Odata cu simbolismul, “poetii nu mai canta in corul bisericesc al poeziei” (S.
Mallarme). Aceasta reprezinta primul current din sfera modernitatii si modifica in mod radical toate modalitatile de expresie lirica. Aparut in literature romana mai devreme decat in cea europeana, prin activitatea cenaclului Literatorul, condus de Alexandru Macedonsky, simbolismul depaseste etapa teoretizarilor si cunoaste o manifestare planetara, autentica, odata cu publicarea volumului Plumb de George Bacovia in anul 1916. Acest text se distinge printr-un imaginar sumbru si monoton in care un loc il ocupa tema singuratatii si cea a mortii si conturat artistic cu mijloacele poetice ale simbolismului, cultivarea simbolului, sugestia si muzicalitatea. Cultivarea simbolului este evidentă din faptul că niciun termen explicit nu scoate la iveală starea eului liric sau motivul acestei stări. Totul se sugerează cu ajutorul cadrului din elementele căruia fac parte : sicrie, flori de plumb, cavou, amor de plumb, aripi de plumb. Fiecare este un simbol care crează puternica impresia a pustiirii sufletești bacoviene. Poezia aparține simbolismului și prin folosirea repetițiilor care cultivă cadența gravă, interioară a versurilor. Substantivul ”plumb” este lait-motiv central. Sunt prezente eufonii, repetarea consoanelor și a vocalelor închise-m, n, u, î . Pe lângă recurențe fonetice și lexicale , întreaga structură a poeziei se bazează pe paralelismul sintactic ce adâncește impresia de repetare obsesivă a unei stări. Tema poeziei „Plumb” este reprezentată de condiția dramatică a poetului într-o societate artificială, lipsită de aspirații, în care se simte un captiv fără posibilitate de salvare. Imaginea cadrului exterior capătă valențe negative din perspectiva eului liric care simte apăsarea accentuată și dorește să evadeze. In prima strofa, eul apare in ipostaza insinguraticului, intr-o lume pustie si moarta: “stam singur in cavou..si era vant”. Conditia poetului damnat din cauza imposibilitatii comunicarii cu lumea exterioara se amplifica in strofa a 2a si devine incomunicare in plan interior. In strofa a doua, moartea iubirii, acutizeaza angoasa si sentimentul de singuratate. Moartea amorului sugereaza pierderea ultimei sperante de salvare “si-am inceput sa-l strig”. Lirismul subiectiv este redat prin marcile eului liric: persoana I singular a verbelor stam, am inceput, sa strig; adjectival posesiv amorul meu. Verbul la imperfect insotit de epitet “stam singur” exprima idea de continuitate a starii de singuritate, in timp ce verbul la perfectul compus”am inceput” urmat de “sa strig” exprima incapacitatea de a comunica sensibil cu iubirea. Titlul poeziei este simbolul plumb. Semnificația acestuia pornește de la cele două caracteristici ale metalului pe care îl denumește, greutatea și culoarea, care sugerează apăsarea sufocantă, angoasa, cenușiul existențial, universul monoton, închiderea definitivă a spațiului existențial, fără soluții de ieșire. Structural, poezia Plumb este construită pe principiul simetriei între planul exterior şi interior. Textul este compus din două catrene construite pe baza cuvântului „plumb”, care este reluat în şase din cele opt versuri ale poeziei. Cele două strofe/ secvenţe poetice corespund celor două planuri ale realităţii: realitatea exterioară, obiectivă, simbolizată de cimitir şi de cavou şi realitatea interioară, subiectivă, simbolizată de sentimentul iubirii, a cărui invocare se face cu disperare, fiind şi el condiţionat de natura mediului. O primă imagine poetică se evidențiază în prima strofă a poeziei în care este prezentat planul exterior, ca reflectare a unui univers apăsător, în care eul liric se simte claustrat. Spațiul este reprezentat prin incinta unui cimitir, cu toate elementele lui specifice: ”sicriele de plumb”, ”flori de plumb”, ”funerar vestmânt”, ”cavou”, ”coroanele de plumb”. Toate elementele cadrului capătă consistența plumbului pentru a ilustra starea sufletească ce se desprinde din poezie. Florile, simbol al frumuseții și al vieții, au devenit de plumb, și-au pierdut strălucirea și au rămas simple elemente ale decorului funebru. Atmosfera descrisă este lipsită de dinamism, întrucât toate elemenetele sunt caracterizate printr-o materialitate accentuată, redată prin simbolul plumbului. Motivul literar al singurătății este evidențiat în cel de-al treilea vers (”Stam singur în cavou...”) și accentuează absența oricărui semn de comunicare cu societatea în care trăiește. Vântul, aspect ce sugerează mișcare, nu face decât să completeze din punct de vedere auditiv tabloul funerar prin scârțâitul coroanelor. Deși nu apar reperele temporale, întregul decor poate fi pus sub semnul nocturnului. O altă imagine poetică se remarcă în cea de-a doua strofa, ce ilustrează planul interior, aflat în corespondență cu cel exterior. Verbul ”dormea” sugerează dispariția, moartea, absența iubirii în viața eului liric. În societatea degradantă ce nu îi împărtășește dorințele, o ultimă salvare ar fi iubirea, ca sentiment suprem, însă nici aceasta nu mai are forță să se menifeste, ci este stinsă, într-un somn greu. O ultimă speranță de salvare este încercată prin strigătul deznădăjduit al celui care nu mai găsește niciun reper de care să se simtă legat în viața sa. Singurătatea îl copleșește, iar izolarea îl face să simtă acut frigul existențial. ”Mortul” devine simbolul individului fără aspirații, care duce o existență monotonă, dirijată. Aripile erau semne ale înălțării ființei, ale zborului sufletesc, însă ele nu își mai îndeplinesc menirea, ci, marcate de același element central, plumbul, redau căderea grea a morții. La nivel sintactic, textul este structurat pe o serie de propoziţii principale, independente, coordonate prin juxtapu-nere sau copulativ, realizând un enunţ simplu şi clar, dar cu atât mai halucinant. De asemenea, se remarcă topica inversă, cu subiectul postpus: „Dormeau adânc sicriele de plumb"; „Dormea întors amorul", pentru a pune accent pe starea sugerată de verbul predicat şi pentru a accentua corespondenţa între cele două planuri. Repetarea conjucţiei copulative ,şi" realizează suprapu¬nerea de imagini pentru a reda aceeaşi stare şi trăirea obsedantă a acesteia, realizând, în acelaşi timp, şi o figură de stil, un polisindeton. La nivel stilistic, se remarcă prezenţa simbolului central plumb, asociat metaforelor: „flori de plumb", „coroanele de plumb", „aripile de plumb" utilizate pentru a sugera tragismul tipic omului modern. Epietetele au legătură cu cromatica specifică – ”de plumb”, ”funerar” În ceea ce privește versificația, „Plumb” are o construcție riguroasă, care sugerează prezența morții prin închiderea versurilor cu rimă îmbrățișată și măsură fixă de 10 silabe. Prin atmosferă, muzicalitate, folosirea sugestiei a simbolului si a corespondentelor, prin prezentarea starilor sufletesti de angoasa, de singuratate, poezia “Plumb” se incadreaza in estetica simbolista.