Gestiunea deșeurilor Curs 10

RECICLAREA DEȘEURILOR

Este util de precizat sensul exact care a fost dat anumitor termeni caracterizând tipul de
valorificare al constituentului recuperat din deşeurile brute:

- refolosire: refolosirea constă în a prelungi viaţa unui produs: un recipient de sticlă este
spălat şi reumplut;
- reciclare: reciclarea constă în a utiliza deşeul unui produs pentru a fabrica acelaşi
produs: un recipient de sticlă este zobit, apoi trimis în cuptoarele de topire;
- reutilizarea: reutilizarea constă în a utiliza deşeul unui produs pentru a fabrica un alt
produs: resturile de pneuri, de materii plastice sunt transformate în materii
combustibile prin piroliză.

Subiectele tratate în acest capitol interesează întâi de toate reciclarea, dar sunt prezentate
şi exemple de reutilizare.
Reciclarea pare să fie, evident, o metodă atrăgătoare şi raţională pentru ca evită risipa
continuă a resurselor naturale. Metoda este în acelaşi timp creatoare de locuri de muncă şi are
o influenţă favorabilă asupra balanţei de plăţi datorită recuperării materialelor de origine
casnică. Din păcate, numeroase inconveniente fac uneori această tehnică dificilă şi din punct de
vedere economic chiar mposibil de pus în practică uneori:
- obstacole tehnico economice: dificultăţi de triere şi epurare eficace, preţurile încă
scăzute ale materiilor prime fac uneori reciclarea mai scumpă ca producerea aceluiaşi produs
plecând de la materii prime tradiţionale;
- obstacole de calitate: materiile recuperate nu sunt de obicei oferite pe piaţă cu o fişă
de identificare precisă, ceea ce obligă cumpărătorul să facă o verificare a caracteristicilor
acestor materiale;
- obstacole structurale: obiceiurile şi organizarea actuală a pieţei nu sunt favorabile
reciclării; există de altfel o lipsă flagrantă de informaţii între producătorii acestor materii şi
potenţialii lor clienţi; bursele de deşeuri recent înfiinţate în diverse ţări funcţionează încă prost:
o cantitate foarte mică de materii valorificate au fost reutilizate graţie acestor burse.
Trebuie să subliniem deasemenea că reciclarea materialelor nu se realizează mereu fără
probleme de poluare: numeroase tratamentelor de epurare sunt poluante, în special pentru ape
(sticlă, hârtie…).
Reciclarea nu este în definitiv solid funcţională decât în anumite domenii particulare.
Probabil totuşi că noile obiceiuri vor concura la consolidarea aceastei tehnici, ca un argument
în acest sens este creşterea preţurilor la materiile prime şi creşterea profiturilor în domeniul
reciclării.

1
Gestiunea deșeurilor Curs 10

1. RECICLAREA METALELOR
Reciclarea metalelor şi în particular a celor „feroase” există practic încă de la
începuturile dezvoltării industriei grele. Principalele surse de deşeuri metalice sunt:
- deşeurile din tablă, deşeuri uzinale, acestea sunt în general reciclate de uzina proprie;
- materialele feroase diverse, de mari dimensiuni provenind din şantiere de căi ferate
(vagoane, şine), navale, aviaţie, de la automobile, obiecte electrocasnice…, a căror tratare este
în general încredinţată întreprinderilor specializate;
- fier vechi, materiale feroase de origine casnică a căror recuperare poate să se facă fie
direct din deşeurile brute, de exemplu prin sortare magnetică, sau prin sortare selectivă efectuată
de populaţie.
Materialele brute ajung astfel în întreprinderi de tratare unde suportă diferite operaţii:
- tăiere, mărunţire, strivire sau măcinare după caz sau măcinare criogenică (conform
capitolului 3);
- triere pe categorii în funcţie de compoziţia chimică;
- triere în funcţie de forma şi dimensiunile cerute de manipulările ulterioare.
Metalele recuperate pot să fie apoi reintroduse în ciclul de producţie a metalelor.
Fierul vechi din deşeurile menajere provine în majoritatea sa (cel puţin 80%) din cutiile
de conserve, care sunt fabricate din fier alb sau din aluminiu. Aluminiul reciclat poate să
înlocuiască direct aluminiul de primă fuziune – ceea ce duce la o economie importantă de
energie. Fierul alb este un produs laminat cu acoperire metalică de staniu şi eventual cu vopsea
transparentă (lac). Cantitatea de cositor repartizată pe cele două feţe sau pe una singură variază
de la 4,9 la 26 g/m3. Sudura este realizată electric în 75% din cazuri, dar un sfert din cutiile de
conserve suportă şi o a doua sudură cu cositor (aliaj staniu-plumb). Plumbul şi mai ales staniul
influenţează negativ calitatea oţelului produs din astfel de deşeuri. Deseori se impune o
decositorire a metalelor recuperate.
Reciclarea metalelor este o operaţiune de o importanţă economică considerabilă, în mod
particular în cazul reciclării fierului vechi. În Belgia, mai mult de 25% din materiile destinate
fabricării oţelului provin din fierul vechi recuperat.

2. RECICLAREA STICLEI
Reciclarea sticlei este aplicată de mulţi ani: una din materiile prime folosite în fabricarea
sticlei pure este „groisil-ul”provenit din concasarea sticlelor uzate. „Groisil-ul” serveşte ca liant
în amestecul de fuziune, el având o acţiune benefică asupra consumului energetic pentru că
permite diminuarea temperaturii amestecului în cuptorul de topire. Procentul de „groisil”
introdus depinde esenţial de tipul sticlei reciclate. Acum 10 ani „groisil” era folosit în proporţie
de 15-20% în amestec; actualmente această proporţie a crescut considerabil (60% şi chiar mai
mult în anumite procese tehnologice).
Un bun „groisil”trebuie să prezinte următoarele caracteristici:
- omogenitate de culoare;
- absenţa impurităţilor cu punctul de topire superior celui al sticlei (metale..);

2
Gestiunea deșeurilor Curs 10

- absenţa materiilor organice (etichete, dopuri, …) care, în cuptor, ar conduce la o

degajare de bioxid de carbon infuenţând culoarea sticlei şi susceptibil a-i transmite o structură
a sticlei cu bule (goluri);
- dozarea eficientă în vederea obţinerii unui amestec intim cu materiale pure folosite
la fabricarea sticlei.
Sticla recuperată provine din rebuturi industriale şi din consumul menajer. În acest ultim
caz „groisil”ar trebui să suporte diferite operaţiuni destinate a-l transforma în „groisil”
industrial:
- triere după culoare;
- eliminarea fierului – în general prin metode magnetice;
- măcinare: fărâmiţarea obişnuită nu convine pentru deşeurile de sticlă deoarece
ea este un material foarte rezistent la compresie şi foarte abraziv; măcinarea se face prin metode
ce folosesc sensibilitatea sticlei la şocuri; sticla este proiectată spre plăci fixate pe un ax antrenat
în mişcare de rotaţie cu mare viteză care reuşeşte să spargă şi să pulverizeze sticla la dimensiuni
foarte fine;
- spălarea care permite eliminarea materialelor organice şi a altor impurităţi;
- îndepărtarea finală a fierului.
Importanţa reciclării sticlei este mare prin economiile substanţiale realizate privind
economia de energie electrică consumată şi materii prime introduse.
Sticla recuperată poate avea şi alte întrebuinţări ca: de câţiva ani, în Belgia, o societate
fabrică un beton numit „beton de răşină” realizat dint-un amestec de răşini sintetice de tip
polyester, sticlă zobită sau deşeuri de carieră (marmură, piatră…). Aspectul de suprafaţă şi
culorile obţinute oferă acestui material calităţi decorative şi funcţionale deosebite. Din aceste
materiale au fost realizate: recipiente de gunoi, panouri pentru placarea faţadelor clădirilor,
elemente pentru balcoane, materiale sanitare, mobilier pentru grădină, reproduceri după opere
de artă, dale pentru pavaj etc.

3. RECICLAREA HÂRTIEI
Hârtia recuperată provine din deşeuri şi resturi ale industriei de profil (papetărie) dar,
mai ales, din colectarea selectivă efectuată în birouri, în administraţie şi de la populaţie.
Reciclarea hârtiei cere un tratament preparator selectiv, destinat să izoleze fibrele de celuloză
în vederea reintegrării lor în circuitul de fabricaţie:
- eliminarea materialelor non celuloză;
 materiale străine sau susceptibile să cauzeze daune materialului (piese metalice,
materiale abrazive, sticlă, materiale textile, materiale plastice, sfori, etichete…);
 materiale improprii reciclării (hârtii sulfurice, parafinate, hârtii carbon - indigo,
pelicule celulozice, hârtie bituminată, hârtie uleiată, hârtie metalizată…).
Aceste operaţiuni presupun tratamente costisitoare, cum sunt cele descrise în cap. 4.
- eliminarea cernelurilor:
Pentru a fi produse hârtii albe, hârtia recuperată, în general imprimată, trebuie să fie
separată de cerneluri; operaţia este realizată prin spălarea cu săpun sau tenso-activi, urmată de
o spălare. prin această tehnică se pierd 5-20% din fibre şi da naştere la deşeuri reziduale ce

3
Gestiunea deșeurilor Curs 10

produc poluare: obţinerea a 800 Kg de hârtie decolorată duce la apariţia de 600 Kg de deşeuri
care trebuie tratate.
O dată aceste operaţii efectuate, fibrele pot fi reintroduse în ciclul de fabricaţie. Pornind
de la aceste fibre recuperate, nu se poate obţine o hârtie de calitatea I, deoarece tratamentele
efectuate deteriorează fibra de celuloză, o rup şi o răsucesc iar supleţea fibrei nu este redată
integral, deoarece fibrele nu sunt în întregime curăţate de impurităţi (ceară, gudroane etc.).
Hârtia reciclată prezintă caracteristici de calitate medie: diminuarea rezistenţei la tracţiune, la
şifonare, la îndoire, la rupere, aspect mediu privind calitatea, luciul, albeaţa şi o mărire a
porozităţii. Hârtia reciclată poate fi utilizată la fabricarea cartonului, materialelor creponate,
hârtiei de ambalaj, hârtiei de ziar, hârtiei igienice etc.
În ţările Comunităţii Economice Europene reciclarea hârtiei reprezintă între 20% și 40%
din producţia de hârtie.
Industria de papetărie nu va fi cu siguranţă aceeaşi într-un viitor apropiat şi va utiliza
cantităţile excedentare de hârtie recuperată, deşi vor apare dificultăţi economice legate de costul
de tratare a hârtiei şi preţul pieţei. Valorificare hârtiei recuperate excedentar, trebuie să se facă
prin diferite metode dintre care amintim:
- hidroliza urmată de fermentaţie, metoda permiţând obţinerea alcoolilor
industriali;
- introducerea hârtiei recuperate în diverse amestecuri (textile, ...) pentru
obţinerea de elemente de închidere, carton creponat etc.

4. RECICLAREA MATERIALELOR PLASTICE

Principalele surse de deşeuri plastice sunt:
- deşeuri industriale: căderi de producţie, rebuturi etc.;
- deşeuri agricole: saci, filme, ţevi;
- deşeuri casnice provenite din ambalaje (64%), din articole de consum (18%) şi aparate
casnice (18%). Primele două tipuri de deşeuri se regăsesc în deşeurile menajere, al
treilea tip este eliminat printr-o altă cale.
- alte tipuri de deşeuri provenind din carcasele automobilelor, dezizolarea cablurilor
La nivel industrial, reciclarea deşeurilor provenind din fabricaţie ridică puţine probleme,
compoziţia lor fiind cunoscută; acestea sunt triate, transformate în granule şi apoi reintroduse
în ciclul de fabricaţie. Se estimează că numai 5% din deşeuri sunt eliminate din circuitul
economic sub formă de deşeuri inutilizabile urmând a fi eliminate prin incinerare sau depozitate
în locuri special amenajate.
Situaţia nu este aceeaşi în cazul deşeurilor urbane, agricole sau provenind de la
automobile, care au un conţinut de materii plastice foarte diferite şi pentru care se aplică
procedee de tratare diferite. O reciclare reală nu este posibilă decât dacă aceste deşeuri suportă
o triere şi o epurare foarte complexă:
- curăţarea şi eliminarea materialelor non plastice (etichete);
- separarea amestecului plastic/hârtie, plastic/carton;
- separarea termoplastice/ termorigide;

4
Gestiunea deșeurilor Curs 10

 termoplastice (răşini vinilice, poliolefine, polistireni, poliacrilici, poliamide…):

forma acestor materiale poate fi modificată la fiecare ciclu termic; deci aceşti
polimeri sunt reciclabili;
 termorigide (răşini fenolice, aminoplaste, răşini epoxidice, poliesteri,
poliuretani, siliconi…) forma acestor materiale poate fi modificată într-un singur
ciclu termic; deci aceşti polimeri nu mai pot fi reciclaţi;
- separarea familiilor de polimeri: răşini vinilice, polietilenă, polistiren;
- separarea în cadrul aceleiaşi familii, a polimerilor de compoziţie şi cu
caracteristici diferite (PVC opac, translucid, rigid, elastic, polietilenă de
densitate mare şi mică). Compoziţia acestora este în funcţie de caracteristicile
dorite; alături de polimerul propriu-zis, numeroşi aditivi sunt incorporaţi ca
transformatori, stabilizatori, plastifianţi, la care se adaugă divese produse
antistatice, antioxidante, fungicide.
Reintegrarea deşeurilor plastice provenite din resturile casnice într-un ciclu de
fabricaţie, absolut identic celui iniţial este din punct de vedere economic, imposibil. Există
totuşi o metodă de reciclare a deşeurilor în vrac, fără nici o triere prealabilă, şi anume tehnica
de formare a aliajului polimeric. Acest procedeu pus la punct de C.R.I.F. (Centrul de Cercetări
Ştiinţifice şi Tehnice al Industriei de Frabricare a Metalelor) este unul dintre cele mai
promiţătoare, el aplicându-se la fel de bine deşeurilor industriale (pe care firma producătoare
nu le poate reutiliza), cât şi în cazul deşeurile menajere. Societatea INTRADEL şi-a completat
instalaţia de triere a resturilor menajere cu o unitate de tratament a materialelor plastice bazată
pe acest procedeu. Deşeurile plastice suportă aici următoarele operaţiuni:
- dezetichetarea;
- trierea printr-un „turn ventilator” pentru eliminarea deşeurilor mai grele;
- deferizarea; (eliminarea fierului)
- fărâmiţarea;
- spălarea;
- uscare în tambur;
- triere;
- încorporarea aditivilor în funcţie de utilizarea prevăzută;
- extrudarea cu şurub melcat şi granulare.
Granulele obţinute sunt vândute pentru fabricarea de accesorii care nu necesită utilizarea
polimerilor de înaltă calitate: producerea recipientelor pentru gunoi, diverşi suporţi (de vase de
flori etc.), discuri de protecţie pentru tamburi ccu cabluri etc.
Deşeurile plastice pot fi utilizate, în egală măsură, şi în alte scopuri:
- piroliză, în vederea obţinerii de noi compuşi organici;
- fabricarea de panouri;
- încorporarea în îmbrăcămintea rutieră, ceea ce dă materialului o mai bună
rezistenţă mecanică.

5
Gestiunea deșeurilor Curs 10

5. RECICLAREA CAUCIUCULUI
Reciclarea deşeurilor de cauciuc vulcanizat şi amestecul produsului obţinut în
amestecuri noi este un procedeu foarte vechi. Metoda era foarte utilizată datorită preţului ridicat
al materiei prime, „guma naturală”. Apariţia elastomerilor sintetici, la preţuri mici în comparaţie
cu cel al gumei naturale, a trimis reciclarea pe un plan secund. Din acest motiv a rezultat un
dezinteres total pentru materia primă constituită din deşeuri de vulcanizare.
Principalele surse de deşeuri de cauciuc sunt pneurile uzate, bavurile, piesele defecte
sau rebuturile de industriile de cauciuc şi într-o foarte mică măsură, obiectele din cauciuc
provenite din deşeurile casnice.
Deşeurile industriale, cu compoziţia bine cunoscută pot, în general, să fie transformate
de către producători în pudră sau granule de cauciuc, prin fărâmiţare şi apoi prin eliminarea
impurităţilor.
Pudrele, foarte fine, pot fi reciclate prin integrarea în proporţii adecvate în amestecurile
noi. Ele pot fi în aceeaşi măsură reutilizate în diverse maniere pentru:
- materiale pentru izolarea fonică;
- prepararea vopselelor;
- fabricarea plăcuţelor de frână;
- aplicaţii în construcţii: asfaltare (în amestec cu bitum sau alţi lianţi,
confecţionarea legăturilor elastice de dilatare…)
Granulele cu o granulaţie mai mare ca a pudrei îşi găsesc aplicaţie în:
- fabricarea substratului de la terenurile de sport;
- izolarea fonică a construcţiilor unde, amestecate cu diverşi lianţi (expoxidice ,
poluretanice) pot înlocui scumpele dale mobile.
Pneurile uzate pot fi reciclate prin reşapare, dar este posibil de a le găsi şi alte reutilizări:
- confecţionarea de pneuri pentru tractoarele agricole, prin lipirea benzilor
profilate, obţinute de la pneurile camioanelor sau avioanelor;
- transformarea în pudre de cauciuc negru: această tehnică este posibilă graţie
faptului că pneurile au o compoziţie aproape uniformă în toate uzinele de
fabricaţie şi un conţinut mare de carbon negru - ( 50-60 % dintr-un cauciuc este
gumă naturală/cauciuc sintetic, 30-40 % este carbon negru, câteva procente
sunt reprezentate de ZnO, sulf, gudron de pin, acid stearic şi diverşi aditivi în
cantităţi mici);
- piroliză: această tehnică permite obţinerea:
 unei fracţiune gazoase combustibilă;
 unei fracţiuni lichide, esenţial aromatică, provenind din depolimerizarea
cauciucurilor naturale şi sintetice utilizate;
 o fracţiune solidă, bogată mai ales în negru de carbon ce poate fi folosită
de exemplu sub formă de „carbon activ”.
Deşeurile de cauciuc de origine menajeră, cu compoziţii foarte variate şi necunoscute
sunt foarte dificil de reciclat. Din fericire proporţia lor în resturile menajere este mică. Pentru
acest tip de deşeuri singura metodă posibilă este reciclarea în vrac.

6
Gestiunea deșeurilor Curs 10

După cum s-a văzut procedeele de reciclare a cauciucului sunt numeroase. Creşterea
preţului materiilor prime va fi, fără îndoială, cea mai bună incitare pentru reutilizarea lor.

6. RECICLAREA SOLVENŢILOR
Solvenţii uzaţi, în stare lichidă, pot fi reciclaţi după o epurare convenabilă:
- eliminarea impurităţilor solide prin filtrare sau o metodă analogă;
- eliminarea impurităţilor solide prin antrenare gazoasă, de exemplu cu vapori
de apă, sau prin distilarea fracţionată. Primul procedeu este puţin costisitor dar
de eficacitate limitată, al doilea, din contră este foarte eficace (cu excepţia
azeotropilor) dar foarte scump.
Solvenţii uzaţi care, din diverse motive, sunt imposibil de reciclat trebuie să fie eliminaţi
prin ardere: solvenţi de degresare, azeotropi…
Vaporii solvenţilor prezenţi în gaze şi în gazele de ardere trebuie separaţi şi apoi distruşi
prin ardere sau reciclaţi ca mai sus. Ei nu pot fi în nici un caz aruncaţi în atmosferă prin coşurile
de fum. Separarea solvent/fum se realizează prin diferite tehnici:
- absorbţie în turnuri unde circulă un lichid de spălare. Solventul este separat de
lichidul de spălare prin decantare sau distilare. Această metodă, aplicabilă în
numeroase cazuri, nu permite separarea gazelor solubile ca CO, H2, CH4;
- adsorbţia pe cărbune activ, silicaţi etc. Solventul este evaporat termic şi apoi
recuperat prin decantare sau distilare. Această metodă este foarte eficace dar
este scumpă (regenerarea adsorbantului) şi discontinuă (adsorbţie – desorbţie).
Este eficace doar dacă se dublează instalaţia.

7. RECICLAREA ULEIURILOR LUBREFIANTE UZATE

Aproape un sfert din uleiurile lubrefiante utilizate în Piaţa Comună este recuperat după
folosire şi numai 11 % sunt reciclate. Rolul uleiului de motor este triplu:
- lubrifierea pieselor mobile;
- răcirea elementelor supuse temperaturilor ridicate datorită arderii de carburant;
- curăţarea motorului prin curăţarea de calamină, de carburant nears, de acizi, de
vopsele, de nămol şi de diferite alte impurităţi.
Pentru a îndeplini aceste trei roluri, uleiurile de bază trebuie să le fie aditivate cu diferite
produse (până la 15% aproximativ): aditivi de viscozitate, detergenţi dispersanţi, aditivi anti-
oxidanţi, anti-uzură, anti-spumanţi, agenţi alcalini, diminuatori ai punctului de congelare…
Aceşti aditivi se degradează mai mult sau mai puţin în timpul staţionării uleiului în motor.
Reciclarea uleiurilor uzate cere deci eliminarea carburantului şi a apei conţinute în ulei, dar în
aceeaşi măsură a tuturor impurităţilor acumulate:
- aditivi mai mult sau mai puţin degradaţi (solubili în ulei);
- particule carbonoase sau asfaltice rezultând din arderea incompletă a unei părţi
de ulei (insolubile în ulei);
- plumb sub formă de oxid, halogenură sau de sare organică provenind din agenţi
anti – detonanţi încorporaţi în benzină (insolubil în ulei);
- calamină, nămol, impurităţi diverse.

7
Gestiunea deșeurilor Curs 10

„Rerafinarea” uleiurilor uzate este evident complexă şi elaborată prin mijloace chimice
şi fizice. Printre metodele chimice, procedeul cel mai răspândit este tehnica acid-argilă, care
constă în tratarea uleiului uzat decantat cu acid sulfuric concentrat, apoi prin amestecarea argilă
activă şi în final prin distilarea în vid a uleiului astfel tratat şi epurat. Acest procedeu de
eficacitate mediocră prezintă de altfel inconvenientul major de a produce un important volum
de nămoluri acide ce ar trebui arse. Numeroasele variante ale acestei tehnologii au fost puse la
punct pentru a remedia această problemă; vom cita procedeul PROP de Phillips care înlocuieşte
acidul cu fosfat diamonic (DAP) şi distilarea prin hidrogenare.
Principalele procedee fizice sunt bazate pe extracţia prin solvenţi (metoda IFP a
propanului lichid) sau pe distilarea în vid (HABERLAND).
Alte procedee mai puţin poluante sunt încă studiate, printre acestea, unul dintre cel mai
promiţător foloseşte ultrafiltrarea pe membrană urmată de o tratare de finisare (procedeul
Institutului Francez a Petrolului/ Rhône – Poulenc).
Uleiurile reciclabile sunt mai ales uleiuri de automobil, o parte importantă a uleiurilor
industriale pot să fie de asemenea recuperate şi rafinate. Uleiurile decolorate, grăsimile,
uleiurile pentru instalaţiile electrice nu pot fi reciclate.
Uleiurile recuperate care nu pot fi reciclate sunt uneori valorificate, după filtrare şi
eliminarea apei şi a materiilor volatile, prin amestec cu păcură ca şi combustibil pentru a încălzi
serele sau cuptoarele industriale.
Uleiurile recuperate care nu pot fi nici reciclate nici valorificate sunt incinerate.
Se estimează ca în Comuniunea Europeană, avantajul economic al reciclării în raport cu
arderea poate fi evaluat la aproximativ 20 milioane de dolari U.S. (1979) fără a ţine cont de
micşorarea problemelor de poluare. Acest profit este egal cu diferenţa de valoare între stocul
de ulei obţinut şi combustibilul care ar trebui pentru a-l constitui (10 tone de brut dau 1 tonă
de ulei de bază) diminuat de cheltuielile de tratare.