Ion de Liviu Rebreanu

(roman realist, interbelic, obiectiv)

Realismul este curentul literar manifestat în Franţa, apoi, prin fenomenul de “iradiere”, în
tările europene, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Contemporan romantismului,
realismul se bazează pe dezvoltarea epicului (specia preferată fiind romanul), pe tipicitate
(pesonajele sunt “tipice în împrejurări tipice”), pe determinismul social (în sensul că omul este
produsul mediului în care trăieşte). Descrierile sunt minuţioase, valorificându-se tehnica detaliului
semnificativ. Preocuparea pentru social şi economic, prezentarea veridică a realităţii, atitudinea
lucidă, critică a scriitorului subliniază aspectul monografic al creaţiilor realiste.
Adoptând un stil sobru, impersonal, autorul, omniscient şi omniprezent, devine un stăpân
atotputernic al textului, al lumii prezentate. În literatura română, se constată faptul că realismul se
manifestă simultan cu romantismul şi clasicismul, în perioada paşoptistă. Elemente realiste apar în
romanul lui Nicolae Filimon, Ciocoii vechi şi noi, şi, mai târziu, în romanele lui Duiliu Zamfirescu
din Ciclul Comăneştilor. Estetica realistă este impusă definitiv de Ioan Slavici, în nuvelele sale,
dar mai ales în romanul Mara, creaţii cu un accentuat caracter monografic.
Romanul Ion, publicat în 1920, demonstrează că, într-adevăr, pornind de la realitate, pe
care a transfigurat-o artistic, autorul şi-a creat “o altă lume, nouă, cu legile ei, cu întâmplările ei”.
În elaborarea primei sale capodopere, Rebreanu a valorificat întâmplări reale (scena cu ţăranul
îmbrăcat în straie de sărbatoare care sărută pământul “ca pe o ibovnică”; destinul Rodovicăi, tânără
din satul lui natal, sedusă pentru averea ei de “cel mai becisnic flăcău”; discuţia cu Ion Pop al
Glanetaşului, “un flăcău din vecini, voinic, harnic, muncitor şi foarte sărac”). Dincolo de
conexiunile pertinente ce se pot stabili între operă şi realitate, Ion rămâne primul roman românesc
modern, de factură realist-obiectivă.
Tema abordată este una cu tradiţie în literatura noastră. Rebreanu surprinde satul românesc
ardelean la începutul secolului al XX-lea, cu cele două mari probleme ala sale: cea socială şi cea
naţională. Temei rurale i se asociază însă şi tema iubirii adaptată la realităţile satului dintr-un
anumit moment istoric. Titlurile celor două părţi ale romanului (Glasul pământului, Glasul iubirii)
sunt sugestive din acest punct de vedere, eroul, Ion, nereuşind să împace cele două chemări
antagonice.
Acţiunea textului este dispusă în 13 capitole intitulate prin substantive articulate hotărât
sau substantive proprii (Zvârcolirea, Ruşinea, Nunta, Vasile, Ştreangul, George). Cele două fire
epice alternează – pe de o parte, destinul ţăranului aspirând la schimbarea statutului social, pe de
altă parte, existenţa oamenilor şcoliţi ai satului.
Impresia de verosimil este creată de începutul textului, construit pe motivul central al
drumului. O primă semnificaţie a acestuia este de cale de acces, de liant între realitate şi universul
ficţional. Devine însă şi metaforă anticipativă a traseului existenţial parcurs de Ion, iniţial oscilând
între cele două “glasuri”, în cele din urmă pierdut în noianul atâtor destine dramatice. Nicolae
Manolescu (Arca lui Noe, Drumul şi spânzurătoarea) îi conferă statutul de personaj în cadrul
textului, fiind prezentat, simetric, şi în final. Astfel romanul devine un univers „închis şi rotund”,
un „corp sferoid” (sintagma propusă chiar de autor).
O secvenţă semnificativă pentru evoluţia conflictului o constituie hora duminicală pe
parcursul căreia este înfăţişată ierarhizarea socială a locuitorilor din Pripas şi se configurează
intriga. Astfel, oamenii bogaţi sunt aşezaţi la loc de seamă, în vreme ce săracii nu îndrăznesc să se
apropie sau să intre în vorbă. Pe fondul bucuriei tinerilor care dansează însufleţiţi, apariţia lui
Vasile Baciu tulbură comunitatea. Venit să-şi caute fata, află că Ion este în apropierea ei şi se
înfurie cumplit. Tatăl Anei lasă beţia să îl stăpânească şi devine violent, adresându-i lui Ion cuvinte
de ocară: „sărăntocul”, „hoţul”. Secvenţa este deosebit de grăitoare, deoarece anticipează
tensiunile dintre feciorul Glanetaşului şi tatăl Anei, rănind orgoliul flăcăului sărac. În aceeaşi seară
va avea loc la cârciuma din sat o confruntare între George Bulbuc şi Ion despre care critica literară
susţine că anticipează crima din final.
O altă secvenţă crucială în evoluţia personajului Ion este aceea care a stat la baza
creării romanului: sărutul pământului. După ce îşi vede visul împlinit, Ion al Glanetaşului merge
primăvara, într-o zi de luni să vadă întinderile care se eliberează de zăpadă. Sentimentul de fericire
este deosebit de intens, glia dobândind ipostaza unei iubite. Personajul face gesturi care amintesc
de un ritual: „se aplecă, luă în mâini un bulgăre şi îl sfarmă între degete cu o plăcere înfricoşată”.
Rebreanu insereaza aici o comparaţie cu valoare anticipativa. Lutul cleios rămas pe mâinile
ţaranului este asemănat cu „nişte mănuşi de doliu”. Astfel, se poate deduce că pământul îl aşteaptă
curând pe Ion, fapt confirmat în secvenţa înmormântării, în care naratorul rebrenian notează „Ion
fu coborat în pământul care i-a fost prea drag”. Buzele lipite cu voluptate de pământul ud îi aduc
ţăranului un fior rece şi ameţitor care poate fi asociat cu acela al morţii.
În ceea ce priveşte stilul, acesta se caracterizează prin acurateţe, concizie, sobrietate,
Rebreanu fiind consecvent cu ideile sale teoretice: „Prefer să fie expresia bolovănoasă şi să spun
într-adevăr ce vreau, decât să fiu şlefuit şi neprecis. Strălucirea stilistică (…) se face mai
întotdeauna în detrimentul preciziei şi al mişcării de viaţă.”
Oprindu-se asupra romanelor rebreniene, Constantin Ciopraga constata că, în cadrul
acestora, „Senzaţia vieţii reale, fără nimic idealizat, e continuă. Oamenii sunt vii, trăiesc, se agită.”
Criticul evidenţiază astfel trăsătura definitorie a prozei scriitorului ardelean – realismul. Observând
cu atenţie realitatea unei epoci şi promovând principiul verosimilităţii împreună cu tehnici narative
specifice realismului, el a transformat concretul în imaginar.
Aşadar, romanul Ion, unanim apreciat încă de la apariţie, impresionează prin construcţie şi
stil, prin maniera obiectivă a lui Liviu Rebreanu de a configura un personaj tip, autorul devenind
un mare creator de viaţă.