 Anticipări ale integrării monetare

 Uniunea Economică şi Monetară (UEM)

 Divergenţe şi convergenţe referitoare la UEM
 Începuturile procesului de integrare europeană se
plasează în deceniul al şaselea al secolului XX, când
sunt semnate tratatele esenţiale în crearea unei
comunităţi economice:
◦ anul 1951, când se semnează, la Paris: Tratatul
cu privire la Comunitatea Economică a Cărbunelui
şi a Oţelului –CECO (la care participă 6 ţări:
Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg și
Țările de Jos);
◦ anul 1957, când se semnează, la Roma: Tratatul
privind crearea Comunităţii Europene a Energiei
Atomice (EURATOM) şi Tratatul privind crearea
Comunităţii Economice Europene (CEE).
 Aceste tratate propuneau realizarea unui
spaţiu comun în care bunurile si serviciile,
persoanele și capitalurile să se mişte liber şi
fără distorsiunile concurenţei care dau naştere
la dezechilibre structurale sau regionale.
 Reușita unei piețe comune a bunurilor şi
serviciilor este dependentă de corelarea
politicilor monetare ale statelor semnatare.
 Planul Werner (1970) planifica, pentru aceasta,
unificarea monetară.
 În octombrie 1970, primul ministru al
Luxemburgului, Pierre Werner propune primul
plan concret pentru Uniunea Monetară şi
Economică (UME). În esenţă, propunea o
metodă de creare treptată a unei monede
unice europene (la început, în cont – ECU,
ulterior euro, apoi ca numerar euro efectiv)
printr-un sistem de relaţii tot mai apropiate
între monedele naţionale, care să înlocuiască
SMIB cu un Sistem Monetar European (SME).
SME avea ca scop nemijlocit fixarea irevocabilă
a unui curs de schimb între monedele naţionale
şi crearea unei monede compozite comune,
care să fluctueze numai în raport cu monede
naţionale extraeuropene. Planului Werner avea
ca efect principal că, printr-o monedă comună
(„de cont“ analoagă DST) sau unică („naturală“),
băncile centrale independente se vor putea
confedera, respectiv, federa, pentru a stabili şi
conduce o politică monetară comună,
respectiv, unică.

 Integrarea monetară în cadrul SME este
iniţiată prin mecanismul „şarpelui monetar”,
(1972), continuată cu înfiinţarea SME (în
1979) şi urmată de procesul înfiinţării
monedei unice EURO, cu începere din anul
1993.
 Integrarea economică (promovată prin
Comisia Economică Europeană şi apoi
Comunitatea Europeană – CE) trebuia să se
întregească printr-o Uniune Economică şi
Monetară (European Monetary Union, UEM).
 La data de 21 martie 1972 Consiliul de miniştri al CEE
decide reducerea marjelor de fluctuaţie ale
monedelor europene la jumătate faţă de ceea ce se
autorizase în 1971 prin acordul de la Washington.
Această rezoluţie a fost urmată de un acord între
Băncile Centrale Europene, semnat la Bâle, la data de
10 aprilie 1972, moment la care se înfiinţează
„şarpele monetar”.
 Denumirea este dată de imaginea evoluţiei cursului
monedelor europene, de mişcarea solidară a
monedelor europene, care flotează concertat faţă
de celelalte valute.
 Mecanismul şarpelui monetar a presupus o dublă
corelare:
 +/- 2,25% faţă de paritate între fiecare monedă din
sistem şi dolarul SUA- conturând “tunelul”-
obligaţie pentru băncile centrale prevăzută prin
Acordul de la Washington, rezultând o bandă de
fluctuaţie de 4,5%.
 +/- 1,125% faţă de paritate între o monedă
europeană din sistem şi fiecare dintre celelalte
monede membre - formând astfel “şarpele”-
constrângere nou - asumată de băncile centrale
europene participante, adică o bandă de fluctuaţie
de 2,25%.
 Această primă formă de SME ce a început să
funcţioneze a fost denumită „şarpele în
tunel“. Şarpele„ era fluctuaţia monedelor
naţionale din CE în raport cu cea impusă
respectivelor monede faţă cu dolarul SUA
( „tunelul“).
 Finanţarea abaterilor din „tunel“ era
asigurată de băncile centrale și un fond
comun de intervenţie de echilibrare a cererii
şi ofertei monedelor naţionale europene,
denumit Fond de Cooperare Monetară
Europeană (FECOM).
 Dacă limitele şarpelui şi ale tunelului nu erau
respectate băncile centrale interveneau prin
operaţiuni de vânzare –cumpărare de monede
(dolar şi celelalte monede ale ţărilor membre
ale mecanismului şarpelui monetar) pe care şi
le procurau pe termen scurt, prin înţelegerile
reciproce, sub forma facilităţilor de credit, iar
începând cu data de 3 aprilie1973 finanțarea
se asigura de către Fondul European de
Cooperare Monetară (FECOM) .
 Tunelul dispare cu începere din martie 1973,
când marjele de fluctuaţie vis à vis de dolar
încetează să existe, odată cu trecerea la
fluctuaţia liberă a monedelor, însă rămâne
valabilă obligaţia fluctuării concertate a
cursurilor monedelor europene, începând o
nouă etapă a şarpelui monetar, “ şarpele fără
tunel”.
 Planul Werner, şi prima formă a SME au fost
abandonate până în 1977, pe seama
perturbările provocate de creşterea preţului
petrolului, lipsa acordului dintre multe state
membre care suportau diferit criza SMI. Toate
acestea au condus către o situaţie în care
intrările şi ieşirile din „tunel“ ale „şarpelui“
ajunseseră să nu depindă de acordul
participanţilor, cât să reprezinte o zonă de
stabilitate monetară în jurul DM care, la rândul
ei, evolua corelat tripolar cu $ şi ¥.
 Sistemului Monetar European

 Procesul integrării monetare a fost relansat

prin punerea în funcţiune, la 13 martie 1979, a
Sistemului Monetar European propriu-zis şi a
unei monede compozite europene, exprimate
doar în cont (European Currency Unit, ECU).
 Obiectivul declarat al sistemului era crearea
unei zone de stabilitate monetară în Europa
Occidentală, care să protejeze economiile
acestor ţări de instabilitatea financiar –
monetară internaţională şi, în mod deosebit,
de fluctuaţiile puternice ale dolarului
american în acea perioadă, precum şi
relansarea procesului de integrare europeană
prin crearea unei o monede unice viabile,
credibile.
 Sistemul Monetar European (S.M.E.) reprezintă
un ansamblu de reglementări, mecanisme şi
instituţii adoptat la nivelul Comunităţii
Europene în vederea realizării unei politici
monetare comune şi a unor cursuri de schimb
relativ stabile între monedele ţărilor membre.
 SME funcţiona prin efectul unui acord între
băncile centrale care îşi propuneau
stabilizarea cursului de schimb, reducerea
inflaţiei şi pregătirea, prin cooperare valutară,
a unificării monetare europene.
 La baza acestui sistem se aflau trei elemente:
 I. Moneda ECU;
 II. Mecanismul ratelor de schimb(MRS) sau
mecanismul de cursuri fixe;
 III. Mecanismul de creditare.
 I. Moneda ECU- unitatea monetară
europeană definită prin legislaţia comunitară,
o monedă scripturală, un coş de monede
europene, fiecare monedă având o anumită
pondere, în funcţie de nivelul PIB al fiecărei
ţări şi de ponderea fiecărei ţări în comerţul
intercomunitar.
 ECU avea un curs determinat în raport cu
fiecare dintre monedele care îl compuneau.
 ECU nu avea statut de mijloc legal de plată,
iar participanţii nu au căzut de acord să îi
acorde un curs legal pe teritoriul statelor lor.
Singura utilizare publică certă a ECU a fost
aceea de monedă de cont pentru a denomina
veniturile şi cheltuielile bugetelor
organizaţiilor comunitare.
 Piaţa privată a găsit însă o metodă de a folosi
ECU în calitate de mijloc de plată internaţional
prin sistemul de decontări transfrontaliere.
 II. Mecanismul ratelor de schimb(MRS) sau
mecanismul de cursuri fixe se referă la faptul
că fiecare monedă avea un curs central
denumit „pivot „ ataşat unităţii de cont
europene-ECU. Marjele de fluctuaţie autorizate
între monede pe de o parte şi între acestea şi
ECU erau de ±2,25%, iar dacă o monedă
depăşea aceste marje, autorităţile monetare
erau obligate să intervină. Banca centrală
cumpăra sau vindea moneda proprie pentru
moneda celeilalte bănci centrale, pentru a
micşora sau mări oferta monedei proprii pe
piaţa celeilalte monede (valuta), astfel încât
cursul să revină „în culoar“.
 Intervenţia băncilor centrale în cadrul SME se
declanşa în momentul în care o monedă
atingea 75% din ecartul maxim autorizat, în
raport cu definiţia oficială. Acest nivel de
intervenţie a fost desemnat cu termenul de
prag de divergenţă, sau semnal de alarmă.
 Acţiunea preventivă se făcea prin operaţiuni
de politică monetară (modificarea ratei
dobânzii), operaţiuni nonmonetare
(modificarea politicii bugetare) şi chiar
prin intervenţia valutară a băncii centrale.

 III. Mecanismul de creditare pentru susţinerea
intervenţiilor băncilor centrale pe piaţa
valutară aparţinea Fondului European de
Cooperare Monetara(FECOM) la care toate
ţările membre care aveau moneda în
componenţa ECU participau cu 20% din
rezervele lor în aur şi devize.
 La SME, la crearea sa, în 1979 au aderat toate
ţările membre ale CEE, cu excepţia Marii
Britanii. Italia a aderat cu condiţia lărgirii
marjei maximale de fluctuaţie la ± 6%.
 În primii ani ai SME nu a existat o preocupare
a ţărilor membre de a asigura o stabilitate a
puterii de cumpărare, adică o convergenţă a
ratelor inflaţiei, diferenţele sub acest aspect
generând devalorizări ale monedelor ţărilor
cu o inflaţie mai ridicată (ex.: Franţa, Italia) şi
revalorizări ale monedelor ţărilor cu o inflaţie
scăzută (ex.: Germania).
 SME a intrat în criză la sfârşitul lui 1992, când
toate pieţele valutare europene au reacţionat la
semnarea Tratatului de la Maastricht ca
urmare a faptului că multe valute nu se mai
încadrau în culoarul de ±2,25% (stabilite în
1979), acesta fiind stabilit, în 1993, la ± 15%.
 Evoluţia, criza şi apoi redresarea SME s-au
finalizat cu atingerea principalului obiectiv de a
instaura în Europa o zonă de stabilitate
monetară internă şi externă pe baza unui
mecanism de schimb valutar.
 SME şi-a încetat existenţa odată cu
introducerea monedei unice euro, la 1 ianuarie
1999, pentru ţările din Eurozonă.

 2. Uniunea Economică şi Monetară
(UEM)
 Consiliul Europei (Consiliu), în iunie 1988
(Hanovra) a mandatat pe Jacques Delors –
preşedintele Comisiei – ca, împreună cu
guvernatorii băncilor centrale ale celor
douăsprezece state membre ale CEE şi trei
experţi independenţi (A. Lamfalussy – directorul
general al Băncii Reglementelor Internaţionale
(BRI), N. Thygesen – profesor universitar din
Copenhaga şi M. Boyer – preşedinte la Banco
Exterior de Espańa), să studieze şi să propună
etape concrete care să ducă fără amânare la
realizarea progresivă a Uniunii Economice
Monetare (UME).
 Raportul Dellors din 1988 a trasat drumul
către o Uniune Monetară în Europa, eşalonat
pe trei etape(stadii).
 • prima etapă îşi propunea ca obiectiv
„sporirea performanţelor economice şi
monetare în cadrul instituţional existent” prin
întărirea cooperării între băncile centrale
(maxim până în 1992). În ceea ce priveşte
domeniul monetar, obiectivul consta în
realizarea unificării pieţelor financiare şi
accentuarea coordonării politicilor monetare;
 • a doua etapă viza realizarea coordonării
politicilor economice şi înfiinţarea unor noi
instituţii europene, dintre care, Sistemul
European al Băncilor Centrale (SEBC);
 • pentru cea de a treia etapă, s-a prevăzut
trecerea la parităţi fixe, transferarea
competenţelor băncilor centrale către SEBC şi
înfiinţarea monedei unice.
 Consiliul a decis începerea Stadiului I odată
cu liberalizarea completă a mişcărilor de
capital în CE (1 iulie 1990, conform
promisiunilor din Actul European Unic – AEU)
şi modificarea şi completarea Tratatului.
 În decembrie 1991 la Maastricht (în Olanda)
s-a desfăşurat o întâlnire europeană la care
s-au formulat termenii noului tratat. Prin
acest tratat, care a intrat în vigoare de la 1
noiembrie 1993 s-a introdus un nou concept,
cel de „Uniune Europeană” (UE), care
reuneşte:
 a) Comunitatea Europeană;
 b) Cooperarea în materie de politică externă
şi securitate;
 c) Cooperarea în domeniul politicii interne şi
de justiţie.
 Tratatul de la Maastricht a preluat
prevederile Raportului Delors cu câteva
excepţii, ca: Stadiul II să înceapă la 1 ianuarie
1994 şi să aibă conţinutul prevăzut în Raport
pentru Stadiul I.
 Ca măsură intermediară, înaintea transferului
suveranităţii în domeniul politicii monetare,
tot în Stadiul II, Tratatul propune, înlocuirea
Comitetului Guvernatorilor băncilor centrale
din CE cu un Institut Monetar European
(European Monetary Institute, IME), care,
împreună cu Comisia Europeană, să facă
pregătirile de natură tehnică pentru UEM,
crearea SBCE fiind reportată pentru Stadiul III.
 Pentru îndeplinirea obiectivelor s-a prevăzut
realizarea Uniunii Economice şi Monetare în 3
etape:
 1) prima etapă 1990 - 1993, a presupus
adoptarea de măsuri pentru liberalizarea mişcării
capitalurilor şi punerea bazelor unei politici de
convergenţă în materie de stabilitate a preţurilor
şi gestiune sănătoasă a finanţelor publice;
 2) etapa a II-a: 1994 - 1998, a fost caracterizată
prin înfiinţarea unor instituţii premergătoare
Băncii Centrale Europene. Astfel, a fost creat
Institutul Monetar European (IME), cu sediul la
Frankfurt, cu un Comitet Monetar, care a
supravegheat situaţia monetară şi financiară a
ţărilor membre;
 3) a 3-a etapă a început de la 1 ianuarie 1999.
Institutul Monetar European a fost desfiinţat şi
transformat în Banca Centrală Europeană. S-a
înfiinţat şi Sistemul European al Băncilor Centrale.
 Primul Stadiu a primit drept obiective din
partea Consiliului:
 (a) încheierea realizării pieţei comune
nemonetare, redenumită „piaţă internă“
marcată prin liberalizarea totală a mişcării
capitalurilor şi a serviciilor financiare;
 (b) întărirea coordonării între politicile
economice pentru creşterea convergenţei în
ceea ce priveşte stabilitatea preţurilor,
asanarea şi, acolo unde nu era posibilă,
viabilizarea datoriei publice.
 Realizarea acestor două obiective s-a făcut
prin măsuri esenţiale cum sunt:
 eliminarea barierelor din calea comerţului cu
servicii bancare şi financiare;
 obligativitatea ca guvernele să consulte
Consiliul înainte de a înfăptui schimbări
structurale de politică economică;
 oferta de resurse suplimentare pentru
dezvoltarea regională şi structurală;
 creşterea cooperării monetare şi consolidarea
MRS, în primul rând, prin participarea tuturor
ţărilor membre ale CE la crearea IME.
 Realizările efective ale Stadiului II au fost:
 (a) constituirea Comitetului Monetar al UE;
 (b) crearea şi activitatea IME;
 (c) creşterea disciplinei financire şi monetare;
 (d) alte efecte colective pentru a nu întârzia
trecerea la Stadiul III.
 Comitetul Monetar al UE, format din patru
membri, dintre care doi desemnaţi de Comisie
şi doi de către statele membre ale UE pentru a
îndeplini un rol consultativ şi pregătitor pentru
deciziile convergenţei financiare. În principal,
rolul Comitetului Monetar constă în informarea
cu regularitate a Consiliului European şi a
Comisiei Europene privind evoluţia situaţiei
monetare şi financiare şi regimul general al
plăţilor în statele membre şi, între acestea,
pentru a raporta, cel puţin o dată pe an, cu
privire la progresele liberalizării mişcării
capitalurilor şi a serviciilor de plăţi şi decontări.
 (b) Institutul Monetar European - IME a avut ca
scop principal echiparea participanţilor la Uniunea
Monetară cu un dispozitiv operaţional uniform
pentru stabilirea şi conducerea politicii monetare a
băncilor centrale naţionale. Acest dispozitiv
presupune participarea la politica monetară – care
rămânea de jure în compe­tenţa inalienabilă a
statelor membre — după reguli şi proceduri
uniforme. Metodologia sau orientările IME era
completată cu o sarcină mai concretă: crearea
instituţională a băncii centrale (SEBC/BCE), a
monedei unice şi a principalelor sale infrastructuri
de lucru: sistemul de plăţi (TARGET) şi
supravegherea utilizărilor ECU, îndeosebi de către
sectorul privat .
 Rolul IME era acela de a pregăti şi finaliza
condiţiile şi instituţiile Stadiului III. IME
trebuia să normeze metodele şi rezultatele
coordonării politicilor monetare ale statelor
membre, să supravegheze funcţionarea
MRS, să faciliteze utilizarea ECU şi să-i
supravegheze dezvoltarea, să supravegheze
stabilitatea instituţiilor şi pieţelor financiare,
să consilieze autorităţile comunitare sau
naţionale privind proiectele de legislaţie în
domeniul de competenţă atribuit IME, să
verifice îndeplinirea criteriilor de
convergenţă de către ţările membre şi să
informeze Consiliul European, să preia
sarcinile FECOM.
 Pentru pregătirea Stadiului III, IME trebuia să
efectueze pregătirea infrastructurilor politicii
monetare, sistemelor de plăţi, politicii valutare
şi a cursului de schimb, gestiunii rezervelor,
creării numerarului euro, precum şi a
infrastructurii financiare a viitoarei uniuni
monetare (sistemele informaţionale, în primul
rând a statisticii şi contabilităţii, precum şi a
cadrului legal al activităţii şi pieţelor
financiare). În pregătirea viitoarelor sarcini de
raportare ale BCE., IME se adresa prin Rapoarte
anuale obligatorii Consiliului, Parlamentului şi
Comisiei.
 (c) Creşterea disciplinei financiare şi monetare
presupunea ca statele membre ale UE să se
angajeze să ia, în prealabil şi în vederea
trecerii la Stadiul III, măsuri ca:
 (1) acordarea independenţei băncilor centrale
naţionale faţă de autorităţile politice şi, mai
ales, fiscale;
 (2) suprimarea accesului, mai ales, a celui
automat şi/sau privilegiat, al agenţilor pieţei
financiare la refinanţarea descoperitului de
cont curent de la banca centrală şi la alte
facilităţi specifice de împrumut de ultimă
instanţă ori de bancă a băncilor;
 3) îndeplinirea, de către fiecare ţară, a
următoarelor cinci criterii de convergenţă

 rata inflaţiei să nu depăşească cu mai mult de 1,5 puncte
procentuale media ratei inflaţiei a celor mai bune 3 ţări
membre ale U.E. cu cele mai stabile preţuri;
 deficitul bugetar să nu depăşească 3 % din PIB-ul fiecărei
ţări;
 datoria publică a ţării respective să nu depăşească 60 %
din PIB-ul acesteia;
 rata dobânzii nu trebuie să fie mai mare de 2 puncte
procentuale faţă de media dobanzilor pe termen lung a
primelor trei state performante în acest domeniu;
 rata de schimb nu trebuie să depăşească marjele
normale de fluctuaţie prevăzute în cadrul SME , în
timpul celor doi ani precedenţi eligibilităţii pentru
trecerea la monedă unică.
Tabel nr.1 Criteriile de convergență nominală

Criterii monetare Criterii fiscale

Stabilitatea prețurilor < 1,5 p.p. peste media Deficitul bugetului consolidat < 3%
celor mai performanţi trei membri UE

Stabilitatea cursului de schimb ±15% Datoria publică < 60%

Convergența ratelor de dobândă <2 p.p. peste

media celor mai performanţi trei membri UE din
perspectiva stabilităţii preţurilor
 Alte efecte corective pentru a nu întârzia
trecerea la Stadiul III.
 La Maastricht, Consiliul European a fost
împuternicit prin Tratat să actualizeze
termenele şi măsurile din Raportul Delors. În
cadrul acestei competenţe sporite, Consiliul
a stabilit un mecanism de trecere
diferenţiată la Stadiul III, prin stabilirea a
două date pentru unele măsuri esenţiale –
una de începere (minimală) şi una limită
(maximală).
 dacă majoritatea statelor membre îndeplinesc
condiţiile de convergenţă, Stadiul III va începe, cel
mai devreme, la 1 ianuarie 1997, sub rezerva unei
hotărâri definitive prealabile a Consiliului Europei,
care poate decide şi altfel, dar nu mai târziu de 31
decembrie 1997 (cum s-a şi întâmplat);
 dacă o astfel de hotărâre nu a fost luată, data
limită este 30 iunie 1998, pentru a decide care
sunt statele, chiar dacă nu se îndeplineşte criteriul
majorităţii, apte să intre în Stadiul III, nu mai târziu
de 1 ianuarie 1999;
 în 1995 (la Madrid), Consiliul Europei a decis,
suplimentar, că decizia trebuie luată, cel mai
târziu, în primele luni ale lui 1998.
 Stadiul III va desăvârşi UEM, transferând în
favoarea UE cele mai importante competenţe
economice suverane deţinute în prezent de
guvernele naţionale. Prin Tratat se dă
Consiliului European şi competenţa de a-i
redefini unele obiective:
 de a aloca fonduri centralizate de la EU
pentru dezvoltarea economică dacă o ţară
anume are probleme de adaptare la cerinţele
UEM, însă în schimbul îndeplinirii
recomandărilor UE pentru schimbări de
politică a autorităţilor naţionale.
 de a duce o politică internaţională comună
care trebuie urmată „pe o singură voce“de
către toţi membrii UE. Aceasta va fi stabilită şi
realizată de noile instituţii comunitare create
(de ex., BCE în domeniul monetar) –
materializând astfel un transfer de putere de
la nivel naţional la nivel comunitar.
 (c) de a monitoriza centralizat politicile
bugetare naţionale .
 UEM va conferi organismelor centralizate ale
UE în Stadiul III două competenţe
suplimentare în domeniul financiar-monetar,
astfel:
 (a) rolul de autoritate unică pentru politica
monetară este încredinţat SEBC ;
 (b) rolul de autoritate pentru politica valutară
este împărţit între Comisie şi CEU (stabilire) şi
SEBC (execuţie conformă).
 Pe planul strict al realizării U. Monetare,
Stadiul III presupune (1) crearea unei bănci
centrale, (2) introducerea graduală a monedei
unice în locul celor aflate în circulaţie, (3)
transformarea Comitetului Monetar în
Comitetul Economic şi Financiar şi (4)
permanenta coordonare a măsurilor monetare
cu cele economice.
 (1) Crearea SEBC şi BCE ca bancă centrală
emitentă a monedei unice şi autoritate
monetară autonomă a avut loc în cursul
anului 1998 prin transformarea IME în BCE şi
crearea unui cadru de decizie şi operaţional
în care BCE si 11 bănci centrale naţionale
(BCN) – aparte de încă 4 BCN cu obligaţii şi
funcţii mai reduse în relaţie cu BCE – să poată
funcţiona corelat în conducerea politicii
monetare stabilite de BCE.
 (2) Introducerea graduală a monedei unice în
locul celor aflate în circulaţie. La Madrid, în
1995, Consiliul Europei după consultarea
Comisiei Europene şi a IME, a definit etapizat
procesului trecerii la euro.
 ( 3) Transformarea Comitetului Monetar în
Comitetul Economic şi Financiar (CEF).
Numărul membrilor a crescut de la 4 la
maxim 6, desemnaţi de către statele membre,
Comisie şi BCE (se includ până la 2
reprezentanţi ai acesteia). Atribuţiile CEF sunt
identice cu cele ale Comitetului Monetar
căruia i-a succedat.
 Permanenta coordonare a măsurilor monetare
cu cele econo­mice trebuie considerată, de
către statele UE, ca o politică de interes
comun care va fi coordonată de către CUE.
 Tot CUE va asigura respectarea orientărilor
definite şi va supraveghea evoluţia economiei
statelor membre, în special deficitele publice
excesive. În caz de neîncadrare, CUE va
solicita Comisiei să atenţioneze statul
membru al UE şi să-i acorde o perioadă
pentru reîncadrare.
 Patru state semnatare ale Tratatului, de la 1
ianuarie 1999, au fost în situaţia de a
participa la Stadiul III şi ultim al UEM „cu
derogare“ în raport cu Eurozona. Acest grup
E-4 (Danemarca, Grecia, Marea Britanie şi
Suedia) are ca „vedetă“, încă de la începutul
procesului integrării europene postbelice,
Marea Britanie.
Şi în prezent, Marea Britanie a rămas totuşi în
afara Eurozonei.
Motivaţia economică oferită în Consiliul General
al SEBC a fost, pe lângă rezistenţa opiniei
publice, rezultatul unui număr de 5 teste
economice pe care Marea Britanie şi le-a
autoimpus pentru a-şi determina gradul de
adecvare cu U. Monetară. Testele au avut ca
obiect:
 Convergenta ciclului economic britanic cu
cel din principalele ţări din UEM este încă
departe de a fi eficientă. Ciclul economic
britanic este mai apropiat de cel al SUA,
printre altele, şi pentru motivul că politica
monetară se bazează pe restrângerea
deliberată de ofertă de monedă a băncii
centrale iar pieţele financiare sunt
concentrate, adânci şi dominatoare, cu rol
hotărâtor în distribuţia fondurilor de
investiţii.
 Specificul creşterii economice în Marea
Britanie este superioară faţă de media
europeană şi metoda de a o finanţa – mai
apropiată de cea din SUA prin restângerea
ofertei de monedă şi creşterea dobânzilor.
 Flexibilitatea la şocuri externe. Având în
vedere că scopul final al politicii monetare
este o stabilitate a preţurilor, mecanismul
formării acestora trebuie să fie apt să preia
şocuri externe destabilizatoare (ca unificări
de pieţe, modificarea majoră a preţului
combustibililor, conflicte armate etc).
 Comportamentul investiţiilor directe. Marea
Britanie se află încă sub efectul privatizării
şi dereglementării economiei din ultimele
două decenii. Sectorul privat a preluat
controlul investiţiilor naţionale, iar
stimulentele şi facilităţile de a investi capital
britanic în ţară ar dispare dacă aceasta s-ar
include în Eurozonă, unde mişcarea
capitalului este liberalizată.
 Experţii Băncii Angliei estimează că peste
20% din fondurile pentru investiţiile directe
britanice ar "fugi" pe continent.
 Reacţia pieţei financiare londoneze (City) se
rezumă la temerea că o conversie ireversibilă
a £ în euro ar face City neatractiv.
 Cele 5 teste nereuşind înainte de 1999 şi pe
fundalul repetatei consultări cu răspuns
negativ a comunităţii financiare, de afaceri şi
a opiniei publice, Marea Britanie a anunţat
oficial că nu va examina aderarea la Eurozonă
decât în anii 2005-2006.
 Regatul Unit părăsește Uniunea Europeană
după 47 de ani de la aderare, marcând un nou
capitol în istoria Uniunii. Intrarea în vigoare a
acordului de retragere marchează începutul
unei perioade de tranziție.În acest timp,
Regatul Unit rămâne membru al pieței unice și
al uniunii vamale. Legislația UE va continua să
se aplice în Regatul Unit până la sfârșitul
perioadei de tranziție, însă, în calitate de țară
terță, Regatul Unit nu va mai participa la
procesele decizionale ale UE.
 Lipsa uniunii politice se referă îndeosebi la absenţa
unui cadru juridic, în primul rând, a unei Constituţii
UE care, deşi adoptată in UE nu este încă adoptată
de ţările membre (aprobate de parlamente sau prin
referendum naţional), trebuie să facă din aceasta
fie o confederaţie, fie un stat federal.
 Politicienii au echipat UE cu arhitectura
instituţională necesară funcţionării integrale a unui
sistem politic unitar şi federal.
 Politica sa monetară unică şi introducerea monedei
unice sunt rezultate ale deciziei politice şi au efecte
sociale şi culturale mutante pentru sfera politicului.
 Bibliografie:

 Dardac N., Barbu T., – Monedă, bănci şi politici

monetare, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2005.
 Drăgoi V.E.,, Rădoi M.A,, – Băncile şi alte instituţii
de credit. Administrarea banilor,, Editura Cartea
Studenţească, Bucureşti, 2009.
 Mishkin F., Bordes C., Hautcœur P.-C., Lacoue-
Labarthe D., – Monnaie, banque et marchés
financiers, 8e édition, Pearson Education, 2007.
 Olteanu A., Rădoi (Olteanu) M.A.,– Politici şi
strategii naţionale şi comunitare în domeniul
financiar-bancar, Editura Dareco Bucureşti, 2005.
 https://europa.eu/european-union/about-eu/eu-
in-brief_ro