Gestiunea deseurilor Curs 8

INCINERAREA DEȘEURILOR

Incinerarea este procedeul de tratare care permite să se reducă puternic volumul şi

greutatea deşeurilor menajere transformându-le în gaz, în căldură şi în materiale sterile şi
inerte, cenuşă şi zgură.
Reducerile în volum şi în greutate pot să atingă respectiv 90% şi 60% din volumul şi
din greutatea iniţială a gunoaielor. Gazele formate conţin esenţialmente aer în exces, vapori de
apă, dioxid de carbon, oxizi de azot (NOx), cenuşă şi, în cantităţi reduse, produse diverse
rezultate din combustie: oxizi de carbon (CO), materii organice, dioxid de sulf (SO2), acid
clorhidric (HCl), etc. După compoziţia deşeurilor menajere şi cantităţile de aer admise,
proporţiile principalelor componente (vezi tab. 7.1) sunt în mod obişnuit următoarele (în
procente din total greutate):

Tab. 7.1. Compoziţia deşeurilor menajere

Component Proporţia
N2 65-75%
CO2 6-14%
O2 6-14%
H2O 5-15%

În medie, dintr-un Kg de gunoaie rezultă 4-5m3 gaz de combustie la 1000˚C.

Căldura degajată este în funcţie de puterea calorifică a deşeurilor: puterea calorifică
superioară (PCS) care conţine căldura de condensare a vaporilor de apă conţinută în fum şi
puterea calorifică inferioară (PCI) care nu conţine; PCS presupune deci ca apa să se
regăsească total în stare lichidă în produsele de combustie, PCI presupune ca apa să se
regăsească în stare de vapori. PCI medie a deşeurilor menajere se situează între 1200-
2500Kcal/Kg (în general 1600-2300 Kcal/Kg).
Cenuşa şi zgura sunt produse solide şi inerte provenind din materiile minerale
conţinute în deşeurile menajere (sticlă, metale, pământ, etc.). Ele reprezintă 15-40% din
greutatea deşeurilor şi se repartizează astfel:
- zgura recoltată la grilă: 90%
- cenuşa antrenată de gazul de combustie: 10%
Zgura este este constituită din silicică (80-90%), metale angajate în combinările
chimice puţin solubile, în special magnetice (10-15%) şi nearse (1-5%).
Cenuşa are o compoziţie analogă compoziţiei zgurii, dar este mai bogată în alumină şi
magneziu.
Incinerarea se derulează în 3 faze:
- o fază de uscare cu evaporarea apei
- o fază de vaporizare a materiilor organice pornind de la 200˚C

1
Gestiunea deseurilor Curs 8

- o fază de gazeificare şi de combustie a rezidu-ului carbonat: materiile volatile emise

ard pornind de la 500˚C, această combustie este considerată completă la 1000˚C, pe
cât contactul aer/combustibil să fie satisfăcător şi tot pe atâta timpul de sejur la aceste
temperaturi înalte să fie suficient.
Incinerarea poate sau trebuie să fie precedată de un oarecare număr de pretratamente din
care cele mai obişnuite sunt:
- omogenizarea deşeurilor: această operaţie este indispensabilă pentru calitatea
combustiei, se practică în cuptor prin folosirea de grile de înaintare mobile sau
cuptoare rotative; în egală măsură poate fi dusă în amontele cuptorului prin zdrobirea
gunoaielor
- triajul eventual: eliminarea magnetică a fierului este în general realizată, înlăturarea
prealabilă a materiilor valorizabile poate fi practicată în egală măsură
- îngrăşarea pământului cu compost: un incinerator poate fi precedat şi cuplat la o
instalaţie de îngrăşare a pământului cu compost; asemenea realizări există mai ales în
Elveţia.
Incinerarea poate sau trebuie să fie urmată de un oarecare număr de post-tratamente
printre care:
- post-combustia: unele materii organice volatile pot părăsi cuptorul înainte de a fi atins
temperatura lor de combustie sau fără a fi rămas suficient timp la aceste temperaturi; aceste
gaze, arse incomplet, nu pot fi aruncate direct în atmosferă, trebuie să sufere o oxidare
complementară pentru a asigura conversia lor în CO2 şi H2O; această operaţie numită post-
combustie se face în partea superioară a cuptorului sau într-o a doua încăpere echipată cu un
arzător şi un sistem de injectare cu aer de ajutor
- răcirea cenuşii: bucăţile incandescente extrase din cuptor sunt rapid stinse de apă, acest
tratament implică deci un circuit de epurare a apei de comportând cel puţin o
decantare şi o neutralizare
- curăţarea de praf şi epurarea gazelor de combustie
- recuperarea căldurii

COMBUSTIA DEŞEURILOR MENAJERE

Când se arde un combustibil clasic hidrocarbonat, se obţin la sfârşitul combustiei două
produse CO2 ŞI H2O care rezultă din oxidarea completă a carbonului şi a hidrogenului
conţinuţi în combustibil, prin oxigenul din aer.
Când există o lipsă a oxigenului sau când temperatura flăcării scade subit, unii atomi
de carbon şi de hidrogen nu mai primesc energia necesară formării radicalilor liberi
conducând, în flacără, la formarea de CO2 şi H2O. Atunci are loc o oprire a reacţiilor de
combustie la stări de echilibru intermediare şi, drept consecinţe:
- emisia de atomi de carbon sau recombinarea acestor atomi între ei (funingine, negru
de cărbune, grafit); aceste materii au o putere de adsorbţie enormă, sunt toxice prin
materiile solide şi gazoase pe care la vehiculează

2
Gestiunea deseurilor Curs 8

- separarea incompletă a moleculei de combustibil sau recombinarea de atomi de carbon

şi hidrogen cu formare de hidrocarburi uşoare sau grele, printre acestea din urmă se
găsesc produsele cancerogene ca 3-4benzopirenă
- combinarea de atomi de carbon şi oxigen dar în cantităţi foarte slabe, acest mecanism
produce CO, gaz foarte toxic
- formarea de compuşi parţial oxidaţi: aldehide, acizi, cetoane, etc.
Combustibilii conţin şi alte elemente în afară de carbon şi hidrogen, mai ales sulf care
în flacără dă SO2 şi SO3:
S+O2→SO2
SO2+1/2 O2→SO3
Prezenţa elementelor diferite de cele citate mai sus (Cl, F, P, etc.) creşte varietatea
compuşilor emişi (HCl, HF, oxizi metalici şi metaloizi diverşi, etc.).
La temperaturi înalte produse în flacără, azotul din aer se oxidează şi dă oxizi de azot.
Toată combustia este deci poluantă prin praful (funingine, hidrocarburi solide, oxizi
diverşi) şi gazele (CO, SO2, NOx, hidrocarburi uşoare) pe care le emite. Incinerarea deşeurilor
menajere nu diferă prin nimic de combustia unui combustibil clasic, dar este totoşi mai
complexă:
- eterogenitatea materiilor de ars face reglarea combustiei mai dificilă, există mai mult
riscul combustiei incomplete, poluarea poate fi deci mai importantă
- gama poluanţilor este mai întinsă decât la combustia clasică datorită marii varietăţi de
elemente secundare prezente în deşeuri

PRINCIPALELE PROBLEME PUSE DE INCINERAREA DEŞEURILOR

1. Riscuri pentru mediu
1.1. Poluarea aerului
Poluanţii emişi sunt fie solizi (cenuşă, funingine), fie gazoşi (materii organice volatile,
SO2, HCl, etc.). Remediile de aplicat sunt specifice şi constau în acelaşi timp într-o reglare
strictă a parametrilor de combustie, într-o epurare severă a fumului emis şi într-o bună
difuzare a poluanţilor aruncaţi.
A. Poluanţii solizi
Gazele brute conţin cantităţi importante de praf (1-20g/Nm3).
Instalaţiile echipate cu camere de sedimentare sau aparate cu inerţie (vase de praf,
camere cu obstacole) sunt prea rudimentare, nu reţin praful fin şi produc emisii particulare
încă prea ridicate (300-1000mg/Nm3). Mai perfecţionaţi, ciclonii şi multiciclonii nu ating
totuşi nivele de randanent suficiente, mai eles pentru particulele fini. Instaleţiile de curăţare
de praf cele mai eficiente, permiţând respectarea normelor de emisie existente (100-
200mg/Nm3) şi eliminarea particulelor fine (1μ) cu randamente în general superioarelui 95%
sunt:
- electrofiltrele produc o cheltuială de investiţie foarte ridicată
- filtrele cu mâner puţin utilizate totuşi căci rezistă prost la temperaturile ridicate şi la
prezenţa de apă

3
Gestiunea deseurilor Curs 8

- maşinile de spălat cu aerosol puţin utilizate şi ele căci necesită un circuit de epurare a
apelor; avantajul acestui sistem constă totuşi în faptul că permite nu numai o curăţare
de praf dar şi eliminarea materiilor gazoase solubile (HCl mai ales).

B. Poluanţi gazoşi
- oxidul de carbon şi materiile organice
Pentru a limita acestor poluanţi (CO, aldehide, hidrocarburi uşoare, etc.) remediile de
aplicat sunt aceleaşi ca la combustia clasică, constau în a face combustia cât mai completă
posibil controlând temperatura şi menţinând un exces de aer în toată masa deşeurilor
- compuşi sulfuroşi
Deşeurile menajere sunt considerate ca o sursă puţin importantă de SO2 prin
comparaţie cu combustibili fosili, după cum arată tabelul 7.2 extras dintr-un studiu făcut la
Universitatea Purdue (SUA).

Tab. 7.2. Conţinutul mediu în sulf a câtorva constituienţi de deşeuri menajere

Compus S(%)
Hârtie 0,20
Lemn 0,05
Iarbă 0,05
Mărăciniş 0,05
Legume 0,05
Frunze 0,04
Piele 0,4
Cauciuc 2
Plastic -
Ulei-picături -
Linoleum 0,4
Şifon 0,13
Gunoi strâns cu mătura 0,20
Murdării 0,01
Deşeuri alimentare 0,52
Grăsimi 0
Metale -
Sticlă-ceramică -
Cenuşă 0,5
Deşeuri brute 0,16

Combustibilii clasici prezintă conţinut în sulf mult mai ridicat; sunt de 1,8-2% pentru
carbon, 6% şi peste pentru fracţiunile petroliere grele.
Să mai semnalăm că sulful emis nu se regăseşte în întregime sub formă gazoasă (SO2):
aproximativ jumătate din sulful prezent ajunge la grilă în stare de sulfat, un sfert este degajat

4
Gestiunea deseurilor Curs 8

în cenuşă, sub aceeaşi formă. La ora actuală şi pentru aceste motive, desulfurarea fumului de
incinerare este rar practicată.
- compuşi cloraţi
Incinerarea este una din sursele principale de emisie de poluanţi cloraţi şi mai ales de
acid clorhidric HCl. Acest fenomen este datorat prezenţei de ioni Cl în numeroşi constituanţi
ai deşeurilor:
- materiile plastice constituind ambalajele prezente în deşeuri aparţin aproape exclusiv
la 3 mari clase de termoplastice la care trebuie adăugaţi derivaţii celulozici:
• poliolefina PO (polietilena PE şi polipropilena PP); PE: sticle de lapte, coşuri pentru
ambalat alimente; PP: pahare, recipiente diverse
• clorura de polivinil PVC: sticle de vin, de apă, de oţet, de ulei, pahare , recipiente
diverse, saci menajeri
• polistirena PS: ambalaj izoterm şi antişoc (spumă), pahare, recipiente diverse, coşuri
pentru ambalat alimente
• derivaţi celulozici DC
Printre aceşti produşi, PVC-ul este singura materie conţinând clor, este constituit din
C, H şi Cl şi conţinutul în clor convertibil în HCl reprezintă aproximativ 57% din greutatea
ansamblului moleculei.
Proporţia materialelor plastice în deşeurile menajere este de 3-6%, PVC-ul reprezintă
mai puţin de un sfert din aceste materiale.
- hârtiile, cartoanele, lemnul, cenuşă, deşeurile alimentare şi vegetale conţin clor, sub
formă de NaCl mai ales, în cantităţi variind de la câteva sutimi la câteva zeci de procent.
Aceste conţinuturi sunt evident foarte slabe dar nu trebuie să uităm că aceste materii
reprezintă o importantă proporţie de deşeuri menajere (60-80%).
Apariţia HCl pornind de la clorurile minerale se poate explica prin diverse mecanisme:
• la temperatură ridicată, clorurile minerale şi silicaţii topiţi de fier şi aluminiu prezenţi
în depozite produc cloruri de fier şi aluminiu volatil care se hidrolizează, la ieşirea din cuptor,
în hidroxizi şi în acid clorhidric (acizii sulfuric şi fosforic au o origine analogă):

2NaCl+FeSiO3→Na2SiO3+FeCl2
FeCl2+H2O→FeO+2HCl↑

• reacţiile între clorurile alcaline şi sulfaţii acizi prezenţi în depozite, dau naştere în
egală măsură formării de acid clorhidric:

NaCl+NaHSO4→NaSO4+HCl↑

Cantitatea de HCl emisă efectiv la şemineu, reprezintă totuşi mult mai puţin decât
cantitatea de HCl teoretic eliberată, căci o fracţie importantă se absoarbe în depozitele
prezente în incinerator şi în cenuşă.
Încercări efectuate în Suedia au arătat că 10-40% din HCl este neutralizat de cenuşile
alcaline. Dacă se adaugă la deşeuri var, în proporţie calculată asupra procentajului de PVC, se

5
Gestiunea deseurilor Curs 8

neutralizează 43-51% din HCl eliberat. Dacă se injectează var în fum, cantitatea de HCl fixată
este şi mai importantă decât în cazurile precedente: 70-80%. Rezultatele acestor experienţe
sunt date în tab. 7.3. Neutralizarea HCl cu var nu este totală, căci la aceste temperaturi, în
prezenţa vaporilor de apă, există o descompunere parţială a CaCl2 format după mecanismul
următor, adică după un proces ciclic:

CaCl2+H2O↔CaO+2HCl

Când conţinutul în HCl eliberat la şemineu devine intolerabil pentru mediu, remediile
de aplicat constau deci fie în incorporarea de var în deşeuri sau în fum, fie în utilizarea de
epuratori de tip maşini de spălat protejaţi de apă de var. Acest ultim sistem necesită evident
instalarea unui circuit de tratare a apelor poluate.
Tab. 7.3
P.V.C. HCl HCl emis/HCl teoretic
Încercare Tratament
(%) (mg/Nm3) (%)
1 0 195 - -
2 0 331 - -
3 0 358 - -
4 0 168 - -
5 0 310 - -
6 2 938 - 64
7 2 837 - 79
8 2 1285 - 86
9 2 954 - 78
10 1 711 - 61
11 1 667 - 68
12 1 972 - 89
13 1 914 - 92
14 947 - 95
15 1 300 Var-deşeuri (*) 49
16 1 579 Var-deşeuri (*) 57
17 1 589 Var-deşeuri (*) 55
18 1 532 Var-fum (**) 47
19 1 363 Var-fum (**) 27
21 1 194 Var-fum (**) 15
(*) adăugare de var: 1% în greutatea deşeurilor
(**) injecţie de var în fum
pe Kg de deşeuri: încercare 18-18g var
încercare 19-14g var
încercare 20-29g var

6
Gestiunea deseurilor Curs 8

1.2. Poluarea apelor

Incinerarea deşeurilor menajere pune puţine probleme de poluare a apelor. Singurele
posturi de supravegheat se situează la nivelul extincţiei zgurii şi stocajului la exterior al
acestor materii. Aceste ape ar trebui adunate, decantate şi eventual neutralizate.
Dacă instalaţia este echipată cu un spălător de gaz, apele poluate trebuie să fie răcite,
decantate, neutralizate şi debarasate de substanţele extrase din fum prin precipitare de
exemplu.
În cazul în care incineratorul este echipat cu un recuperator de căldură, postul de
pregătire a apelor destinate cazanului dă naştere apelor uzate (efluenţi de spălare a filtrelor şi
de regenerare a aparatelor pentru dedurizat apa şi pentru demineralizat).

1.3. Degajarea de mirosuri

Mirosurile neplăcute pot să apară nu numai în vecinătatea instalaţiilor de descărcare,
de triaj şi de stocaj a deşeurilor dar şi la şemineul incineratorului.
La nivelul instalaţiilor de stocare şi de preparare a deşeurilor brute, punerea sub
depresiune uşoară a holurilor şi atelierelor exvlude orice emisie neplăcut mirositoare.
În ceea ce priveşte emisiile de mirosuri la şemineu, va trebui supravegheată cantitatea
combustiei, căci aceste emisii sunt datorate producerii de materii organice, în general
sulfuroase sau gazoase, volatile şi incomplet arse. Se observă că aceste mirosuri nu mai apar
dacă combustia este făcută cât mai complet posibil, prin aportul unei cantităţi de aer suficiente
şi prin menţinerea temperaturii gazelor de combustie, în cuptor, la valori egale sau superioare
lui 750°C.
Să semnalăm pentru a termina că instalaţia unui şemineu înalt constituie un mijloc de
prevenire împotriva problemelor de recăderi de poluanţi pe sol. Ea favorizează difuzarea şi
diluţia de poluanţi în aer dar permite şi, în numeroase cazuri, aruncarea poluanţilor deasupra
straturilor de inversiune de temperaturi, fenomen atmosferic frecvent la altitudine joasă.

2. Riscuri pentru instalaţie

2.1. Coroziunea
Coroziunea organelor metalice apare mai ales la nivelul tuburilor şi ecranelor
recuperatorilor de căldură. Această coroziune este mai ales severă:
- la temperaturi joase, sub 150°C şi apropiate de punctele de rouă ale gazelor corozive
(HCl, SO2,…)
- la temperaturi ridicate, peste 300-400°C; la aceste temperaturi atacurile sunt în general
mai rapide, în plus, reacţiile secundare intră în joc accentuând şi mai mult aceste fenomene.
Există numeroase mecanisme de coroziune:
- Coroziunea în mediul reducător
Anumite zone ale cuptorului se pot găsi, cel puţin temporar, în atmosfera reducătoare;
CO se va forma în gaze, va distruge pătura de oxizi de fier formând ecran protector pe metalul
tuburilor cazanului:
3Fe2O3+CO↔CO2+2Fe3O4
Fe3O4+CO↔ CO2+ FeO

7
Gestiunea deseurilor Curs 8

3FeO+5CO↔ 4CO2+Fe3C

Aceste reacţii lente la temperatură joasă devin mai rapide la peste 400˚C.
Alternanţa mediilor oxidanţi şi reducători favorizează şi procesul de distrugere a
fierului metalic.
- Coroziunea prin compuşi cloraţi
Mecanismul acestui tip de coroziune este şi mai puţin cunoscut. Principalul
responsabil este HCl care ar reacţiona cu fierul şi oxizii de fier pentru a forma cloruri
(oxidantul necesar ar fi Cl2, produs de disocierea HCl):

Fe2O3+6HCl↔2FCl3+3H2O

Formarea clorurii este rapidă pe la 300-400ºC; la temperatură mai înaltă (500-600ºC),

descompunerea FeCl3 o aduce, regenerând oxizi, acid clorhidric şi clor. Deci trebuie foarte
puţin HCl pentru a întreţine acest proces de oxidare. Cum se vede, stratul de oxid protejând
metalul este constant distrus, ceea ce permite reânoirea mecanismelor de coroziune.
- Coroziunea prin compuşi sulfuroşi
Acest tip de coroziune este mult mai bine cunoscut decât procedeul. Numeroase reacţii
intră în joc, prin care să enumerăm:

2Fe2O3+6SO2+3O2↔2Fe2(SO4)3 (1)

Fe2(SO4)3↔Fe2O3+3SO3 (2)

NaSO4+SO3↔Na2S2O7 (3)

K2SO4+SO3↔ K2S2O7 (4)

3Na2S2O7+Fe2O3↔2Na3Fe(SO4)3 (5)

3K2S2O7+Fe2O3↔2K3Fe(SO4)3 (6)

3SO3+2Fe↔Fe2O3+3SO2 (7)
Se observă că:
- reacţiile sunt foarte rapide la peste 350-400ºC
- filmul de oxid protejând canalizarea este deci constant distrus, ceea ce permite
atacarea din ce în ce mai puternică a metalului
- prezenţa de Na2SO4 şi K2SO4 în cenuşă dă posibilitatea formării de pirosulfaţi care
reacţionează care reacţionează cu Fe2O3 (reacţiile 3 şi 4).
La temperatură ridicată (550-700ºC) pirosulfaţii se topesc, atacarea devine mai
agresivă

8
Gestiunea deseurilor Curs 8

- aceste mecanisme consumă mult oxigen (reacţia 1); difuzarea de oxigen în stratul de
depozit este dificilă în apropierea metalului, CO2 se transformă atunci în CO şi O2,
există deci riscul grav de carburare a metalului (cf. “coroziunea în mediul reducător”).
Remediile de aplicat sunt numeroase dar nu sunt întotdeauna eficiente;
- folosirea de oţeluri foarte rezistente
- protecţia tuburilor cazanului prin:
• beton refractar, dar în acest caz există diminuarea schimbului caloric
• emailarea sau ceramizarea dar în acest caz, tubul primeşte o rezistenţă mecanică
mediocră
- menţinerea gazelor într-o gamă de temperaturi cuprinse între:
• 650ºC la vârful camerei de combustie
ׁ• 150ºC la sfârşitul circuitului, la ieşirea din economizator
Se ajunge la aceste rezultate controlând temperatura gazelor în cuptor (900-1000ºC)
prin injectare de aer rece sau prin utilizarea unui arzător de sprijin, după caz.
- la nivelul cuptorului, injectarea de aer în exces pentru a termina oxidarea a ceea ce nu
a ars şi a împiedica formarea de atmosfere reducătoare.
- diminuarea schimbărilor de direcţie în traiectoria gazelor de combustie; într-adevăr în
aceste locuri se constată cele mai puternice coroziuni.
- limitarea vitezei gazului(3-4 m/sec)

2.2. Abraziunea
Gunoaiele brute sunt foarte abrazive; e suficient, pentru a ne convinge, să examinăm
după un anumit timp de utilizare, pereţii silozurilor de depozitare şi a cazurilor de alimentare
ca şi fălcile macaralei. Cenuşa este şi ea abrazivă.
Principalele paliative la aceste inconveniente constau în:
- trierea prealabilă a substanţelor prea dure, tăioase sau ascuţite.
- utilizarea de materiale foarte rezistente; acest procedeu este din nefericire foarte
costisitor.
- diminuarea schimbărilor de direcţie în traiectoria gazelor de combustie.
- limitarea vitezei gazelor.

2.3. Apariţia depozitelor de anrocamente

Apariţia depozitelor de anrocamente este o altă problemă importantă a instalaţiilor de
incinerare. Ea constă într-un depozit compact şi dens de materii solidificate lipite de pereţii
cuptorului, cazanului sau a tuburilor supraîncălzitorului. Aceste depozite provoacă pierderi de
randament (schimb caloric redus prin modificarea coeficientului de transfer termic) şi
favorizează dezvoltarea coroziuni.
Apariţia depozitelor de anrocamente este datorată fuziunii cenuşii „produse” în cuptor
la o temperatură prea ridicată (1300-1350ºC). In general, evitarea apariţiei acestui fenomen
este dificil de evitat, pentru că şi mentinerea unei temperaturi uniforme, în limite convenabile
este dificil de realizat. Deşeurile au într-adevăr o putere calorifică foarte variabilă care este
imposibil de controlat riguros pentru că alcătuirea deşeurilor introduse în cuptor este impusă

9
Gestiunea deseurilor Curs 8

de sosiri (transporturi) cotidiene şi natura lor supusă putrezirii face stocajul imposibil. Este
deci posibil ca unele zone ale cuptorului să ujungă, în anumite momente, la temperaturi
superioare punctului de fuziune al cenuşii.
Principalele tehnici de luptă împotriva apariţia depozitelor de anrocamente sunt
următoarele:
- menţinerea temperaturii gazelor în cuptor între 900-1000ºC prin injecţie de aer rece
sau prin utilizarea unui arzător după caz.
- diminuarea schimbărilor de direcţie în traiectoria gazelor.
- limitarea vitezei lor.

CUPTOARELE DE INCINERARE
Cuptoarele actuale diferă între ele prin sistemul de alimentare al deşeurilor şi de
evacuare a cenuşii, prin geometria camerelor de combustie şi de post combustie, prin tipul de
grile, prin dispunerea tuburilor de injecţie de aer, etc.
Ele prezintă toate caracteristicile următoare:
- existenţa a două camere sau două zone ale cuptorului în care se finisează succesiv
mecanismele de combustie şi de postcombustie
- prerezenţa de grile articulate permiţând avansarea şi micşorarea deşeurilor şi cenuşii;
ele favorizează, contrar grilelor clasice fixe, combustia completă prin fărâmiţare şi
omologare. Ele sunt în general duble: pe prima se efectuează uscarea deşeurilor, pe
cealaltă arderea şi combustia acestora. Sistemele propuse sunt numeroase: cu gradene
cu mişcare de dute-vino (figura 7.1), cu gradene basculante (figura 7.2), cu gradene
rotative (figura 7.3), etc.
Un exemplu de cuptor de acest tip este dat în figura 7.4 (cuptorul Von Roll).
Alte sisteme care sunt disponibile pe piaţă producîtorilor din domeniu sunt:
- cuptoare cu etaj: aceste cuptoare sunt echipate cu un arbore vertical mobil dotat cu
pale răzuitoare şi dinţate facilitând trecerea deşeurilor de la un etaj la altul. Partea superioară a
cuptorului funcţionează ca uscător, partea mediană constituie zona de incinerare propriu zisă,
partea inferioară asigură răcirea gazelor.
Acest aparat robust şi de exploatare uşoară e convenabil şi pentru distrugerea
deşeurilor menajere şi pentru cele din noroaiele ieşite din epurarea apelor uzate casnice
(figura 7.5: cuptorul Nichols).
- cuptoarele rotative şi oscilante: aceste cuptoare permit, totodată, înaintarea şi
mişcarea deşeurilor şi cenuşii, pot fi utilizate adesea pentru distrugerea de deşeuri industriale
şi de noroaie de epurare (figura 7.6.: cuptorul Laurent-Bouille).
Cameră de combustie fixă şi un cuptor rotativ de finisare în secţiune finală (figura 7.7:
cuptorul Volund).

10
Gestiunea deseurilor Curs 8

Fig. 7.1. Grilă cu gradene cu mişcare de du-te vino

Fig. 7.2. Grilă cu gradene basculante

11
Gestiunea deseurilor Curs 8

Fig. 7.3 (1) Grilă de alimentare, de uscare şi de început de combustie; (2), (3) - Grile de combustie

Fig. 7.4 Cuptorul Van Roll

12
Gestiunea deseurilor Curs 8

Fig. 7.5. Cuptorul Nichols

Fig. 7.6. Cuptorul Laurent Bouillet

Fig. 7.7. Cuptor cu grile mobile şi secţiune finală

13
Gestiunea deseurilor Curs 8

CRESTEREA EFICIENŢEI ENERGETICE A INCINERĂRII

1. Recuperarea căldurii
Deşeurile menajere pot fi comparate cu un combustibil sărac precum turba sau lignitul,
combustia lor eliberează 1200-2300 kcal/Kg. Ar părea deci judicios să se recupereze căldura
produsă pentru a asigura o diminuare de cost al acestei tehnici de distrugere. Căldura obţinută
ar putea fi utilizate pentru producerea de apă caldă sau de vapori de presiune joasă (încălzirea
urbană sau industrială, încălzirea serelor, piscinelor,…) sau pentru producerea de vapori la
presiune înaltă(elaborarea de energie electrică).
De fapt, recuperarea de căldură nu este întotdeauna înteresantă din punct de vedere
energetic. În fiecare caz, va fi necesar să se realizeze un studiu economic serios pentru a
determina dacă investiţiile sunt rentabile ţinând cont de factorii următori:
- tonajul anual: recuperarea nu este în general justificată pentru capacităţi sub
20000T/an; între 20000-60000T/an ea se dovedeşte adesea interesantă pentru utilizări
diverse dar nu pentru producerea de electricitate;
- durata cotidiană de funcţionare: dacă uzina de incinerare îşi creează propria reţea de
distribuire de electricitate, trebuie să funcţioneze 24 ore din 24;
- utilizatorii potenţiali de energie termică şi gradul de stabilitate al acestor surse;
- cantitatea de căldură produsă şi constanta de producere, în funcţie de fluctuaţiile
puterii calorifice inferioare;
- distanţele de transport a apei calde sau a vaporilor formaţi;
- preţul de vânzare şi constrângerile de furnituri.
Cazanul de recuperare de căldură poate fi integrat sau nu în camera de combustie. În
primul caz, randamentul este de 0,6-0,7; în al doilea, 0,5-0,6.
Un cazan cu circulaţie naturală conţine:
- ecrane de apă compuse în general din tuburi cu aripioare sudate, acoperă pereţii şi
plafonul camerei de combustiei.
- două baloane cilindrice cu tablă din oţel, unul la partea inferioară, celălalt la partea
superioară; ambele sunt racordate la ecrane de apă şi la fascicolul vaporizator; balonul
superior alimentează supraîncălzitorul.
- un fascicul vaporizator constituit din tuburi neunite dispuse pe parcursul gazelor.
- un fascicul supraîncălzitor alimentat de vaporii saturaţi proveniţi din balonul superior.
- un economizator, schimbător de căldură plasat la capătul parcursului gazelor permite în
afară de o recuperare mai mare, introducerea în cazan, a apei la o temperatură apropiată de
vaporizare.
- un reîncălzitor de aer plasat după economizator preîncălzeşte aerul comburant; acest
dispozitiv foarte sensibil la coroziuni şi la obstrucţii este actual adesea înlocuit cu un
reîncălzitor alimentat de vaporii prelevaţi în cazan.
Figura 7.8 dă schema unei instalaţii complete cazan- producere de energie electrică-
alimentarea unei reţele de încălzire urbană.
Un cazan cu circulaţie forţată diferă esenţialmente de instalaţia clasică prin absenţa
balonului inferior şi incorporarea de pompe de circulaţie.

14
Gestiunea deseurilor Curs 8

Apa utilizată trebuie să fie tratată pentru a evita acoperirea cu tartru şi coroziunea
tuburilor de oxigenul dizolvat: degazare, adiţie de amoniac şi de diverşi reactori. Gazele de
combustie după circulaţia în cazan sunt curăţate de praf apoi împinse în atmosferă printr-un
coş înalt.

Fig. 7.8. Utilizarea mixtă a vaporilor, producerea de elctricitate şi încălzirea urbană

2. Valorificarea zgurii
Zgura, rezidurile inerte ale combustiei, sunt deferizate.
Fierul obţinut, amestecat cu cel separat din deşeurile brute reprezintă 5-10٪ din greutatea
iniţială a gunoaielor, este vândut.
Zgura deferizată constituie 20-30% din deşeurile brute, este în general utilizată ca
material de rambleiere, substrat de fundaţie sau ca pătură de descărcare controlată.
3. Valorificarea cenuşii
Cenuşa oferă puţine posibilităţi de valorificare, deci este greu de vândut. Uneori este
utilizată ca rambleu de carieră, dar, în majoritatea cazurilor, este pur şi simplu descărcată.
4. Aspecte economice
Incinerarea este un procedeu rapid şi perfect igienic. Ea permite o importantă reducere
a deşeurilor în greutate şi în volum. Nu are consecinţe negative asupra esteticii mediului şi nu
creează tulburări psihologice la persoanele care trăiesc în vecinătatea uzinelor. Nu cauzează
nici o irosire de teren.
Totuşi incinerarea nu este scutită de riscuri de poluare:
- poluarea aerului prin gazele şi praful produse, acest risc fiind totuşi puternic redus
prin folosirea de instalaţii de curăţare de praf şi a unor epuratori eficienţi;

15
Gestiunea deseurilor Curs 8

- poluarea apei şi solului: riscul inerent la deşeurile abandonate în natură nu mai există,
totuşi este înlocuit cu un alt tip de poluare cu caracter mai puţin accentuat.
Să mai adăugăm că acest procedeu este scump, şi că el conduce la o cheltuire de
materiale, în afară de cazul recuperării căldurii produse.
Fără recuperare de energie, costul total al unei astfel de tratări este dat de relaţia:

C.T = A.I + F.E - R,

unde:
A.I = amortizarea investiţiilor
F.E = cheltuieli de exploatare
R. = încasări eventuale
Costul total nu ţine cont de colectare şi nici de transportul deşeurilor spre locul de
tratare; el este estimat la 15-40 euro.⁄ tonă, repartizarea de cheltuieli de capital şi de exploatare
fiind după cum urmează:
- cuptoare şi echipamente anexe 20-25%
- alte investiţii 25-35%
- cheltuieli de exploatare 45-65%

Cheltuielile de capital şi de exploatare se repartizează după cum urmează:

- cuptoare şi echipamente anexe 25-35%
- recuperatori de căldură 10-25%
- alte echipamente 20-30%
- cheltuieli de exploatare 65-80%
Încasările reprezintă 20-60٪ din suma totală a cheltuielilor anuale nete după tipul de
echipament ales, randamentul de recuperare şi nivelul de vânzare al energiei obţinute.
În Belgia, costurile calculate ating:
- 750FB/ tonă pentru 40000 tone/ an cu recuperare de energie sub formă de vapori.
- 400FB/ tonă pentru 320000 tone/ an cu recuperare de energie şi producere de
electricitate.

PROCEDEU DERIVAT – PIROFUZIUNEA

“Pirofuziunea” sau “incinerarea totală” este un procedeu de combustie la temperatură
foarte înaltă (~1600˚C) permiţând conversia cenuşii în “zgură” lichidă ca într-un cuptor înalt.
În figura 7.9 se prezintă schema instalaţiei de pirofuziune (procedeu ANDCO
TORRAX), procedeu folosit pentru tratarea unei părţi din deşeurile menajere ale Marelui
Ducat de Luxemburg (Intercomunala din Sud, SIDOR):
Deşeurile nemăcinate sunt introduse în partea superioară a cuptorului (A.4).
Coborând încet în cuptor, ele întâlnesc gaze ascendente din ce în ce mai calde. Procesele care
se produc au loc în următoarea succesiune:
• uscare: apa este aspirată cu gazele răcite prin priza de gaz (A5) spre instalaţia de
recuperare a căldurii.

16
Gestiunea deseurilor Curs 8

• creşterea progresivă a temperaturii, gazeificarea sau piroliza componentelor volatile

(A7): gazele combustibile produse urcă spre zona de uscare (A6).
Rezidurile carbonate şi minerale solide coboară în partea cea mai caldă a
cuptorului numită “creuzet” (A8). Aici are loc combustia completă a carbonului şi oxidarea
metalelor cu oxigenul conţinut în aerul cald suflat la acest nivel. Aceste operaţiuni sunt
exoterme, ele ridică puternic temperatura (1600ºC) şi iniţiază formarea ”zgurii” lichide care se
adună pe vatra înclinată a cuptorului.
“Zgura” lichidă se scurge continuu spre bazinul de granulare (A9) umplut cu
apă: răcirea bruscă a zgurii o transformă în granule foarte dense.
Gazele provenite din piroliză (A7) şi din combustie (A8) au o putere calorifică
de ordinul a 4000-6000 Kj/Nm3. Ele sunt arse într-o cameră (B). Gazele calde ies din această
cameră la temperaturi de 1100-1300ºC, şi sunt conduse la:
- un cazan de recuperare (D) ce produce abur;
- în două caupere (recuperatoare de căldură ce preîncălzesc aerul de ardere) (C), ele
alimentând cuptorul cu aer de combustie cald (1000ºC).
Gazele răcite de la ieşirea cazanului şi de la caupere trec apoi într-un electrofiltru (E)
de unde sunt aspirate de ventilatorul (F) spre coşul de fum şi apoi catre atmosferă.
Principalele avantaje ale acestui procedeu sunt următoarele:
- reducerea la maxim a volumului deşeurilor (~ 97,5%)
- obţinerea unei zguri granulate foarte dense (2,8-3 Kg/ dm3), compusă din particule de
granulometrie constantă (trebuie precizat că 95٪ dintre particule trec printr-o sită cu ochiuri
de 5 mm), total lipsită de nearse şi de materii supuse putrefacţiei.
Compoziţia chimică medie a zgurii este dată în tab. 7.4:

Tab. 7.4. Compoziţia zgurii

Compus Procente
SiO2 40-50%
CaO 10-15%
Oxizi metalici (Fe2O3, Al2O3, MgO, ETC.) şi diverse 30-40%

Viitorul utilizării acestei zguri este mai promiţător decât acela al cenuşii de incinerare,
posibilităţile sale de aplicare fiind mai largi.
Principalele inconveniente sunt următoarele:
- poluarea aerului de oxizi de azot: temperaturile înalte cerute pentru fuziunea cenuşii
favorizează oxidarea azotului din aer. Oxizii de azot formaţi există în fum, în concentraţii
mult mai importante decât în incinerarea convenţională.
- cerinţele mai mari cu privire la valoarea căldurii de combustie şi în privinţa rezistenţei
echipamentelor, având drept rezultat un cost mai ridicat al investiţiilor şi al cheltuielilor de
exploatare.
- complexitatea crescută a operaţiilor, ceea ce solicită un personal mai calificat.

17
Gestiunea deseurilor Curs 8

Fig. 7.9. Instalaţia de pirofuziune

18