Moara cu noroc

de Ioan Slavici

-tema si viziunea despre lume-

Ioan Slavici este unul dintre marii clasici ai literaturii române care s-a afirmat în cercul literar
„Junimea” în a doua jumătate a secolului al 19-lea, alături de Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale și Ion
Creangă. Intrucât fiecare dintre aceștia reprezintă superioară înflorire a unui gen sau a unei specii,
Eminescu considerat, prin excelență, poetul, Caragiale-dramaturgul, Creangă-povestitorul și Slavici este
cunoscut îndeosebi pentru nuvelistică sa de excepție. Incă de la început acesta se îndreaptă spre o
literatură care să infatiseze lumea reală, cu autenticitate și sinceritate. Observând cu atenție universul
uman, scriitorul extrage judecăți morale și îi clasifică pe oameni în funcție de normele etice ale
colectivității. Considerat de către Nicolae Iorga „fondatorul realismului popular” în cultura română,
Slavici aparține curentului care își propune să reflecte în mod veridic viața poporului și reliefarea
specificului național, a trăirilor propriului spirit și sensibilității românești.

Principala sursă de inspirație a lui Ioan Slavici este, deci, societatea transilvăneană, în special
satul pe care îi scruteaza ochiul scriitorului, dar și al etnografului, consemnând ca intr-o monografie
locuri, oameni, obiceiuri. Această societate constituie pentru nuvelist cadrul în care se desfășoară
întâmplările, conflictele, în care se întâlnesc oamenii, oameni viguroși, darji, oameni care acționează în
numele unor principii etice bine precizate și triumfă sau se prăbușesc după cum se situează la polul
pozitiv sau negativ al acestor principii.

Insuși autorului iși motivează alegerea tematicii în scrierea autobiografică: „Lumea prin care am
trecut” „In gândul meu, rostul scrierii a fost întotdeauna îndrumarea spre o vietuire potrivită cu firea
omenească.” Printre operele sale de numere reamintim „Popa Tanda”, „Budulea Taichii”, „Moara cu
noroc”, „Mara”, „Pădureanca”, „Scormon”.

„Moara cu noroc”, operă publicată în revista „Nuvele din popor” în anul 1881 este, datorită
trăsăturilor sale definitorii ,o nuvelă. Nuvela reprezintă o specie o specie genului epic în proză de
dimensiuni medii, cu un singur fir narativ, urmărind un conflict unic, concentrat. Personajele nu sunt
numeroase, fiind caracterizate succint, accentul fiind pus mai mult pe definirea personajului principal
decât pe acțiune. Cu toate acestea, opera este scrisă într-o manieră realistă, de factură psihologică,
conferind titlul de „nuvela realist-psihologică”. Conflictele sunt atât interioare, cât și exterioare (între
personaje), cu o descriere detaliată, reprezentată de tipuri umane, ale căror acțiuni sunt relatate de
către un narator omniscient-omniprezent, heterodiegetic și cu un caracter moralizator. Titlul prezintă
spațiul desfășurării evenimentelor ce stârnește râsul și conturează ironia, deoarece moara aduce, la
final, ghinion personajelor. Astfel cronotopul este alcătuit din indici spațio-temporali. Descrierea locului
este una detaliată, moara se află în vale, într-un spațiu ezoteric, în care pătrunde intrusul Ghiță („el va
avea psihologia intrusului de la începutul și până la sfârșitul nuvelei”- Dimitrie Vatamaniuc, „Un Western
transilvan, prefață la volumul Ioan Slavici- Moara cu noroc.”). Simbolistica locurilor este una rea : „cinci
cruci stau înaintea morii”. Acestea sugerează destinele personajelor: două din piatră (destinul bătrâne și
al copiilor) și trei din lemn (caracterul maleabil al celor trei personaje care sfârșește tragic). Nici
răscrucea de drumuri nu prevestește binele: în mentalitatea populară, aceasta marchează obstacolul ce
intervine de-a lungul unui drum drept. In plus timpul este unul calitativ, evenimentele desfășurandu-se
între două sărbători : Sfântul Gheorghe și Paști.
 De asemenea, tema o constituie consecințele nefaste pe care lacomia pentru bani le are asupra
individului, hotărându-i destinul, pe măsura abateriilor de la principiile etice fundamentale ale sufletului
omenesc. Cele 17 capitole se află în ordinea cronologică a desfășurării acțiunii și sunt integrate de
cuvintele rostite de bătrâna la începutul și la finalul operei: „Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa,căci dacă
e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit”. Si ”simțeam eu că nu are să iasă bine; dar așa a
fost dat.”. Acestea reprezintă simetria dintre prolog (ce avertizează) și epilog (ce concluzionează).
Conflictul social și psihologic se desfășoară între aceste două norme etice, reliefând un destin tragic
previzibil, atât în chiar profunzimile sufletului omenesc.

Realismul prozei lui Slavici se evidențiază și la nivelul construcției personajelor, care

întruchipează adevărate tipologii umane, reprezentative pentru societatea vremii. Bătrâna soacră
reprezintă omul înțelept (tipul raissonneur), care deschide și închide nuvela (prolog+epilog) și prin
intermediul căreia grăiește însăși autorul. Ghiță, tipul arivistului ,este dezumanizat de mirajul banilor,
prin el se analizează consecințele arghirofilie. Lică este cea mai puternică plăsmuire a răului din
literatura noastră, având capacitatea de a disimula, de a-i manipula pe ceilalți, de a intui psihologia
tuturor. De altfel, Ana este femeia supusă, „ prea tânără,prea așezată”, ce evolueaza pe parcursul
nuvelei, descoperindu-se pe sine. In plus, viziunea despre lume a autorului se remarcă și la nivelul
elementelor de structură și de compoziție ale textului narativ. Discursul epic al nuvelei dezvoltă, inițial,
un conflict exterior, între mentalitatea tradițională, bazată pe valori morale căreia îi dă glas bătrâna
soacra a lui Ghiță și mentalitatea capitalistă, fundamentata pe valori de schimb, în care puterea supremă
este banul. Acest conflict exterior este doar pe textul pentru un conflict interior, pe care îl dezvoltă
textul, trăsătură specifică prozei de analiză psihologică. Așa cum se prefigurează încă din titlu, firul
narativ al nuvelei urmărește măcinarea, până la dispariția conștiinței protagonistului al cărui suflet este
scindat între două chemari lăuntrice: ce a moralității și cea a banului. Descrierea detaliată a portretului
lui Lică reprezintă o altă caracteristică a nuvelei realist psihologică. Astfel, acesta este construit printr-un
amalgam de însușiri. În ciuda faptelor sale oribile, el nu apare ca ființă diabolică fără putință evoluției, ci
este prezentat în contexte de profundă umanitate: „Lică era un om ca de 36 de ani, înalt, uscățiv și supt
la fata, cu mustața lungă, cu ochii mici și verzi și cu sprâncenele dese și împreunate la mijloc.Lica era
porcar, însă din cei ce poartă cămașă subțire și albă ca floricelele(...).”

Astfel, opera „Moara cu noroc” de Ioan Slavici rămâne reprezentativă atât pentru viziunea
despre lume a autorului, cât și pentru realismul românesc din a doua jumătate a secolului al 19-lea.
„Tăranii lui Slavici, observați fără cea mai mică părtinire, după metoda de mai târziu a lui Rebreanu, sunt
egoiști, avari, îndărătnici, dușmănoși și totodată iertători și buni, adică cu acel amestec de bine și de rău
ce se află la oamenii adevărați.” (George Călinescu)