DETECTOARE DE RADIAŢIE ELECTROMAGNETICĂ

1. Tipuri de Detectoare de radiaţie

Principial există trei tipuri de detectoare de radiaţie electromagnetică , un
tip reacţionează la fotoni în domeniul UV-VIS unul la fotoni în domeniul IR iar
celălalt la radiaţii gama şi Röntgen. Detectoarele de fotoni în domeniul UV-VIS
sunt denumite uzual detectoare cuantice sau detectoare fotoelectrice şi sunt
formate din suprafeţe optic active capabilă să absoarbă radiaţie şi s-o
transforme într-o mărime electrică proporţională. Detectoarele fotoelectrice se
deosebesc de detectoarele din domeniul IR prin faptul că la primele semnalul
electric reprezintă suma unor radiaţii individuale bine cuantificate pe când la
cele din urmă semnalul electric este rezultatul puterii medie a radiaţiei incidente.
În ce priveşte zgomotul de fond, pentru detectoarele fotoelectrice este limitativ
zgomotul Schotky pe când pentru detectoarele IR zgomotul termic, motiv pentru
care erorile aleatoare generate de aceste zgomote sunt fundamental diferite
[SD96],

1.1. Detectoare cuantice

Detectoarele cuantice au la bază efectul fotoelectric intern şi extern . Se

deosebesc detectoare cuantice monocanal şi detectoare cuantice multicanal.
Detectoarele monocanal pot fi de tip :
- fotoelement
- fotocelulă
- fotomultiplicator
- numărător de scintilaţie
- fotorezistenţă
- fotodiodă de siliciu
iar detectoarele cuantice multicanal sunt de tip :
- şir de fotodiode ( Diod-array)
- charge tranfer (CCD)
- vidicon

1.1.1. Detectoare cuantice monocanal

1.1.1.1. Fotoelementul este un detector fotoelectric semiconductor uzual care

se bazează pe generarea unui curent electric la limita dintre un semiconductor şi
un metal atunci cînd asupra semiconductorului cade o radiaţie fotonică.
Fotoelementele sînt folosite în general pentru domeniul vizibil al radiaţiei

1
electromagnetice, sensibilitatea lor spectrală maximă fiind situată undeva în jur
de 500 nm. In figura 1 este reprezentată schema de principiu a unui fotoelement.

Fig.1. Schema de principiu a unui fotoelement clasic

1-electrod metalic 2-electrod semiconductor, 3-electrod
metalic colector transparent, 4- geam de sticlă 5-carcasă plastic,

Fotoelementul este format dintr-un electrod plan de fier sau cupru (1)
acoperit de un stat subţire semiconductor de seleniu sau siliciu (2). peste
electrodul semiconductor este depus un strat transparent extrem subţire de
argint sau aur (3) cu rol de colector de electroni. Intre folia subţire de argint şi
semiconductor se formează un strat de blocare tip pn . Atunci cînd asupra
stratului semiconductor cade lumină prin efect fotoelectric intern se desfac
legături covalente ocazie cu care rezultă electroni liberi şi goluri într-un număr
proporţional cu cantitatea de lumină ce cade asupra fotoelementului. Electronii
se deplasează spre electrodul metalic colector transparent iar golurile spre
electrodul de fier sau de cupru. Din cauza joncţiunii de blocare tip pn circuitul
electric între cei doi electrozi nu se poate inchide decît prin intermediul unui
circuit exterior făcînd astfel posibilă măsurarea curentului electric generat prin
iradierea fotoelementului cu o radiaţie luminoasă a cărei frecvenţă şi intensitate
conţine informaţii calitative şi cantitative despre specia chimică analizată.
Avantajele fotoelementului cu strat de blocare semiconductor sînt legate de
robusteţe mare, preţ de cost scăzut, lipsa unei tensiuni exterioare de alimentare.
Dezavantajele sînt legate de sensibilitate redusă la iluminări mici şi de
rezistenţa electrică internă mică ceea ce se manifestă nefavorabil asupra
amplificării semnalului de ieşire. De asemenea fotoelementul cu strat de blocare
semiconductor are tendinţă de îmbătrînire fenomen ce se manifestă prin
scăderea intensităţii semnalului electric de ieşire la iluminări îndelungate ale
fotoelementului.

1.1.1.2. Fotocelula este un detector de radiaţie sub formă de tub electronic,

figura 1, din sticlă vidat, prevăzut un catod semicilindric şi un anod sub formă
de sârmă. Catodul este format dintr-un metal cu energia de ieşire deosebit de
mică ( ex. Ce, K, Cd, Cs) depus pe partea din spate a tubului de sticlă.

2
Fotocatodul emite electroni atunci când asupra lui cade lumină ( efect fotoelectric
extern). Cantitatea de electroni emisă de catod este proporţională cu intensitatea

Fig. 1. Fotocelulă

luminoasă ce cade pe el. Pentru a funcţiona fotocelula are nevoie de o tensiune

continuă exterioară de cîţiva zeci de volţi aplicată între anod (+) şi catod (-).
Electronii eliberaţi prin efect fotoelectric extern din catod sunt aceleraţi în
drumul lor spre anod între cei doi electrozi aparând un fotocurent măsurabil.
Amplificarea acestui curent, mai mic ca la fotoelemente, se realizează însă mai
uşor decât la acestea pentru faptul că fotocelulele au o rezistenţă electrică
internă mai mare decăt fotoelementele. La tensiuni externe mici aplicate
fotocelulei intensitatea câmpului electric nu ajunge pentru a accelera în direcţia
anodului toţi electronii eliberaţi prin efect fotoelectric motiv pentru care
fotocurentul depinde de tensiunea exterioară aplicată ceea ce este defavorabil la
măsurări fotometrice de concentraţie unde fotocurentul trebuie să depindă
numai de iluminare. La creşterea tensiuni externe se ajunge la un moment dat
la o tensiune de saturaţie situaţie în care toţi electronii emisi de catod se
descarcă la anod. Acest lucru înseamnă că la creşterea tensiunii externe
curentul nu mai creşte ci rămâne constant, modificările lui reflectând în
continuare numai variaţiile iluminării fotocelulei. Acesta este motivul pentru
care fotocelulele sunt alimentate cu tensiuni exterioare la nivelul tensiunii de
saturaţie (uzual 90 V). Trebuie specificat că la iluminarea fotocelulei rezultă un
fotocurent slab chiar şi atunci când între anod şi catod nu se aplică nici o
tensiune această tensiune este proporţională cu frecvenţa luminii de iradiere
şi poate fi folosită pentru determinarea constantei lui Plank.

1.1.1.3. Fotomultiplicatorul este un tub electronic special pentru amplificarea

unor semnale slabe de lumină şi transformarea lor în semnale electrice
proporţionale. Un fotomultiplicator reprezintă practic o înseriere de fotodiode,
care se găsesc toate în aceeaşi incintă vidată. Constructiv un fotomultiplicator,

3
figur 3 , este format dintr-un tub de sticlă în care se găseşte un fotocatod (10),
un fotoanod (9) şi un număr de pînă la 12 electrozi de accelerare (1-8 )
secundari denumite dinode.

Fig. 3. Schema de principiu a unui fotomultiplicator

1- 8 dinode, 9-anod, 10 catod

Fotonii cad pe fotocatodul (10) şi extrag prin efect fotoelectric electroni din
suprafaţa acestuia. Fotoelectronii eliberaţi sunt acceleraţi în câmpul electric
realizat prin aplicarea unei tensiuni exterioare de cca +90 V între catodul (10) şi
prima dinodă (1). La impactul cu prima dinodă fiecare fotoelectron provoacă
reemisia de pe aceasta a 3….10 electroni secundari aceştia sunt acceleraţi la
rândul lor între dinoda (1) şi dinoda (2) de o tensiune tot de +90V faţă de dinoda
(1). În felul acesta numărul de electroni generaţi creşte în cascadă de la dinodă
la dinodă, obţinându-se o amplificare extrem de mare. Pentru ca acest lanţ
multiplicator de electroni să funcţioneze este necesar ca potenţialul electropozitiv
să fie crescător de la dinodă la dinodă (în schemă de la stânga la dreapta).
Acest lucru se realizează de regulă printr-un lanţ divizor cu rezistori. La sfîrşit
electronii ajung pe anod şi se scurg la masă provocând o cădere de tensiune
proporţională cu intensitatea fasciculului incident de fotoni. Factorul de
multiplicare creşte exponenţial cu numărul dinodelor. Multiplicatoare tipice au
cca 8-10 dinode. Dacă la fiecare dinodă se extrag 5 electroni secundari de către
un electron incident se obţine o amplificare a numărului de electroni (adică a
curentului) cu un factor de 58 - 510. Numărul de de electroni secundari produşi
este proporţional cu numărul de fotoni de intrare atâta timp cât nu se depăşeşte
un prag de saturaţie, prag ce se situează la cca 10% din " curentul transversal"

4
(curentul care curge prin lanţul divizor de tensiune). În acest fel şi înălţimea
semnalului de tensiune de ieşire, este proporţional cu numărul de fotoni
incidenţi, deci cu intensitatea luminii care cade pe catodul (10).
Fotomultiplicatoarele sunt utilizate ca detectoare pentru radiaţii electromagnetice
şi particule elementare (radiometre gama, spectrometre gamma, spectroscoape
UV-VIS). Avantajele folosirii fotomultiplicatoarelor rezultă din sensibilitatea lor
deosebită şi din timpul de răspuns deosebit de mic. Ca dezavantaj al
fotomultiplicatoarelor trebuie menţionat zgomotul rezidual destul de mare
provocat de emisia termică de electroni chiar şi în lipsa semnnalului. Întrucăt
radiaţii intense pot distruge fotomultiplicatorul utilizarea lui este restrînsă doar la
radiaţii de intensitate mică şi foarte mică. Pînă şi influenţa luminii zilei poate
distruge un fotomultiplicator, motiv pentru care atât la transport cît şi la utilizare
aceştia sunt protejaţi la pătrunderea radiaţiilor nedorite.

1.1.1.4. Numărătorul de scintilaţii este un detector de intensitate a radiaţiei

(γ). La pătrunderea unei radiaţii (γ) în materialul scintilator este declanşată o
scintilaţie luminoasă slabă care provoacă într-un fotocatod, situat în spatele
zonei de scintilaţie, eliberarea de electroni prin efect fotoelectric. Aceşti electroni
sunt amplificaţi în avalanşă într-un fotomultiplicator, figura 4, la anod rezultând
un impuls de curent măsurabil. Dacă asupra scintilatorului cad electroni exteriori
(radiaţie β) aceştia poate fi transformaţi în scintilaţii luminoase (radiaţie de
frânare). La numărătoarele de scintilaţie deosebit de compacte în locul
fotomultiplicatorului poate fi folosită o fotodiodă sensibilă din ultima generaţie.

Fig. 4.Schema de principiu al unui numărător de scintilaţie

Materialul transparent pentru scintilaţie poate fi realizat atât din substanţe

anorganice cât şi din substanţe organice. Substanţele anorganice au avantajul
unei densităţi mai mari ceea ce măreşte capacitatea de absorbţie a radiaţiilor
gama şi prin aceasta sensibilitatea numărătorului. O substanţă des folosită este
iodura de sodiu dopată cu cantităţi mici de thaliu (cca 0,1%). Alte substanţe
folosite sunt clorura de lantal (LaCl3) sau iodură de cesiu (CsI). Germanatul de
bismut (BiGe) este folosit pentru radiaţii gama de energie ridicată. Cu acest

5
detector se pot înregistra şi spectre γ- şi spectre β- ceea ce nu este posibil cu
un tub numărător Geiger-Müller, cu cel din urmă putându-se numai număra
particulele şi nu cuantifica energia. Trebuie spus însă că la măsurarea energiei
cu detectoare de scintilaţie rezoluţia este mai mică decât la folosirea
detectoarelor semiconductoare din telură de cadmiu-zinc (CdZnTe) sau cu
detectoare de germaniu răcite cu azot lichid.

1.1.1.5. Fotorezistenţa este un detector tip rezistor semiconductor, figura 5,

a cărui rezistenţă scade cu creşterea intensităţii luminoase. În ce priveşte
sensibilitatea fotorezistenţele sunt depăşite doar de fotomultiplicatoare dar spre
deosenbire de acestea sunt destul de lente ca viteză de reacţie ( domeniul lor de
lucru ajunge de la milisecunde la secunde ). Fotorezistenţele sunt detectoarele
cu utilizare largă la spectroscopia în infraroşu apropiat. Avantajul lor este preţul
de cost scăzut iar dezavantajul lor zgomotul de fond ridicat datorat
fenomenelor induse termic la nivele de energie foarte apropiate. Prin răcirea
detectoarelor acest zgomot se reduce mult .

Fig.5. Fotorezistenţă

Materialul cu utilizarea cea mai mare pentru fotorezistenţe destinate

detectoarelor spectroscopice o are sulfura de plumb deoarece are avantajul că
poate fi folosită la temperatura camerei. Pentru detectoare de iluminare, folosite
în luxmetre şi în aparate foto, materialul cel mai utilizat pentru confecţionarea
fotorezistenţelor este sulfura de cadmiu care are sensibilitatea optică apropiată
de cea a ochiului omenesc sau de cea a filmelor fotografice. Pentru
fotorezistenţe sunt caracteristice valoarea fotorezistenţei la întuneric ( 1 MΩ -
100 MΩ) şi valoarea fotorezistenţei la lumină cu intensitatea de 100x, (100 Ω -
2 kΩ)

1.1.1.6. Fotodiode de siliciu. Detectoarele fotodiodă de siliciu sunt de tip

semiconductor. Aplicarea unei tensiuni de alimentare externă provoacă o
sărăcire în electroni în zona de blocare de tip pn făcând ca aici conductivitatea

6
 Fig.6. Reprezentarea schematică a formării fotocurentului la o diodă cu siliciu

să se apropie de zero, figura 6. Dacă asupra diodei acţionează radiaţie

electromagnetică în zona de blocare se formează goluri (+) şi electron i(-)
care duc instalarea unui curent electric proporţional cu intensitatea radiaţiei
electromagnetice. O fotodiodă de siliciu este mai sensibilă decât o fotocelulă cu
vacuum şi mai puţin sensibilă decât un fotomultiplicator putând fi folosită într-un
domeniu spectral cuprins între 200 - 1100 nm [SD96] acoperind domeniul UV-
VIS-NIR.

1.1.2. Detectoare cuantice multicanal. Detectoarele multicanal se compun

dintr-o înşiruire de elemente fotoelectrice de dimensiuni mici plasate unul lângă
altul astfel încât să poată prelua cu o rezoluţie suficient de mare un domeniu
spectral destul de larg cum ar fi de exemplu UV-VIS sau UV-VIS-NIR.

1.1.2.1. Detectoare sir de fotodiode (Diode - Array). Sirurile de fotodiode

reprezintă detectoarele cele mai utilizate la fotometre portabile. Performanţele
tot mai ridicat fac ca de la an la an aceste detectoare să cunoască o utilizare
tot mai mare si în construcţia spectrometrelor performante de laborator.

a) b) c)

Fig. 7. a)- Dispunerea fotodiodelor intr-un sir de fotodiode, b) schema bloc şi de citire a unui cip şir de
fotodiode, c) Vederea de sus a unui cip cu şir de fotodiode

7
 Fig. 8.Schema bloc a unui spectrometru miniatural cu detector şir de fotodiode.
1,2-oginzi concave, 3-reţea de difracţie, 4-detector sir de fotodiode, 5-capcană de
lumină difuză

In figura 7a este prezentată schematic dispunerea unor fotodiode de siliciu într-

un şir de diode. Şirurile de fotodiode se prezintă sub forma unor cip-uri monobloc
cu fereastră de iluminare, figura 7c Circuitul intern al unui cip de tip şir de
fotodiode este prezentat în figura 7b. Circuitul integrat care conţine şirul de
fotodiode, format dintr-un număr de multipli de 256 unităţi (256, 512, 1024,
2048...) de diode independente, mai conţine pentru fiecare fotodiodă din şir un
condensator şi un comutator tip tranzistor precum şi un circuit general tip
registru pentru citirea individuală a circuitelor fotodiodă - condensator. Aşa cum
se observă din fig.8b. fiecare circuit pereche fotodiodă - condensator este legată
printr-un comutator electronic tip tranzistor cu o linie comună de ieşire. Registrul
serial de citire închide pe rând fiecare din aceste comutatoare încărcînd
condensatorul cu -5V şi generând totodată o zonă de blocare în jurul joncţiunii
pn. Dacă asupra acestei zone de sarcini (vezi si fotodiode de siliciu cap- )
acţionează în zona (p) sau (n) radiaţie lectromagnetică, se formează electroni şi
goluri care duc la instalarea unui curent electric ce descarcă parţial
condensatorul din circuitul de comutaţie. Sarcinile pierdute de condensator
sunt compensate prin reîncărcarea acestuia la următorul ciclu de citire. Curentul
de reîncărcare a condensatorului este amplificat de către un circuit de
preamplificare rezultând o tensiune care este proporţională intensităţii radiaţiei
electromagnetice. După amplificare semnalul ajunge într-un convertor
analog/digital iar de aici în microprocesorul specializat. La ora actuală din motive
de miniaturizare şi de preţ de cost pe piaţă se găsesc module spectrometrice
opto-electronice monobloc, figura 8, care conţin un monocromator ce
descompune lumina spectral şi un detector de spectru larg, de tip şir de
fotodiode, montat într-un ansamblu monobloc gata reglat şi capsulat.

8
 Avantajul detectoarelor şir de fotodiode constă în primul rând în faptul că
se citeşte un spectru larg în mod instantaneu fără a fi necesară scanarea
secvenţială a spectrului. Datorită vitezei mari de reacţie de până la 1 spectru
complet/ms acest detector este indispensabil la măsurări spectrofotometrice ce
se desfăşoară cu viteză foarte mare. Utilizarea detectorului Diode Array ca
detector cromatografic HPLC a rezolvat problema pierderii unui anumit
component din cromatogramă la utilizarea monocromatoarelor cu scanare
spectrală lentă. De asemenea un asemenea detector are compatibilitate perfecţă
cu fibre optice, are stabilitate şi modularitate înaltă şi contribuie esenţial la
miniaturizarea spectrometrelor. Dezavantajul principal al detectoarelor sir de
fotodiode îl reprezintă la ora actuală preţul de cost, încă destul de ridicat şi în
unele situaţia ( număr mare de diode/cip) , sensibilitatea domeniul dinamic şi
raportul semnal zgomot mai mici decât a unui fotomultiplicator. Un alt dezavantaj
il constituie utilizarea spectrometrelor cu şir fotodiode la determinări fotometrice
la specii chimice ce dau reacţii fotochimice. Erorile apar datorită faptului că
iradierea probei se face cu un spectru larg de radiaţie electzromagnetică,
spectru din care o parte influenţează viteza de reacţie.

1.1.2.2. Detectorul optoelectronic CCD (Charge Coupled Device) . Este un

detector de radiaţie cu rezoluţie locală foarte mare ( rastru extrem de fin)
destinat măsurării intensităţii luminoase. Detectoarele CCD se compun din
semiconductori şi ca atare şi ei reprezintă ca ansamblu un element
semiconductor de tip cip electronic care se compune dintr-o matrice realizată din
celule fotosensibile care poartă denumirea de pixeli (picture elements). Iniţial
CCD - urile au fost dezvoltate pentru stocarea informaţiei, însă s-a observat
destul de repede că aceste cip-uri sunt fotosensibile şi dau un semnal electric
proporţional cu iluminarea. CCD - urile au devenit repede elementul receptor de
imagine în camere digitale foto. Cipul CCD al unei camere foto digitale este
format dintr-o matrice ("Array") cu 300.000 până la mai multe milioane de pixeli
(celule fotosensibile individuale) ce corespund pixelilor imaginii. Celule
fotosensibile de tip pixelii au forme de dreptunghi sau de pătrat cu o lungime a
laturii de 4-20 µm. Intre pixeli există conductori electrici foarte fini. Aceşti
conductori, fiind optic inactivi, duc la o pierdere de iluminare. Din acest motiv cu
cât sunt mai mulţi pixeli activi pe unitatea de suprafaţă rezoluţia optică este mult
mai bună în schimb sensibilitatea la iluminare scade. La un număr mic de unităţi
tip pixel pe unitatea de suprafaţă (unităţi pixeli de dimensiune mare)
sensibilitatea la iluminare este mai bună, în schimb rezoluţia mai slabă,
rezultatul find imagini mai sterse şi neclare. Aceste pribncipii optice sunt
valabile in fotografiere, telemetrie optică, microscopie optică şi spectrometrie.

9
 Mai trebuie menţionat că cip - urile CCD nu acoperă nu numai domeniul
vizibil ci şi pe cel ultraviolet şi Röntgen, crespunzător dimensiunile pixelului au
scăzut ele ajungând până la 0,1 pm. O tehnică nouă în domeniu este aşa
numitul senzor Super CCD sub formă de pixeli tip fagure hexagonal deformat.
Densitatea de pixeli la acest detector este mai mare ca la cel clasic ceea ce
duce la o creştere corespunzătoare a rezoluţiei. Semnalul de ieşire a unui CCD
este serial. sarcina electrică a fiecărui pixel este eliberată pe rând, pe când
iluminarea pixelilor de către imaginea iniţială este de tip paralel deoarece toţi
pixelii sunt iluminaţi concomitent.

1.2. Detectoare de radiaţie infraroşie.

Dată fiind energia mai mică a fotonilor din domeniul infraroşu măsurarea
acestora cu detectoare de radiaţie este destul de dificilă. Semnalul unui
detector de radiaţie infraroşie este redus şi trebuie amplificat apreciabil. Acesta
este motivul principal pentru care sistemul de detecţie limitează sensibilitatea
şi precizia unui aparat ce lucrează în domeniul infraroşu. Sunt trei categorii de
detectoare infraroşii:
- detectoare termice
- detectoare piroelectrice
- detectoare fotoconductoare

1.2.1.Detectoare termice. Detectoarele termice sunt elemente senzoriale a

căror semnal electric depinde de efectul de încălzire produs de radiaţia infraroşie
purtătoare de informaţie despre compoziţia chimică a speciei analizate. Dat fiind
faptul că puterea unui fascicul de radiaţie în infraroşu este de ordinul de mărime
10-7- 10-9 W capacitatea de asorbţie termică a elementului detector trebuie să fie
extrem de mică pentru ca pe el să poată fi detectată o creştere de temperatură
în limite măsurabile. Creşterea de temperatură a detectorului datorită iradierii
se situează la miimi de grade celsius. Afară de dezavantajele menţionate, dat
fiind faptul că radiaţiile infraroşii sunt radiaţii termice, orice sursă termică externă
de intensitate extrem de mică poate duce la un zgomot de fond apreciabil motiv
pentru care detectoarele de infraroşii sunt ecranate termic cu grijă şi de multe ori
termostatate. Tot în scopul micşorării zgomotului fasciculul de radiaţie infraroşu
este întrerupt pe cale opto-mecanică cu frecvenţă ridicată în felul acesta
semnalul analitic are o fecvenţa ridicată şi poate fi uşor despărţit pe cale
electronică de semnale de zgomot care în mod normal se modifică puţin în
funcţie de timp. Senzorul detectorului de radiaţie infraroşu poate fi un
termocuplu sau o termorezistenţă ( bolometru).

10
1.2.1.1. Temocuplul reprezintă un senzor de temperatură ce se bazează pe
efectul termoelectric . Acest efect se manifestă prin apariţia unei tensiuni
electrice la capetele libere a două metale de natură diferită atunci când celelalte
două capete libere se aduc în contact şi se încălzesc cu o sursă termică.
Tensiunea termolectromotoare de la capetele libere este o tensiune
proporţională cu temperatura la care este încălzită zona de contact. Acest
ansamblu poartă denumirea de termocuplu iar tensiunea electrică generată
este proporţională afară de temperatură şi cu o constantă dată de natura celor
două metale încontact :

U= KT (1)

unde : U- tensiune termoelectromotoare ce apare la capetele libere

T- temperatura de încălzire a capetelor în contact
K- constantă ce depinde de natura materialelor în contact

Asa cum se observă caracteristica termocuplului este de tip liniar, figura 9 .

Fig. 9.Caracteristica unui termocuplu

Termocuplele cele mai uzuale folosite în tehnică pentru măsurarea temperaturii

sunt de regulă sub forma a două sârme sudate la două capete. Pentru mărirea
tensiunii de ieşire se pot înseria mai multe termocuple tensiunea de ieşire a
şirului sau seriei de termocuple fiind egală cu suma tensiunilor fiecărui
termocuplu. Termocuplurile cu aplicaţie la detectoare de radiaţie folosite în
spectroscopie sunt din perechi de sârme extrem de subţiri punctul de sudură fiind
aplatizat şi înegrit pentru a absorbi mai multă radiaţie termoelementul este
montat int-o structură vidată care are un geam transparent pentru radiaţie
infraroşie. Mai există şi variante constructive la care cele două metale se depun
în vid pe un suport neconducător.

11
1.2.1.2.Termorezistenţa (Bolometru) este un rezistor din bandă subţire de
platină, nichel sau material semiconductor (în cel din urmă caz poartă denumirea
de termistor), a cărui rezistenţă electrică este invers proporţională cu puterea
radiaţiei infraroşii. La folosirea termorezistenţelor ca detector de radiaţie în
spectroscopia de infraroşii benzile metalice sînt foarte subţiri şi înegrite.

1.2.2. Detectorul piroelectric este format din plăci semiconductoare cristaline

piroelectrice cu proprietăţi electrice şi termice deosebite ce fac parte din
categoria materialelor dielectrice (izolatori), sulfatul triglicinic, H(NHCH2CO)3OH.
H2O este substanţa cea mai uilizată în acest scop. Dacă unui material dielectric
oarecare i se aplică un câmp electric are loc o polarizare electrică, mărimea
polarizării fiind o funcţie a constantei dielectrice. La majoritatea materialelor
dielectrice această polarizare scade rapid la zero dacă se întrerupe câmpul
electric. La materialele dielectrice de tip piroelectric după întreruperea
câmpului electric rămîne o puternică polarizare dependentă de temperatură. În
aceste condiţii dacă se aşează cristalul piroelectric între doi electrozi ( din care
unul este transparent la radiaţii IR) se obţine un condensator a cărui capacitate
depinde de temperatură. Iradierea unui asemenea cristal cu raiaţie IR duce la
schimbarea temperaturii lui şi prin aceasta la o redistribuţie a sarcinilor electrice
care duce la apariţia unui curent electric în circuitul exterior. Acest curent este
proporţional cu intensitatea radiaţieie, cu suprafaţa cristalului şi cu viteza de
schimbare a polarizării cu temperatura. Acest ultim aspect recomandă folosirea
acestui tip de detector în special pentru spectroscopie IR cu Transformată
Fourier.

1.2.3. Detectorul fotoconductor este format dintr-un film semiconductor dopat

de sulfură de plumb, sau film semiconductor de telură de cadmiu sau indiu-
antimoniu care se depune pe o suprafaţă neconducătoare de sticlă fiind protejat
de vacuum impotriva influenţelor atmosferice. Prin absorbţia de radiaţie de către
aceste filme electronii de valenţă neconducători sunt trecuţi în stare energetică
superioară ducând la scăderea rezistenţei electrice a semiconductorului.
Circuitele electrice tipice pentru acest tip de detector sunt formate din detector
înseriat cu cu o sursă de tensiune şi o rezistenţă de sarcină. Căderea de
tensiune pe reziszenţa de sarcină reprezintă măsura pentru intensitatea
radiaţiei.

12
INTREBARI

1. Detectoare cuantice monocanal

2. Detectoare cuantice multicanal
3. Detectoare de radiaţii infraroşii

13