1
Normele de drept privat au o puternică identitate proprie, în raport cu
cele ale dreptului public, acestea din urmă referindu-se la organizarea
statului şi la relaţiile dintre stat si cetăţeni, pe când cele de drept privat
reglementează relaţiile cu privire la condiţia juridică a persoanei cu
conţinutul patrimonial dintre persoane, ca şi cele care se nasc cu ocazia
acestor procese private.
Datele extrem de variate şi complexe pe care le implică elaborarea
normelor şi instituţiilor dreptului roman, strânsa împletire dintre fenomenul
juridic şi celelalte laturi ale vieţii sociale, confirmă textele privitoare la
originea şi rolul social al dreptului, la raportul dintre forma şi conţinutul său
social – economic, la intercondiţionalitatea planurilor pe care le manifestă
acest raport.
2
Fenomenul juridic roman s-a zămislit în procesul trecerii societăţii
romane de la societate gentilică la ce politică, aceasta caracterizându-se prin
confuzia dintre diferite categorii de norme sociale.
Dreptul roman constuie fundamentul pe care s-a clădit sistemul juridic.
Deşi nu mai sunt în vigoare, noţiunile şi principiile dreptului roman s-au
perpetuat de peste două mii de ani până astăzi şi sunt perfect aplicabile.
Problema importanţei dreptului privat roman a intrat în preocupările
romaniştilor din toate timpurile. Acestea se datorează faptului că dreptul
privat roman a depăşit, sub aspectul formei sale, limitele societăţii care l-a
generat, exercitând o influenţă hotărâtoare asupra dreptului mai târziu. El
şi-a pus amprenta aspra evoluţiei generale a ideilor şi instituţiilor juridice,
fiind preluat şi adaptat realitaţii vieţii feudale, mai târziu constituind un izvor
în procesul codurilor moderne.
Juriştii din epoca modernă au împrumutat din arsenalul dreptului roman
numeroase caregorii şi construcţii juridice şi o serie de principii generale pe
care le-au pus la baza întregii reglementări, instituţiile fundamentale ale
dreptului roman configurâdu-se în condiţiile fără precedent a economiei de
schimb, ca un instrument menit s-o apere şi s-o consolideze.
Studiul acestei discipline reprezintă un vast câmp de consolidare a
tezelor teoretice cu privire la geneza şi evoluţia generală a dreptului.
„În epoca veche a Romei, dreptul avea un caracter formalist, pe măsura
relaţiilor economice, a structurilor politice, precum şi organizării politice
existente. Spre sfârşitul republicii, când economia de schimb romană a atins
nivelul maximei înfloriri, sistemul dreptului privat s-a adaptat realităţii,
depăşind stadiu rigid şi formalist originar, caracterizându-se prin vocaţia de
a imprima factorului subiectiv al vieţii umane un loc central în cadrul tuturor
instituţiilor juridice.”4
Izvoarele de drept au fost profund marcate în evoluţia lor de
transformările survenite în diferite sfere ale activităţii umane. Astfel, în
epoca veche, legea votată de cetăţenii romani, constituia principalul izvor de
drept şi corespundea organizării democratice a societăţii romane.
Terminologia juridică, conceptele prin care s-a realizat exprimarea în
norme juridice a cerinţelor vieţii societăţii romane, au avut o evoluţie
complexă, determinată de finalitatea socială a dreptului în anumite etape şi
de stadiul evoluţiei ideilor juridice.
4
Emil Molcuţ, Dan Oancea/Drept Roman, Bucureşti 1995, pag. 5.
3
Multe dintre conceptele şi categoriile juridice actuale îşi au originea în
dreptul roman, care a reuşit să le dea o asemenea elaborare, încât să poată fi
utilizate pe scară universală.
Dreptul românesc s-a format şi a evoluat sub influenţa dreptului roman
în trei momente semnificative, respectiv :
- perioada de zămislire a poporului român şi de formare a
dreptului obişnuielnic, cutumiar, pe un fond juridic de drept
daco-roman ;
- perioada dreptului juridic feudal scris, când influenţa dreptului
roman s-a exercitat prin filiera bizantină ;
- perioada elaborării operei legislative din timpul lui Alexandru
Ioan Cuza, când au fost preluate o serie de categorii şi principii
ale dreptului roman clasic, zămislind coduri moderne în
domeniul privat, cel mai semnificativ în acest sens fiind Codul
civil (cunoscut astăzi sub denumirea de Codul civil român).
4
3. DIVIZIUNILE DREPTULUI PRIVAT
ROMAN
„Publicum ius est quan ad statum rei romane spectat,
privatum quad ad singularum utilitatem.” 5
5
Ulpian : „dreptul public este acela care priveşte organizarea statului roman şi dreptul particular privat,
interesul particularilor”.
6
Ştefan Cocoş/Drept Roman, Editura Lumina Lex, Bucureşti 1998, pag. 8.
7
Emil Molcuţ/Drept Privat Roman, Editura Universul Juridic, Bucureşti 2006, pag. 21.
8
Ştefan Cocoş/Drept Roman, Editura Lumina Lex, Bucureşti 1998, pag. 8.
9
Idem.
5
acela care este respectat deopotrivă în toate popoarele, fiind veşnic şi
imuabil.
Dreptul roman a fost divizat şi după alte criterii în :
- ius civile şi ius honorarium ;
- ius scriptum şi ius non scriptum ;
- ius generale (comune) şi ius singulare.
Ius civile avea ca izvoare : legile plebiciste, constituţiile imperiale şi
senatusconsultele, pe când ius honorarium, edictele praetorului şi edililor
curuli.
Ius scriptum rezulta din voinţa explicită a legiuitorului, iar ius non
scriptum din voinţa presupusă, urmare a faptului că permitea existenţa şi
perpetuarea anumitor cutume cu caracter obligatoriu.
Ius generale (comunae) era acela care producea efecte generale, iar ius
singulare producea anumite efecte limitate. Acesta din urmă se subdivide în
beneficium legis, aplicabil numai unei categorii de persoane, şi privilegium,
aplicabil numai uneia sau mai multor persoane determinate.10
Ştefan Cocoş, Mircea Toma şi Gheorghe Pârvan/Breviar terminologic de drept roman, Editura ALL
10
6
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ