Rolul interactiunii dintre neuronii-oglinda si reteaua

Default mode in comportamentul social

Numeroase studii articole respectiv cărți cuprind studii despre neuroni oglindă (sau
numai se ancorează în știința despre aceștia pentru explicarea a diverse fenomene
comportamentale) cuprinde cel puțin un capitol pentru a prezenta momentul descoperirii lor în
cortexul frontal al maimuțelor macac (regiunea premotoare ventrală, numită F5, apoi în
lobulul parietal inferior incluzînd ariile intraparietale, laterală și ventrală, precum și în
cortexul premotor dorsal și cortexul motor primar), acum douăzeci și șapte de ani). 1
Aceste lucrări s-a înțeles repede că este vorba de neuroni vizuo-motori ce reacționează
la observarea actelor motorii executate de un alt individ, proprietatea lor specială fiind aceea
că creează o anumită identitate între observarea actelor motorii sau chiar verbale și executarea
unor acte motorii identice sau asemănătoare mai simplu spus, sistemul neuronal în discuție
utilizează un singur cod neuronal pentru două capacități raționale și anume observarea și
executarea acțiunilor. Principalul rol al neuronilor tip oglindă să asigură individului
observator înțelegerea automată . înțelegere fără procesare inferențială a acțiunii motoare a
individului observat stabilindu-se o conexiune între observator și individul observat.
Neurologii conform definiția lui Amstrong şi antropologii tind să consideră
comunicarea teatrală drept preexistentă naşterii limbajului articulat şi specific umană. Tradiţia
culturală postromantică, de tip european, a dovedit teoria desprinderii acţiunii teatrale laice
din anume ritualuri religioase, bazându-se pe moştenirea noastră greco-latină.
Etologii au avut însă, încă din anul 1960, curajul de a-i contrazice pe antropologi şi
neurologi, susţinând că atât fundamentele mimetice ale acţiunii comunicaţionale (ale
spectacolului ca atare), respectiv şi separarea categorială actor-spectator sunt preexistente
naşterii speciei umane, apărând nu numai la primate, în ceremonialuri de apărare teritorială în
special la cele care trăiesc sub ierarhii sociale.2
O adevărată revoluţie cu privire la înţelegerea relaţiei dintre creierul nostru, observaţie,
mimesis şi învăţare a fost descoperită la sfârșitul secolului XIX-lea, după publicarea
rezultatelor experimentale şi teoretice ale cercetătorilor de la Universitatea din Parma
Giacomo Rizzolatti cu privire la zonele cerebrale ale aşa numiţilor „neuroni oglindă”.

1
Di Pellegrino, G., Fadiga, L., Fogassi, L., Gallese, V. & Rizzolatti, G. (1992). Understanding motor events: a
neurophysiologicalstudy, în „Experimental Brain Research”, 91 (1), pg. 176
2
Rizzolatti, G. & Arbib, M. A. (1998). Language within our grasp, în „Trends in Neuroscience”, 21 (5), pg. 188
 Neuronul oglindă este acel tip de neuron (formaţie neuronală) are funcţională, în egală
măsură, şi atunci când o fiinţă acţionează, dar şi în cazul în care fiinţa observă acţiunea
similară executată de altcineva. Neuronii oglindă reprezintă o clasă particulară de neuroni care
se activează atât la efectuarea unei acțiuni cât și la observarea efectuării acțiunii respective de
către o altă persoană, având un rol important în percepție și învățarea actelor motorii dar și în
procese cognitive.
Neuroni oglindă sunt responsabile de faptul că, atunci când observăm cu atenţie o
anume acţiune a altcuiva, creierul nostru procesează, pe cale asociativă, acelaşi senzaţii şi
produce acelaşi set de comenzi senzoriale cu ale persoanei observate. În urma cercetărilor, în
decursul evoluţiei sale de la copilărie la condiţia adultă, omul învaţă să-l proceseze, controleze
şi sublimeze cu ajutorul imaginaţiei.3
Zonele neuronilor oglindă la om sunt situate în zona operculată a girusului frontal
inferior în aria Broca, în partea rostrală a lobului parietal inferior. Sistemul neuronilor oglindă
a fost invocat în teoria minții cu rol de decodificare a intențiilor altora din elementele mimico-
gestuale. S-a elucidat o legătură între disfuncțiile acestui tip de neuroni și o serie de afecțiuni
precum bolile neurovegetative și tulburările de spectru autistic. La copiii cu autism grosimea
zonelor neuronilor oglindă este semnificativ mai mică în comparație cu cele ale subiecților
normali.4
De exemplu dacă închideţi ochii şi vă amintiţi de reacţia dumneavoastră la vederea
cuiva care descojeşte o portocală. Glandele salivare, cele mai greu de controlat conştient,
vor produce instantaneu, din abundenţă, iar gustul amintit al portocalei vă va in-

vada cavitatea bucală. Secole de-a rândul s-a crezut (iar studiile antropologice dovedesc că
asta a produs, în multe culturi, şi o spaimă ontologică) că mimesisul nu e înnăscut, ci se
dobândeşte social, atât în bine cât şi în rău.
Neuronii de oglindă sunt activaţi atunci când un om acţionează şi atunci când pur şi
simplu observă un altul realizând aceeaşi acţiune. Ei sunt responsabili pentru adoptarea
comportamentului celuilalt în mod inconştient. De exemplu, persoanele calme, cu o expresie a
feţei liniştită şi o frecvenţă a respiraţiei mai lentă, pot declanşa, prin intermediul neuronil
oglindă, un sentiment de calm şi o scădere a frecvenţei respiratorii la un alt individ (Kemper şi
Shaltout, 2011). 5
3
Bohm, D., Meaning And Information, In P. Pylkkänen (ed.), The Search for Meaning: The New Spirit in
Science and Philosophy, Crucible, The Aquarian Press, 1989
4
Steinhauser KE et al. Factors considered important at the end of life by patients, family, physicians, and other
care providers. JAMA. 2000 Nov 15;284
5
Kemper KJ, Shaltout HA. Non-verbal communication of compassion: measuring psychophysiologic effects.
BMC Complement Altern Med. 2011 Dec 20;11:132
 Tot la nivel neuronal, studii imagistice recente au descoperit implicarea unor zone
specifice ale creierului în interpretarea durerii emoţionale şi fizice. Aceste zone răspund nu
doar când este resimţită o durere reală fizică sau emoţională, dar şi atunci când vedem alte
persoane în suferinţă. Studiile au demonstrat că gradul de activare al matricei durerii este
corelat cu nivelul de empatie al persoanei.
În plus, studiile arată că pacienţii rămân impresionaţi de cele mai multe ori de modul
în care medicul li se adresează, de tonul şi timbrul vocii sale, de căldura din glas, de timpul
acordat, de interesul cu care ascultă mărturisirile despre boală, de felul în care priveşte
pacientul şi de zâmbetul său. Mai important pentru pacient este modul de comunicare a
informaţiei, decât conţinutul mesajului transmis; de aceea, pregătirea medicilor pentru
comunicarea veştilor proaste este esenţială.
Noile abordări în psihologia cognitivă, şi în general în neuroştiinţe, au în prim plan
informaţia şi modul în care, pornind de la date, informaţia devine ansamblu de cunoştinţe ce
pot descrie realitatea. Dincolo de aspectul cantitativ pe care îl are informaţia, prezent în teoria
informaţiei a lui Shannon si Weaver, din punct de vedere psihologic este importantă
componenta calitativă a acesteia.Această componentă calitativă este dată de semnificaţia ei.
De aceea, semiologia şi semiotica, sensul şi semantica, sunt noţiuni reluate astăzi dintr-o altă
perspectivă, nu doar cea filologică. 6
Aceasta a condus la dezvoltarea semiologiei, ca modalitate de analiză a textului.
Astăzi, informaţia semantică este o sintagmă analizată atât de filosofi, dar şi de informaticieni
(informaţie semantică, web semantic, ontologii).
Descoperirea neuronilor oglindă în ultimele două decenii a adus noi ipoteze legate de
teoria minții, învățarea mimetică a comportamentului social etc., dar și noi provocări legate de
modul de transmitere a informației de la o persoană la alta, precum și a felului în care neuronii
stimulați astfel pot simula acțiuni, trăiri și senzații, reprezentări și imagini, care pun în altă
perspectivă întreaga psihologie. 7
Ipoteza existenței câmpului spectral, în dinamică permanentă cu cel neuronal,
posibilitatea acestui câmp de a realiza conexiuni interpersonale ar putea reprezenta o abordare
care să aducă noiclarificări. Descoperirea sistemului semantic al creierului este o dovadă a
procesării pe baza logicii semantice și poate explica modul în care dimensiunea narativă,

6
Ramachandran, V.S., Rogers-Ramachandran, D., Sensations referred to a patient's phantom arm from another
subjects intact arm: perceptual correlates of mirror neurons, Med. Hypotheses, 2008, Vol. 70,pg.123
7
Metzinger, T., The Ego Tunnel - The Science of the Mind and the Myth of the Self, Basic Books, New York,
2009, pg.28
poveștile, metaforele, simbolurile și, în general, limba și literatura, pot construi imagini care
să traducă realitatea la nivelul sistemului psihic.
Logica emergent semantică evidențiată la nivelul dualității undă-corpuscul și
structurată tot mai complexă la nivelul structurilor atomice, moleculare, macromoleculare
permite rezolvarea vechii dualități minte-creier, care nu reprezintă decât două aspecte ale
aceluiași fenomen fizic și informațional, dacă ținem cont de existența celor două rețele și a
caracterului emergent și semantic al dinamicii informaționale.
Contrar teoriilor despre teoria minţii, analizele fenomenologice clasice şi
contemporane ale intersubiectivităţii insistă asupra faptului că stările mentale ale celorlalţi nu
sunt ascunse, ci deţin o modalitate proprie de apariţie, de donaţie fenomenală: ele se-
ntrupează în acţiunile şi expresiile corporale ale celorlalţi, oferindu-se astfel percepţiei şi
înţelegerii noastre directe. 8
În decursul deceniului trecut, sub efectul unor rezultate empirice din neuroştiinţe şi
psihologia dezvoltării (pe care le voi inter- preta şi eu în cele ce urmează, respectiv neuronii
oglindă şi imitaţia la nou-născuţi), o parte a ştiinţelor cognitive şi a filosofiei analitice a minţii
s-a deplasat înspre o paradigmă explicativă alternativă, într-un anume sens mai
fenomenologică:
 capacitatea cogniţiei sociale este explicată acum la un nivel care ar precede şi
ar întemeia teoria minţii, şi anume cel al cogniţiei sociale întrupate.
Turnura survenită în expli- carea cogniţiei sociale are loc în contextul unei schimbări
de paradigmemai ample din ştiinţele cognitive contemporane:
 cogniţia este, în concepţia cognitivismului clasic, modulul central – separat de
procesele senzoriale şi motorii periferice al procesării reprezentărilor despre
lumea obiectivă; conform curentului relativ recent al minţii/cogniţiei întrupate
(embodied mind/cognition), cogniţia se constituie în interacţiunea sen-
zorio-motorie, corporal-emoţională cu lumea.
 cogniţia nu este o cunoaştere teoretică, ci aplicarea unor abilităţi, a unor
cunoştiinţe de ca-racter „know how” în acţiunea întrupată şi situată în mediul
natural şi socio-cultural. 9
Mintea şi corpul se prezintă deci într-o relaţie puternică de continuitate, sau în
formularea propunerilor mai radicale mintea, mentalul n-ar fi altceva decât acţiune întrupată.
8
Peter Carruthers, Peter K. Smith, Theories of Theories of Mind, Cambridge University Press, Cambridge, 1999,
pg.124
9
Crumpei, G., Gavriluţ, A., Crumpei Tanasă, I., Agop, M., New Paradigms on Information, Mind and Reality. A
Transdisciplinary Perspective, Junimea Publishing House, Iaşi, 2016,pg.17
Per analogiam:nici cogniţia socială n-ar fi doar o mentalizare sau teoretizare neîntrupată, fără
corp şi lume, ci se-ntrupează, se fenomenalizează în acţiune şi expresie, respectiv în lume. 10
O definiţie iniţială a cogniţiei sociale întrupate ar fi deci următoarea: percepţia,
expresia şi înţelegerea minţii întrupate în acţiune. Descoperirea neuronilor oglindă, un sistem
neural care se activează atât în cazul performării (de către noi înşine), cât şi al observaţiei
(la ceilalţi) a anumitor acţiuni motorii sau a unor emoţii, constituie una dintre descoperirile
recente cele mai semnificative din neuroştiinţele cognitive unii considerând-o chiar
revoluţionară pentru domeniu; Ramachandran o compară cu semnificaţia descoperirii
structurii ADN pentru biologie.
Atunci când vedem o altă persoană performând o anumită acţiune sau trăind o anumită
emoţie, sistemul nostru motor sau afectiv se activează, rezonează împreună cu cel al agentului
observat „ca şi cum” am performa aceeaşi acţiune sau am trăiaceeaşi emoţie. 11
În ceea ce privește funcționarea neuronilor oglindă poate fi experimentată şi din
perspectiva fenomenală a persoanei de exemplu, la mişcările spontane ale capului sau ale
picioarelor în timpul vizionării unui meci sportiv, ori la faptul că atunci când cineva îşi
exprimă durerea sau bucuria: de multe ori resimţim şi noi, chiar dacă într-o modalitate mai
slabă.
Conform interpretării propuse, neuronii oglindă atestă existenţa capacităţii de a
înţelege în mod direct, prin activarea propriului nostru sistem motor sau afectiv – fără
intermedierea vreunei mentalizări conceptuale-lingvistice sensul acţiunilor sau emoţiilor altor

persoane.12
În ceea ce privește funcţionarea neuronilor oglindă pare să ateste mai degrabă
descrierile fenomenologice ale intersubiectivităţii întrupate decât teoriile mentaliste despre
teoria minţii. Înţelegerea acţiunilor sau a emoţiilor celuilalt nu are loc în două momente
distincte, ca şi cum mai întâi am percepe mişcarea corporală lipsită de sens a celuilalt, căruia
i-am conferi sens doar ulterior, prin medierea unor inferenţe teoretice sau simulări, graţie
cărora am interpreta aceste mişcări ca pe nişte acţiuni intenţionale sau emoţii determinate.
Observarea modului în care o persoană îşi pune în aplicare scopurile activează
neuronii oglindă în timp ce dezirabilitatea subiectivă a comportamentului respectiv activează

10
Francisco Varela, Evan Thompson, Eleanor Rosch, The Embodied Mind: Cognitive Science and Human
Experience, MIT Press,Cambridge, MA, 199, pg.5
11
Vittorio Gallese, Christian Keysers, Giacomo Rizzolatti, „A unifying view of the basis of social cognition”, în
Trends in Cognitive Sciences, 2004, vol. 8/9, pg. 396
12
Giacomo Rizzolatti, Leila Craighero, „The mirror neuron system”, în Annual Reviews of Neuroscience,
2004/27, pg. 169
sistemul de evaluare automată a creierului (automatic brain valuation system), interacţiunea
dintre cele două sisteme cerebrale conducând la preluarea automată a scopurilor modelului.13
Neuronii oglindă nu reacționează la mișcările obișnuite, la structura fizică sau
biologică a comportamentului corporal sau la structura teleologică a acţiunilor orientate spre
un scop anume. Sensul acţiunilor şi al emoţiilor este perceput, prezentat în mod direct, şi nu
este rezultatul unor procese de mentalizare reprezentaţionale. Adică, la fel ca şi în analiza
husserliană a aprezentării analogice prin cuplare intercorporală, avem de a face şi aici cu
experienţa unui transfer de sens imediat, pasiv, dintre sensul acţiunilor şi emoţiilor performate
de subiect şi acţiunile sau emoţiile celuilalt.
Neuronii oglindă par deci a confirma ideea lui Husserl că o precondiţie a experienţei
celuilalt ar fi actualizarea senzaţiilor chinestezice corespun-zătoare acţiunilor intenţionale ale
acestuia. Acești tip de neuroni constituie o corelare intermodală dintre percepţia vizuală a
acţiunilor orientate spre un scop a celuilalt şi experienţa chinestezică a propriilor mele acţiuni
întrupate. 14
Simplificând exemplele de mai sus legătura intermodală, constituită mai întâi în
propria noastră experienţă (prin asocierea unor input-uri senzoriale cu output-uri motorii, de
exemplu privind mişcările propriilor noastre mâini), o proiectăm apoi prin analogie percepţiei
acţiunilor celorlalţi. Starea mentală a altora simulează propria stare mentală. De exemplu
invocarea empatiei aduce în discuție nu doar atașamentul,ci și rezonarea psihică prin
“neuronii oglindă”, care a fost descoperită inițial la maimuțele macacus.
În timp ce maimuța observă cum o alta întinde mâna după o banană, se activează
aceea și neuroni din aria F5 ca atunci când făcea aceea și mișcare. Omul moștenește și
dezvoltă sistemul neuronilor oglindă care se activează la mișcările altor persoane umane,
inclusiv a vocii acestora.
Neuronii oglindă permit individului să înțeleagă acțiunile celuilalt comparând ceea ce
observă cu reprezentările motorii proprii și sprijină intens învățarea prin imitație în urma
observării și perceperii comportamentului altora. Acest aspect a fost analizat mai detaliat la
om mai ales în legătură cu învățarea aproape spontană a limbajului, în mediul în care mama și
adulții vorbesc. 15

13
Hassin, R. R., Aarts, H., & Ferguson, M. J. (2005). Automatic goal inferences. Journal of Experimental Social
Psychology, 41(2), 129-140.
14
Jean-Luc Petit, „Constitution by movement: Husserl in light of recent neurobiological findings”, în Jean Petitot
et al., op. cit., pp. 220-244
15
Mundy P, Sigman M. Joint Attention, Social Competence and Developmental Psychopathology. In: Cicchetti
D, Cohen DJ (eds). Developmental Psychopathology. Second Edition. Valone: John Wiley and Sons, Inc, 2006,
pg.47
 Neuronii oglindă intervin și în imitarea și în înțelegerea altora, prin anticiparea a
rezultatelor unei acțiuni începute. Sistemul nervos a fost invocat, decodând intențiile altora
din elementele mimico-gestuale și mai ales din privirea celuilalt.16
Teoria lui Husserl abordează faptul că în analiza experienţei intercorporale,
precondiţia constituirii unui trup străin, aparţinând unui alt caracter, personalitate, este o
apercepţie prin analogie care cere ca noi să dispunem, pe lângă percepţia corpului şi a mişcării
celuilalt, şi de imaginea perceptuală a propriului nostru corp.
Reprezintă o problema faptul că aceasta din urmă nu-mi poate fi dată: eu nu-mi
pot percepe propriul meu corp (sau propria mea mişcare corporală) într-un mod
similar cu percepţia corpului celuilalt, ca şi cum l-aş percepe „din afară”, dintr-o perspectivă
exterioară caracterul incomplet al autoconstituirii, sau autoobiectivării propriului nostru trup
ca şi corp natural este un „fapt” fenomenologic recunoscut de altfel şi de către Husser.
Există deci o asimetrie experienţială insurmontabilă între percepţia corpului celuilalt şi
percepţia propriului meu corp: propria mea mişcare corporală eu mi-o percep în mod
predominant prin propriocepţie şi prin chinestezie (decât prin percepţie vizuală), pe când
corpul şi mişcarea corporală ale celuilalt le percep în mod exclusiv doar în mod vizual.
Fenomenul interafectivităţii, în acelaşi timp, pune accent pe experienţei intersubiective
nu pe percepţia intercorporală prin analogie, ci expresia reciprocă a emoţiilor, interacţiunea
expresiilor emoţionale. Din acest punct de vedere, nu numai teoriile despre teoria minţii, ci
inclusiv fenomenologia husserliană a experienţei intercorporale rămâne un secret al
perspectivei observaţionale, la persoana a treia a cogniţiei sociale sau, în ultimă analiză, a
intenţionalităţii egologice în detrimentul dimensiunii la persoana a doua a responsivităţii
corporale şi afective reciproce din interacţiunile pre-lingvistice.
Concluzia care se impune este deci că nu pot dispune de o imagine perceptuală dintr-o
perspectivă exterioară vizuală a propriului meu corp natural şi a mişcării sale, pe care le-aş
putea compara, pune în analogie cu corpul şi mişcarea celuilalt. Contrar teoriilor despre teoria
minţii, analizele fenomenologice clasice şi contemporane ale intersubiectivităţii insistă asupra
faptului că stările mentale ale celorlalţi nu sunt ascunse, ci deţin o modalitate proprie de
apariţie, de donaţie fenomenală: ele se manifestă în acţiunile şi limbajul corporale ale
celorlalţi, oferindu-se astfel percepţiei şi înţelegerii noastre directe. 17
Neuronii oglindă ce stau la baza comunicării empatice sunt catalizatorii acestei forme
de comunicare care poate atinge valențe până nu demult considerate fantastice, cum ar fi
16
Piaget J. Psihologia inteligenței. București:Ed.Stiințifică,1965, pg.67
17
Lorentz K. Evolution and Modifiction of Behaviour. A critical Examination of the Concept of “Learned” and
“Innate”. Elements of Behaviour. Chicago:Univ.Press, 1965, pg.137
telepatia și crearea unui conștient colectiv. Privită ca o experiență formativă pentru
maturizarea creierului social, sincronia are impact asupra dezvoltării autoreglării, a empatiei
încopilărie și adolescență.
În acelaşi timp, maturizarea creierului poate aduce cu sine o scădere a capacităţii de
sincronie chiar între membrii de familie sau din grupul de apropiaţi. Din acest pinct de vedere
putem identifica modalităţi de creştere a sincronizării în grupurile de adulţi. Aplicaţiile
sincronizării a creierului sau a stărilor subiective ar putea avea implicaţii imense în educație.
Sincronizarea emoţională a unei clase de elevi ar facilita semnificativ procesul de învăţare.