Dreptul la educație

Dreptul la învățătură este o parte a dreptului la educație, la care orice om are vocație, precum și
mijlocul principal de formare și perfecționare a forței de muncă. De aceea el nu poate lipsi dintre
drepturile fundamentale și deci nici din Constituție. Dreptul la învățătură este un drept complex
prin conținutul său, prin semnificațiile sale juridice și prin numărul mare de subiecte de drept
implicate în realizarea sa. În ce privește conținutul se poate remarca nu numai multiudinea
elementelor componente ci și un specific juridic rezultând din îmbinarea libertății cu obligația.
Pentru că dreptul la învățătură este, în același timp, și îndatorire, fapt ce explică obligativitatea
unor forme de învățământ (primar, general etc.). Acest conținut mixt determină și specificul
reglementărilor constituționale și bineînțeles legale. Apoi, dreptul la învățătură, ca drept
fundamental trebuie astfel organizat încât să asigure șanse juridice egale oamenilor, cee ace
implică folosirea cu prioritate a criterului competență profesională și interzicerea discriminărilor
sau privilegiilor.

Exercitarea dreptului la învățătură trebuie să aibă ca finalitate educarea persoanei (onul,

cetățeanul) pentru ca să devină, professional și civic, capabilă de a avea un rol util în societate.
Prin dreptul la învățătură trebuie să se urmărească deplina dezvoltare a personalității umane și a
simțului demnității sale, întărirea respectului pentru drepturile și libertățile publice, favorizează
înțelegerii, toleranței și prieteniei între popoare, grupuri rasiale, entice sau religioase,
promovarea ideii de pace. Iată numai câteva te,eiuri pe care se sprijină reglementările
constituționale în acest domeniu.

În mod firesc Constituțiaprin art. 32 stabilește formele organizatorice prin care se realizează
dreptul la învățătură și anume învățământul general obligatoriu, învățământul liceal,
învățământul professional, învățământul superior. Desigur Constituția nu enumeră toate formele
de învățământ posibile, ci doar pe cele principale, tradiționale de altfel.

Dar, prin formularea alte forme de instrucție și perfecționare, permite crearea și existența și a
altor forme prin care dreptul la învățătură se va putea realiza.
Unele dispoziții constituționale privesc instituțiile de învățământ. Din analiza acestor dispoziții
rezultă că există două categorii de instituții de învățământ, de stat și particulare. Trebuie
observant că introducerea instituțiilor particulare de învățământ este, s-ar putea spune, o noutate
pentru sistemul constitutional românesc.

Toate instituțiile de învățământ, stabilește Constituția, se înființează și își desfășoară activitatea

în condițiile legii, regulă constituțională clară și care nu putea desigur lipsi.

Dacă toate instituțiile de învățământ se înființează și își desfășoară activitatea în condițiile legii,
căt privește instituțiile de învățământ superior, Constituția le garantează autonomia universitară.
Din acest principiu constitutional rezultă obligații pentru legiuitor în reglementarea mai ales a
funcționării instituțiilor de învățământ. Autonomia universitară permite învățământului superior
să-și exprime marea sa forță profesională, informative, educativă și științifică. Dreptul la
învățătură, mai mult decât ale drepturi și libertăți implică obligații și prestații materiale din partea
statului. În afara obligațiilor ce rezultă din reglementările care stabilesc asigurarea dreptului la
învățătură, în mod distinct se garantează gratuitatea învățământului de stat, în condițiile legii.
Anumite explicații se impugn. Este fără îndoială că învățământul obligatoriu trebuie să fie gratuit
și am spune fără deosebire de realizarea sa în forme statale sau particulare.

De mare interes cât privește gratuitatea învățământului sunt și prevederile art. 13 din Pactul
international relative la drepturile economice, sociale și culturale care practice recomandă
gratuitatea în toate formele de învățământ. Prin exprimarea potrivit legii dispoziția
constituțională permite cum este și firesc stabilirea unor criterii și condiții care să valorifice
principiul la adevărata sa valoare juridică și morală. O mare component a dreptului la educație și
învățământ este învățământul religios. În acest domeniu Constituția stabilește doua reguli, una
privind învățământul religios organizat de culte și a doua privind învățământul religios în școlile
de stat. Prima regulă asigură libertatea învățământului religios, potrivit cerințelor specific
fiecărui cult. Este o regulă ce transpune în domeniul învățământului exigențele juridice ale
libertății conștiinței. Cât privește învățământul religios în școlile de stat textul prevede că este
organizat și garantat prin lege. Deosebirea de regim juridic este evidentă. Legea îl organiza, îl va
garanta, dar astfel încât să nu contravină marilor principii ce rezultă din art. 29 din Constituție.
Într-o asemenea viziune legea va trebui să precadă explicit că învățământul religios în școlile de
stat este facultativ, numai o asemenea prevedere dând satisfacția deplină libertățoo conștiinței și
mai ales dreptului părinților sau tutorilor de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația
copiilor minori a căror răspundere le revine. Organizarea și desfășurarea învățământului trebuie
să se realizeze în limba oficială a statului. Potrivit art. 13, în România, limba oficială este limba
română. Pentru a transpune acest principiu și în domeniu, dispozițiile lui, dar pentru a valorifica
și alte reguli în acest domeniu, dispozițiile constituționale stabilesc câteva reguli.

Prima regulă este o reiterare a celei din art. 13 cu aplicație la învățământ, în sensul că limba
română este cea în care se desfășoară învățământul de toate gradele.

Este o regulă constituțională firească. Constituiția ia însă în considerare și realitate că în

România există și cetățeni români, armeni etc.

Acești cetățeni, au, potrivit art. 6, dreptul la păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identității lor
etnice, culturale lingvistice și religioase.

Mai mult, potrivit Documentului Reuniunii de la Copenhaga a Conferinței pentru dimensiunea

umană a C.S.C.E. 1990. Statele participante se vor strădui să garanteze că persoanele care aparțin
minorităților naționale, independent de faptul că ele vor trebui să învețe limba lor maternă sau să
fie instruite în această limbă, precum și, dacă este posibil și necesar, să o utilizeze în raporturile
lor cu autoritățile publice, conform legislației naționale în vigoare.

Corelându-se cu aceste realități și reglementări, Constituția garantează dreptul persoanelor

aparținând minorităților naționale de a învăța limba lor maternă și dreptul de a putea fi instruite
în această limbă.

Legea urmează să stabilească modalitățile de exercitare a acestor drepturi. Textul constituțional

are însă în vedere și o altă realitate, mai exact o perspectivă strâns legată de libera circulație nu
numai a oamenilor ci și a ideilor, a informațiilor. Aceasta presupune și o pregătire profesională
aparte, fapt pentru care se permite ca învățământul să se poată desfășura și într-o limbă de
circulație internațională, desigur în condițiile legii.
BIBLIOGRAFIE

Muraru Ioan, Drept constitutional si institutii politice, Editia a VI-a, revizuita si adaugita, Vol. 1,
Ed. Actami, Bucuresti, 1995

Muraru Ioan, Drept constitutional si institutii politice, Vol. I, Ed. VIII a revizuita si adaugita, Ed.
Actami, Bucuresti 1997