6. Comportamentul creator
5. Rezolvarea de probleme
4. Învăţarea principiilor
3. Învăţarea conceptelor
2.a Generalizarea 2.b Discriminarea
1.a. Învăţarea prin 1.b. Învăţarea prin 1.c. Învăţarea prin
1.d. Învăţarea prin
condiţionare clasică contiguitate; întărire;
imitaţie
condiţionarea condiţionarea
operantă instrumentală
1.a Condiţionarea clasica este cea descrisa de către I. P. Pavlov şi parţial de către
Watson . Acest tip de învăţare se bazează pe formarea reflexelor condiţionate.
1.b Asociaţiile prin contiguitate(apropiere) - model propus de către Edwin R. Guthrie
(1886-1959). Conform acestui model, orice mişcare sau element de comportament care urmează
îndeaproape un anume grup de stimuli, tinde să se ataşeze de grupul respectiv. Modelul de
contiguitate este aplicabil în mare măsura în stadiile de început ale învăţării umane.
1.c Învăţarea prin întărire a fost propusă de E.Thorndike care a exprimat ideea ca
învăţarea depinde de ceea ce se întâmpla după o anumită reacţie. Conform legii efectului, atunci
când se formează o conexiune modificabila între stimul şi reacţie, şi aceasta este urmata de
satisfacţie, legătura este întărită. Aceasta teorie a fost preluata şi modificata de Clark Hull (1884-
1952) şi B.F. Skinner. Cu toate ca nu s-a ajuns la un consens, se ştie ca întărirea facilitează
învăţarea.
1.d Învăţarea prin imitaţie
Pionerii acestor cercetări au fost Miller N. şi Dollard J (1941), care au preluat o serie de
idei sociologice mai vechi (G. Tarde) privind imitaţia. În cadrul teoriei învăţării sociale prin
imitaţie au încercat sa arate ca imitaţia în sine, cel puţin în parte, este un tip de comportament
învăţat. S-a demonstrat ca persoana profesorului poate servi în mod efectiv în clasa drept model
pentru învăţarea prin imitare. Imitaţia, ca model pentru învăţarea în clasă, se poate observa în
mod evident în domeniul activităţii fizice, cognitive şi chiar emotive. Deoarece imitaţia se
generalizează în multe situaţii de învăţare, ea interacţionează în mod inevitabil cu alte modele de
învăţare. Aceasta interacţiune complică studiul imitaţiei, dar ne ajuta sa înţelegem modul în care
învaţă copiii.
2.a Învăţarea prin generalizare / 2.b Învăţarea prin discriminare
Aceste doua modele au fost sistematic studiate în experimente bazate pe condiţionarea
clasică şi instrumentală. Generalizarea este o operaţie a gândirii predominant sintetică. Însuşirile
ei sunt reunite intr-un model informaţional menit sa definească o clasa sau o categorie de obiecte
sau fenomene. O învăţare prin generalizare are loc numai atunci când pentru elevi similitudinile
între un complex de stimuli şi altul sunt evidente. Semnificaţia este un alt factor important în
procesul comparării diverselor complexe de stimuli. În predare, generalizarea este de obicei
sporită la maximum atunci când exista un efort conştient din partea profesorului de a reliefa
elementele similare. Totuşi, la copiii mici, caracteristica de dezvoltare a capacităţii de a opera cu
elemente abstracte este un factor ce inhibă formarea generalizărilor.
Generalizarea fără restricţii poate duce la multe erori în comportamentul elevului. Acest
lucru poate fi ilustrat în cazul conduitei verbale a copiilor mici care învaţă sa vorbească. Un copil
care a învăţat că un animal de casă ce are patru picioare se numeşte "câine", va generaliza
noţiunea de „câine” la toate animalele cu patru picioare. Astfel, pentru ca un elev sa beneficieze
optim de generalizare, trebuie sa aplice un al doilea model, învăţarea prin discriminare. Elevul nu
trebuie sa înveţe doar sa reacţioneze în mod unic la diverşi stimuli, ci trebuie sa ştie şi când să nu
reacţioneze în mod similar respectiv să realizeze discriminarea stimulilor.
Discriminarea, ca şi generalizarea, este privită ca un model de învăţare ce capătă
aplicabilitate numai după ce s-au dobândit unele noţiuni de bază. Profesorul îi poate ajuta pe
elevi să facă discriminări cu un minim de erori dar trebuie sa ia în considerare şi stadiul de
dezvoltare al copilului atunci când se încearcă uşurarea sesizării deosebirilor. De aceea,
educatorul trebuie să-şi adapteze tehnicile de predare astfel încât acestea să se potrivească cu
diferenţele individuale în privinţa modurilor dominante de percepere.
3. Învăţarea conceptelor
Conceptul, ca unitate de baza a gândirii, constă dintr-o condensare selectivă sau o
integrare de informaţii despre însuşirile generale şi esenţiale ale anumitor clase de obiecte,
fenomene, relaţii. Termenul de concept a fost definit drept "o clasificare de stimuli care au
caracteristici comune" (McDonald,1965). Se ştie că un concept este învăţat atunci când persoana
poate face clasificări raţionale şi înţelege care anume trăsături comune stau la baza clasificărilor;
astfel nu este suficient ca o persoana sa poată acţiona în cadrul unei situaţii specifice ca şi cum ar
cunoaşte conceptul. Un astfel de comportament ar indica doar că s-a format deprinderea unei
simple asociaţii prin contiguitate.
Chiar capacitatea de generalizare corectă într-o nouă situaţie, care este un aspect necesar
al învăţării conceptului, nu este o dovadă suficientă că respectivul concept a fost, într-adevăr,
asimilat. Conceptul se dezvoltă şi se perfecţionează permanent atât de-a lungul vârstelor, cât, mai
ales, în procesul utilizării sale, permiţând diferenţieri, asociaţii, integrări succesive.
4.) Învăţarea principiilor
R. Gagné defineşte principiul ca fiind "…un lanţ de concepte care formează ceea ce, în
general, se numesc cunoştinţe". Dacă despre concept se spune că este unitatea, principiul
constituie relaţionarea unităţilor conceptuale. Învăţarea principiilor este, evident, dependentă de
învăţarea conceptelor componente. Totuşi, odată ce se cunosc aceste concepte problema
metodologică majoră pare a fi aceea de a decide modalitatea de înlănţuire a conceptelor pentru a
forma principiul. Altfel spus, există două metode principale pentru realizarea acestui lucru: fie
profesorul prezintă principiul şi apoi încearcă sa arate trăsăturile specifice, eventual cu ajutorul
elevului (metoda deductivă – de la general către particular ); fie profesorul prezintă împrejurări
sau experienţe în care operează cu principiul şi încearcă sa-l pună chiar pe elev să combine
conceptele în ordinea adecvata (metoda inductivă – de la particular către general).
5.) Rezolvarea de probleme sau comportamentul de rezolvare a problemelor apare
atunci când elevul întâmpina dificultăţi în rezolvarea unui scop propus.
Rezolvarea de probleme se realizează cel mai economic atunci când se foloseşte un
principiu. Desigur, este posibil să se rezolve probleme şi prin intermediul comportamentului de
încercare şi eroare. Acesta este de obicei un proces lent şi nu conduce cu necesitate către
generarea de iar cunoştinţe noi ce se pot generaliza asupra procesului de rezolvare a altor
probleme. În plus, nu e necesar ca fiecare generaţie sau fiecare individ „să redescopere roata”.
Problema apare deci ca un „obstacol cognitiv” în relaţiile dintre subiect şi lumea sa, o
„barieră”, o „dificultate teoretică sau practică”. Problema reprezintă un sistem de întrebări asupra
unei necunoscute, iar dificultatea se poate datora unei lacune a cunoaşterii. Şi să mai amintim
faptul că înainte de problemă poate apare situaţia problematică, o structura generativă de
probleme.
Aşadar, una din funcţiile principale ale predării este de a-i face pe elevi să folosească
principii cunoscute în situaţii noi, pentru a putea acoperi, în parte, lacună din cunoştinţe. Aceasta
este în primul rând o problema de îmbunătăţire a „transferului de cunoştinţe”. Este evident faptul
că învăţarea unui principiu nu va ajuta în mod necesar la rezolvarea ulterioara a unei probleme.
Pentru a rezolva o problemă nu este suficienta doar cunoaşterea principiilor ci mai sunt necesare
şi alte aspecte.
6.) Comportamentul creator constituie un aspect nou în ceea ce priveşte teoriile
învăţării şi a fost propus în premieră de Davitz şi Ball în acest context. R. Gagné nu a inclus
creativitatea în cadrul teoriei învăţării cumulativ ierarhice. Acest comportament a fost propus ca
un tip special de rezolvare a problemelor poate fi văzut, în anumite circumstanţe şi ca o
modalitate de învăţare. În esenţă însă, definiţia dar şi adecvarea comportamentului creator la
grupul teoriilor învăţării rămâne subiectul unei importante controverse. Poate mai corect ar fi să
afirmăm că anumite forme de manifestare ale creativităţii umane implică şi acte de învăţare.
Aspectele privind creativitatea elevilor vor fi discutate într-un capitol ulterior.