Ortopedie

Suport de curs 1 CHI I

ORTOPEDIE, TRAUMATOLOGIE SI NURSING SPECIFIC

ORTOPEDIA - SE OCUPA DE CORECTIA SI TRATAREA AFECTIUNILOR CE APAR LA NIVELUL

SCHELETULUI
ORTO = DREPT ; PEDOS = PICIOR

TRAUMATOLOGIA - SE OCUPA DE EFECTELE AGRESIUNILOR AGENTILOR TRAUMATICI DIRECTI

SI INDIRECTI LA NIVELULUL SCHELETULUI OSOS

TRAUMATOLOGIA: FRACTURI; ENTORSE; LUXATII; TRAUMATISME TENDOANE;

TRAUMATISME MUSCULARE

SISTEMUL OSOS
Sistemul osos este format din totalitatea oaselor legate prin articulaţii.
Oasele sunt piese dure, solide, rezistente, formate din ţesut osos compact şi spongios, având
inervaţie şi vascularizaţie proprie.

OASELE îndeplinesc următoarele roluri funcţionale:

● rol de pârghii ale aparatului locomotor: asupra lor acţionează muşchii,
asigurând susţinerea şi locomoţia corpului;
● rol de protecţie a unor organe vitale : exemplu: cutia craniană adăposteşte
creierul, cutia toracică adăposteşte inima şi plămânii, bazinul pentru organele pelviene, canalul
vertebral pentru măduva spinării.
● determină forma corpului, cu articulaţiile dintre ele asigură suportul părţilor moi.
● rol de sediu principal al organelor hematopoietice: la copii, toate oasele,
iar la adult, oasele late conţin măduvă roşie hematogenă.
● depozit de substanţe fosfocalcice pe care organismul le poate mobiliza la
nevoie.

După forma lor, oasele se împart în:

● oase lungi: domină lungimea, ex. femur, tibie, fibulă, humerus, radius, ulna;
● oase late: domină lăţimea şi înălţimea, ex. coxal, omoplat, parietal, frontal, occipital,
stern;
● oase scurte: cele trei dimensiuni sunt egale, ex. carpiene, tarsiene;
● oase neregulate: vertebre, etmoid, mandibula;
● oase pneumatice: conţin cavităţi cu aer, ex. frontal, maxilar, etmoid, sfenoid.
Există şi oase, cum ar fi rotula, care se găsesc în grosimea unui tendon (tendonul
cvadricepsului femural). Aceste oase se numesc oase sesamoide. Există oase
alungite, cum ar fi coastele şi clavicula, la care domină lungimea, dar care nu pezintă diafiză
şi epifize, aşa cum au oasele lungi.

Osul lung este format din diafiză şi epifize. Între fiecare dintre epifize şi diafiză se află câte
un cartilaj de creştere. Dafiza este străbătută de canalul medular şi este acoperită la exterior de
periost, membrană conjunctivă vascularizată, este formată din ţesut osos compact. Epifizele
conţin ţesut osos compact la periferie şi ţesut osos spongios la interior. Sunt acoperite de
periost, în porţiunea care nu participă la formarea articulaţiilor, şi de cartilaj articular hialin, la
capetele care intră în alcătuirea articulaţiilor.

Morfologia oaselor

Suprafaţa externă deţine o mare semnificaţie descriptivă, normalzentând o serie de

repere cu rol în determinarea oaselor, în identificarea poziţiei anatomice şi a raporturilor. Pe
suprafaţa oaselor se află două tipuri de repere: proeminenţe şi cavităţi.
Proeminenţele sunt de 2 tipuri:
 articulare - sunt acoperite de cartilaj articular(fiind, astfel, netede şi lucioase),
contribuind la realizarea unor articulaţii.
 nearticulare - nu prezintă cartilaj articular, servind la inserţia unor muşchi.
Sunt de mai multe tipuri: apofize, tuberozităţi, eminenţe, tuberculi, spină, creastă.
Cavităţile sunt de 2 tipuri:
 articulare - răspund unor proeminenţe articulare invers conformate, prezentând
cartilaj articular.
 neaticulare: canale şi găuri. Canalele adăpostesc diferite elemente anatomice
(tendoane). Găurile prezintă perforaţii ale osului. Sunt proprii osului anume găuri nutritive (pe
unde intră în os vasele de sânge care îl hrănesc) şi găuri de trecere (orificiile nervilor
cranieni).

Scheletul corpului uman este format din circa 208 oase şi este împărţit în raport cu
regiunile corpului în: scheletul capului, scheletul trunchiului şi scheletul membrelor.
 Scheletul trunchiului
Este format din coloana vertebrală, stern, coaste şi bazin.

Coloana vertebrală are un rol triplu:

● axul de susţinere al corpului;
● protejează măduva spinării;
● participă la executarea diferitelor mişcări ale trunchiului şi capului.
Coloana vertebrală este formată din 33-34 vertebre articulate prin discurile
intervertebrale, formând 5 regiuni:
 regiunea cervicală: formată din 7 vertebre, din care primele două au
denumiri specifice: C1, atlas şi C2, axis.
 regiunea toracală: formată din 12 vertebre.
 regiunea lombară: formată din 5 vertebre.
 regiunea sacrală: formată din 5 vertebre sudate între ele formând osul sacru.
Osul sacru este un os median, nepereche, de formă triunghiulară, cu baza în sus. Faţa sa
anterioară este uşor concavă şi normalzintă patru linii transverse, care corespund locului de
unire al celor 5 vertebre sacrale. La extremităţile celor patru linii transverse se află orificiile
sacrale anterioare, câte patru, de fiecare parte, prin care ies ramurile anterioare ale nervilor
sacrali.
 regiunea coccigiană: formată din 4-5 vertebre sudate între ele formând osul
coccis.
Sternul:

 os lat, situat anterior pe linia mediană a toracelui;

 este format din manubriu, corp şi apendice xifoid care rămâne cartilaginos până
în jurul vârstei de 40 ani;
 la locul de unire a manubriului cu corpul sternului, se află unghiul sternal, în dreptul
căruia se află cartilajul coastei II, reper folosit pentru numărarea coastelor prin palpare;
 se articulează în partea superioară cu claviculele, iar în părţile laterale cu coastele.
Coastele:

 sunt arcuri osteocartilaginoase, prezintă o porţiune osoasă şi una

cartilaginoasă;
 sunt situate în partea laterală a toracelui;
 sunt în număr de 12 perechi;
 primele 7 perechi de coaste sunt coaste adevărate, cartilagiul lor
articulându-se cu sternul;
 coastele VIII, IX, X sunt coaste false, deoarece se articulează cu sternul prin
intermediul cartilagiului coastei VII;
 perechile XI, XII, nu au cartilaj şi nu ajung la stern, se termină liber în peretele
abdominal şi se numesc coaste flotante.
Coastele împreună cu coloana vertebrală si cu sternul formează cutia toracică.

Scheletul membrelor

Scheletul membrelor superioare: este format din:

 centura scapulară:
 claviculă, os lung pereche, de forma literei S, situat în partea antero-
superioară a toracelui şi
 omoplat sau scapulă, os lat, de formă triunghiulară, cu baza în sus, situat
în partea posterioară a toracelui;
 scheletul membrului superior propriu-zis:
 scheletul braţului: humerus;
 scheletul antebraţului: radius, osul mobil şi lateral al antebraţului şi ulna
sau cubitus, osul fix şi intern al scheletului antebraţului.
 scheletul mâinii: carpiene (8 oase scurte dispuse pe două rânduri: în
rândul proximal, se află oasele: scafoid, semilunar, piramidal, pisiform; în rândul
distal, se află oasele: trapez, trapezoid, osul mare, osul cârlig),
metacarpiene (sunt în număr de 5, numerotate de la I la V, dinsnormal lateral snormal
medial), falange (degetele II-V au câte trei falange, proximală, medie, distală; degetul I,
police are 2 falange, falanga distală corespunde unghiilor).

Scheletul membrelor inferioare: este format din:

 centura pelviană: este formată din 2 oase coxale, care se articulează anterior,
între ele formând simfiza pubiană, şi posterior cu osul sacrum, formând bazinul. Osul
coxal este format din 3 oase: ileonul, în partea superioară, pubele, anterior şi
ischionul, posterior.
 scheletul membrului inferior propriu-zis:
- scheletul coapsei: femur;
- scheletul gambei: tibia şi fibula sau peroneul;
- scheletul piciorului: tarsiene (7 oase dispuse în două rânduri: rândul posterior este
format din două oase: talusul şi calcaneul; rândul anterior este format din 5 oase:
cuboidul, navicularul şi 3 cuneiforme), metatarsiene (sunt numerotate de la I la
V), falange (degetele sunt numerotate de la I la V; primul deget se numeşte haluce şi
are 2 falange, iar degetele II-V au câte trei falange).

ARTICULAŢIILE
Articulaţiile sunt legăturile dintre oase şi prezintă sediul mişcărilor.
După gradul de mobilitate, articulaţiile se impart în: sinartroze şi diartroze.
1. Sinartrozele sunt articulaţii fixe, mobile, care nu au cavitate articulară.
După tipul de legătură dintre oase, sinartrozele sunt:
  Sindesmoze - se leagă prin ţesut fibros moale; se caracterizeaza prin normalzenta
unor formatiuni fibroase care se interpun intre capetele osoase articulare, unindu-le si
asigurand astfel o miscare ale acestora prin intermediul tesutului fibros mai mult sau mai
putin elastic. Ex.: la articulatiile sacro-iliace, intre epifizele distale ale tibiei si fibulei.
 Sincondroze - se leagă prin ţesut cartilaginos; au ca mijloc de unire intre capetele
osoase diferite tipuri de cartilagiu si permit miscari mai reduse, elastice la acest nivel. Ex.:
lama perpendiculara a etmoidului cu vomerul, articulatia dintre prima coasta si stern etc.
 Sinostoze - este o articulatie fixa, care se leagă prin ţesut osos. Renormalzinta
imbinari ale oaselor care au fost la inceput membranoase sau cartilaginoase si care apoi s-
au sudat osos.
2. Diartrozele sunt articulaţii care posedă un grad variabil de mobilitate (sunt
semimobile). Se impart în :
 Amfiartroze - articulaţii semimobile, au suprafeţe articulare plane sau uşor
concave, se întâlnesc între corpurile vertebrelor şi se realizează prin interpunerea discurilor
intervertebrale.
 Artrodiile - articulaţii cu mobilitate mare, cel mai des intalnite in organism. Se mai
numesc articulaţii sinoviale.
articulaţie normalzintă următoarele componente:
1. capsula articulară - manşon fibros care se inseră pe oasele ce se
articulează; este căptuşită la interior de membrane sinovială, iar la
exterior este întărită de ligamemte;
2. ligamente - formaţiuni fibroase care se prind pe oasele articulaţiei;
3. membrana sinovială - formează stratul intern al capsulei articulare,
este bogat vascularizată, inervată;
4. cavitatea articulară - spaţiul din interiorul articulaţiei care conţine o
lamă fină de lichid sinovial.
Articulaţiile fixe se găsesc la nivelul oaselor cutiei craniene şi aceste articulaţii se mai
numesc suturi craniene.

FRACTURILE

DEFINITIE
Fractura – o solutie de continuitate la nivelul osului, produsa in urma unui
traumatism de o oarecare violenta; uneori, fractura se produce in urma unui traumatism
de mai mica importanta, care actioneaza asupra unui os fragilizat printr-o suferinta anterioara
(osteoporoza, tumoare osoasa, osteita etc.).
ETIOLOGIE
=> Frecventa. Se apreciaza ca fracturile reprezinta 10% din totalul traumatismelor si sunt
de 10 ori mai frecvente decat luxatiile. Aceasta frecventa creste in mod deosebit in cazuri de
catastrofe, accidente de circulatie.
=> Varsta: frecventa cea mai mare se situeaza intre 20—40 de ani.
= La copii, frecventa lor este mai mica daca le raportam la numarul mare de traumatisme pe
care acestia le sufera. Aceasta se explica prin elasticitatea mai mare a oaselor, prin greutatea
mai mica a corpului si prin masa musculara mai redusa. In
schimb decolarea epifizara este mai obisnuita.
= La batrani, fractura se produce si dupa un traumatism mai putin violent, din cauza
fragilitatii particulare a osului prin osteoporoza.
MECANISME PT PRODUCEREA FRACTURILOR
=>Flexiune, cand forta se exercita asupra unei extremitati osoase, cealalta fiind fixata. Se
produce o tendinta la exagerarea sau redresarea unei curburi osoase care, depasind
elasticitatea normala, rupe osul la maximum de curbura ;
=>Tractiune, in urma contractiilor musculare violente care duc la smulgerea unor fragmente
osoase, ce reprezinta zone de insertie tendinoasa, sau fracturile parcelare ale epitfizelor prin
tractiune ligameretara ;
=>Compresiune in lungul axului osului, ducand la fractura epifizei, ca in fracturile de
astragal sau de pilon tibial, in urma caderilor de la inaltime;
=>Torsiune, cand forta vulneranta produce o rasucire a membrului,determinand totodata o
fractura spiroida sau helicoidala.

TIPURI DE FRACTURI
Fracturile incomplete - se observa mai ales la copii si se prezinta sub urmatoarele forme :
- deformarea osului in grosime, care are loc printr-un mecanism de presiune in lungul
osului. In aceste conditii se produce mai mult o dislocare trabeculara in regiunea metafizara
care se traduce radiografic printr-o usoara ingrosare fusiforma sau in inel;
- ruperea incompleta sau inflexiunea se observa la copii, cand datorita elasticitatii osului si
a grosimii 'periostului, se produce un traiset de fractura care intereseaza numai corticala
dinspre convexitatea osului. Este clasica fractura en bois vert(in lemn verde)
- infundarea se observa mai ales la oasele laterale, craniului, fisurile se intalnesc mai ales la
adulti si rareori la copii. Integritatea formala a osului este pastrata si numai radiografia din
incidente diferite, poate sa arate traiectul de fractura.
Fracturile complete
a) Traiectul de fractura poate sa aiba sediul variabil, in caz de fractura directa si, dimpotriva,
sa se situeze la nivelul punctelor slabe ale osului, daca fractura este indirecta. El poate sa fie
transversal, oblic, spiroid, longitudinal.
b) Fragmentele sunt in general in numar de doua; uneori un traiect de fractura accesoriu
separa un al treilea fragment. Cand exista mai multe traiecte, fractura este cominutiva.
c) Deplasarea fragmentelor este variabila, uneori minora, alteori este complexa. Aceasta
deplasare se poate face :
- prin translatie, cand unul din fragmente este deplasat inainte,inapoi, intern sau extern fata
de celalalt fragment;
- prin ascensiunea unui fragment in lungul celuilalt, producand incalecarea lor;
- prin rotatie, cand un fragment se roteste in jurul axului sau longitudinal, in vreme ce celalalt
ramane imobil, sau ambele fragmente se rotesc unul fata de celalalt; in aceste cazuri exista
decalajul, fragmentelor ;
- prin unghiularea unui fragment fata de celalalt.
FRACTURI COMINUTIVE - soldate cu mai multe fragmente osoase.
SEDIUL FRACTURII
Este important pentru diagnostic, prognostic si tratament;
Unui os lung i se disting: diafiza, doua metafize si doua regiuni epifizare; Intre
metafiza si epifiza, la copil exista placile de crestere;
Fractura diafizara are o suprafata redusa de contact;
Fractura metafizara si epifizara are suprafata mai intinsa de contact;
Fracturile epifizare au uneori traiectul situat articular, in acest caz se numesc fracturi
intraarticulare.

SIMPTOMATOLOGIE semne de probabilitate si semne de siguranta:

1. Semne de certitudine și probabilitate în fracturi (Chirurgie și

specialitățiînrudite – Vasile D. pag. 67);(subiect examen absolvire)
Semnele locale din fracturi se împart în:
a) Semne locale de probabilitate reprezentate de:
- durerea spontană în punct fix exacerbată de palpare sau mobilizare,
- impotență funcțională a segmentului afectat,
- deformarea și scurtarea regiunii,
- echimoze tardive (uneori la distanță de focarul de fractură),
- tumefacție,
- edem,
- creșterea temperaturii locale. (7 liniuțe la probabilitate)
b) Semne locale de certitudine:
- mobilitate anormală în focar,
- perceperea palpatorie de crepitații osoase,
- netransmisibilitatea mișcărilor,
- întreruperea evidentă (la inspecție sau palpare) a continuității osoase,
- angulația diafizară a osului lung. (5 liniuțe la certitudine)
Examenul radiografic de față și profil este absolut indispensabil
pentru certificareadiagnosticului de fractură, precum și pentru
precizarea tipului acesteia.

EXAMEN RADIOLOGIC
- Doua incidente avand intre ele un unghi de 90 (fata si profil); rareori sunt necesare si
incidente oblice;
- Doua articulatii vecine focarului de fractura;
- Radiografii ale celor doua membre comparativ (necesare relativ rar);
Imediat dupa traumatism, unele traiecte de fractura sunt dificil de descoperit (exemplu:
fractura de scafoid); pentru a evita o greseala se vor executa in astfel de cazuri doua
radiografii: in urgenta si la 10-14 zile dupa accident. ! radiografiile trebuie sa fie de buna
calitate
EVOLUTIE - fractura evolueaza catre sudura extremitatilor fracturate printr-o formatie
denumita calus.
Fazele evolutive
1. Faza hemoragica si hiperemica (faza psoudoinflamatorie) - revarsatul sanguin,
hematomul post fractura se retrage.
2. Faza calusului fibros : celulele conjunctive nediferentiate care au invadat hematomul se
multiplica si se transforma in celule formatoare de os (osteoblaste) si de cartilaj
(condroblaste). Acest tesut de neoformatie duce la unirea fragmentelor osoase cu un calus
fibros, in interiorul caruia se gasesc si insule de tesut cartilaginos .
3. Faza calusului osos primitiv : catre a treia saptamana de evolutie, calusul fibros incepe
sa se mineralizeze iar zonele cartilaginoase incep sa sufere un proces de osificare encondrala,
astfel ca se ajunge la un calus osos primitiv cu trabeculatie dezordonata.
4. Faza calusului osos definitiv - dureaza pana la 2 – 3 luni.

COMPLICATII
I) Complicatiile generale imediate
Ele sunt consecinta traumatismulu si sunt dependente de violenta acestuia si de teren.
=Congestia pulmonara se instaleaza la batrani repede dupa traumatism, ducand la
bronhopneumonie grava.
=Tulburari urinare apar la batrani cu adenom de prostata care, pana la accident urinau
multumitor.
Infectia urinara, care urmeaza retentiei de urina cu azotemia consecutiva, poate sa pericliteze
viata accidentatului.
=Diabetul, care era latent inaintate de traumatism, poate sa ia un aspect clinic sever, ducind
la acidoza.
=Embolia grasoasa, altadata contestata, se admite azi ca este destul de frecventa si
constituie o complicatie grava. Grasimea medulara vehiculata de la nivelul focarului de
fractura, poate sa produca embolii grasoase pulmonare cu dispnee, junghi toracic, paloare,
senzatie de moarte iminenta. Emboliile grasoase cerebrale pot sa duca la o stare de
somnolenta, amnezie, confuzie sau tulburari vizuale.In cazul emboliei grasoase, la 2—3 zile
de la accident, urinile contin picaturi fine de grasime iar uneori capata un aspect lactescent.
II) Complicatii locale imediate
1.Fractura deschisa

Comunicarea focarului de fractura cu exteriorul se poate face printr-o plaga produsa din afara
de catre agentul vulnerant. In acest caz, plaga este mare, adesea anfractuoasa, cu corpi straini
inclusi si practic infectata. Alteori, comunicarea focarului cu exteriorul se face dinauntru, prin
inteparea pielii si a tesuturilor moi de catre unul din fragmentele osoase, cu ocazia unei
mobilizari imprudente a fragmentelor sau in urma unei tentative de reluare a mersului, imediat
dupa accident. In aceste cazuri, plaga este punctiforma si fractura poate sa fie considerata
neinfectata. Comunicarea focarului de fractura cu exteriorul face ca hematomul fracturar sa se
scurga (si prin aceasta se intarzie procesul de cicatrizare), iar pe de alta parte se deschide
poarta pentru infectie.
2. Infectarea focarului de fractura perturba in mod grav procesul de consolidare, ajungandu-
se la osteita si pseudartroza. Infectia duce la lichefierea calusului fibrinoproteic din primele
zile, datorita toxinelor microbiene de tipul streptokinazei. In mediul septic diferentierea
celulara spre linia condroblastica si cea osteoblastica nu se mai produce, incat se scoate din
mecanismul osificarii contributia osteoblastelor. Prin toate aceste mecanisme, infectia se
dovedeste a fi un factor inhibitor al procesului de consolidare.
3. Leziunile nervoase. Deosebit de expusi la traumatisme sunt nervul radial, care poate fi
lezat la nivelul santului de torsiune al humerusului, nervul sciatic popliteu extern, la nivelul
gatului peroneului si nervul median la plica cotului. Dar si celelalte trunchiuri nervoase pot sa
fie lezate, fie in momentul traumatismului, fie printr-unul din fragmente. Leziunile pot sa
mearga de la simpla contuzie a nervului (neuropraxis), la inteparea acestuia
cu intreruperea cilindraxilor (axonotmesis) si pana la
sectiunea completa a nervului (neurotmesis). Asocierea leziunii nervoase la fractura
impune, din punct de vedere terapeutic, interventia chirurgicala.
4. Leziunile vasculare duc la hemoragii mari prin ruperea unor vase importante, cu
instalarea unei anemii grave. Inteparea unui vas de calibru mare duce la constituirea unui
hematom pulsatil sau a unui anevrism.
5. Trombozele venoase. Sunt cunoscute edemele cronice ale membrelor dupa scoaterea
aparatelor gipsate de imobilizare a fracturilor. Frecventa complicatiilor trombotice la nivelul
membrului pelvian este mai mare la persoanele in varsta si la cei cu deficiente cardiace.
6. Ischemia. Membrele pot sa fie private, din cauze diverse, de circulatia sanguina intr-un
mod mai mult sau mai putin important :
 a) Ischemia cutanata duce la formarea escarelor care, in momentul desprinderii, deschide
focarul de fractura si produce infectarea ei secundara. De obicei, aceste escare se produc prin
apasarea aparatului gipsat asupra eminentelor osoase (maleole, calcii, crestele iliace) si pot sa
fie evitate printr-o atenta aplicare a gipsului.
b) Daca ischemia este mai profunda, ea poate sa atinga nervii, producand o paralizie, care
poate sa fie definitiva, daca circulatia nu se restabileste. Ischemia la nivelul muschilor
produce infarctizarea lor cu scleroza si retractie consecutiva. Aceste ischemii musculare,
frecvente la nivelul antebratului, constituie sindromul Volkmann) si, leziuni similare pot sa fie
intalnite si la nivelul gambei si al piciorului.
c) Cand ischemia este intinsa si mai accentuata se produce gangrena membrului.
7. Interpunerea de parti moi care vor favoriza instalarea pseudartrozei

III) Complicatii locale tardive

1. Calusul vicios se intalneste cand fractura nu a fost corect redusa sau cand deplasarea s-a
reprodus sub aparatul gipsat. Desi fractura s-a vindecat, restabilirea continuitatii osoase s-a
facut in asa fel, incat ea antreneaza tulbura functionale.
2. Intarzierea de consolidare. Intarzierea de consolidare a fracturilor poate sa tina de o
reducere imperfecta a fragmentelor sau de o contentie insuficienta a lor.
3. Pseudartroza. In intarzierea de consolidare, osificarea reparatoare se efectueaza, dar cu
mare intarziere, ceea ce are ca rezultat o prelungire a timpului de vindecare. Intarzierea de
consolidare este o stare tranzitorie, care poate sa evolueze spre vindecare sau spre
pseudartroza. Pseudartroza este, dimpotriva, o stare definitiva; fara interventie chirurgicala
activitatea osteogenica este definitiv oprita. In aprecierea starii de pseudartroza, factorul
timp nu poate fi invocat. Cel mai bun criteriu clinic este disparitia durerii din focar la
mobilizarea fragmentelor.
=Caracterul traumatismului. Pierderea de substanta osoasa produsa prin
traumatismul initial sau prin interventia chirurgicala
=Infectia. Daca fractura s-a infectat, consolidarea poate sa esueze ajungand la pseudartroza.
=Necroza. Traumatismul poate sa suprime vascuiarizarea unui fragment osos (fractura dubla,
fractura colului femural) si sa intarzie sau sa impiedice consolidarea .
=Starea generala a bolnavului. S-a incriminat altadata sifilisul, diabetul, malaria, ca fiind
responsabile de instalarea pseudartrozei.
=Greseli de tratament: greseli de reducere,; greseli de imobilizare, prin imobilizarea
insuficienta sau de prea scurta durata; greselilor de tehnica chirurgicala prin: lipsa de
asepsie, deperiostare larga, fixare defectuoasa a fragmentelor, folosirea unor materiale de
osteosinteza neadeevate.
TRATAMENTUL FRACTURILOR
Obiectivul principal al tratamentului fracturilor il constituie restabilirea functiei si, pe cat
posibil, si a formei membrului. De aceea tratamentul trebuie sa realizeze:
-Refacerea, pe cat posibil, anatomica, a osului fracturat, prin reducerea fracturii si
imobilizarea ei pana la formarea unui calus solid.
- Mentinerea in stare functionala a articulatiilor, muschilor si circulatiei membrului sau
restabilirea cat mai rapida a acestora. Acestea se realizeaza prin reducerea timpului de
imobilizare la minimum necesar, compatibil cu consolidarea fracturii si prin instituirea, cat
mai precoce, a unui tratament de recuperare functionala, prin contractii musculare si
mobilizarea articulara chiar din timpul imobilizarii fracturii.
Metode:
1. tratamentul ortopedic, fara deschiderea focarului de fractura
2. tratamentul chirurgical.
- reducerea fracturii: usurata daca contractura musculara este anihilata prin anestezie sau
prin tractiune continua, timp suficient
- imobilizarea ei: aparatul gipsat trebuie sa imobilizeze cel putin o articulatie deasupra
si o alta sub focarul de fractura, evitand astfel miscarile de rotatie in ax. Membrul
trebuie sa fie imobilizat, pe cat posibil in pozitie functionala, pentru a preveni redorile, atrofia
musculara si osoasa.
Prima etapa este la locul accidentului:
=>Calmarea durerii
=> Degajarea corecta a bolnavului cu evitarea unor miscari care pot produce complicatii
(exemplu: evitarea flexiei in traumatismele coloanei vertebrale)
=>Refacerea aproximativa a anatomiei regiunii prin tractiunea in ax;
=>Imobilizarea provizorie, care in aceasta etapa este de cele mai multe ori improvizata: se
utilizeaza mijloace avute la indemana (bete, scanduri, cartoane, usa) A doua etapa a
primului ajutor este acordata de persoane specializate:
=>Administrarea unui calmant, eventual pansament (fractura deschisa)
=>Reducerea aproximativa prin tractiune in ax
=>Imobilizare provizorie corecta a fracturii
=>Eventuala seroprofilaxie antitetanica (fractura deschisa)
=>Garou in cazul leziunilor vasculare (ora aplicarii garoului va fi mentionata pe biletul de
trimitere)
TRATAMENTUL CONSERVATOR :
- Metoda ortopedica pura ;
- Metoda extensiei continue ;
- Metoda functionala
1) METODA ORTOPEDICA PURA - intrebuintata in cazul fracturilor stabile sau fara
deplasare
= Se face in trei timpi: reducerea, imobilizarea si reeducarea functionala. Timpul I:
- Reducerea fracturii deplasate;
- Anestezie adecvata care inlatura durerea si spasmul;
- Reducere prin extensie,
- Contraextensie si manipulare in focar ;
- Reducerea instrumentala
Timpul II: Contentia (imobilizarea) fracturii se face cu ajutorul aparatului gipsat.
Aparatul gipsat va respecta urmatoarele reguli:
- sa fie necaptusit, bine mulat ;
- sa cuprinda o articulatie deasupra si alta sub focarul de fractura;
- sa fie aplicat in pozitie functionala ;
- sa lase extremitatile libere.

Tratament picior equin

Timpul III: reeducarea functionala

2) METODA EXTENSIEI CONTINUE - indicata in fracturile instabile (oblice lungi,
spiroide sau cominutive)
=reducerea se obtine in timp,
=se face printr-un sistem compus din brosa si potcoava, cablu, scripeti, greutati
=contraextensia se face prin inclinarea patului bolnavului
= pot fi necesare manipulari in focar cu benzi circulare sau saculeti cu nisip
• combinarea extensiei continue cu aparatul gipsat: dupa reducerea fracturii prin extensie
continua in primele 14-21 zile, imobilizarea se va continua cu aparatul gipsat.

3) METODA TRATAMENTULUI FUNCTIONAL propusa de Lucas-Championniere

=se bazeaza pe principiul abandonarii fracturii in scopul salvarii vietii
= permite mobilizarea bolnavului in absenta tratamentului fracturii
TRATAMENTUL CHIRURGICAL
=Metoda de tratament care vizeaza restabilirea continuitatii osului fracturat (sectionat sau
rezecat) cu ajutorul unor materiale biologice sau metalice poarta numele de osteosinteza.
Osteosinteza ridica trei probleme: indicatia metodei, alegerea materialului de fixare si
tehnica de introducere
Indicatiile tratamentului chirurgical:
Indicatii absolute:
=Fracturile ireductibile
=Fracturile intraarticulare deplasate la adult
=Fracturile asociate cu leziuni vasculare
Indicatii relative:
= Deplasarile secundare
=Fracturile osului bolnav
=Fracturile cunoscute ca imposibil de tratat cu metode inchise (antebrat,Monteggia,
Galeazzi,col femural)
=Diverse asocieri fracturare (fracturi etajate, polifracturi).
 Imobilizarea definitiva a fracturilor
Tipuri de imobilizare definitiva :
I. Metoda ortopedica se indica în fracturile simple cu sau fara deplasare și se
efectueaza prin:
• reducerea fracturii sub anestezie locala sau generala medicul stabileste; reducerea se
face prin extensie - tractjune si contraextensie;
• imobilizare in aparat gipsat, care trebuie sa întruneasca urmatoarele calitati:
• sa fie bine mulat;
• sa cuprinda articulatja de deasupra si dedesubtul focarului de fractura;
• sa lase extremitațile membrelor libere pentru a se asigura circulatia; sa nu fie prea
strans; sa fie aplicat în pozifie functionala.
dupa scoaterea aparatului gipsat recuperearea functionala.
II. Metoda extensiei continue se foloseste în cazul fracturilor complicate
cominutive cu traiect oblic sau spiroid si cu deplasare.
• Mijloace de extensie: sistem compus din broșa, potcoava, cablu, scripeti,
greutati.
• Contraextensia se realizeaza prin înclinarea patului și greutati.
• Extensia continua poate dura 2 - 3 saptamani reducerea facandu-se treptat.
• Atele speciale: tip Braun- Bohler, tip Rieunau, cu tractjune bipolara.
III. Metoda functionala de tratament urmareste salvarea vieții bolnavului fara a trata
fractura.
IV. lntervenția chirurgicala este o metoda de tratament indicata în :
• fracturi care nu se pot reduce, fracturi asociate cu leziuni ale vaselor si nervilor, fracturi
cu multiple focare.

Îngrijirea pacientului cu aparat gipsat

 Pentru asistentul medical este interzisă efectuarea de manevre brutale de reducere a
fracturilor;
 Se admite doar axarea membrelor cât mai aproape de poziţia lor normală, prin manevre de
tracţiune în ax;
 Când relaxarea membrului nu se poate obţine prin tracţiune blândă este preferabil ca
imobilizarea de urgenţă să se execute păstrându-se poziţia anormală provocată de
accident, urmând ca reducerea să se facă de către specialist în clinici specializate;
 Înfăşarea nu va fi prea strânsă pentru a nu împiedica circulaţia sângelui;
 Feşele gipsate se prepară din gips, material de suport (faşă) şi apă;
 Gipsul – sulfat de calciu natural, calcinat. Are proprietatea de a se întări după ce a fost
udat cu apă. Se prepară într-un strat foarte subţire pe faşa desfăcută, care apoi se rulează
uşor strâns;
 Se folosesc curent feşe de 10 cm, iar pentru atele feşi de 15 cm şi 20 cm. Pentru degete se
pot folosi feşe mai înguste de 3-5 cm.

Prepararea unei feşe gipsate

 Ca material se foloseşte faşa de tifon de 10 cm lăţime care se desfăşoară pe plan neted pe
o porţiune de 50 cm.
 Pe faşa desfăcută se presară un strat de gips ce se întinde cu partea cubitală a mâinii
stângii în grosime uniformă de 1-2 mm pe toată suprafaţa feşii.
 Cu mâna dreaptă, faşa cu gips se înfăşoară nu prea strâns, după care se repetă manevrele
până se obţine faşa gipsată cu diametru de 8-10 cm.
Confecţionarea unei atele gipsate
 Atela gipsată se poate confecţiona atât din feşe gipsate în prealabil (conform tehnicii de
mai sus), cât şi din metraj de tifon pregătit pe diferite dimensiuni.
 Se apreciază dimensiunile în lungime şi în lăţime în funcţie de segmentul pentru care
urmează să fie folosită.
 Se desfăşoară faşa şi se presară stratul de gips, uniform, pe o grosime de 1-2 cm, după
care se aşează o a doua foaie de faşă peste stratul de gips.
 Manevra se repetă până se suprapun 5-20 straturi de faşă.
 Atela obţinută astfel se împătureşte în două în lungime şi apoi iar în două repetând
manevra până se obţine un pachet gipsat.
Aplicarea atelei gipsate
 Înainte de aplicare cu scopul imobilizării unui segment, faşa gipsată sau atela gipsată se
introduce într-un vas cu apă la temperatura camerei şi în cantitate suficientă ca să le
acopere bine.
 Îmbibarea cu apă a feşii gipsate este uniformă şi este terminată atunci când din vas nu mai
ies la suprafaţă bule de aer.
 Stoarcerea se face prin răsucire uşoară a feşii gipsate sau a pachetului gipsat pentru ca
odată cu apa scursă să nu se piardă şi gipsul.
 După ce se scoate din apă atela gipsată se întinde de la capete şi se netezeşte suprafaţa
pentru a nu rămâne asperităţi.
 Atela gipsată se aplică peste regiunea anatomică ce necesită imobilizare şi se fixează cu
faşa gipsată cu circulare (se confecţionează aparat circular).
 Se începe cu aplicarea unei atele care după întărire este un element mai rezistent de
susţinere a întregului aparat gipsat.
 Se confecţionează din feşi gipsate de 10 cm sau mai late sau din metraj de tifon gipsat – în
funcţie de necesităţi.
 În mod excepţional se foloseşte în prealabil învelitoarea protectoare a segmentului de corp
pe care se aplică faşa gipsată, deoarece din cauza stratului de vată, cu timpul aparatul
gipsat devine larg şi ineficient. Se preferă aplicarea feşilor direct pe piele sau cel mult cu
un strat de tifon.
 Se pot pune mici perniţe de vată la nivelul proeminenţelor osoase – călcâie, maleole,
regiunea sacrolombară etc.
 Aparatul gipsat nu trebuie să fie prea gros, dar totuşi trebuie să fie suficient de rezistent şi
trebuie să prindă întotdeauna atât articulaţia de deasupra, cât şi cea de dedesubtul unei
fracturi.
Principiile unei imobilizări corecte
 Asigurarea funcțiilor vitale are prioritate faţă de alte manevre.
 Se va căuta obţinerea unei axări relative a segmentului de imobilizat, prin tracţiune
atraumatică şi progresivă în ax în momentul aplicării imobilizării.
 Pentru a avea siguranţa că fractura nu se deplasează nici lateral, nici în jurul axului
longitudinal, imobilizarea trebuie să prindă în mod obligatoriu articulaţiile situate
deasupra şi dedesubtul focarului de fractură.
 Imobilizarea trebuie să fie adaptată reliefului anatomic al regiunii accidentate.
 Aparatul gipsat sau atela de imobilizare nu trebuie să fie compresive pentru a nu îngreuna
circulaţia sanguină într-un segment în care există deja tulburări circulatorii secundare
traumatismului. Aparatele gipsate trebuie lăsate să se usuce (24 ore).
Complicaţiile imobilizării gipsate
 Leziunile tegumentare;
 Escare;
 Compresiuni pe proeminenţele osoase;
 Anchiloze, atrofii, poziţii vicioase;
 Macerarea tegumentelor.
Îngrijirea pacientului cu aparat gipsat
 urmarirea miscarilor si segmentelor distale (degete);
 observarea culorii tegumentelor;
 sesizarea medicului la aparitia furnicaturilor, paresteziilor, presiunii la nivelul
membrului afectat;
 observarea aparitiei sangelui, puroiului la nivelul plagii;
 ajutarea pacientului in satisfacerea nevoilor fundamentale;
 prevenirea complicatiilor datorate imobilizarii;
 educatia pacientului:
o necesitatea folosirii mecanismelor auxiliare (carjă, baston) în deplasare pentru
protejarea membrului lezat, în timpul consolidării;
o modul de efectuare a unor miscări fără a prejudicia procesul de vindecare;
o consecinţele sprijinirii precoce pe membru afectat;
o necesitatea respectării repausului la pat si a indicaţiilor medicului;
 o exeerciții în perioada de recuperare.

Pacienti cu RUPTURĂ MUSCULARĂ

- imobilizarea regiunii în pozitie relaxantă, pentru rupturile incomplete
- îngrijiri pre si postoperatorii la pacienţii cu ruptură completă, care necesită
tratament chirurgical
- administrarea tratamentului simptomatic prescris de medic.
Pacienti cu amputatie
- suport psihic al pacientului si familiei
- încurajarea pacientului să-si privească bontul
- mod de abordare a implicaţiilor psiho-sociale a amputaţiei
- existenţa posibilităţii de protezare
- existenţa fenomenului de „membru fantomă" care poate fi ignorat în cazul
protezării
- educarea pacientului:
 mod de pansare a bontului- prevenirea contracturilor prin poziţionarea
corectă a segmentului
Pacienti cu tractiune, extensie
- verificarea frecventă a dispozitivului de tractiune (cablurile să treacă
prin mijlocul rolelor scripetelui;
- greutăjile să atarne libere;
- cadrul si barele patului să nu stanjenească aparatul (fig. 12)
- verificarea pozi|iei membrelor in functje de tracțiune
- plasarea unei paturi făcute sul sub membrul afectat
- plasarea unei perne pentru a împiedica alunecarea
- urmărirea culorii si temperaturii membrelor, sesizarea oricăror
modificări apărute
- aplicarea măsurilor de prevenire a complicatiilor imobilizării
- ajutarea pacientului in satisfacerea nevoilor fundamentale
- suport psihic:
- încurajarea pacientului
- îndepărtarea sentimentului de neputinţă
- educaţia pacientului:
- necesitatea tracţiunii pentru vindecarea membrului afectat
- modul de realizare a amplitudinii miscărilor
permise pozijionarea corectă a corpului în timpul tracţiunii

EDUCAŢIA PACIENTULUI PENTRU PREVENIREA AFECŢIUNILOR

LOCOMOTORII
 alimentaţie echilibrată
- unii factori nutriţionali au efect asupra
troficităţii(troficitate=proprietate a materiei vii de a-și păstra structura
normală prin asigurarea nutriției necesare) cartilagiului (acizii grasi
nesaturaţi)
- o alimentaţie hiperglucidică duce la o crestere a greutăţii corporale
constituind un factor determinant si agravant al afectării articulaţiilor
portante(portant=Care susține ceva, care poartă ceva).
  evitarea sedentarismului -inactivitatea duce la scăderea amplitudinii miscării
si la scăderea forţei musculare
 evitarea efortului fizic excesiv -efortul fizic excesiv duce la apariţia
tendinitelor(tendinita=inflamație a tendoanelor.), a durerilor musculare
 evitarea frigului
- expunerea prelungită la frig poate exacerba focare de infecţie latente
- respectarea unor reguli înaintea efortului fizic
- antrenament progresiv
- încalzire înainte de efortul propriu-zis
- oprire periodică a efortului pentru recuperare
- poziţionare corectă în timpul unor activităţi
- ridicarea unor greutăţi de jos cu ambele mâini si cu genunchii întinsi
constituie factor agresiv pentru coloana
- menţinerea posturii si aliniamentului corect al corpului
se previn în acest fel deviaţiile coloanei vertebrale (cifoza, scolioza)