INIMA

Inima (cordul) , organul central al aparatului circulator, este un organ musculo-cavitar având
rolul de a trimite sângele, sosit prin vene, în tot organismul asemenea unei pompe respingătoare.
Acoperit la exterior de pericard (seroasa), cordul ocupă în torace etajul inferior al
mediastinului anterior, 1/3 din el fiind la dreapta, iar 2/3 la stânga planului mediosagital al corpului.
Forma inimii este cea a unei piramide triunghiulare sau a unui con turtit, culcat pe diafragm,
cu axul longitudinal oblic dirijat de sus în jos, de la dreapta la stânga şi dinapoi înainte.
La omul adult şi normal cordul are greutatea de 275 g şi un volum asemănător pumnului
drept al persoanei respective cu următoarele dimensiuni: 98mm înălţime, 105 mm lărgime şi 250
mm circumferinţă la bază.

Conformaţia interna
Din punct de vedere descriptiv inima prezintă pentru studiu 3 feţe, 3 margini, o bază şi un
vârf, având numeroase şanţuri pline cu grăsime şi ocupate de vasele coronare.

Caracterele comune ale atriilor şi ventriculelor

Atriile sunt situate la baza inimii având o formă cubică cu 6 pereţi (un cub alungit vertical la
atriul drept, sau alungit transversal la atriul stang). Au o capacitate mai mică decât a ventriculelor.
Prezintă câte un diverticul lateral (urechiuşă).
Ventriculele sunt situate spre vârful inimii având o formă piramidal triunghiulară cu baza
privind orificiul atrio-ventricular. Au o capacitate mai mare decât a atriilor. Pereţii lor sunt mai groşi
ca şi ai atriilor (4 mm ventriculul drept, 12 mm ventriculul stâng), şi nu sunt netezi ci au pe faţa lor
interioară nişte reliefuri musculare numite trabecule sau coloane cărnoase. Trabeculele sunt de 3
categorii:
- coloane cărnoase de ordinul I, muşchii papilari sau pilieri, de formă conică prin baza lor
aderând la peretele ventricular, iar vârful fiind liber dă inserţie cordajelor tendinoase ce se prind
pe valvulele atrio-ventriculare. Rolul lor este ca în sistola ventriculară, valvulele să nu fie împinse
spre atrii, deci să închidă orificiul atrio-ventricular pentru ca sângele să nu treacă acolo;
- coloane cârnoase de ordinul II se inseră prin ambele capete pe peretele ventriculelor,
porţiunea lor mijlocie rămânând liberă, neaderentă;
- coloana cărnoasă de ordinul III care aderă pe toată întinderea lor la pereţii ventriculelor făcând
relief în interiorul lor.

La baza ventriculelor se află două orificii atrio-ventriculare (unul drept şi altul stâng), fiecare
prevăzut cu valva atrio-ventriculară respectivă, iar fiecare valvă este împărţită în două sau trei
valvule. De asemeni tot la baza ventriculelor întâlnim două orificii arteriale prin care se face
comunicarea ventriculelor cu marile artere de la baza inimii (ventriculul drept cu artera pulmonară
şi ventriculul stâng cu artera aortă).
Fiecare orificiu arterial este prevăzut cu câte 3 valvule semilunare sau sigmoide, acestea
având forma unui cuib de rândunică cu concavitatea orientată superior.

Structura inimii
Structural, inima este alcătuită din 3 tunici, care de la exterior spre interior sunt: epicardul,
miocardul şi endocardul.
Epicardul este foiţa viscerală a pericardului seros, foiţă netedă şi lucioasă, care tapetează
complet suprafaţa exterioară a inimii de la vârf spre baza sa, nivel la care trece peste vasele mari
pentru a învelii la interior pericardul fibros.

Miocardul are un schelet fibros format din:

 4 inele fibroase numite inelele lui LOWER, dintre care două se găsesc la nivelul orificiului atrio-
ventricular drept;
 2 formaţiuni conjunctive denumite trigonurile fibroase, unul drept şi altul, situate între orificiile
atrio-ventriculare şi cele ale arterelor aortă şi pulmonară.
Pe scheletul fibros se inseră atât fibrele miocardului cât şi valvulele orificiilor atrio-
ventriculare bi şi tricuspide şi valvulele semilunare ale arterelor aortă şi pulmonară.
Miocardul cuprinde 2 părţi deosebite: miocardul contractil şi sistemul de comandă.
Fibrele miocardului contractil, involuntare, au formă de U, unele mai scurte care formează
câte un sac muscular propriu fiecărui atriu şi fiecărui ventricul şi alte fibre musculare mai lungi care
formează câte un sac comun ambelor atrii şi câte un sac comun ambelor ventricule.
Deşi musculatura atrială este complet separată de musculatura ventriculară, fibrele
miocardice ale atriilor fiind dispuse circular, iar cele de la nivelul ventriculilor au un traiect spiralat
către vârful inimii formând vârtejul inimii.
Legătura anatomică şi funcţională dintre musculatura atrială şi cea ventriculară este făcută
de sistemul cardio-vector (sau de comandă) care produce automatismul inimii, sistem alcătuit
dintr-o musculatură specifică care-şi păstrează caracterele embrionare.
Acest sistem autoexcitoconductor cuprinde:
- nodulul sinoatrial situat pe peretele posterior al atriului drept la nivelul cristei terminalis, sub
orificiul venei cave superioare. Este fuziform, lung de 2-3 cm, având extremitatea superioară sub
epicard şi cea inferioară sub endocard.
- nodulul atrioventricular situat pe planşeul atriului drept în trunghiul lui KOCH, având 2
segmente: unul superior (nodulul lui ZAHN) şi unul inferior (atrioventricular).
- fasciculul lui HISS porneşte de la nodulul atrioventricular, este foarte scurt (1 cm) şi la partea
musculară a septului intraventricular se împarte în 2 ramuri: drept şi stâng ce pătrund în grosimea
peretelui ventricular respectiv (ramul drept trece în bandeleta uniformă a lui POIRIER şi cu
aceasta în baza pilierului anterior).
- reţeaua lui PURKINJE, care face legătura dintre sistemul autonom şi fibrele cardiace ordinare.
Endocardul este tunica internă care căptuşeşte faţa interioară a cavităţii inimii.
La nivelul orificiilor atrioventriculare acoperă scheletul fibros al valvulelor, iar la nivelul
orificiilor arteriale se repliază şi formează valvulele sigmoide. În general în dreptul tuturor orificiilor
vaselor, care vin sau pleacă de la inimă, endocardul se continuă cu tunica internă a acestor vase.
Structural, este format dintr-un strat de celule endoteliale dedesubtul căruia se află se află
stratul subendotelial alcătuit din ţesut conjunctiv şi puţine fibre musculare netede.

Vascularizaţia inimii

Vascularizaţia arterială este asigurată de cele 2 artere coronare, ambele ramuri din aorta
ascendentă: stângă sau anterioară şi dreaptă sau posterioară. Ele au un traiect sinuos, fiind
plasate iniţial în şanţurile de la suprafaţa exterioară a cordului şi au un caracter terminal (nu se
anastomozează), fiecare ram hrănind un anumit teritoriu independent de teritoriile remurilor
vecine.
 fiecare artera coronară vascularizează în mare, ½ respectivă a inimii (cea stângă ½ stângă
a atriului şi ventriculului stâng, iar cea dreaptă ½ dreaptă a atriului şi ventriculului drept)
 artera coronară stângă mai vascularizează şi puţin din inima dreaptă (peretele anterior al
ventriculul drept) şi cele 2/3 anterioare ale septului intraventricular; iar artera coronară dreaptă mai
vascularizează puţin din inima stângă (peretele posterior al ventriculului stâng) şi 1/3 posterioiară a
septului intraventricular.
Sistemul de comandă al inimii primeşte vase din ambele coronare.
În arterele coronare circulaţia are loc în condiţii speciale, irigaţia este foarte redusă în
sistolă şi masivă în diastolă.
Între coronară stângă şi cea dreaptă, anatomic există anastomoze, dar funcţional legătura
dintre ele este puţin eficientă, în sensul că dacă un ram arterial se onstruează, porţiunea din
miocard se necrozează provocându-se infarctul cardiac.

Vascularizaţia venoasă este asigurată de vene superficiale şi vene profunde.

Printre cele superficiale menţionăm: venele coronare – marea şi mica venă coronară,
precum şi alte vene, ce se varsă toate în sinusul coronar. Acesta este situat pe faţa inferioară a
atriului drept, unde se deschide printr-un orificiu propriu prevăzut cu valvula lui THEBESIUS.
Venele profunde sunt constituite din mici vene ce se deschid direct în cavităţile inimii şi
dintre acestea menţionăm venele lui THEBESIUS şi cele ale lui GALIEN.
 Limfaticele cordului se găsesc răspândite în toate tunicile. Ele se adună în colectoarele
subepicardice descrise de RAINER şi se îndreaptă, paralel cu venele, spre grupele ganglionare
din torace după cum urmează: cele din ½ stângă a inimii către ganglionii limfatici
intertraheobronhici, iar cele din ½ dreaptă în ganglionii mediastinali.

Inervaţia inimii este dublă

 intrinsecă dată de sistemul cardio-vector, ce produce contracţiile ritmice şi automate ale inimii
 extrinsecă (vegetativă) dată de sistemul nervos vegetativ (simpatic şi parasimpatic), prin nervii
cardiaci. Are rolul de a pune bătăile inimii la unison cu nevoile organelor interne.

Există 3 nervi cardiaci parasimpatici: superiori, mijlocii şi inferiori care provin din nervul vag.
Exista şi 3 nervi cardiaci simpatici: superior, mijlociu şi inferior care provin din ganglionii
lanţului simpatic cervical.
Din anastomoza acestor nervi la nivelul vaselor mari de la baza cordului, se formează un
plex cardiac anterior cu ganglionul lui WRIESBERG şi un plex cardiac posterior descris de
PERMAN incluzând câţiva microganglioni. Filete plecate de la aceste plexuri pătrund în grosimea
miocardului inervând fibrele musculare (formând asa numitul plex subepicardic şi plex
subendocardic).
Fibrele senzitive se distribuie îndeosebi pericardului şi endocardului.
Din punct de vedere funcţional, parasimpaticul răreşte bătăile inimii şi produce
vasoconstricţia arterelor coronare, iar filetele simpaticului, invers, vor aceelera bătăile inimii şi vor
produce vasodilataţia coronarelor.

PERICARDUL
Suprafaţa exterioară a cordului şi originea sau terminarea vaselor mari care vin sau care
pleacă de la inimă, sunt învelite de o fibroseroasă care poartă denumirea de pericard.
Aceasta cuprinde 2 porţiuni dinstincte:
 externă fibroasă, alcătuind pericardul fibros – cu rol de protecţie a inimii
 internă, seroasă, pericardul seros destinat să favorizeze mişcările ritmice ale sale. Între cele 2
porţiuni se află cavitatea pericardului.

Pericardul fibros are forma unui trunchi de con turtit antero-posterior, dispus oblic, cu baza
inferior la diafragm şi cu vârful trunchiat orientat superior si fixat pe vasele mari de la baza inimii.
 Ca mijloace de fixare, se descriu, alături de continuitatea lui cu vasele sanguine, o serie de
formaţiuni fibroase, adevărate ligamente, care leagă sacul fibros al pericardului de organele din
jur.
Printre acestea menţionăm:

 ligamentele sterno-pericardice în nr de 2: unul superior, care uneşte faţa posterioară a

manubriului sternal cu partea anterioară şi superioară a pericardului şi – unul inferior
(xifopericardic) dispus între baza apendicelui xifoid şi partea anteroinferioară a pericardului fibros;
 ligamentul vertebro-epricardic, unind faţa anterioară a corpului celei de a 3-a vertebre
dorsale T3, cu faţa posterioară a extremităţii superioare a pericardului;
 ligamentele freno-pericardice, unul mijlociu şi 2 laterale (drept şi stâng), care unesc
pericardul cu partea anterioară şi laterală a diafragmului;
 ligamentele cervico-pericardiace, între care menţionăm fascia tiro-pericardică cu punct de
plecare de la glanda tiroidă.

Pericardul seros este constituit, ca orice seroasă, din 2 foiţe:

 una internă sau viscerală, căptuşind intim suprafaţa exterioară a cordului de care aderă
 una externă sau parietală, tapisând suprafaţa interioară a pericardului fibros

Cele 2 foiţe se continuă una cu alta la nivelul punctului unde vârful pericardului se uneşte cu
vasele mari de la baza cordului. Această linie de reflexie a celor 2 foiţe este foarte neregulată.
Datorită reflexiei pericardului seros in jurul vaselor mari, se formează 3 pediculi vasculari:
- pediculul arterial format din aortă şi pulmonară;
- pediculul venos drept alcătuit din venele pulmonare drepte şi venele cave superioare şi
inferioare;
- pediculul venos stâng, format din venele pulmonare stângi.

In momentul reflexiei sale peste vasele de la baza cordului, formează în intervalul dintre
vase, prelungiri sau funduri de sac pericardice, dintre care menţionăm:
- 2 funduri de sac la nivelul pediculului arterial: -unul între bifurcarea arterei pulmonare şi aortă ; -
altul la partea postero-exterioară a trunchiului arterial brahio-cefalic;
- 3 funduri de sac la nivelul pediculul venos drept: -între vena cavă superioară şi vena pulmonară
dreaptă superioară; -între cele două vene pulmonare ; -între vena pulmonară dreaptă inferioară şi
vena cavă inferioară;
- 2 funduri de sac la nivelul pediculul venos stâng: -între cele 2 vene pulmonare stângi; -între
vena pulmonară stângă superioară şi ramul stâng al arterei pulmonare.
 Pe lângă aceste mici funduri de sac, întâlnim şi 2 diverticuli mai mari:
- fundul de sac al lui HALLER situat intre cei 2 pediculi venoşi drept şi stâng, faţa anterioară a
esofagului, faţa posterioară a atriului stâng, iar superior ajunge până la ramul drept al arterei
pulmonare;

- sinusul travers al lui THEILLE lung de 6-7 cm şi înalt de 2 cm, este delimitat astfel:
 anterior=faţa posterioară a pediculului arterial (aortă şi pulmonară);
 posterior=faţa anterioară a atriilor;
 superior=ramul drept al arterei pulmonare;
 inferior=unghiul dintre atrii şi pedunculul arterial.

Orificiu stâng al acestui sinus transvers se află între pulmonară şi urechiuşa stângă, iar
orificiul drept între aortă şi urechiuşa dreaptă, pe de o parte şi vena cavă superioară pe de altă
parte.

Cavitatea pericardică
Între cele 2 foiţe ale pericardului seros se află un spaţiu numit cavitatea pericardică, care
este virtuală în stare normală, conţinând o lamă fină de lichid pericardic, ce înlesneşte alunecarea
în timpul activităţii inimii, dar care poate devenii reală în situaţii patologice.

Structura pericardului
Pericardul fibros este format din ţesut connjunctiv şi fibre elastice, iar cel seros dintr-un rând
de celule plate sub care întâlnim o pătură conjunctivă şi un strat subseros lax pentru vase.