Teoria şi metodologia

instruirii
-Curs 1-
 Obiectivul general al disciplinei
 Familiarizarea studenţilor/cursanților cu
problematica aferentă teoriei și metodologiei
instruirii și teoriei și metodologiei evaluării, în
vederea formării unor competenţe cognitive şi
acționale specifice profesiei didactice.
 Obiective specifice:
 formarea competenţelor de abordare holistică a procesului de
învăţământ;
 formarea unei concepţii sistemice asupra proceselor de
predare – învăţare – evaluare;
 cunoaşterea rolului normativităţii pedagogice şi a
modalităţilor de aplicare a acesteia în practica educaţională;
 formarea deprinderilor de a proiecta şi aplica strategii
didactice eficiente în lecţie şi în alte forme de activitate
educaţională;
 cunoaşterea strategiilor / a metodelor, tehnicilor și
instrumentelor de evaluare aferente acestora, concomitent cu
formarea capacității de integrare eficientă a acestora în
activitatea didactică;
 formarea capacităţii de proiectare optimă a activităţilor de
predare-învăţare-evaluare, respectând particularitățile de
vârstă și individuale ale educabililor;
 formarea competențelor de realizare a unor demersuri
didactice eficiente;
 formarea atitudinii pozitive şi reflective faţă de profesia
didactică;
 formarea unei conduite didactice eficiente
 Conţinuturi:
 Didactica versus Teoria şi metodologia
instruirii
 Procesul de învăţământ
 Principiile procesului de învăţământ/
normativitatea pedagogică
 Metodologia instruirii –strategie didactică,
metode, mijloace de învățământ
 Forme de organizare a procesului de
învăţământ
 Teoria şi metodologia evaluării: funcții,
operații, strategii, metode de evaluare
 Proiectarea pedagogică.
Didactica – teoria procesului de
învăţământ

 Teoria şi metodologia instruirii are

statutul unei ştiinţe pedagogice
fundamentale care este inclusă,
de regulă, sub denumirea de
didactică generală, în structura
pedagogiei generale.
 Ştiinţele pedagogice
fundamentale
 1. Teoria generală a educaţiei
/Fundamentele pedagogiei;
 2. Teoria şi metodologia instrurii;
 3. Teoria şi metodologia curriculum-
ului;
 4.Teoria şi metodologia cercetării
pedagogice.
 Conceptul de didactică şi
evoluţia sa istorică

 Etimologie - termenul didactică îşi are originea în

limba greacă, în familia de cuvinte:
 didaskein = a învăţa
 didaktikos = instrucţie
 didasko = învăţare, învăţământ
 didaktike = arta învăţării

 Istoria didacticii reflectă evoluţia concepţiilor despre

învăţământ şi învăţare, proiectate pe fondul dezvoltării
doctrinelor pedagogice şi a instituţiilor şcolare.
Ce este didactica?

Didactica poate fi considerată

 "arta de a-i învăţa pe alţii",
 "arta de a preda",
 "arta universală de a-i învăţa pe toţi
totul" ("omnes omnia docendi
artificium“),
aprecia J. A. Comenius - părintele
didacticii.
 …
 Jan Amos Comenius
 pedagog ceh(1592-1670);
 Didactica Magna – 1657;
 este creatorul primului mare sistem de
educaţie (fondatorul sistemului de instruire pe
clase şi lecţii);
 realizează o deschidere pentru noi concepţii
pedagogice;
 este cel datorită căruia secolul al XVII-lea va fi
numit „secolul didacticii”.
 https://www.youtube.com/watch?v=JVKTnZCD7qo
 …
 Johann Friedrich Herbart
 Filosof si psiholog german
(1776-1841)
 considera că educaţia nu este posibilă fără
instrucţie/instruire;
 a studiat procesul de asimilare a
cunoştinţelor, atât din perspectivă
pedagogică (predarea), cât şi din
perspectivă psihologică (învăţarea);
 a delimitat didactica de pedagogie,
considerând că este numai o parte a acesteia
din urmă (poziţie acceptată şi astăzi).
Didactica tradiţională, didactica modernă şi
didactica postmodernă

 Didactica tradiţională – sec.XVII-XIX - concepe procesul de

învăţământ mai ales ca activitate de predare.
 Magistrocentrismul reprezintă paradigma de bază a
pedagogiei clasice sau tradiţionale şi se caracterizează prin
faptul că „pune în centrul educaţiei educatorul, învăţătorul,
profesorul, care avansează mesajele pedagogice în sens
dirijist, unilateral, unidirecţional” [Cristea S., 2010, p.42].
 Această paradigmă valorizează în special activităţile de
predare, în detrimentrul celor de învăţare şi evaluare, pe care
le consideră ca fiind subordonate.
 Relaţia pedagogică profesor-elev este una de tip autoritar,
bazată pe superioritatea profesorului şi distanţa socio-afectivă
impusă de către acesta, în raporturile cu elevii săi.
Didactica modernă – sfârşitul secolului XIX şi prima
jumătate a secolului XX, concepe procesul de învăţământ,
în mod special, ca activitate de predare-învăţare

 Paradigma acelei perioade, Psihocentrismul, se

afirmă, odată cu lansarea curentului pedagogic numit
educaţia nouă. Promotoarea acestuia este Ellen Key,
cu a sa lucrare emblematică, intitulată, într-un mod
cât se poate de sugestiv, Secolul copilului (1900).
 Psihocentrismul promovează principiul fundamentării
pedagogiei pe datele furnizate de psihologie, în
general, şi de psihologia copilului, în special.
 Procesul de instruire nu se poate realiza în mod
global, nediferenţiat, ci el trebuie să implice principiul
diferenţierii până la individualizare, în raport cu
particularităţile psihologice individuale şi de vârstă ale
copilului.
…Didactica postmodernă – pe care o
putem plasa convenţional în cea de-a
doua jumătate a secolului XX, concepe
procesul de învăţământ, în mod
special, ca activitate de predare-
învăţare-evaluare, proiectată în sens
curricular, prin centrarea pe obiective
şi realizarea corespondenţei pedagogice
dintre obiective-conţinuturi-
metodologie-evaluare.(o-c-m-e)
 Paradigma curriculumului se axează pe
afirmarea rolului prioritar al finalităţilor
educaţiei, la nivelul oricărui proiect
pedagogic.

 În funcţie de finalităţi se structurează şi celelalte

elemente ale modelului curricular de abordare a
instruirii, adică metodele de predare-învăţare,
conţinuturile și strategiile de evaluare.
 Această paradigmă abordează educaţia la nivel global,
deoarece ea are în vedere toate componentele
fundamentale ale acesteia: funcţia centrală şi
structura de bază, finalităţile care stau la baza oricărui
proiect de formare şi dezvoltare a personalităţii,
conţinuturile şi formele generale ale educaţiei,
realizabile prin activităţile din cadrul sistemului şi
procesului de educaţie / învăţământ şi metodologia de
predare-învăţare-evaluare [Cristea, S. Stanciu, F.
2010, p.105-107].
 Ce este didactica?

 Didactica este teorie deoarece:

 elaborează bazele teoretice ale
organizării şi conducerii procesului de
învăţământ;
 participă la construirea de cunoştinţe,
formarea de deprinderi, de conduite şi
competenţe;
 asigură fundamentele metodicii.
 …
 Didactica este o ştiinţă prescriptivă şi
normativă deoarece:
 emite reguli privind modul de atingere a
unui anumit nivel de cunoştinţe şi
deprinderi ;
 stabileşte criterii generale şi condiţii
necesare pentru funcţionarea procesului
de învăţământ.
 Raportul dintre didactică şi
metodică

 Didactica studiază procesul de învăţământ în

ansamblul său, pe toate treptele de şcolaritate
şi pentru toate tipurile de şcoli.

 Metodica se ocupă cu problemele circumscrise

de logica internă a unui obiect de învăţământ
sau a unei discipline şcolare.

 Didactica nu este o sumă de metodici, după

cum nici metodicile nu sunt doar părţi
constitutive ale didacticii – relaţia este de
complementaritate.
 Procesul de învăţământ
ca obiect de studiu al didacticii

 Didactica abordează următoarele componente ale

activităţii instructiv-educative:
 adecvarea finalităţilor educaţionale la specificul
învăţării sistematice,
 contextualizarea conţinuturilor de predat,
 identificarea normelor şi principiilor care reglează
procesul de predare - învăţare,
 descrierea procedeelor şi metodelor de predare –
învăţare,
 descrierea formelor de organizare a procesului de
învăţământ,
 asigurarea unui control şi a unei verificări a
rezultatelor instruirii.
Procesul de învăţământ, ca obiect de studiu al
didacticii, reprezintă interacţiunea dinamică dintre
trei elemente: predare, învăţare şi evaluare.

 Procesul de învăţământ este forma cea mai

sistematizată şi raţionalizată a exercitării
influenţelor şi acţiunilor educative. El presupune un
cadru formal, cu actori ce-şi asumă rolurile în mod
„legal", roluri ce derivă din statutul pe care îl deţin
(profesor, respectiv elev).
 Scopul procesului de învăţământ îl constituie
transmiterea unor seturi de cunoştinţe, formarea
unor capacităţi, dobândirea de deprinderi,
formarea de atitudini, de competenţe, în
perspectiva autonomizării fiinţei umane, sub toate
aspectele (din punct de vedere cognitiv, afectiv,
comportamental etc.).
 DEFINIREA PROCESULUI DE
ÎNVĂŢĂMÂNT

 Procesul de învăţământ - principalul subsistem al

sistemului de învăţământ, în cadrul căruia se
realizează instruirea şi educarea elevilor şi
studenţilor, prin intermediul activităţilor proiectate,
organizate şi dirijate de către cadrele didactice.

 Procesul de învăţământ - ansamblul de activităţi

organizate şi dirijate, care se desfăşoară etapizat, în
cadrul unor instituţii specializate, sub îndrumarea
unor persoane pregătite în acest scop, în vederea
îndeplinirii anumitor obiective instructiv-educative.
 Procesul de învăţământ comportă următoarele
caracteristici (cf. Constantin Cucoş):

 suportă determinări socioculturale şi prezintă o

evoluţie în timp;
 presupune o specializare pe dimensiuni
instructive (de transmitere a cunoştinţelor) şi
formative (formarea/dezvoltarea personalităţii);
 atribuie roluri bine precizate profesorilor şi
elevilor, chiar dacă acestea pot fi, secvenţial si
temporar, interşanjabile;
 funcţionează pe baza binomului profesor - elev şi
are un caracter bilateral (în sensul că ambii
parteneri sunt implicaţi, altfel procesul nu are
sens);
 generează cunoaştere şi actualizează
…(redescoperă) cunoaşterea umană (mai ales la
nivelul elevilor care, cu această ocazie, intră în
posesia unor cunoştinţe şi valori “noi");
 constituie un sistem autoreglator şi perfectibil,
în acord cu norme praxiologice şi de eficienţă
acţională (elimină ceea ce este de prisos, se
autoconstruieşte pe măsură ce se desfăşoară);
 este un proces unitar, cuplând transmiterea de
cunoştinţe (predarea) cu asimilarea (învăţarea) şi
cu validarea acestora (prin evaluare);
 generează autoînvăţare, motivează şi fortifică
subiectul pentru a continua parcursul achizitiv în
mod autonom.
ABORDĂRI ALE PROCESULUI DE
ÎNVĂŢĂMÂNT
 Procesul de învăţământ ca sistem;
 Procesul de învăţământ ca proces
instructiv-educativ (informativ-
formativ);
 Procesul de învăţământ ca proces de
comunicare;
 Procesul de învăţământ ca relaţie
între predare,învăţare şi evaluare.
 Procesul de învăţământ ca sistem
 Din perspectiva analizei sistemice, procesul de
învăţământ este definit „ca un sistem complex şi
dinamic…, un ansamblu acţional deliberat
proiectat şi structurat, ale cărui componente şi
interacţiuni funcţionează în mod integrat, în
raport cu anumite obiective instructiv-educative
de atins”. (I. Nicola)
 Din perspectivă sistemică, procesul de
învăţământ poate fi abordat pe trei planuri:
 funcţional
 structural
 operaţional
 Dimensiuni ale procesului de învăţământ

 Dimensiunea funcţională vizează

finalităţile şi rezultatele procesului de
învăţământ.

 Dimensiunea structurală se referă la

organizarea sistemului de instruire şi
valorificarea resurselor specifice.

 Dimensiunea operaţională face trimitere

la desfăşurarea activităţii, la strategii
didactice, modalităţi de evaluare etc..
 Procesul de învăţământ –
proces instructiv-educativ, informativ-formativ

 Instruirea şcolară, ca activitate organizată,

dirijată şi controlată, este una dintre laturile
procesului de învăţământ şi constă în
organizarea achiziţionării de către elevi a
experienţei social-istorice, obiectivată în
ştiinţă, artă, morală, literatură, tehnică, sub
formă de:
 cunoştinţe,
 priceperi,
 deprinderi,
 obişnuinţe.
 Concepte fundamentale:
 Cunoştinţele sunt empirice şi ştiinţifice.
 Elevul primeşte informaţii în legătură cu realitatea şi în
afara şcolii. Acestea sunt cunoştinţe empirice,
nesistematizate, întâmplătoare.
 Cunoştinţele ştiinţifice ca: reprezentări, noţiuni,
definiţii, legi, teorii, concepţii ce reflectă realitatea
obiectivă se obţin de către elevi pe baza unor procese
mentale de analiză, sinteză, comparaţie, abstractizare,
generalizare, clasificare, în mod organizat, sistematic, în
strânsă legătură unele cu altele.
 Priceperile sunt definite drept capacităţi de a efectua
acţiuni practice şi operaţii intelectuale în mod rapid,
precis şi conştient, pe baza cunoştinţelor însuşite şi a
experienţei personale.
Demonstraţiile, exerciţiile, temele pentru acasă,
activităţile practice asigură formarea corectă a
priceperilor, aprofundarea lor continuă şi lărgirea ariei lor
de cuprindere.
...
 Prin deprinderi înţelegem acţiuni care
au devenit, după multe exerciţii,
componente automatizate ale activităţii
 Când deprinderile se resimt ca o
necesitate interioară, ele devin
obişnuinţe. De exemplu: obişnuinţa
de a studia, de a face sport etc..
 Unele obişnuinţe, având caracter
negativ, pot constitui adevărate frâne
în activităţile şi relaţiile dezvoltate:
dezordinea, lipsa de perseverenţă sau
de consecvență, comportarea
necivilizată etc.
 Caracterul formativ al procesului de
învăţământ

 Elevul nu recepţionează pasiv informaţiile, ci le

prelucrează, le reorganizează şi apoi le integrează în
fondul său de cunoştinţe, priceperi, deprinderi.
 Ca urmare a prelucrării personale a informaţiilor şi
influenţelor primite, elevul îşi dezvoltă procesele psihice:
memoria, imaginaţia, atenţia, gândirea (mai ales cea de
tip investigativ, creator, inovator).
 Vorbim de caracterul formativ al procesului de
învăţământ atunci când evidenţiem tocmai această
formare şi dezvoltare a proceselor psihice, ca urmare a
asimilării, prin reorganizare şi prelucrare proprie, de
către elev, a informaţiilor.

Învăţământul este eficient dacă este cu prioritate

formativ.
Reflectaţi la raportul dintre informativ
şi formativ, la nivelul procesului de
învăţământ

 Pornind de la afirmaţia lui Montaigne

- „decât un cap plin, mai bine unul
bine făcut” ;
 şi de la proverbul - „niciun sac gol nu
stă singur în picioare”.
Vă mulţumesc pentru
atenţie
şi
vă doresc
să vă bucuraţi
de această zi de
toamnă!