Recenzie Pedagogie socială

,,Universitatea 1 Decembrie 1918”

PEDAGOGIE SOCIALĂ

Lector univ. -Angela Bara

Student: Alexandru-Gabriel Susan
1 Introducere: Ce este pedagogia socială
Natorp este recunoscut universal ca fondator al pedagogiei sociale, Germania considerată fiind
leagănul celei mai mari dezvoltări economice.
Prin urmare, Natorp concepe pedagogia socială ca un antidot împotriva „individualismului și
structurilor gândurilor sale în jurul conceptului de comunitate, întrucât susţinea că ,,Toată
activitatea educațională se bazează pe comunitate.” Pentru Natorp ceea ce caracterizează
comunitatea este solidaritatea și, prin urmare, capacitatea fiecărei persoane care face parte din ea
de a fi responsabilă față de ceilalți.
De fapt, după el, comunitatea există doar atunci când cineva este «Toți pentru unul și unul pentru
toți». Comunitatea nu există decât datorită educației, care îi garantează unitatea. În ceea ce
privește, însă, faptul că relaţia este indispensabilă formării conştiinţei personale a individului,
afirmă că ea „se dezvoltă doar în opoziție și, în același timp, într-o relație pozitivă cu celalte
conștiințe; nici o inteligență a propriei persoane nu există fără baza inteligenței cu ceilalți; Un alt
concept central al lui Natorp privește rolul esențial pe care îl joacă voința in educatie. Pentru
acest autor, de fapt, «totul depinde de educarea voinţei". După experiența tragică a Primului
Război Mondial Natorp a subliniat mai departe caracterul de critică socială a concepţiei sale
pedagogice.
Spre deosebire de Natorp, Nohl concepe pedagogia socială ca pe o parte, care vizează
educaţie populară, de pedagogie generală. Era destinat să răspundă nevoilor apărute în Germania
la acea vreme și care a preocupat în special tinerii, prizonieri, muncitori, femei, copii și
marginalizați de tot felul. Potrivit lui Nohl răspunsul la acestea nevoile ar reda vitalitatea națiunii
germane. În acest cadru, pedagogia socială definește, deși sub formă de schiță, cele trei sarcini
principale care o caracterizează: prevenire, ajutor și vindecare. Nohl în pedagogia sa socială
atribuie un rol important relației. Într-adevăr pentru el fiecare tânăr este un Tu, cu care
educatorul trebuie să stabilească o relație educațională astfel încât să permită către tânărul însuși
să se apropie de ființa lui ideală. Odată cu apariția nazismului impetuoasă, dezvoltarea
pedagogiei sociale trece printr-un moment de puternică stagnare dacă nu de regres. Probleme cu
care pedagogia socială s-a trezit să se confrunte imediat după încheierea celui de-al doilea război
lume au fost cele produse de consecințele războiului asupra copilăriei și tinereții.
În tradiția italiană, pedagogia socială, așa cum am văzut, „definește ce trebuie să facă
societatea nu atât pentru educaţie cât pentru a putea fi educator”. Această concepţie indică faptul
că sarcina pedagogiei sociale este de a face societatea conștientă de ceea ce trebuie să facă, prin
instituții, asociații, grupuri și indivizi pentru a deveni cu adevărat un loc educational. Pe baza
celor spuse, se poate propune următoarea definiție a pedagogiei socială : «Pedagogia socială este
ştiinţa educării societăţii, care vizează promovarea în grupuri şi în instituțiile sociale cunoașterea
funcției lor educaționale și acțiunile necesare în acest sens că sunt efectiv locul în care oamenii
își desfășoară propria dezvoltare umanitate particulară și, în același timp, îndeplinesc funcția de
reproducere a societății culturii sale. Pe lângă aceste cunoștințe și această acțiune, pedagogia
socială promovează activități de educație socială specializate care pot sprijini prevenirea și
recuperarea bolilor de orice tip.
 Modele sociologice ale procesului de socializare
După cum s-a menționat la începutul capitolului, diferitele modele de socializare sunt
caracterizate de un mod diferit pe care îl au de a „rezolva” antinomia dintre continuitatea socială
şi individualizarea membrilor individuali ai noilor generaţii. Cele trei modele care mai oferă
distingere şi caracterizează soluţionarea acestei antinomii sunt reprezentate de funcţionalism, de
conflictist și interacționist simbolic.
Modelul funcţionalist
Primul model, cel funcționalist, se bazează pe gândirea lui Durkheim. Gândul lui
Durkheimse manifestă în rolul integraţionist încredinţat socializării şi educaţiei, iar ele urmăresc
scopul de a permite stabilitatea şi continuitatea societăţii. Totodată el consideră societatea
purtătoarea unui primat istoric, logic și moral în comparații omului. Pentru ca societatea să poată
realiza acest proces de „umanizare” este necesa să fie bine organizat și armonios.
Cultivarea este acel proces prin care se învață o cultură, în paralel cu limbajul, și care
durează practic toată viața. În acest proces ei joacă, după cum s-a subliniat deja despre
socializare, învățarea mecanismelor de identificare, de imitaţie. În învăţarea despre cultură joacă
un rol fundamental cel limbajului.
3 3 1 Primele etape ale internalizării culturii
Procesul de cultura începe când copilul este încă în pântecele mamei.Nu este vorba
despre în orice caz numai a interacțiunii cu mediul fizic/natural dar și cu mediul cultural,
deoarece toate culturile au convingeri specifice despre copilul din pântec și comportamentele pe
care mamele însărcinate trebuie să le evite.
Fiecare prescripție culturală trebuie să se ocupe de variabilitatea individuală, produsă de
unicitate organic.Nasterea constituie un moment important in procesul de internalizare a culturii,
nou-născutul găsește, în funcție de cultura în care se naște, o mare varietate de moduri diferite în
care este are grija de el. Nou-născutul caută interacțiune, desfășoară activități din proprie
inițiativă.
Interacțiunea își relevă importanța esențială în procesul de internalizare a culturii și deci,
de socializarea chiar şi în această primă fază a vieţii postnatale. Când această interacțiune nu se
dezvoltă are efecte negative asupra formării persoanei. Fără a interacționa cu oamenii acest mini
om de știință nu își va putea dezvolta potențialul. Întâlnirea cu oamenii, cine sunt ei cultura vie,
este esentiala pentru dezvoltarea noului nascut. Inculturarea în stadiile incipiente al vieții se
desfășoară pe același teren ca și educația. Într-adevăr, se poate spune că internalizarea culturii
este denumirea educaţiei în primele etape ale vieţii. De asemenea, învață să se deosebească de
ceilalți.