatic este conflictul, ce consta in
confruntarea dintre doua sau mai multe personaje cu idei, opinii diferite. In piesa „O scrisoare
pierduta” exista un numar semnificativ de conflicte, unul dintre acestea, este cel dintre Zoe si
Catavencu. La fel de important, dar de intensitate mai mare este cel dintre Zoe si Tipatescu, Zoe
fiind hotarata sa lupte chiar impotriva amantului ei, pentru redobandirea linistii sufletesti.
Relatiile temporale si spatiale nu fixeaza actiunea cu precizie. Aceasta se desfasoara
„in capitala unui judet de munte, in zilele noastre”, dupa cum precizeaza autorul. Toate
evenimentele care compun actiunea se deruleaza pe parcursul a trei zile, la finalul campaniei
electorale si in perioada desfasurarii alegerilor. Actiunile personajelor sunt puse in evidenta prin
fixarea ca reper spatial a locuintei lui Stefan Tipatescu, amantul Zoei. Discutiile dintre cei doi,
hotararea Zoei de a il elibera pe Catavencu, discutia cu acesta, discutia acesteia cu Dandanache,
toate au loc in casa prefectului, acolo unde Zoe este ca la ea acasa. Si confuzia pe care o face
Dandanache, privind identitatea lui Tipatescu si a lui Trahanache: „(Aratand spre Tipatescu)
Dumneaei...sotia dumitale.”, subliniaza tot aceasta idee.

63
 Finalul subliniaza din nou importanta personajului feminin in structura textului. In
legatura cu finalul piesei, critica literara remarca: „Veselia tuturor personajelor din final este
semnul exterior al deriziunii absurdului. Personajele nu realizeaza nonsensul existentei lor,
singura reactie finala la aceasta absenta a lor este veselia inconstienta.” (Ion Constantinescu).
Finalul o aduce din nou pe Zoe in prim-plan: dupa ce cetateanul turmentat ii restituise
scrisoarea, Catavencu trebuie sa se supuna dorintelor Zoei, nemaiavand documentul cu care sa o
santajeze. Ea este cea care il va ierta, cu generozitate, dar il va obliga sa organizeze petrecerea
de dupa alegerile pe care acesta le pierduse catastrofal. Catavencu o numeste „un inger”, iar
cetateanul turmentat „o dama buna”.
Referitor la constructia personajelor lui Caragiale, critica literara subliniaza: „Veselia
inepta a personajelor din finalul tuturor celor patru piese comice este semnul exterior al
deriziunii absurdului. Personajele nu realizeaza nonsensul existentei lor, singura reactie finala la
aceasta absenta a lor este veselia inconstienta.
Incadrarea in specie
Comedia este specia genului dramatic, in versuri sau in proza, ce se particularizeaza
prin folosirea categoriei estetice a comicului, categorie bazata pe contrastul dintre esenta si
aparenta (dintre ceea ce sunt personajele in realitate si ceea ce vor sa para), fapt care starneste
risul.
Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea, alaturi de Ioan
Slavici, Ion Creanga si Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale este cunoscut in literatura
romana atat prin proza, reprezentata de schite, momente si nuvele, cat si prin opera dramatica,
incluzand comediile „O scrisoare pierduta”, „Conu Leonida fata cu reactiunea”, „O noapte
frutunoasa”, „D’ale carnavalului” si drama „Napasta”.
„O scrisoare pierduta” se incadreaza in specia literara comedie, avand toate
caracteristicile acestei specii literare. O prima trasatura o constituie prezenta tipurilor de
comic: de nume, de limbaj, de caracter, de situatie, de moravuri.
Comicul de nume deriva din numele alese de catre autor, care fac trimitere la caracterul
personajului, starnind rasul cititorului sau al spectatorului. Numele lui Pristanda provine din
substantivul „pristanda”- joc moldovenesc ce consta in a bate pasul pe loc; prenumele „Zaharia”
provine din verbul „a se zaharisi”, adica „a imbatrani”, iar numele „Trahanache” deriva din
substantivul „trahana”-coca moale usor de modelat. Numele lui Catavencu deriva atat din
substantivul „cata”-femeie rea, barfitoare, cat si din substantivul „cataveica”-haina cu doua fete.
Apelativele „coana” si „conu” evidentiaza atitudinea duplicitara a lui Tipatescu si a Zoei: lui
Pristanda ii permit sa li se adreseze astfel, in schimb, pentru cei din jur ei par niste persoane
onorabile. Prenumele „Agamita” este ales in contrast cu „Agamemnon”, numele eorului grec,
pentru a sublinia diferentele majore dintre cei ce le poarta, iar „Dandanache” provine de la
„dandana”, incuractura, boacana, insotit de sufixul „ache”, sugerand imbatranirea.
Comicul de limbaj este pus in evidenta prin ticuri verbale: „ai putintica rabdare”,
„Stimabile, onorabile”, „Curat ca un caine”, „Curat murdar”, prin confuzii paronimice:
„renumeratie”, prin necunoasterea sensului unor termeni: „capitalisti”, „falitii nostri”, prin
cacofonii: „Va sa zica ca nu le are”, nonsensuri: „Sa se revizuiasca primesc, dar sa nu se
schimbe nimica, sa nu se revizuiasca primesc, dar sa se schimbe pe ici pe colo, prin punctele
esentiale”, ”Iubesc tradarea, dar ii urasc pe tradatori”, pronuntarea incorecta a unor cuvinte:
„bampir”, „famelie”, „printi-puri”, truisme (adevaruri evidente): „o societate care nu merge
inainte, sta pe loc”, „o societate fara printipuri, va sa zica ca nu le are”.
Comicul de caracter deriva din incadrarea personajelor in anumite tipuri umane, prin
scoaterea in evidenta a trasaturilor dominante de caracter: Zoe-tipul adulterinei, al femeii
voluntare, al cochetei, Trahanache-tipul incornoratului, Tipatescu-tipul junelui-prim, al
amorezului, al cuceritorului, Catavencu- tipul demagogului, Farfuridi si Branzovenescu-tipul

64
prostului fudul, cetatenul turmentat-tipul alegatorului nehotarat, Dandanache-tipul canaliei,
Pristanda-tipul slugarnicului.
Comicul de situatie este obtinut prin pierderea si regasirea succesiva a scrisorii, prin
arestarea abuziva a lui Catavencu, prin discutiile dintre Zoe si Tipatescu avand ca subiect
pierderea scrisorii, prin discutiile dintre prefect si Trahanache, avand acelasi subiect, prin scena
numararii steagurilor, cea a numararii voturilor, prin rasturnarile bruste de situatie si
introducerea elementului-surpriza Agamemnon Dandanache.
Comicul de moravuri vizeaza satirizarea moravurilor epocii respective: triunghiul
conjugal, adulterul (Trahanache-Zoe-Tipatescu), santajul politic (ame-nintarea cu publicarea
scrisorii daca nu sunt votati in alegeri: Catavencu si Dan-danache), abuzul de putere
(Tipatescu), furtul din avutul statului si slugarnicia (Pris-tanda), demagogia politica (Catavencu,
Farfuridi), falsificarea alegerilor.
O a doua trasatura a comediei o reprezinta modul de constructie a finalului, care
intotdeauna este fericit. Scrisoarea este gasita din nou de catre cetateanul turmentat si oferita
destinatarului, adica Zoei, astfel incat Catavencu nu il mai poate santaja pe Tipatescu. Lupta
politica dintre cele doua partide ia sfarsit, deoarece cel ce castiga alegerile nu este niciunul
dintre cei doi candidati propusi, ci un al treilea, Agamita Dandanache, trimis de la centru.
Astfel, membrii partidului de guver-namant si cei ai opozitiei se imbratiseaza, se felicita
reciproc si toate conflictele sunt stinse si uitate, ca in orice comedie.
In opinia mea, deznodamantul comediei evidentiaza conceptia despre viata a
autorului. Alegerile sunt castigate de un personaj-surpriza, Agamita Dandanache, pe care
insusi Caragiale il numeste „mai prost decat Farfuridi si mai canalie decat Tipatescu”, iar cel
care tine discursul final este Catavencu, tocmai cel ce isi santajase oponentul politic.
In legatura cu finalul piesei, critica literara remarca: „Veselia tuturor personajelor din
final este semnul exterior al deriziunii absurdului. Personajele nu realizeaza nonsensul
existentei lor, singura reactie finala la aceasta absenta a lor este veselia inconstienta.” (Ion
Constantinescu).

Marin Sorescu - Iona

Drama este specie a genului dramatic, caracterizata prin deznodamant grav, dar in
care conflictul, desi foarte puternic, nu mai duce neaparat, ca in tragedie, la moartea
personajelor principale, iar accentele tragice se impletesc uneori cu cele comice sau lirice.
Iona (1968) a fost publicata in revista Luceafarul, fiind inclusa ulterior in trilogia cu
titlul simbolic Setea muntelui de sare, alaturi de Paracliserul si Matca. Piesa Iona este
inspirata de unul dintre marile mituri crestine, cel al personajului biblic Iona.
In opinia mea, tema piesei este destinul tragic al omului modern, care traieste acut
singuratatea si care are profunde framantari, in efortul de aflare a sinelui, ezitarea in a-si
asuma constient drumul in viata. Problematica se diversifica prin revolta omului in fata
destinului, raportul dintre libertate si necesitate sau in comunicarea sociala, ca sursa a
singuratatii. Consider ca aceasta tema se reflecta in constructia personajului Iona, in special
prin atitudinea acestuia in fata problemelor cu care se confrunta. O scena semnificativa este
cea in care Iona, temandu-se de singuratate, se striga pe nume: “Iona! (mai ragusit). Iona! –
Nimic. – Pustietatea ar trebui macar sa imi raspunda.” El isi pierde insa ecoul, semn ca trebuie
sa infrunte singur destinul. Autorul considera ca acesta este cel mai ingrozitor lucru ce i se
poate intampla unui om, de aceea noteaza: Cred ca lucrul cel mai ingrozitor din piesa e cand
Iona isi pierde ecoul.”
De asemenea, consider ca tema textului se reflecta in constructia lui Iona si prin modul
in care autorul alege sa il supuna pe acesta unor probe, personajul fiind inghitit succesiv de
trei ori. Astfel, descopera ca vanatorul devine vanat, ca cel ce pescuia, este pescuit. Aceste

65
probe nu il inving, dimpotriva, subliniaza puterea omului de a infrunta orice provocare. Desi
rateaza de mai multe ori, nu-si pierde increderea in capacitatea fiintei umane de a-si depasi
limitele, de a iesi din labirintul existentei, caci el nu inceteaza nicio clipa sa aspire catre o
existenta superioara.
Statutul social al personajului este precizat in indicatiile scenice de la inceputul
piesei: “Iona, pescar” si apoi subliniat pe parcursul operei: “De mult pandesc eu pestele asta.
L-am si visat.” Acest statut trimite la mitul biblic a lui Iona, proorocul din Vechiul Testament.
Acestuia, Dumnezeu i-a poruncit sa mearga la Ninive, oras in care “faradelegile locuitorilor
au ajuns pana in fata mea”. Insa Iona, ignorand porunca primita, si-a schimbat traseul, urcand
pe o alta corabie care pleca spre orasul Tarsis. Dumnezeu, care a vazut totul, a starnit o
furtuna puternica, incat corabia in care se afla Iona era in pericol. Aruncat in mare, Iona este
inghitit de un peste urias, in burta caruia sta trei zile si trei nopti, timp in care se pocaieste si
accepta misiunea divina. Statutul psihologic pune in evidenta un caracter extrem de puternic,
lucru evidentiat prin vointa extraordinara cu care personjul incearca sa isi depaseasca propria
conditie, dar si prin gestul sau final: “Dar nu ma las. Plec din nou. […] Razbim noi cumva la
lumina.” Statutul moral releva structura sufleteasca a eroului. Este o fire reflexiva, meditand
asupra unor probleme existentiale - soarta, viata, moarte: “De ce trebuie sa pierdem timpul cu
lucruri care nu ne folosesc dupa moarte?”, “De ce trebuie sa se culce toti oamenii la sfarsitul
vietii?”
Trasatura dominanta de caracter este vointa, ilustrand capacitatea fiintei umane de
a depasi mereu obstacolele, de a-si depasi conditia. Iona este omul prins fara voia lui intr-o
capcana, din care incearca pur si simplu sa scape. O scena semnificativa este cea in care,
Iona spinteca burta celui de-al doilea peste care l-a inghitit pe primul, din care el reusise sa
iasa. Pentru a putea iesi din spatiul stramt in care este inchis, Iona isi foloseste degetele ca
niste ferastraie, in incercarea de a taia o fereastra in burta pestelui. Totodata, subliniaza vointa
sa puternica reflectand asupra incercarilor succesive pe care le va face, incercand sa isi
depaseasca propria conditie: “O sa inot o zi, doua, pe spate, apoi pe burta, apoi intr-o parte,
apoi intr-un deget, apoi intr-un fir de par, apoi intr-un suflet…”
A doua scena semnificativa pentru relevarea trasaturii dominante de caracter a
personajului este cea din finalul piesei. Dupa incercari repetate de a scapa din burtile de peste,
ceea ce dovedeste vointa acestuia, dorinta de a nu abandona cu nicun chip, Iona capata
intelegerea de care are nevoie. Eroul alesese un drum gresit, care ducea in afara. Calea cea
adevarata, singura de altfel, se afla insa inauntrul nostru. “Trebuie s-o iau in partea
cealalta…E invers.Totul e invers”, exclama el in final, iluminat. Gestul de a-si spinteca burta
nu trebuie asadar inteles ca o sinucidere, de vreme ce nicio actiune din text nu se manifestase
in planul realitatii, ci tot simbolic: omul a gasit calea, iar aceasta se afla in sine. Mitul
labirintului si metafora luminii din final (“razbim noi cumva la lumina” )sustin semnificatia
simbolica a piesei.
Patru elemente de structura si compozitie ale textului dramatic ales, semnificative
pentru tipologia personajului sunt: indicatiile scenice, actiunea, relatiile spatiale si temporale
si conflictul.
Indicatiile scenice sunt specifice teatrului modern. Tabloul I se deschide cu o indica-
tie scenica, independenta de textul propriu-zis, dar care are valoare anticipativa pentru
destinul personajului: “Scena e impartita in doua. Jumatate din ea reprezinta o imensa gura de
peste. Cealalta jumatate-apa. Iona sta in gura pestelui nepasator […]”. Tabloul al II-lea
subliniaza spatiul in care se afla Iona: „Impresia ca te afli pe fundul marii si in acelasi timp
cateva elemente care sa creeze senzatia de pantece urias”. Si in tabloul al III-lea, indicatiile
scenice sunt la fel de importante, pentru descifrarea semnificatiilor textului: „iar intr-o parte a
scenei - important!- o mica moara de vant.”, evidentiind astfel, prin moara de vant, simbol al
zadarniciei, ca Iona, simbol al omului modern, nu mai accepta iluziile, asa cum o facea Don

66
Quijote in fata morii de vant. In tabloul al IV-lea, indicatia scenica aduce precizarea ca Iona
se afla intr-un loc ce seamana cu o pestera: „In fata, ceva nisipos, alge, scoici. Ceva ca o plaja.
La gura grotei rasare barba lui Iona. Lunga si ascutita – vezi barba schivnicilor de pe fresce.”
Se sugereaza astfel faptul ca Iona nu reprezinta un tip uman, ci un simbol.
Relatiile temporale si spatiale sunt deosebit de importante pentru intelegerea
constructiei personajului. Elementele spatiale apartin aproape exclusiv imaginarului (plaja,
burtile pestilor, moara de vant, acvariul) si se inscriu in seria metaforica a existentei tragice a
personajului principal, care intruchipeaza fiinta umana in tragismul ei. Spatiul, in cea mai
mare parte a actiunii este inchis, apasator, amenintator: in burta pestelui. Iona este astfel omul
prizonier al primejdiilor si al fatalitatii. Relatiile temporale reliefeaza, in principal,
perspectiva discontinua a timpului psihologic pe care il traieste Iona, care amplifica starile
interioare ale personajului.
Actiunea se realizeaza prin sucesiunea a patru tablouri. Planul exterior din primul si
ultimul tablou alterneaza cu planurile lumii interioare din al doilea si al treilea tablou.
In tabloul I, este prezentat pescarul Iona, intr-o zi oarecare, incercandu-si norocul, in
dorinta lui de a prinde pestele cel mare. Marea, metafora a vietii, e plina de tentatii pe care
omul trebuie sa le ocoleasca: „Marea asta e plina de nade; tot felul de nade frumos colorate.
Noi, pestii, inotam printre ele.” Primul tablou se incheie tragic: Iona este inghitit de pestele
cel mare pe care il ignora.
Tabloul al II-lea il arata pe Iona in burta pestelui. Monologul personajului contine
multe intrebari existentiale. Iona observa ca, in timpul vietii, oamenii invata multe lucruri care
nu le sunt deloc utile dupa moarte. Fiind prins in burta pestelui, incearca sa se convinga pe
sine ca este liber, ca se poate duce incotro doreste, ca poate face ce vrea.
Tabloul al III-lea este cel mai extins. Actiunea se desfasoara in interiorul celui de-al
doilea peste care a inghitit primul peste. Iona evadeaza, dar ajunge in burta celui de-al treilea
peste, un alt spatiu inchis. Isi aminteste acum lucruri marunte din viata sa: plecarea la razboi,
bucuria de a privi gazele, isi aminteste si de mama sa, careia ar vrea sa ii scrie un bilet in care
s-o roage sa-l mai nasca o data, finndca „Ne scapa mereu cate ceva din viata, de aceea trebuie
sa ne nastem mereu.”
Tabloul al IV-lea il arata pe Iona intr-un loc ce aduce cu o pestera, dandu-i cititorului
iluzia ca personajul si-a recapatat libertatea. Se dovedeste insa ca Iona se afla in burta unui alt
peste : “Sugestie, desigur a unei existente care se inchide in alta existenta ca un cerc intr-un
cerc mai mare sau o capcana intr-un sir neintrerupt de capcane.” (Eugen Simion) Nu-si
aminteste cine este, de aceea incearca sa se regaseasca, eliberandu-se de trecerea timpului.
Punctul culminant al acestui tablou este cel al regasirii numelui: “Mi-am adus aminte: Iona.
Eu sunt Iona.” Maretia personajului consta in gestul sau final: el isi spinteca burta, asa cum
facuse si cu sirul de burti de peste. Gestul este simbolic, nu constituie o sinucidere. Replica:
“Razbim noi cumva la lumina” sugereaza eliberarea spiritului din trupul-temnita.
Conflictul din opera dramatica este specific tragismului piesei, prin urmare, din
parabola lui Sorescu lipseste confruntarea dintre doua personaje, specifica teatrului clasic.
Conflictul in aceasta piesa este de fapt drama existentiala a protagonistului Iona. Imagine a
omului modern, Iona traieste un conflict interior, generat de lupta cu sinele, intr-o intriga de
mare tensiune dramatica, nascuta din diferenta dintre idealul/ideea de libertate, de cunoastere
absoluta si convietuirea intr-un orizont inchis, ca un pantece de peste.
Din mitul biblic, Marin Sorescu a preluat numai situatia existentiala: captivitatea lui
Iona in burta pestelui, simbol al destinului din care omul nu se poate elibera. In ebraica,
“iona” inseamna “porumbel”, pasare ce simbolizeaza pacea, dar si libertatea, simbolistica
integrata in continutul de idei al textului.

67
 In ceea ce priveste semnificatia acestei tragedii, Marin Sorescu insusi marturiseste in
volumul Insomnii :„Au trecut trei ani de cand am scris tragedia. Totul mi se incurca in
memorie. Stiu numai ca am vrut sa scriu ceva despre un om singur, nemaipoment de singur”.

Schita
Model de argumentare

Schita este o opera epica de mica intindere , cu o actiune simpla, in care autorul
infatiseaza un moment semnificativ din viata unuia sau a mai multor personaje.
Opera literara, “titlul” de AUTORUL apartine acestei specii deoarece prezinta toate
particularitatile acesteia.
Fiind cea mai mica specie culta a genului epic, aceasta prezinta actiune, personaje,
narator si moduri de expunere specifice .Naratorul este obiectiv, relatarea facandu-se la
persoana a III-a(exemplu.......).
In primul rand, personajele schitei sunt in numar redus : (exemplu.......).
Schita prezinta un scurt episod din viata unor personaje.Actiunea este lineara ,
complicandu-se gradat.Astfel, aflam ca.....REZUMATUL.
Un alt argument in sustinerea speciei il reprezinta timpul si spatiul care sunt
limitate.Timpul este: (exemplu.......),spatiul ...........(exemplu)
Personajul principal/personajele sunt caracterizate sumar insistandu-se
asupra trasaturilor negative, ironizandu-le cu scopul corectarii acestora.Din caracterizare
directa aflam ca........ exemplu.......).Caracterizarea indirecta, desprinsa din dialogul si
comportamentul personajului reliefeazs trasaturile morale ale acestuia:( exemplu.......).
O alta caracteristica a schitei este caracterul sau educativ.Morala acestei schite o
reprezinta faptul ca.....................
Comicul de nume/situatie/limbaj reprezitnta o alta insusire a schitei: exemplu.......).
Modurile de expunere sunt :naratiunea care prezinta in ritm alert intamplarile (
exemplu.......), dialogul care da o nota de dinamism actiunii ( exemplu.......) si descrierea care
caracterizeaza personajele ( exemplu.......).
In concluzie, pe baza argumentelor prezentate, putem afirma ca opera literara
“..............” de “.............” este o schita.

Nuvela
Model de argumentare

Nuvela este o specie a genului epic in proza, cu un singur fir narativ, cu un conflict
concentrat, care implica un numar redus de personaje. Dimensiunile nuvelei se situeaza intre
schita si roman.
Opera ........................................................................, de ......................................., este
o nuvela.
In primul rand, ca orice nuvela, lucrarea apartine genului......................., lucru
demonstrat prin prezenta.................................. si a .................................. Personajele sunt
putine: ................ ....................... ....................... .......................... ..........................
................................ .......... ......... ........
In al doilea rand, odata cu expozitiunea, cititorul patrunde in lumea............................,
locul fiind..................................., iar timpul..................................

68
 Intriga demareaza actiunea la care participa atat personaje.............................., cat si
personaje..................................., care, in desfasurarea actiunii, ...................... ............ ............
............
.......................................................................................................................................................
.............
Nu in ultimul rand, opera infatiseaza viata
.........................................................................., conflictul pe care aceste personaje il creeaza
fiind unul simplu:
.......................................................................................................................................................
............
Actiunea se constituie din cateva secvente narative. Relatarea se face
la................................., naratiunea dobandind
caracter..................................................................................................................
Modurile de expunere sunt..............................,.....................................si
.............................., cu dominanta.........................., ele contribuind la creionarea personajelor
si la expunerea, pas cu pas, a provocarilor in care se aventureaza personajul principal pentru
indeplinirea misiunii sale.
In concluzie, avand toate aceste trasaturi, opera................................., de ...................
...... ....., este o nuvela.

Argumentare basm
În opinia mea, textul suport …………….. este un basm popular, creaţie epică, în care
întâmplări reale se împletesc cu cele fantastice, fiind puse pe seama unor personaje reale sau
supranaturale, ce reprezintă binele şi răul, aflate într-un conflict finalizat întotdeauna cu
victoria binelui.
În primul rând, în fragment apare ca mod de expunere predominant narațiunea. Apar
întâmplări reale, obișnuite care se împletesc cu cele fantastice: ………… (rezumatul).
De asemenea, în basm, timpul și spațiul sunt imaginare: ……….. (indici de spațiu și
de timp, prezintă apoi și semnificațiile particulare ale acestor indici).
În al doilea rând, în acțiune sunt antrenate personaje reprezentând binele ......... și răul
………… (exemple). Acestea au atât trăsături obișnuite cât și puteri
supraomenești…………….(exemple). Personajul central, eroul, întruchipează binele și se
află în conflict cu personajele reprezentând răul……..(ex.). El poate avea atât trăsături
fabuloase ( dacă e cazul, spre exemplu:……..)cât și reale, evidențiate ……… (direct sau
indirect)(precizează câteva și exemplifică-le).
Se remarcă, de asemenea, prezența ajutoarelor:………..(obiecte magice/ființe
necuvântătoare) ce intervin în lupta cu răul și sprijină protagonistul în situațiile dificile.
Mai mult, apariția cifrelor magice….. (3, multipli de 3, 7 etc.) constituie și ea o caracteristică
a basmului.
Nu în ultimul rând, bsmul este structurat după o schemă tradițională în care se
remarcă prezenţa formulelor ………..(iniţială/ finală …citat), dar şi a motivelor specifice
…………….(exemple).
In concluzie, trăsăturile prezentate mai sus justifică încadrarea acestui text în specia basmului
popular.

69
 Model argumentare roman

Romanul este specia genului epic, in proza , de mare intindere, cu o actiune complexa
ce sedesfasoara pe mai multe planuri , cu conflicte puternice si numeroase personaje
personaje bine conturate,oferind o imagine ampla si profunda asupra vietii.

Opera..........scrisa de ...... apartine acestei specii intrucat prezinta toate particularitatile

specifice,atat la nivel formal, cat si de continut.Acest fragment se incadreaza in
tipul romanului.....................

In primul rand, textul suport apartine genului epic deoarece autorul isi
exprima indirectsentimentele si conceptiile prin intermediul personajelor, al actiunii si prin
naratiunea la persoana a III-asingular, ceea ce argumenteaza detasarea totala a autorului.

Ca in orice roman, indicii spatio-temporali sunt prezenti, intamplarea petrecandu-se pe

mai multe planuri...........si pe o perioada mare de timp....................................................

Pe de alta parte, la evenimente participa un numar mare de personaje.Acestea de

grupeaza in personaje principale......,,, secundare... sau episodice..., si in personaje pozitive.....
si negative.

.......................................este personajul principal al romanului.Acesta este caracterizat

in mod direct decatre narator ... sau de catre alte personaje drept........Caracterizarea indirecta
se desprinde din faptele ,gandurile si dialogul acestuia cu celelalte personaje, dovedindu-se a
fi........................

In roman sunt prezente mai multe conflicte. Rezumatul ..........................

Apartinand genului epic, in roman sunt prezente toate modurile de expunere:

naratiunea, prin caresunt relatate evenimentelee in ordinea cronologica a desfasurarii
lor..............................................,descrierea, prin intermediul careia se infatiseaza peisaje
sau se contureaza portrete , dialogul, prinintermediul caruia actiunea capata dinamism si care
constituie un mijloc de caracterizare indirecta a personajelor ce iau parte la schimbul de
replici............................................. si monologul, care are rolul dea prezenta trairile interioare
ale personajelor....................................................

Modul de expunere predominant este naratiunea , realizata la persoana a III-a de catre

un naratorobiectiv, prezenta aacesuia fiind remarcata prin forme verbale si pronominale
precum...............Opera estestructurata pe momente ale subiectului, fragmentul dat
cuprinzand ..........(expozitiunea, intriga,desfasurarea actiunii, punctul culminant,
deznodamantul).

Asadar, avand o actiune complexa si complicata , un numar mare de personaje,

conflictele puternice conturand o imagine ampla si profunda asupra vietii, se poate afirma aca
opera literara... de ....ilustreaza trasaturile definitorii ale romanului

70
 Caracterizare - personaj literar

• ............…...este personajul principal opera……………., scrisa de…………. El

este permanent prezent in expunerea autorului, naratiunea avand ca pretext............. .
• Portretul fizic al personajului este/nu este foarte bine conturat. Astfel, prin
caracterizare directa facuta de narator/alte personaje/de catre el insusi, aflam
ca.................. .

• Portretul moral reuneste caracteristici variate prezentate direct/deduse indirect

din succesiunea faptelor. Astfel, personajul este caracterizat direct de catre narator/de
catre alte personaje/de catre el insusi ca fiind..................... .

• Prin caracterizare indirecta, aflam ca.................da dovada de.....................,

deoarece................. (vezi comportament, atitudine, limbaj, relatia cu alte personaje
etc.).

• Asadar,.................. este un personaj reprezentativ pentru creatia

lui....................., care doreste sa transmita si cititorului o stare de admiratie, simpatie,
fata de tipul de personaj creat.

71
72