BALTAGUL- MIHAIL SADOVEANU

În perioada interbelica, Mihail Sadoveanu se impune prin romane diferite ca

formulă compozițională și tematică, distanțându-se atât de romanele moderne de
tip subiectiv, cultivate de Camil Petrescu sau Mircea Eliade, cât și de romanele
realist-obiective scrise de Liviu Rebreanu sau George Călinescu. Scrierile sale au
caracter tradițional, se inspiră din viața arhaică a satului românesc și se
caracterizează printr-o tematică unitară și prin prezența lirismului.

Romanul „Baltagul” de Mihail Sadoveanu, publicat în 1930 este „probabil

singurul roman obiectiv” (Nicolae Manolescu) al scriitorului și aduce o formulă
romanescă inedită în peisajul epocii interbelice: polimorfismul structurii, adică
“amestecul de roman realist și narațiune arhetipală grefată pe un scenariu
polițist” (Carmen Matei Mușat).

Criticul literar Al. Paleologu propune apropierea romanului de mitul egiptean

al lui Isis si Osiris. Nicolae Manolescu în ,,Arca lui Noe’’ propune interpretarea de
roman social (prezintă date verosimile despre traiul zilnic al muntenilor, în care
rânduiala veche, arhaică este o lege sfântă), acesta fiind un roman doric. O altă
sursă de inspirație o reprezintă și baladele populare românești: ,,Miorița’’ (moto-
ul), ,,Dolca’’ (m. câinelui credincios), ,,Şalga’’ (m. femeii justițiare).

De-a lungul vremii, au existat diferite interpretări ale romanului, unele

contradictorii: roman antropologic și polițist (G. Călinescu), roman mitic baladesc
și realism etnografic (Perpessicius), este o reconstituire a ,,Mioriței’’ (E.
Lovinescu), roman demitizant (Ion Negoitescu), roman realist-obiectiv (N.
Manolescu), roman inițiatic, roman de dragoste și o ,,anti-Mioriță” (Al. Paleologu),
roman de creație (G. Ibrăileanu)

,,Baltagul’’ este o sinteză a prozei sadoveniene care se încadrează în a doua

etapă din creația scriitorului, cea a maturității artistice. Este un roman realist și
antropologic (reconstituie, monografic, viața muntenească în Moldova de la
începutul sec. al XX-lea); roman cu caracter baladesc, al transhumanței;
roman de observație socială și morală; roman inițiatic (inițierea lui Gheorghiță
care, simbolic, ia în final locul tatălui); roman de dragoste și filosofic, cu intrigă
polițistă; roman ,,de creație’’, doric și, de asemenea, bildungsroman.

Romanul traditional este un roman de observație socială, preponderent rural,

care are drept teme existența comunității țărănești/pastorale, pământul, moștenirea,
parvenirea (temele au frecvent o dominantă morală). El se orientează spre o lume
obiectivă, surprinsă în existența ei social-istorică. Eroul este orientat spre lume,
văzut în relațiile sale cu ceilalți oameni, cu comunitatea. Narațiunea este la pers. a
III-a (heterodiegetică), naratorul este omniscient, în general obiectiv, perspectiva
narativă este omniscientă (focalizare zero). Construcția epică este închisă,
simetrică, echilibrată perfect, circulară. Romanul tradițional se construiește pe
principiul cronologiei și al simetriei epice, prin tehnica înlănțuirii, uneori a inserției
(unor episoade retrospective). Incipitul este clasic (descriptiv, enunțiativ,
rezumativ), finalul este închis. Structura narativă este perfect echilibrată, planurile
sunt clar delimitate, preponderent epice. Acțiunea este liniară, episoadele se
înlănțuie logic și cronologic. Subiectul este construit riguros, pe momentele
clasice. Conflictele sunt exterioare și sunt puternic reliefate (economic, social,
politic, moral, erotic), dublate uneori de conflict interior (moral, psihologic).
Personajele sunt tipologice, statice, construite pe o dominantă morală ,,caractere’’.
Timpul și spațiul sunt determinate, reale, obiective, Stilul este elaborat, ,,calofil’’.
,,Baltagul’’ este un roman realist prin crearea iluziei realității, descrieri amănunțite (tehnica detaliului
semnificativ), caracterul monografic al narațiunii (prezentarea tradițiilor de la botez, nuntă,
înmormântare, prezentarea realităților mama-fiică, tată-fiu), folosirea toponimelor reale, utilizarea
personajelor tipologice, prezența unui narator obiectiv, omniscient și omniprezent.

R1 ,,Baltagul’’ este un roman tradițional, structurat pe două coordonate

fundamentale: aspectul realist (reconstituirea monografică a lumii pastorale și
căutarea adevărului) și aspectul mitic (sensul ritual al gesturilor personajului
principal). Orizontul mitic include modul de înțelegere a lumii de către personaje,
tradițiile pastorale, dar și comunicarea om-natură si mitul marii treceri.

O primă trăsătură prin care romanul se încadrează în tradiționalism este

construcția epică, specifică romanului tradițional: narațiune heterodiegetică (la pers
a III-a), narator omniscient (în general obiectiv), focalizare zero (perspectiva
narativă omniscientă), compoziție închisă. Principiile compoziționale și tehnicile
narative sunt clasice: cronologie, tehnica înlănțuirii, inserția unor episoade
retrospective.

Romanul este alcătuit din 16 capitole grupate în trei părți: primele șase
capitole, care îi corespund primei părți, surprind așteptarea plină de neliniște și
presimțiri, hotărârea Vitoriei Lipan de a pleca pe urmele lui Nechifor și pregătirile
(spiritual-purificatoare și practic-gospodărești) pentru a pleca în călătoria ,, în țara
cealaltă de vale’’. Următoarele șapte capitole (a doua parte) aduc în prim-plan
călătoria care reface în sens invers traseul străbătut în toamnă de Nechifor Lipan.
Vitoria și Gheorghiță parcurg acest traseu labirintic ,,căutând, umblând cotit’’
pentru a afla adevărul și descoperă osemintele lui Lipan. Ultimele trei capitole (a
treia parte) conțin punctul culminant și deznodământul (se dezvăluie adevărul
despre moartea lui Nechifor și se înfăptuiește actul justițiar).

Ca în toate romanele tradiționale, structura narativă este perfect echilibrată, cu

planuri delimitate clar, dinamizate de conflicte puternice. Viziunea artistică a
romanului se structurează pe trei planuri narative: planul existenței individuale
și familiale (este un plan epic ce urmărește călătoria explorativă a Vitoriei; acest
plan este dinamizat de un conflict exterior de interese care a dus la moartea lui
Nechifor); planul existenței comunității de oieri (este un plan monografic care
surprinde existența lumii arhaice care se confruntă cu forme noi de viață socială,
acest plan se focalizează asupra personajului colectiv ,,locuitorii de sub brad’’ și
dezvoltă un conflict de natură morală generat de încălcarea normelor etice ale
comunității tradiționale) și un plan mitic și simbolic (existența muntenilor este
integrată cosmic; acest plan evidențiază credințele, gândirea magică, mentalitățile
și superstițiile arhaice, semnele, interpretarea viselor; este prezent un conflict
ontologic determinat de moartea violentă a unui om, al cărui suflet nu se poate
odihni până nu este înmormântat creștinește).

O alta trăsătură prin care romanul se încadrează în tradiționalism este faptul

că ,,Baltagul’’ pune accentul pe acțiune, ,,fabulă’’, ilustrând afirmația lui Jean
Ricardou ,,romanul clasic este povestirea unei aventuri, în vreme ce romanul
modern este aventura povestirii’’. Acțiunea este liniară, episoadele narative sunt
bine marcate, înlănțuite logic și cronologic. Subiectul (,,fabula, istoria’’)
însumează întâmplări și situații semnificative din existența eroilor, prezentate pe
cele cinci momente ale subiectului. Ca orice roman tradițional și acesta este
orientat spre o lume obiectivă, surprinsă în existența ei social-istorică (Acțiunea se
desfășoară în spații reale, obiective, determinate și urmărește evoluția personajelor
într-un timp real).

Temele romanului sunt: inițierea, condiția umană tragică (viața-moartea),

căutarea adevărului, confruntarea cu schimbările sociale și de mentalitate (lumea
tradițională și cea modernă se completează), călătoria, viața pastorală, natura,
iubirea.

Motivele literare specifice operei sunt: m. labirintului, m. invidiei (ca

motivație a actului justițiar), m. animalului credincios, m. coborârii în infern
(vegherea în râpă a mortului), m. comuniunii om-natură, m. călătoriei explorative
și inițiatice.

O scenă relevantă pentru tema operei este coborârea lui Gheorghita în

prăpastie, scenă ce validează faptul că ,,Baltagul’’ este un bildungsroman: procesl
inițiatic al fiului presupune o moarte simbolică, adică o coborâre în prapastia
infernală, acolo unde neofitul va fi supus unor încercări-limită, se confruntă cu
imaginea îngrozitoare a rămășițelor părintelui său. Gheorghiță iese din labirintul
inițiatic un om format și intră într-o nouă etapă a existenței, fiind capabil să preia
conducerea familiei.

O alta scenă relevantă este confruntarea dintre Vitoria Lipan si Calistrat

Bogza care demonstrează inteligența și energia protagonistei, dar și încheierea
procesului de maturizare a lui Gheorghita. Vitoria urmărește împlinirea legii
nescrise pentru pedepsirea ucigașilor. Atunci când Bogza cere înapoi baltagul,
Vitoria îl întreabă pe fiul ei dacă nu poate citi ceva pe această armă. Scena devine
dramatică, personajele își pierd cumpătul, iar în cele din urmă Gheorghiță îl lovește
scurt cu muchia baltagului ,,în frunte’’ pe Calistrat Bogza. Acesta este culcat de
oameni pe prispa casei și, pentru că simte că se stinge, mărturisește că Vitoria avea
dreptate, deoarece el este cel care l-a omorât pe Nechifor Lipan.

R3 Un element definitoriu îl constituie reperele spațio-temporale.

Timpul: ,,Sâmedru’’, Sf. Andrei, Boboteaza, Postul Mare (ex: ,,aproape de Sf.
Andrei’’, ,,în Postul Mare’’). Timpul este precizat prin repere din calendarul
religios (« în ziua de Bobotează »). Durata acțiunii este de câteva luni: de toamna
(când Nechifor pleacă cu oile la câmpie), până primăvara, în Postul Paștelui, când
se face înmormântarea și praznicul (aproximativ jumătate de an).

Perioada istorică este începutul sec al XX-lea . Vitoria întâlnește în calatorie

nuntași care afirmă ca ei nu țin ,,noul calendar’’(schimbarea calendarului a avut loc
în anul 1923).

Spațiul susține veridicitatea întâmplărilor: localitătile prin care trece Vitoria

sunt identificate pe harta Moldovei: Măgura Tarcăului, Călugăreni, Sabasa, zona
Bistriței, Dorna, Farcașa, Borca, Cruci, Broșteni, Suha-valea Jijiei, Cristești.

Spațiul real și timpul obiectiv sunt dublate de spațiul simbolic (spațiul-labirint;

spațiul interior al visului) și de timpul mitic (impus prin legenda care deschide
romanul), precum și de un timp interior, subiectiv, al rememorării, al amintirilor
Vitoriei.

Semnificativă pentru construcția romanului este și perspectiva narativă.

Narațiunea este la persoana a III-a, perspectiva este omiscientă (focalizare zero)
iar naratorul ,,supraindividual’’ (N. Manolescu), omniscient, demiurgic,
reprezentabil ( este specific prozei tradiționale: acest tip de narator exprimă
implicit puncte de vedere, idei, concepții ale scriitorului însuși).

Importante în construcția operei sunt și modurile de expunere. Narațiunea

este modul principal de expunere. În narațiune sunt inserate și secvențe descriptive
(Măgura, Țara Dornelor, portrete fizice și moral-psihologice) și scene dialogate sau
monologuri.

Modalitățile narării sunt diverse: relatarea obiectivă din perspectiva

naratorului omniscient alternează cu reprezentarea (dialogurile, monologurile
interioare ale Vitoriei).

Tehnicile narative utilizate sunt: tehnica înlănțuirii, tehnica alternanței

(planul obiectiv, evenimentul este dublat de un plan interior, subiectiv care
urmărește zbuciumul lăuntric al personajelor).

R3 Subiectul (,,istoria, fabula’’) surprinde cele cinci momente clasice:

Expozițiunea (dezvoltată) surprinde existența satului de la munte, Măgura

Tarcăului și a familiei Lipan. Nechifor Lipan (capul familiei) a plecat la târgul de
la Dorna să vândă și să cumpere oi. Acesta întârzie, iar Vitoria, soția lui, se
neliniștește și își cheamă fiul, pe Gheorghiță, de la stână. Teama Vitoriei este
sporită de semnele rele și visul prevestitor.

Intriga o surprinde pe Vitoria care se hotărăște să plece cu Gheorghiță în

căutarea lui Nechifor.

Desfășurarea acțiunii: Vitoria Lipan se pregătește pentru drum, călătorește la

Piatra pentru a anunța autoritățile că Nechifor a dispărut, merge la Bistrița unde se
închină icoanei Sf. Ana, face danie și se spovedește. Pregătirile practic-
gospodărești sunt dublate de pregătiri spirituale (Vitoria se purifică prin post și
rugăciuni). Călătoria explorativă și inițiatică pe urmele lui Nechifor începe ,,sub
zodia primăverii’’ (10 martie) și urmează un traseu labirintic: de la Bicaz→
Călugăreni→ Farcașa→ Borca→ Cruci→ Vatra Dornei și Broșteni→ Borca→
Sabasa→ Suha. Între Sabasa si Suha, Vitoria descoperă osemintele lui Lipan în
râpa de sub Crucea Talienilor. Gheorghiță priveghează osemintele tatălui, în timp
ce Vitoria anunță autoritățile și pregătește înmormântarea și praznicul.

Punctul culminant este de un dramatism imens. Vitoria reconstituie

împrejurările morții lui Lipan, în fața celor adunați la praznicul funerar. Oierii care
l-au însoțit pe Nechifor de la Dorna (Calistrat Bogza si Ilie Cuțui) sunt
înspăimântați.

Deznodământul fixează situația finală: pedepsirea vinovaților, care își

mărturisesc vina (Calistrat Bogza moare, răpus de baltag și de câinele lui Nechifor,
iar Ilie Cuțui este arestat).

Acțiunea este liniară și urmărește reconstruirea faptelor ce au dus la moartea

lui Nechifor Lipan. Episoadele narative sunt bine marcate, înlănțuite logic și
cronologic.

Compozitional, romanul conține 16 capitole grupate în trei părți.

Partea I (I-VI) ilustrează așteptarea plină de neliniști și presimțiri a Vitoriei,

hotărârea de a pleca pe urmele lui Nechifor, pregătirile pentru marea călătorie ,,în
țara cealaltă de vale’’ atât spiritual-purificatoare cât si practic- gospodărești.
 Partea a II-a (VII-XIII) surprinde călătoria care reface invers traseul
transhumanței străbătut în toamnă de Nechifor Lipan (este un traseu labirintic, pe
care Vitoria și Gheorghiță îl parcurg ,,căutând, umblând cotit’’) pentru a descoperi
adevarul (Bicaz, Călugăreni, Farcașa, Borca, Cruci, Vatra Dornei, Broșteni, Borca,
Sabasa, Suha) și descoperirea osemintelor lui Lipan.

Partea a III-a (XIV-XVI) prezintă înfăptuirea actului justițiar (privegherea

mortului, înmormântarea, praznicul, dovedirea vinovăției, pedepsirea lui Calistrat
Bogza și Ilie Cuțui, restabilirea ordinii cosmice, proiecția în viitor.

Structural, romanul evidențiază trei planuri: planul real al existenței

individuale și familiale, planul real-social al existenței comunității oierilor (plan
monografic) și planul mitic și simbolic.

Un alt element relevant pentru construcția textului este titlul. Acesta este
nominal și desemnează o unealtă a civilizației pastorale căreia îi aparțin
personajele. De-a lungul firului epic, baltagul este amintit de mai multe ori: Vitoria
poruncește pentru Gheorghiță un baltag pe care îl sfințește preotul; pe drum, îi
cere fiului să-l ascută bine; îl somează pe Gheorghiță să îl ,,pălească’’ fără milă cu
el pe un tovarăș de călătorie, care îi spune Vitoriei la ureche vorbe necuvenite;
unealta este evocată în mâinile lui Bogza și pe ea Vitoria vede ,,scris sânge’’, iar cu
baltagul Gheorghiță îl lovește pe ucigașul tatălui său, în frunte. Baltagul este atât
o unealtă de muncă, cât și o armă pusă în slujba dreptății.

Criticul literar Marin Mincu asociază baltagul cuvântului grecesc ,,labrys’’,

securea dublă, arma mitică a uciderii monstrului Minotaur, termen în care își are
originea cuvântul ,,labirint’’. În viziunea criticului literar, Vitoria parcurge un
labirint al timpului interior (în vreme ce în afară ,,timpul statu’’), un labirint al
spațiului, cu îndepărtări și apropieri succesive de locul crimei și un labirint
sufletesc, al îndoielii, al nevoii de sprijin. ,,Aici, baltagul (labrys-ul) este destinat
să reinstaureze norma’’ (M. Mincu).

În roman există două baltage: unul făurit de Vitoria în vederea călătoriei și

sfințit de preot și unul al ucigașului cu care Gheorghiță își va răzbuna moartea
tatălui. Primul rămâne pur, nepătat de sânge și are valoare sacră. Baltagul este
deopotriva armă a crimei și armă a dreptății. De asemenea, baltagul reprezintă
autoritatea, forța, un simbol al vieții și al morții, al apărării și dreptății și topor ,,cu
ascuțișul curb’’, cu două tăișuri.

Și relația incipit-final este definitorie în construcția textului. Incipitul

este de tip clasic și rezumă o legendă cosmologică, (cu funcții multiple) care
integrează cosmic existența muntenilor, schițează un portret al ciobanilor (personaj
colectiv) și introduce personajul absent al cărții ,,Povestea asta o spunea uneori
Nechifor Lipan la cumetrii și nunți la care era nelipsit’’. Incipitul romanului are
valoarea unui pretext narativ și constă în povestea spusă de Nechifor la diferite
petreceri, având ca punct de plecare mitologia română. Fragmentul include și un
portret al muntenilor, iar trăsăturile acestora îi sunt indirect atribuite lui Lipan:
muncitor, vesel, iubitor.

Finalul romanului, închis interpretărilor, prezintă ritualul integrării cosmice a

personajului Nechifor și reluarea ritmurilor firești ale existenței. Romanul se
încheie cu un epilog în care Vitoria vorbește despre continuitatea vieții după
aceleași tradiții, dar cu o altă generație. Ea revine acasă găsind puterea de a-și
continua viața alături de copiii ei. Se poate observa că finalul intră în raport de
simetrie cu incipitul, prin destinul exponentului exemplar al oameniilor de la
munte, protagonista Vitoria.

Un alt element definitoriu îl constituie reperele spațio-temporale. Acțiunea

romanului ,,Baltagul’’ se desfășoară în zona Moldovei. Localitățile prin care trece
Vitoria Lipan sunt identificabile pe hartă: Măgura Tarcăului, zona Bistriței, Suha,
Sabasa, Dorna, Borca, Cruci, valea Jijiei, Cristești. Astfel, spațiul susține
veridicitatea întâmplărilor.

Acțiunea se derulează de toamna (când Nechifor Lipan pleacă cu oile la

câmpie) până primavara, în Postul Paștelui, când se face înmormântarea și
praznicul (aproximativ jumătate de an). Timpul este precizat prin repere din
calendarul religios (Sf. Andrei, Boboteaza, Postul Mare).

În concluzie, Baltagul se înscrie în formula realismului mitic al transhumanței,

înfățișează o lume arhaică, cu tradițiile și obiceiurile ei și rămâne în esență
“romanul unui suflet de munteancă”. ( Perpessicius)