UNIVERSITATEA VALAHIA DIN TÂRGOVIȘTE

Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative

Administraţie Publică
Anul III

REFERAT CU TEMA:

EXERCITAREA DREPTULUI DE
PROPRIETATE PUBLICĂ

COORDONATOR: Conf. Univ. Dr. Livia Mocanu

STUDENT: Niculă escu Andrei Sergiu

TÂRGOVIȘTE
2023
 Cuprins

 Introducere

1. Darea în administrare a bunurilor proprietate publică

2. Concesionarea bunurilor proprietate publică

3. Închirierea bunurilor proprietate publică

4.Darea în folosință gratuită a bunurilor proprietate publică

 Concluzii

Bibliografie
 Introducere

Pentru funcţionarea continuă şi regulată a serviciilor publice, administraţia

publică are nevoie de o serie de bunuri mobile şi imobile, care fac parte din
patrimoniul statului sau al colectivităţilor locale. În general, patrimoniul este
definit ca totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale aparţinând unei
persoane fizice sau juridice.
În ceea ce priveşte conceptul de proprietate, acesta dă
expresie accesului suprem al omului, luat individual sau în colectivitate, la
însuşirile bunurilor naturale sau create prin activitatea umană. Regimul proprietăţii
este diversificat nu numai în funcţie de natura bunurilor ca obiect al apropierii, ci şi
de scopul şi modul utilizării bunurilor, precum şi de calitatea titularilor lor.
Regimul juridic al proprietăţii este conceput în conformitate cu realitatea social-
economică şi juridică nouă. Astfel, instituţia proprietăţii este întâlnită uneori în
sfera dreptului civil, alteori în cea a dreptului administrativ ori la graniţa dintre ele.
Însă, proprietatea este, în esenţă, o instituţie constituţională.
Regimul juridic al proprietăţii este dat de Constituţia României, care
consacră proprietatea publică şi privată. 1Din punctul de vedere al tehnicii juridice,
legiuitorul constituant determină titularul proprietăţii publice - statul sau unităţile
administrativ-teritoriale - stabilind bunurile care fac obiectul exclusiv al
proprietăţii publice.2
Proprietatea privată este menţionată, mai întâi, în art. 44 din Constituţie,
ca un drept fundamental al omului, garantat şi ocrotit de lege. Proprietatea publică
este o proprietate administrativă, cu un regim de drept public, pe când proprietatea
privată este o proprietate cu un regim de drept civil. Constituţia nu defineşte
proprietatea privată, dar aceasta reiese pe cale de consecinţă: ceea ce nu este
proprietate publică, înseamnă că este proprietate privată3 , în afara acelor „alte
bunuri stabilite de lege”, cum se încheie alin. (3) al art. 136 din Constituţie, care
sunt tot proprietate publică.
Proprietatea privată este împărţită în proprietatea privată a cetăţenilor -
persoane fizice, luate individual sau persoane juridice, când aceştia sunt organizaţi,
pe baza legii, în colectivităţi - şi proprietate privată a unor colectivităţi publice -
statul şi unităţile administrativ-teritoriale.
În concluzie, proprietatea poate fi publică sau privată, poate face parte din
domeniul public sau din domeniul privat, iar fiecare dintre acestea poate fi de
1
Art. 136 alin. (1) din Constituţie
2
Art. 136 alin. (2) din Constituţie
3
Ion P. Filipescu, Domeniul public şi privat al statului şi unităţilor administrativ teritoriale, Revista Dreptul, nr. 5-
6, 1994, p. 75;
interes naţional sau de interes local. Noţiunea de domeniu îşi are originea în
cuvântul latin „dominium”, care înseamnă stăpânire, proprietate. De menţionat că
noţiunile de proprietate publică şi de domeniu public, respectiv de proprietate
privată şi de domeniu privat nu sunt sinonime. Proprietatea este o instituţie
juridică, iar domeniul reprezintă o totalitate de bunuri care fac obiectul proprietăţii.
De asemenea, trebuie reţinut că sfera patrimoniului este mult mai largă decât cea a
domeniului public, ea cuprinzând şi domeniul privat, precum şi drepturile şi
obligaţiile cu caracter patrimonial. Se poate spune că relaţia dintre domeniu şi
patrimoniu este una ce desemnează domeniul ca fiind elementul constitutiv
principal al patrimoniului.

1. Darea în administrare a bunurilor proprietate publică

Legea nr. 213/1998 prevede în art. 12 că “Bunurile din domeniul public pot
fi date, după caz, în administrarea regiilor autonome, a prefecturilor, a
autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, a altor instituţii publice de
interes naţional, judeţean sau local”.
Dispoziţii legale referitoare la dreptul de administrare găsim şi într-o serie
de alte legi ordinare, cum ar fi: Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001,
Legea nr. 15/1990 privind transformarea unităţilor economice de stat în regii
autonome şi societăţi comerciale, O.G. nr. 15/1993 privind unele măsuri pentru
restructurarea activităţilor regiilor autonome, Legea nr. 58/1991 privind
privatizarea societăţilor comerciale astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr.
88/1997 şi prin Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei
economice. Dispoziţiile constituţionale dar şi cele ale legii cadru sunt cele care
enumeră expres şi limitativ titularii dreptului de administrare.
Darea în administrare se realizează prin Hotărâre de Guvern, prin
hotărârea consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului
Bucureşti sau prin hotărârea consiliului local. Întrucât premisa naşterii, existenţei şi
exercitării dreptului de administrare o constituie însuşi dreptul de proprietate
publică, rezultă că dreptul de administrare reprezintă un drept real principal,
derivat din dreptul de proprietate publică. 4 Aşadar, dreptul de administrare este un
drept real principal şi nu un dezmembrământ al dreptului de proprietate publică,
întrucât are o existenţă de sine stătătoare iar titularii săi îl exercită în nume propriu
în raporturile juridice cu celelalte subiecte de drept, altele decât statul şi unităţile
administrativ teritoriale. Totodată, răspunderea pe care o antrenează actele sau
faptele titularului dreptului de administrare în cadrul circuitului civil este o
răspundere proprie, similară cu cea a partenerilor participanţi la raportul juridic.
4
Liviu Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Edit. Lumina Lex, 2001, p. 82;
Ceea ce considerăm însă esenţial în conturarea individualităţii proprii a dreptului
de administrare este atât natura sa administrativă cât şi inopozabilitatea faţă de
titularii dreptului de proprietate publică. Pe de altă parte, dreptul de administrare
este un drept derivat din dreptul de proprietate publică, întrucât doar titularul
dreptului de proprietate publică poate constitui şi atribui dreptul de administrare.
Pe de altă parte, exercitarea dreptului de proprietate publică se poate realiza
practic, de regulă, prin regiile autonome şi instituţiile publice, numai prin
intermediul dreptului de administrare.5 Aşadar, trebuie remarcat faptul că între
titularii celor două drepturi există raporturi de subordonare ce se nasc din acte
administrative cu caracter individual. Ele sunt de fapt şi sursa dreptului de
administrare, motiv pentru care proprietarul poate retrage sau revoca acest drept,
printr-un act de putere, fără ca titularul lui să se poată apăra prin mijloace de drept
civil (acţiunea în revendicare, acţiunea posesorie, etc.). Actul administrativ de
revocare sau retragere va putea fi totuşi cenzurat de către instanţa de contencios
administrativ, la sesizarea titularului dreptului de administrare, în conformitate cu
dispoziţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/20048 . Alta va fi situaţia în
cazul raporturilor ce se stabilesc între titularii dreptului de administrare şi terţi,
când dreptul de administrare are o natură civilă, devine opozabil erga omnes şi
poate fi protejat prin toate mijloacele de drept comun. Tocmai de aceea, legiuitorul
a înţeles să recunoască legal calitate procesuală - activă sau pasivă - titularului
dreptului de administrare atunci când litigiul se poartă cu terţii şi are ca obiect
acest drept (art. 12 alin.4 din Legea nr. 213/19989 ). În acest context, s-a susţinut
în doctrina juridică ideea potrivit căreia dreptul de administrare are o natură
juridică mixtă, administrativă în raport cu titularii dreptului de proprietate publică,
dar şi civilă, faţă de celelalte subiecte de drept.

5
Vasile Pătulea, Dreptul de administrare al regiilor autonome şi instituţiilor de publice asupra bunurilor statului şi
unităţilor administrative- teritoriale, în Dreptul nr. 8/1997, p. 33;
 2. Concesionarea bunurilor proprietate publică

În ceea ce privește cadrul legal în materia concesiunii, Legea nr.

50/1991, în forma inițială , stabilea că „terenurile  aparținînd domeniului
privat  al statului sau unităților administrativ-teritoriale, destinate executării de
construcții, pot fi concesionate  prin licitație publică în condițiile respectării
documentațiilor de urbanism si amenajare a teritoriului, aprobate potrivit
prezentei legi, și realizării de către concesionar a construcției […].6
            Însă reglementarea-cadru a concesiunii a reprezentat-o Legea nr.
219/1998 privind regimul concesiunilor; acest act normativ avea ca obiect
„reglementarea și organizarea regimului de concesionare atâ t pentru 
a) bunurile proprietate publică ori privată a statului, județului, orașului sau
comunei; câ t și pentru 
b) activită țile și serviciile publice de interes național sau local”.7
Reglementarea întreține viziunea integratoare inițială , promovată și de
Legea nr. 50/1991, în sensul că bunurile aparținâ nd statului sau UAT puteau fi
concesionate indiferent de domeniul în care erau incluse: nu doar în cel
public, ci și în domeniul privat.
            Abrogarea ulterioară a Legii nr. 219/1998 a dus la ceea ce doctrina a
considerat a fi „un vid legislativ în ceea ce privește concesiunea bunurilor
proprietate privată”8, întrucâ t, prin actul normativ care a înlocuit-o – OUG nr.
54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate
publică –, se reglementa numai concesiunea bunurilor proprietate publică .
Interpretâ nd a contrario legislația din domeniu, se constată că , în
vederea construirii de locuințe, încă de la abrogarea Legii nr. 219/1998 (adică
de la data de 30.06.2006), nu mai puteau fi concesionate terenuri aparținâ nd
domeniului privat (astfel cum se prevedea în Legea nr. 50/1991), ci doar
terenuri din domeniul public.
            Față de cadrul general prezentat mai sus, ră spunsul la întrebarea dacă
o UAT poate să constituie în prezent un drept de concesiune asupra unui
teren din domeniul său privat este negativ.
În interpretarea noastră , dobâ ndirea unui drept de concesiune în
perioada 1990 pâ nă la 30.06.2006, data abrogă rii Legii nr. 219/1998,
reprezintă un drept deja câ știgat pe baza unei reglementă ri mai permisive;
prin urmare, este legală transmiterea acestui drept fie prin acte între vii,
6
Art. 10 din Legea nr. 50/1991;
7
Conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 219/1998;
8
Cătălina Georgeta Dinu, Contractul de concesiune, Ed. C. H. Beck, București, 2015, p. 74;
fie mortis causa. Potrivit altei interpretă ri, mai favorabile, este posibil a fi
transmis dreptul de concesiune constituit pâ nă la data abrogă rii Codului civil
de la 1864 – întrucâ t, deși Legea nr. 219/1998 a încetat să mai producă efecte,
a ră mas în vigoare art. 477 din acest cod; față de această împrejurare, norma
avâ nd cea mai largă sferă de aplicare (art. 477 C. civ. de la 1864) poate fi luată
în considerare ca temei juridic al transmiterii dreptului de concesiune pâ nă la
data abrogă rii sale.
În această ordine de idei, în condițiile ară tate mai sus, un drept de
concesiune legal constituit poate fi transmis și în prezent, în temeiul art. 41
alin. (1) din Legea nr. 50/1991, republicată, cu modificările și completările
ulterioare.9
De la constatarea potrivit că reia bunurile proprietate privată a statului
sau a UAT nu mai pot fi concesionate după intrarea în vigoare a Codului civil
există o excepție: locurile de veci sau de înhumare din cimitire pot face, în
continuare, obiect al concesiunii, în temeiul art. 82 din Legea nr. 71/2011
pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu
modifică rile și completă rile ulterioare.10

3. Închirierea bunurilor proprietate publică

Închirierea bunurilor proprietate publică este recunoscută atât de art. 136

alin. (4) din Constituţie, cât şi de alte acte normative. Astfel, potrivit art. 14 alin.
(1) din Legea nr. 213/1998, bunurile proprietate publică a statului sau a unităţilor
sale administrativ-teritoriale pot fi închiriate cu aprobarea Guvernului sau, după
caz, a consiliului judeţean, a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a
consiliului local.
De asemenea, potrivit art. 123 din Legea nr. 215/2001 privind administraţia
publică locală, consiliile locale şi judeţene pot hotărî ca bunurile ce aparţin
domeniului public de interes local ori judeţean, după caz, să fie închiriate,
operaţiune juridică ce urmează a fi făcută, în afara unor derogări permise de lege,
prin licitaţie publică. Contractul de închiriere a bunurilor proprietate publică
trebuie să cuprindă clauze de natură să asigure exploatarea bunului închiriat,
potrivit specificului acestuia [art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/1998]. Contractul
de închiriere poate fi încheiat, după caz, cu orice persoană fizică sau juridică,
română sau străină, de către titularul dreptului de proprietate sau de către titularul
9
Dreptul de concesiune asupra terenului se transmite în caz de succesiune sau de înstrăinare a construcției pentru a
cărei realizare acesta a fost constituit, în aceleași condiții se transmite și autorizația de construire.
10
Drepturile asupra locurilor de veci/înhumare din cimitire, dobândite în condițiile legii, se transmit, indiferent de
natura lor juridică, prin succesiune și acte juridice între vii cu titlu gratuit.
dreptului de administrare [art. 14 alin. (2)]. Închirierea bunurilor proprietate
publică se face prin licitaţie publică, în condiţiile legii (art. 15). Sumele încasate
din închiriere se fac venit, după caz, la bugetul de stat sau la bugetele locale [art.
16 alin. (1)]. În ipoteza în care contractul de închiriere se încheie de către titularul
dreptului de administrare, acesta are dreptul să încaseze din chirie o cotă-parte între
20-50%, stabilită, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, a
Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local prin care s-a
aprobat închirierea. Se poate observa că, spre deosebire de contractul de
concesiune, care conduce la naşterea unui drept real asupra bunului concedat,
avându-l ca titular pe concesionar, contractul de închiriere duce la naşterea unui
raport juridic obligational. De asemenea, dacă ambele contracte sunt cu titlu
oneros, totuşi, concesionarul va plăti o redevenţă proporţională cu beneficiile
obţinute din exploatarea bunului concesionat, pe când cel care a închiriat bunul
plăteşte o sumă de bani drept chirie, stabilită prin acordul părţilor, în urma
câştigării licitaţiei organizate în vederea închirierii acelui bun. Este evident că
litigiile privitoare la închirierea bunurilor proprietate publică sunt de competenţa
instanţelor de drept comun. În orice caz, şi închirierea de bunuri proprietate publică
constituie un mod de exercitare a acestui drept.11

4. Darea în folosință gratuită a bunurilor proprietate publică

Potrivit art. 136 alin (4) din Constituţie, bunurile proprietate publică sunt
inalienabile. În condiţiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor
autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de
asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică.
Art. 874 din noul Cod civil constituie o concretizare a acestui text, prin
reglementarea unuia dintre drepturile reale enumerate în art. 551 din noul Cod
civil, anume dreptul de folosinţă gratuită. 12 El constituie de asemenea o aplicaţie a
dispoziţiei cu caracter general cuprinsă în art. 861 alin. (3) din noul Cod civil,
potrivit căreia, în condiţiile legii, bunurile proprietate publică pot fi date în
administrare sau în folosinţă şi pot fi concesionate ori închiriate. De aceea, dreptul
de folosinţă cu titlu gratuit reglementat de art. 874 din noul Cod civil trebuie
înţeles în cadrul întregului sistem de drepturi constituite corespunzător proprietăţii
publice. Astfel, potrivit art. 866 din noul Cod civil, corespunzător proprietăţii
publice se pot constitui următoarele drepturi reale:
https://legeaz.net/dictionar-juridic/inchiriere-bunuri-proprietate-publica
11

Cătălin-Silviu Săraru, Contractele administrative. Reglementare. Doctrină. Jurisprudenţă, Editura C.H. Beck,
12

Bucureşti, 2009, p. 350;

 a) dreptul de administrare, ai cărui titulari sunt regiile autonome sau, după
caz, autorităţile administraţiei publice centrale şi alte instituţii publice de interes
naţional, judeţean ori local;
b) dreptul de concesiune, putând avea drept titular orice persoană fizică sau
juridică (atât de drept public cât şi de drept privat) şi
c) dreptul de folosinţă cu titlu gratuit, având drept titulari instituţiile de
utilitate publică.
Vocaţia de a dobândi dreptul de folosinţă gratuită depinde aşadar de
recunoaşterea caracterului de utilitate publică. Această recunoaştere se face de
către Guvernul României, în măsura în care asociaţia sau fundaţia îndeplineşte o
serie de condiţii. Acestea au fost recent înăsprite prin Legea nr. 145/2012, pentru
modificarea si completarea Ordonanţei Guvernului nr. 26/200010, lege adoptată
după intrarea în vigoare a noului Cod civil.
Dreptul de folosinţă reglementat de art. 874 din noul Cod civil se
caracterizează prin următoarele elemente:
 asemenea dreptului de proprietate publică, ale cărui caractere
juridice le preia, dreptul de folosinţă gratuită este inalienabil, insesizabil şi
imprescriptibil;
 are caracter gratuit (spre deosebire, spre exemplu, de dreptul de
concesiune, care presupune obligarea concesionarului la plata unei redevenţe);
 se constituie pe durată determinată. Trebuie însă observat că
utilitatea publică este recunoscută titularului pe durată nedeterminată (potrivit art.
42 alin. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000);
 are caracter intuitu personae, deoarece se constituie în
considerarea calităţii titularului de instituţie de utilitate publică;
 se constituie prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean
sau, după caz, a consiliului local (ca şi dreptul de administrare). Organul care a
dispus constituirea va avea şi dreptul de control al modului de exercitare a
dreptului de folosinţă.
Încetarea dreptului de folosinţă gratuită intervine în aceleaşi situaţii ca şi
cel de administrare (art. 874 alin. (3) face din acest punct de vedere o simplă
trimitere la art. 869). Aşadar, dreptul de folosinţă gratuită încetează odată cu
încetarea dreptului de proprietate publică sau prin actul de revocare emis, în
condiţiile legii, dacă interesul public o impune, de organul care l-a constituit.
Adăugăm însă că, în cazul retragerii statutului de utilitate publică a titularului
dreptului de folosinţă gratuită, încetarea acestuia este obligatorie. Totuşi, de vreme
ce legea nu prevede şi această ipoteză între cazurile de încetare a dreptului de
folosinţă gratuită, decurge că şi într-o asemenea ipoteză va fi necesară emiterea
unui act de revocare emis de organul constituent. Este vorba despre un act
administrativ distinct de cel al retragerii statutului de utilitate publică. Dreptul de
folosinţă gratuită conferă titularilor acestuia dreptul de a poseda, folosi şi dispune
de bunul dat în folosinţă, în condiţiile stabilite de lege şi actul de constituire. 13
Obiect al dreptului de folosinţă gratuită îl pot forma orice bunuri, atât mobile cât şi
imobile.

Concluzii

Așadar, dreptul de proprietate publică este un drept real

principal, inalienabil, insesizabil, imprescriptibil, care conferă atributele
de posesie, folosință și dispoziție asupra unui bun, care, prin natura sa sau prin
declarație a legii, este de uz sau de utilitate publică, atribute care pot fi exercitate în
mod absolut, exclusiv și perpetuu, cu respectarea limitelor materiale și a limitelor
juridice. Titularul dreptului de proprietatea publică poate fi statul sau o unitate
administrativ-teritorială. Domeniu public determină bunurile care fac obiectul
proprietăţii publice. Domeniul public este un ansamblu de bunuri, iar proprietatea
publică nu este altceva decât dreptul ce poartă asupra acestor bunuri.
Bunurile de uz public sunt bunurile la a căror utilizare au acces toți membrii
comunității, indiferent de momentul sau durata acestei utilizări. Exemple de astfel
de bunuri sunt: drumurile naționale sau locale (în cadrul unor suprafețe mai mari
de teren care sunt obiect al proprietății private pot exista însă și drumuri private),
bibliotecile publice naționale sau locale etc.
Bunurile de interes public sunt bunurile care, deși nu sunt accesibile uzului
public, sunt afectate funcționării serviciilor publice (clădiri ale ministerelor și altor
instituții publice, echipamente și instalații destinate apărării naționale etc.) sau sunt
destinate să realizeze în mod direct un interes național sau local (bogățiile
subsolului, opere de artă etc.).
Bibliografie
1. Constituția României, EdMeteor Press, București, 2019.
2. Dinu Cătălina Georgeta, Contractul de concesiune, Ed. C. H. Beck, București, 2015.
3. Filipescu Ion P., Domeniul public şi privat al statului şi unităţilor administrativ teritoriale, Revista
Dreptul, nr. 5-6, 1994.
4. Pătulea Vasile, Dreptul de administrare al regiilor autonome şi instituţiilor de publice asupra bunurilor
statului şi unităţilor administrative- teritoriale, în Dreptul nr. 8/1997.
5. Pop Liviu, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Edit. Lumina Lex, 2001.
6. Săraru Cătălin-Silviu, Contractele administrative. Reglementare. Doctrină. Jurisprudenţă, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2009.
7. https://legeaz.net/dictionar-juridic/inchiriere-bunuri-proprietate-publica
13
Valeriu Stoica, Drepturile reale, Ed. CH Beck, 2009, p. 196, p. 197;