Sunteți pe pagina 1din 26

Cântecul de stea

            Cu toţii am văzut în serile de la Crăciun până la Bobotează, trecând seara pe stradă grupe de copii
cu steaua, un obicei vechi ce se întâlneşte la toate popoarele creştine, şi invitând lumea să-i cheme:

“Cine primeşte steaua frumoasă

Şi luminoasă

Cu colţuri multe şi mărunte

De la naşterea lui Hristos dăruite?”

Intrând în casă, ei intonează diferite cântece. Acest obicei vrea să amintească Steaua care a vestit naşterea
lui Iisus şi i-a călăuzit pe cei trei magi.

Steaua  se confecţionează dintr-o veşcă sau cerc văcălie (cerc) de coajă de tei, ori chiar dintr-o sită  în
care se înfig 6, 8 sau 12 coarne triunghiulare făcute din beţe sau speteze de brad, prin unele regiuni,
cornul de deasupra, numit "turu", fiind mai mare. Toată Steaua se îmbracă în hârtie de diferite culori,
colţurile razelor se termină cu ciucuri coloraţi şi clopoţei. Razele sunt legate între ele cu sfoară pe care se
lipeşte hârtie colorată mărunt tăiată, unele stele având două rânduri de astfel de hârtii. Pe "turu" este
zugrăvită scena  amăgirii lui Adam şi a Evei de către şarpe, iar pe celelalte îngeri, Luna, Soarele şi stele.

   

Alcătuirea unei stele:

 În mijlocul Stelei, figurează ieslea cu Maica Domnului, pruncul Iisus, Iosif, păstorul şi cei trei magi.
Această scenă este luminată pe dinăuntru de un felinăraş sau lanternă, pentru a lumina atunci când, în
unele părţi, copiii umblă cu Steaua şi după ce s-a înnoptat.
Stea fără picior

Cântecele de stea încep a fi cântate în noaptea de 24-25 decembrie şi continuă în zilele de Crăciun (25,
26, 27 decembrie). Prin unele locuri ele mai se mai cântă chiar până la Bobotează, când practic se încheie
perioada (ciclul) sărbătorilor de iarnă. Copiii, câte doi-trei, merg cu Steaua în satul lor dar şi în alte sate.
Când se întâlnesc două grupe de „stelari”, când sunt doi sau trei „crai”, există obiceiul ca mititeii sau
străinii de acel loc, să „închine” Steaua, să îngenuncheze în faţa celeilalte şi s-o „aplece” grupului
celălalt de trei ori, uşor, cu cornul din vârf spre pământ. După aceea, se despart, Steaua care a primit
închinăciunea pleacă prima încotro doreşte, cealaltă trebuind să se îndrepte în direcţia opusă. Prin unele
locuri steaua merge alături cu Irozii sau Vicleimul. În satul lor, copiii se adună seara pe la casele lor,
împart ceea ce au câştigat, şi a doua zi pornesc iarăşi. Dacă merg în alt sat, copiii rămân noaptea pe la
neamuri, iar dacă nu au unde să rămână, se roagă de oameni ca să-i primească peste noapte, lucru pe care
gospodarii îl fac cu mare bucurie, mai ales cei care nu au copii. Ajunşi la destinaţia aleasă, "stelarii" intră
pe poartă şi, dacă nu sunt opriţi din vreme, intră în casă şi cântă. Prin unele părţi, mai întâi întreabă,
cântând de pe afară:

„Cine primeşte Steaua cea frumoasă

Şi luminoasă?”

sau:

“Stea frumoasă,

Luminoasă,

De la Dumnezeu trimeasă?”

sau:

„Cine primeşte Steaua cea frumoasă

Şi luminoasă

Cu colţuri multe
Şi mărunte,

De la naşterea lui Hristos dăruite?”

Apoi copiii încep să spună troparul naşterii Mântuitorului, aidoma rostit de preot sau de cei care umblă cu
icoana în ziua de Ajun: „Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii…” În unele părţi
acest tropar doar se rosteşte, prin Bucovina se cântă chiar. În afară de tropar, colindul Stelei cuprinde trei
părţi: prima este o oraţie către gazdele casei, a doua colindul propriu-zis, în care se istoriseşte despre
Naşterea lui Iisus, Craii de la Răsărit, Irod etc., iar  cea de-a treia este binecunoscutul colind Steaua sus
răsare. Încheierea cântărilor se poate face si cu aceste versuri:

Să va fie bine

La mic şi la mare,

La toţi câţi se află

L-astă adunare;

Poftim sănătate

La toţi totodată,

Inima întreagă,

Dragoste curată.

            Cântecele de stea provin din surse diferite: unele din literatura bizantină ortodoxă, altele din
literatura latină medievală a Bisericii Catolice, câteva din literatura de nuanţă calvină şi multe din ele,
chiar din tradiţiile locale. Ele se găsesc la toate popoarele creştine, atât la cele romanice cât şi la cele
germanice, precum şi la slavi şi la greci. Ale noastre se aseamănă mai mult cu cele slave, făcând astăzi
parte din literatura poporană nescrisă. Prima dată au fost consemnate în scris de Anton Pann, în prima
broşură de Cântece de stea apărută în 1822. Anton Pann a publicat în numeroase ediţii colecţii de cântece
de acestea, pe de o parte versificând cântecele auzite de el, pe de altă copiind şi modificând versuri din
manuscrise anterioare şi însoţindu-le cu note muzicale. Sursele din care şi-a cules materialul au fost
manuscrisele vechi, circulaţia orală şi ceea ce ştia el însuşi.

            Cântecele de stea înfăţişează un element dramatic mai precis decât oraţiile; ele se cântă în cor.
URAREA DE MOŞ AJUN (23/24 decembrie)

Urarea de Moş Ajun se practică în întreaga ţară, cu denumiri variate. Astfel, în unele părţi din
Muntenia, Oltenia, Transilvania şi Dobrogea se întâlnesc ajunul, moş-ajunul, buna dimineaţă la moş-
ajun, colindiţul, neaţălaşul, colinda sau la colindeţi/colindeţe. În sudul Banatului, nordul Olteniei şi unele
părţi din Transilvania şi din Crişana, obiceiul este cunoscut sub numele de piţărăi sau piţerei –denumire
ce o poartă şi copiii colindători. În Bihor, întâlnim şi denumirea de a cucuţa.

Colindele copiilor sunt scurte, vestesc sărbătoarea, urează belşug în miei, viţei, purcei, pui şi, cer, în
versuri pline de haz, daruri cuvenite: alone, pere, mere, bomboane, colaci. Cel mai răspândit este colacul
de pâine, pregătit anume pentru acest prilej. Colacii făcuţi din făină de grâu, împletiţi în forma de opt, se
numesc colindeţe sau colindeţi. Alteori se mai numesc bolindeţe, bolindeţi sau bobideţi.

În Oltenia şi Tansilvania, copiii, numiţi piţărăi, atingeau cu beţe sau cu nuiele stâlpii porţilor, uşorii uşilor
de la grajduri şi hambare, grinda casei, şi scormoneau în cărbuni pentru a aduce noroc şi belşug:

Bună-i ziua lui Ajun


Că-i mai bun’a lui Crăciun

Într-un ceas bun!

Porci graşi unsuroşi

Să-i mănânce oamenii sanatosi.

Boi trăgători,

Stupi roditori,

Cai încurcători,

Oile lânoase,

Vacile lăptoase,

Pui de găină,

Pui de raţă,

Pui de toate animalele,

Bani si sănătate.

Obiceiul se desfăşoară în “cete” de copii, băieţi – mai rar fete – sau în grupuri mixte. Numărul
participanţilor dintr-o ceată este de doi, patru, cinci copii – la categoria celor mici (de la 3-4 ani până la 6-
7 ani) şi de 4, 6, 7, 12 copii la categoria şcolarilor (de la 6-7 ani până la 14-15 ani). În acelaşi sat pot
exista unul sau mai multe grupuri de vârste diferite. Manifestarea se desfăşoară de două ori – în noaptea
de 23 spre 24 decembrie şi în zorii zilei de 24 decembrie. Copiii se adună de obicei la o casă unde repetă
colindele şi odată cu venirea serii îşi încep colindatul. Colindătorii poartă trăistuţe atârnate de gât în care
pun darurile primite, iar în mână ţin un băţ numit, în unele zone, colindă sau piţar. Colinda este făcută, de
obicei, din lemn de alun frumos încrustat. Ea este purtată de câţiva băieţi mai mari din ceată, numiţi
uneori vătafi, şi este folosită, în unele zone ale ţării, pentru scormonirea în cenuşă sau în focul din vatră.
Acţiunea are, în mentalitatea populară, semnificaţia de a aduce noroc şi belşug în casa gospodarului.
Grup de urători din Maramureş

SORCOVA

Sorcova este o urare făcută cu ocazia anului ce începe, chiar în dimineaţa Anului Nou, fiind
practicată numai de către copii cu vârste de la 3-4 ani la 12-13 ani. Adesea ei merg câte doi, alteori chiar
unul singur. Sorcova este un beţişor sau o rămurică împodobită cu flori artificiale de diferite culori (din
hârtie sau lână colorată), având uneori în vârf, clopoţei. Cu acest băţ se ating ritmic părinţii şi cunoscuţii
pe tot parcursul rostirii textului. Prin versuri cântate ce diferă puţin de la o zonă la alta, acestora li se
urează următoarele:

Sorcova vesela

Peste vară primăvară

Să trăiţi să-mbătrâniţi

Ca un măr ca un păr

Ca un fir de trandafir

Tare ca piatra

Iute ca săgeata

Tare ca fierul

Iute ca oţelul

La anu şi la mulţi ani!

Ei sunt răsplătiţi cu daruri, la care se adaugă uneori şi bani.


PLUGUŞORUL
Sărbătorirea Anului Nou are în concepţia populară nu doar o semnificaţie strict calendaristică, ci şi
aceea a începerii unui nou ciclu de producţie de care se leagă speranţele în belşugul recoltei, de bunăstare
şi fericire. Obiceiul are la bază o creaţie recitată – uneori cântată. Atunci când este vorba de o creaţie
recitată – de altfel forma cea mai răspândită în Moldova – urarea este însoţită de sunetul buhaiului sau al
fluierului, clinchete de clopoţei, chiuituri şi pocnete din bici. În alte locuri urarea este cântată; pe tot
parcursul uratului se mai desfăşoară şi dansuri mascate: capra, ursul, cerbul, căluţii.

În oraţiile de pluguşor se descriua muncile agricole, de la găsirea locului pentru arat până la coptul
colacilor. În creaţia recitată versificaţia este liberă. Melodiile urărilor cântate se deosebesc de melodiile
colindelor prin lipsa refrenelor sau alteori printr-un număr mai mare de rânduri melodice.

Interesant de semnalat este obiceiul de a ieşi cu plugul sau simularea ieşirii cu plugul în mijlocul iernii
care aminteşte, dacă nu cumva este tocmai o reminiscenţă din vremea antică, anul începând atunci la 1
martie şi nu la 1 ianuarie:

Aho! Ho! Ho!


Hodiniţi, boieri, hodiniţi,
De noi, plugarii, nu gândiţi!
C-a plecat mai an
Chiar bădiţa Troian
C-un plug cu doisprezece boi,
Boi în coandă cudălbei
Şi în frunte ţânţătei.
Ia mai mânaţi, măi!
-Hăi, Hăi!
S-o pornit din dealul Râmului,
Şi-o venit în lungul drumului,
Tocmai aici, la Maru durat,
Unde-i bine de arat...”
Pluguşorul
Urarea maturilor cu plugul

În ajunul Anului Nou, în Moldova, cete de flăcăi şi de bărbaţi însuraţi pleacă cu Plugul –străvechi
obicei agrar derivat dintr-o practică primitivă, trecut printr-un rit de fertilitate; a ajuns o urare obişnuită de
recolte bogate în anul care abia începe. Urarea de pluguşor este de fapt un adevărat poem care deschide cu
har, recurgând la elemente fabuloase, toate muncile agricole. Obiceiul contribuie la veselia generală a
sărbătorilor de Anul Nou, colorând desfăşurarea acestei sărbători cu acele elemente care ilustrează una
din principalele ocupaţii ale poporului nostru – agricultura:

Aho, aho, copii şi fraţi,

Staţi puţin şi nu mânaţi,

Lângă boi v-alăturaţi

Şi cuvântul mi-ascultaţi:

Mâine anul se-nnoieşte,

Pluguşorul se porneşte

Şi-om începe a ura,


Pe la case-a colinda.
Iarna-i grea, omătu-i mare,
Semne bune anul are;
Semne bune de belşug,
Pentru brazda de sub plug."
CHIRALEISA (sau ţuraleisa)

Este un obicei practicat în ziua de 5 ianuarie în Maramureş, Moldova, Crişana, Transilvania.


Reunind copii cu vârstele cuprinse între 6 şi 13 ani, obiceiul era practicat în seara de ajun a Bobotezei.
Fiind organizaţi în grupuri, copiii îşi pregăteau imediat după Anul Nou o traistă şi o talangă, precum şi
sumanul şi cojocul pe care trebuiau să le poarte pe dos. Colindatul satului se începe după asfinţitul
soarelui; se pleacă pe la case şi se strigă în grup: “lăsaţi cu ţuraleisa?” după care, la gospodăriile unde sunt
primiţi, copiii trebuie să înconjoare casa, acareturile şi pomii din grădină, facând urări de belşug şi
sănătate, pe fondul zgomotului produs de talăngi şi clopoţei. În casă, copiii înconjoară masa de 12 ori,
pentru ca în toate cele 12 luni ale anului gospodăria să fie îmbelşugată. În schimbul urărilor, ei primesc de
la gospodină "poame", adică prune uscate, mere şi nuci.

Ţuraleisa-leisa
Roadă-n grâu până-n brâu
Dintr-o scoică zece saci
Să trăiască cei săraci.
VASILCA

În ajunul Anului Nou şi în ziua de Sfântul Vasile, în anumite zone ale ţării, colindătorii umblă cu
"Vasilca", o căpăţână de porc aşezată pe o tavă şi împodobită cu flori de hârtie, panglici şi alte ornamente.
Colindătorii le urează oamenilor ca porcul cel gras să le aducă un an nou şi îmbelşugat. În schimb,
stăpânul casei le oferă colaci, vin, carne de porc sau bani. A fost o urare cântată care s-a practicat până nu
demult în unele ţinuturi extracarpatice de către ţigani. Romii obişnuiau să numească “Vasilca” urşii
domesticiţi pe care îi jucau prin sate, dar şi porcii. Când ţiganii erau încă sclavi, ei cereau de la domni
capul porcului tăiat de Crăciun, pe care îl împodobeau şi îl purtau pe la casele oamenilor, care le dădeau
bani.

Vasilca

VERGELUL

Este o petrecere sărbătorească sătească de Anul Nou. Sub această denumire poporul român deţine
trei specii de datini care se deosebesc prin timpul, scopul şi modul serbării lor sau prin credinţele cu care
sunt îmbinate şi persoanele care le serbează.
1. Principalul scop este profeţirea norocului pentru anul ce urmează prin intermediul unor practici
magice vechi, ghicirea viitorul hărăzit fiecăruia, apoi petrecerea, cunoaşterea mai îndeaproape a
persoanelor care îl serbează, şi la urmă, încuscrirea sau înrudirea. Vergelul este organizat de flăcăi şi fete
de măritat sau şi numai de fete. Obiceiul are şi un cântec propriu, Al vergelului, La vergea sau Hora
vergelului. Tematic, cântecul constă în câteva motive printre care primul este o invocaţie ce aminteşte de
acele acţiuni magice ale omului ce aveau să-i asigure un trai bun:

Hâş, păiţă, hâş

Pă ţarini domneşti

Semănând grăieţe

Culegând grăieţe!

Păiţă este un regionalism pentru pasăre, iar grăieţe sunt grânele. După invocaţie, unele cântece de vergel
conţin şi un motiv al aluziei la căsătorie:

Din grâu ce ne-om face?

Colaci de mănuţi

Colaci cui i-om da?

El ne-a cununa!

sau

Făcând cununiţe

Pe cap la fetiţe

Cunună de flori

Pe cap la feciori.

Ultimul motiv tematic este legat de desfăşurarea ceremonialului şi are rostul de a indica ce anume are de
făcut în acest moment goga, cel desemnat pentru hărăzirea viitorului tinerilor:

Scoate, gogă, scoate

Inelaş frumos

De norocul nost!

sau
Drine, Doamne, drine, (bis)

Că luncile-s pline

Tot de grâi galbine

Scoate, goagă, scoate,

Inel de-arjinţel

Dejet mititel,

Mire frumuşel!

Cântecul se repetă până ce goga a scos dintr-o cofă, fără a alege, toate inelele.
În zona bihoreană cântecul de vergel are o melodie proprie, cu un aspect silabic, cu celule, formule şi
rânduri melodice strict structurate de către vers şi metrica sa (tripodie pirică); forma arhitectonică este cea
a formei închegate, din 4 rânduri melodice care aparţin tipului ternar.

 Prezentăm obiceiul vergelului din comuna Arbore, la sud de Rădăuţi, informator Dumitru
Gherasim, 70 ani:

„În unele sate de la munte din Bucovina şi Moldova iau parte feciori şi fete , bărbaţi şi neveste, tineri şi
bătrâni, însă îndemnul la serbare este dat de către feciorii şi părinţii cu fete mari. Feciorii din ţinutul
Dornei, în Bucovina, precum şi părinţii cu fete mari, bune de măritat, sărbătoresc Vergelul îndemnând un
gospodar din mijlocul lor să-l facă. Acesta se pregăteşte din vreme: cumpără un polobocel de vin, iar când
soseşte seara Anului Nou, atunci când se întunecă, începe a buciuma şi a trâmbiţa, dând de ştire că e
timpul să se adune toţi cei ce voiesc să serbeze Vergelul. Această buciumare durează până la unsprezece
noaptea, când s-au adunat toţi participanţii, după care nu se mai buciumă în acea seară. După aceea,
stăpâna casei aşterne o masă cu o faţă de masă curată pe care gospodarul pune un ciubăraş sau un alt vas
cu apă neîncepută. Toţi care voiesc să-şi cunoască viitorul aruncă în apă un semn (un cuţitas, un nasture,
un inel, un cercel, o cheie), însă fiecare trebuie să-şi cunoască semnul când se va scoate din apă. Un băiat
de vreo 10-13 ani scoate semnele împreună cu un alt om bun de gură, numit vergelator sau vestitor de
Anul Nou. Având un beţişor verde de pom în fiecare mână, vergelatorul rosteşte versurile tocând încet cu
ele marginea ciubăraşului:
Cine trece
Şi petrece?
Irodia Doamne!
Trece Toma cel bogat,
Cu bici de foc înfocat,
Irodia Doamne!
Văile
Cu oile
Poartă Toma caprele,
Luncile
Cu juncile
Poartă Toma vacile.
Vacile îs bune foarte,
Toma poate să le poarte.
Prin toate câmpiile
Poartă Toma oile.

Oile-s mari ca boii:


Lui Toma îi stă după oi.
Toma umblă tot pe munţi
Alegându-şi tot cai iuţi.
Dintr-a lui herghelii mari

îşi alege doi cai tari,

Şi după vin se porneşte.

Cătră slugi aşa grăieşte:


Haideţi feciori după vin,
Ca s-avem când vom da fân!
Şi aşa zicând se duc
şi vin de cel bun aduc.
acum dragii mei feciori,
Vom avea de sărbători.
Anul vechi, ia, se sfârşeşte
şi cel nou ni se iveşte.
Mergeţi măi, tăiaţi un bou

Căci mâni este Anul nou!

Şi fripturi bune făcând,


Să bem vinul gâlgâind…
Semnele din acest vas
Să vă fie tot de tras,

De tras sorţ de bucurie

Din anul ce o să vie

Scoate semn şi spune-mi drept

Mâne care an să-ncep?...

Sfârşind de urat, băiatul vâră mâna în vasul cu apă şi, scoţând un semn, îl arată adunării şi întreabă:

- Al cui e anul ce se-începe dimineaţă?

Proprietarul răspunde:
- Al meu este!

Vergelatorul zice atunci:

- Al tău, noroc să ţi-l dea Dumnezeu de Anul Nou, de Sfântu Vasile!


După aceasta, predând semnul proprietarului, începe iarăşi să toace cu beţişoarele pe marginea
vasului şi a ura. Şi tot aşa după fiecare urare, scoate băiatul orânduit câte un semn, iar vergelatorul
numeşte o sărbătoare însemnată sau vre-un sfânt care vine la rând, când Dumnezeu are să dea noroc
celui cu semnul. După ce sfârşeşte de înşirat toţi sfinţii şi sărbătorile de peste an, dacă mai rămân
semne în vas, vergelatorul spune celui cu semnul că va avea noroc la cutare vite, de exemplu: oi,
capre, boi, vaci, cai, porci. Şi dacă şi pe-acestea le termină, atunci începe a înşira fiare sălbatice,
spunând: cutare va avea parte de cutare fiară sălbatică, o va împuşca sau o va prinde, etc. Astfel
merge până se termină toate semnele de scos. Când vergelatorul urează şi băiatul scoate semnele,
domneşte în casă o oarecare linişte, dar când vergelatorul începe a profeţi: cutare sfânt, vită sau fiară
îi va aduce celui cu semnul noroc, atunci se nasc râsete şi hohote, deoarece vergelatorul trebuie să
potrivescă în aşa fel vorba, încât să producă voie bună printre cei de faţă. De multe ori i se leagă
ochii, astfel încât să nu poată vedea nimic, şi atunci vergelatorul trebuie să spună cum va fi viitorul
celui cu semnul, fără a-i şti de mai înainte numele. Unele le nimereşte, însă altele le spune atât de
întortochiate şi de ciudate , încât ascultătorii râd de profeţiile lui. Aşa, de exempul, după ce scoate
semnul unui bărbat, vergelatorul, socotind că e al unei fete, spune că viitorul soţ va fi un bărbat atât
de frumos, sau va fi unul urât, că va avea stare bună, sau va fi sărac. Sfârşindu-se astfel de scos toate
semnele din vasul cu apă, vergelatorul îşi încheie funcţia cam prin urmatoarea urare:

Anul Nou cu fericire

Să-l începeţi şi-n unire,

Tineri şi bătrâni să fiţi

Şi cu toţii să-nfloriţi

Ca merii

Ca perii

Pe la mijlocul verii,

Ca toamna cea îmbelşugată,

Cu de toate îndestulată!

La ceste cuvinte răspund cei din casă prin strigăte de vivat şi să traiască! Mai mulţi inşi, care cu
puţin înainte au ieşit afară, trag din pistoale şi din puşti, cam vre 10-20 de împuşcături. Apoi, răsturnând
vasul cu apă, aduc în el în loc de apă, vin, şi-l pun pe masă. Apoi se aşează mai toţi cei de faţă la masă şi
încep a închina şi a cinsti din vinul adus, glumind şi povestind, spunând dacă li s-a îndeplinit ce le-a
profeţit vergelul. Când vinul se termină, feciorii încearcă să mai cumpere de la gospodar, în cazul în care
mai are ascuns vreun sip sau două de vin. Muzicanţii, care nu trebuie sa lipsească de la această petrecere,
sunt vreo 2-3 ţigani cu violine şi cu cobză, sau cu cimpoiaşul cu cimpoiul. De aceştia se îngrijesc feciorii.
Ei îi caută şi tot ei îi tocmesc şi îi plătesc pentru truda lor vreo câţiva bănuţi. Dacă se întamplă să lipsescă
muzicanţii, cântă unul sau doi feciori din fluiere sau din trişte, iar ceilalţi joacă de se prăbuşeşte pământul
sub picioarele lor. Pe lângă profeţirea norocului, Vergelul mai are scopul ca oamenii să facă cunoştinţă
mai de aproape unii cu alţii şi ca feciorii să peţească pe fetele cele mari.”
Asemănător serbează această specie de vergel şi românii din alte părţi ale Moldovei (Cotărgaşi-Broşteni,
judeţul Suceava, informator Ştefan Cojocaru, 76 ani), însă versurile urărilor sunt altele:

“ -Ci suni,

Ci răsuni?”

(Altul răspunde)

“Luncili
Cu giuncili,

Vaili
Cu uoili

Zmnidzili
Cu caprili,

Vergielu cu fietili!”

(tot primul)
“-Da pim vaduri cini trieci?
-Trieci Toma cel bogat, cu cinci bghici-l bat.
Suni din ineli,
Bati din vergieli,
Arodiia Duamni.”

2. În ceea ce priveşte a doua specie a Vergelului, scopul său principal e profeţirea şi cunoaşterea ursiţilor
(viitorilor bărbaţi) şi se serbează numai de către fete mari tot în seara spre Sfântul Vasile sau Anul Nou.
Această “adunare” şi toată petrecerea lor este numită de către românii din ţinutul Bârgăului şi al
Năsăudului, Vergel, iar de către românii din celelalte părţi ale Transilvaniei, Vergelat. Prezentăm obiceiul
Vergelului din satul Tureac, comuna Tiha-Bârgăului, informator Ana Todoran, 72 ani:
“În seara Sfântului Vasile sau a Anului Nou, mai multe fete mari, care vor să-şi cunoască ursiţii şi
timpul când se vor mărita, se adună la o casă. Conducătoarea acestei petreceri de fete, care de obicei este
sau o baba bătrână ce se pricepe foarte bine la asemenea lucruri, sau stăpâna casei, sau o fată mai
pricepută, se numeşte ursitoare. Ursitoarea aşterne masa şi aduce mai multe obiecte: cuţit, sare, pâine,
cărbune, apă, pieptene, inel, piatră, şi le aşează pe toate laolaltă. Apoi pune tot pe acea masă diferite vase:
blide, talgere, oale, scafe, pe care le aşează pe toate cu fundul în sus. Făcând aceasta, ea spune fetei să iasă
până-n tindă şi să intre când o va striga. Ursitoarea şi fetele ascund obiectele sub vase, apoi se pun în jurul
mesei. Fata este chemată înauntru şi ridică unul din vase. Ursitoarea ia de sub vas obiectul ascuns şi,
ursind, zice:

“-Fata mea, tu ai ridicat un cuţit. Acesta însemnează că ursitul, adecă bărbatul tău, va fi un om
aprig. El va avea o limbă ca şi tăişul cuţitului, cu care adeseori va tăia inima ta!”

Nevestela care vin şi ele la această petrecere o liniştesc, spunându-i că se întâmplă să nu se


îndeplinescă profeţia. Astfel, una dupa alta, vin toate fetele, ursitoarea le urseşte, le explică şi le
profeţeşte. Obiectele care se întrebuinţează variază după ţinuturi, chiar commune şi sate.”

În Transilvania sau în Moldova se folosesc alte metode, precum : topirea plumbului, albuşul de
ou, peri de porc, par sau ban, lumânărele sau turtiţe de aluat. Fetele adună puţină apa rece, neîncepută
(luată la 12 noaptea din râu), topesc o lingură sau ceva de plumb, şi îl toarnă în apă, iar în funcţie de
forma pe care o ia plumbul, ursitoarea urseşte. Dacă plumbul ia forma unui chip de om, fata se va mărita.
Dacă plumbul nu capătă nici o formă, nu se va marita.

Unele fete utilizează în loc de plumb, ceara. După plumb, urmează perii de porc. După ce fetele
curăţă vatra, fiecare ia câte doi peri de porc şi, botezându-i cu numele feciorului pe care au pus ochii, îi
pun pe vatră, zicând:
“Cum nu stau perii de porc în loc,

Aşa să nu steie ursitul meu în loc.”

Dacă perii se împreunează, numiţii tineri se vor căsători, dacă se departează, atunci nu se vor
căsători. Tot în Transilvania, fetele întrebuinţează două frunzişoare de saschiu sau bănuţ, şi dacă acestea,
uscânduli-se vârfurile, se înconvoaie una spre alta, cununia e sigură; înconvoietura spre partea opusă a
uneia din frunzişoare înseamnă necredinţa amantului sau amantei. După ce termină cu perii de porc, îşi
profeţesc soarta cu ajutorul unui ou, turnând albuşul la fel ca pe plumbul topit. În alte părţi ale
Transilvaniei, fetele iau un pahar cu apă neîncepută şi toarnă un ou spart în el. Dacă până dimineaţa oul se
umflă, fata se va mărita anul viitor; dacă oul se aşează pe fund, speranţa e pierdută. Dacă pe gălbenuşul
oului se prezintă figura unui copil, înseamnă “ruşine, sicriul, moarte.” Apoi urmează jocul cu paraua sau
cu banul. Fiecare fată care are la îndemână mai înainte o para, un ban rău, începe, una după alta, să lase să
cadă banul de sus în strachina plină cu apă proaspată de fântână, spunând:

“ Dac-ar fi să sară banul,

Să mă mărit pan-la anul!”

Dacă banul sare din apă, înseamnă ca feciorul la care s-a gândit când a aruncat banul, o va lua.
Apoi ele îşi ghicesc viitorul cu ajutorul a două lumânărele puse pe coji de nucă ca să plutească pe apă,
amândouă purtând numele unui băiat şi al unei fete. Dacă plutind pe apă, lumânărelele se împreunează,
toţi cred că acei doi tineri se vor căsători cât mai curând, dacă nu, nu-i speranţă de nuntă. Urmeaza
tâlcuirea sorţii şi norocului prin mijlocul turtiţelor din aluat.

Fiecare fată îşi face o turtiţă din apă proaspătă de fântână şi făină şi o însemnează cu unt sau
untură. Apoi o aruncă unui câine sau unei pisici să o mănânce. Fata pe a cărei turtiţă o va mânca mâţa se
va mărita în anul ce vine. Daca mâţa doar o miroase, fetei îi va veni staroste. O seamă de fete folosesc în
loc de turtiţă un fel de colţunaşi sau piroşti, sau gologoaţe de mămăligă, găluşte, bucăţele de slănină. În
unele zone, în mijlocul satului la o casă se adunaţi feciori şi fete. În ziua întâi a Paştelui, feciorii îşi aleg
un rege, iar acesta, a doua zi îşi alege o fecioară; apoi aceştia doi aranjează toată petrecerea.
3. Scopul principal al celei de-a treia specie de Vergel este mai întâi petrecerea, apoi primirea şi
ospătarea oaspeţilor. Acest Vergel este serbat numai de către feciori, însă la el se invită şi fetele mari
împreună cu părinţii lor. În unele sate din Bucovina se serbează în ziua de Anul Nou după-amiaza, iar în
altele în ziua de Lăsata Secului de Postul Mare. Când anii sunt buni, mănoşi, atunci se serbează şi la
celelalte lăsaturi de sec de peste an. Românii din unele părţi ale Ungariei, precum şi cei din Şomcuta
Mare şi împrejurimi, îl serbează, ca şi cei din Banat, în ziua de Bobotează.

Feciorii care doresc să serbeze Vergelul, îşi aleg fetele pe care le invită, tocmesc muzicanţii şi
aleg din mijlocul lor doi inşi, pe care îi numesc colceri şi cărora le încredinţează conducerea Vergelului.
În ziua respectivă, se adună toţi feciorii la o casă, unde aduce fiecare băutură pentru oaspeţi şi bani pentru
muzicanţi, altfel nu îi este permis să pună piciorul în joc sau să capete din mâncarea adusă de fete. Apoi
feciorii încep să joace, muzicanţii să cânte, şi după aproximativ o oră încep să vine şi fetele, împreună cu
mamele lor care aduc bucate ce le numesc cinste. Dacă o fată nu are mamă, cinstea o aduce o soră mai
mare sau o vecină, deoarece niciodată fata nu trebuie să aducă cinstea singură. Colcerii, cum văd că a
sosit o mamă cu fiica sa, îndată ies să le poftească în casă, le închină câte un pahar de băutură, după care
fata iese afară unde o aşteaptă jocul.

Comparând vergelurile din diferite părţi ale ţării observăm că în fond sunt totuna, au acelaşi scop,
diferă însă puţin în privinţa executării. Chemătorii merg acasă la aleasa inimilor lor cu două beţişoare
frumuşele, pe care ele pun o năframă frumoasă. Vorbitorul face o introducere despre scopul Vergelului,
apoi, luând un colac al unei fete şi vin, zice:
-Aşa zice tânăra mlădicioară: O, Doamne, Sfântule! Mulţumescu-Ţi că ne-ai vrednicit a ajunge în acest
An Nou! Dar după datina din moşi şi strămoşi, făcându-se în satul nostru Vergelul întru bucuria Anului
Nou, şi fiind eu chemat, iacă mă răspund întru lauda lui Dumnezeu şi în cinstea a toată tinerimea:

“C-un colac de grâu frumos

Ca peliţa lui Hristos

Şi c-o bute de vin,

Cine-a bea să n-aibă chin,

C-o bute de băutură,

La câţi le va umbla prin gură

Toţi să strige la Hristos

Să ne fie de folos,

Să ne dea noroc la toţi...

Butea-i legată cu cercuri,

Să ne fie până miercuri!...”

În unele locuri se răspunde în ambele nopţi, în altele numai în cea din urmă.

Până ce se răspunde, muzicanţii mănâncă, apoi începe veselia cu hori, cântece, chemări cu pocale
(toasturi) şi se aude cântând:

San-Vasilei cu Bobotează

Tot după Crăciun urmează,

Să lăudam,

Să cântăm,

Să ne bucurăm!

Câte sărbători pe lume,

Nu-s ca Crăciunul cu nume.

Să lăudam,

Să cântăm,
Să ne bucurăm!

Iaca vin câşlegile,

Se mărită fetele.

Să lăudăm,

Să cântăm,

Să ne bucurăm!

Dar şi popa aşa vrea,

Ca să-i umble secerea,

Să-şi capete simbria

Pe toata cununia!

S-ar putea să vă placă și