Capitolul 1 - Ecologia protecția mediului

Ecologia constituie astăzi un nou unghi de vedere din care poate fi privită şi interpretată
lumea cu realităţile ei. Ea polarizează în jurul conceptelor sale o mulţime de cunoştiinţe din
variate domenii din care răsar caracteristicile ei interdisciplinare, multidisciplinare şi
transdisciplinare. Aceasta constitue o punte de legătură între ştiinţele naturii şi cele sociale.
Noţiunea provine din limba greacă, de la cuvântul oikos, ekos care înseamnă casă sau
gospodărie şi logos - cuvânt sau în accepţiune modernă ştiinţă. Pornind de la acest fapt putem
spune că ecologia este ştiinţa gospodăriei din natura vie, a felului cum trăiesc plantele şi
animalele. Ea este ştiinţa “luptei pentru existenţă“. La mijlocul secolului XX, zoologul
american Odum conectează ecologia la teoria generală a sistemelor şi o va fundamenta pe
pradigma ecosistemului. Majoritatea conceptelor utilizate de ecologie nu pot fi înţelese în afara
conceptului de sistem. Cuvântul ca atare înseamnă ordine, iar noţiunea reflectă anumite
particularităţi ale organizării Universului. Sistemul reprezintă un ansamblu de elemente care se
găsesc în interacţiune formând un tot unitar ale cărui proprietăţi sunt superioare, sau calitativ
altele, decât suma caracteristicilor elementelor constitutive.
În sens general ecologia studiază relaţiile de interacţiune dintre materia vie şi mediu,
dintre sistemele alcătuite de plante şi animale. Ea evidenţiază mecanismele intime ale vieţii pe
Terra, procesele naturale de transformare, conservare de substanţă, energie şi informaţie în
care se angajează materia vie organizată sub formă de sisteme.
Pentru ecologie contează lanţul de sisteme în care intră materia vie împreună cu materia
nevie din mediul natural. În ordinea complexităţii lor sistemele cuprind: populaţia, biocenoza,
ecosistemul şi biosfera.
Populaţia ca noţiune ecologică, este un sistem alcătuit din indivizii aceleiaşi specii
situaţi în aceeaşi zonă (biotop).
Biotopul reprezintă locul ocupat de o biocenoză cuprinzând mediul abiotic respectiv
mediul de trai al vieţuitoarelor (solul, apa, aerul, factorii climatici) şi toate elementele necesare
apariţiei şi dezvoltării organismelor.
După felul în care acţionează asupra biocenozei factorii mediului abiotic se împart în
două mari categorii:
1. Factori periodici cum ar fi de pildă: anotimpurile, mareele, inundaţiile, intensitatea şi direcţia
principală a curenţilor de aer, acestea având o anumită periodicitate care impune o adaptare
în limite de toleranţe largi tuturor proprietăţilor care alcătuesc biocenoza.
2. Factori caracterizaţi prin variaţii neregulate. Acestea capătă valori care depăşesc limitele
de toleranţă şi din această categorie se pot aminti temperaturile foarte mari înregistrate în unele
anotimpuri care întrec cu mult media multianuală.
Totalitatea populaţiilor cuprinse în acelaşi biotop - plante şi animale - formează
conţinutul unui sistem mai cuprinzător, biocenoza. Biocenoza este componentă vie a unui
ecosistem reprezentând o comunitate unitară şi complexă de plante şi animale. Ea este un
sistem deschis, iar structura ei este dată de dispoziţia indivizilor diverselor specii cât şi de
relaţiile spaţiale şi temporale care se stabilesc între ei. Populaţiile şi biocenozele sunt legate
de mediu printr-un număr mare de sisteme input şi output.
Evoluţia biocenozelor se realizează atât sub influenţa factorilor climatici (eroziunea,
sedimentarea, orogeneza etc.) cât şi sub influenţa factorului antropic care poate modifica
raportul dintre specii, poate impune o specie dominantă şi poate dirija reţeaua trofică. Lanţul
trofic este reprezentat de o serie de organisme care în cadrul unui ecosistem, succesiv consumă
şi sunt consumate la rândul lor. Relaţiile trofice domină legăturile dintr-o biocenoză şi se află
adesea grupate în lanţuri în care unele vieţuitoare sunt mâncate de cele care le urmează şi
mănâncă alte vieţuitoare care le preced. Există două categorii: unele care încep cu vegetale
mâncate de erbivore şi altele care au punctul iniţial în materia organică în descompunere. La un
lanţ trofic care începe cu plante se disting trei categorii diverse de indivizi după rolul pe care îl
au în ecosistem şi anume:
 producătorii - reprezentaţi prin vegetaţia autotrofă, capabilă de a asimila bioxidul de
carbon şi a fabrica materie organică de tipul glucidelor, lipidelor şi protidelor. În ecosistemele
terestre producătorii principali sunt plantele superioare iar în ecosistemele acvatice aceştia sunt
reprezentaţi de algele planctonice;
 consumatorii pot fi de diferite ordine potrivit locului pe care îl ocupă în lanţul trofic;
 descompunătorii formează ultimul grup dintr-un lanţ trofic (ciupercile saprofite,
bacteriile). Ele descompun cadavrele şi dejecţiile înapoind ciclurilor minerale elementele
conţinute în materia organică.
Lanţurile trofice principale şi secundare formează împreună reţeaua trofică. Nivelul
trofic este format din totalitatea organismelor care sunt separate de vegetalele autotrofe cu
care se începe lanţul trofic (vegetalele reprezintă întotdeauna primul nivel) printr-un acelaşi
număr de verigi.
Nişa ecologică este ansamblul format din habitatul (biotopul ocupat de un individ sau
de o populaţie, care ofera acestuia toate condiţiile de dezvoltare şi de prosperitate) unei specii
şi din relaţiile sale trofice.
 Principalele tipuri de ecosisteme ale lumii în funcţie de prezenţa sau absenţa elementului
uman sunt:
 ecosistemele naturale ( tundra, muntele, pădurile, stepele, savanele, deşerturile, biomul
marin- cu platoul continental, zona abisală şi zona hadală situată la peste 6000 de metri
adâncime, şi biomul limnologi- cu lacuri şi ape curgătoare);
 ecosisteme artificiale (antropizate) – ecosistemul urban, ecosistemul silvic, ecosistemul
agricol.
Ca orice ştiinţă ecologia cuprinde o parte teoretică care vizează cunoaşterea înterelaţiilor
din natură şi o parte practică care studiază posibilităţile aplicării cunoasterii fluxurilor de
materie, energie şi informaţie în optimizarea unor regiuni.

1.2. Protecţia mediului

Mediul este un sistem de componente materiale ale Universului, care influenţează
funcţionarea sistemelor biologice. Acest concept reprezintă o realitate de dimensiuni infinite,
ce se desfăşoară în imediata vecinătate a sistemului viu considerat, până în spaţii cosmice
incomensurabile.
În cadrul mediului, se diferenţiază mediul terestru şi cel acvatic care se interpătrund în
mod evident, iar în funcţie de variaţia unuia sau altuia din factorii ecologici mediul prezintă o
mare eterogenitate.
Factorii ecologici împreună cu organismul individual constituie o unitate funcţională.
Astfel, mediul în care trăieşte un individ biologic sau într-o accepţiune mai largă, condiţiile
ecologice în care trăieşte o anumită specie, reprezintă habitatul. Dintre toate componentele
biosferei, cele mai mari implicaţii în modificarea mediului global l-au avut plantele verzi şi
omul. Procesul de fotosinteză generat de plantele verzi a condus şi conduce la instituirea unui
sistem de stocare a energiei solare, ce alimentează permanent un şir de procese bio-geochimice
de pe planeta noastră..
Emil Racoviţă definea mediul ca: “totalitatea înfăptuirilor, fenomenelor şi energiilor
lumeşti ce vin în contact cu o fiinţă, de care depinde soarta acesteia şi a căror acţiune provoacă
o reacţie corespunzătoare”.
În ceea ce priveşte protecţia mediului aceasta este o subramură a ecologiei care studiază
complexul de acţiuni umane necesare menţinerii în limite normale a echilibrelor naturale
vizând:
 amenajarea teritoriului;
 conservarea naturii;
 prevenirea şi combaterea poluării;
 reconstrucţia ecologică;
 realizarea unei conştiinţe ecologice;
 conştientizarea omenirii asupra pericolului dispariţiei unor specii sau modificării
neecologice a unor habitate.