UNIVERSITATEA DE VEST DIN TIMISOARA ,

FACULTATEA DE MUZICA SI TEATRU , SPECIALIZAREA

INTERPRETARE MUZICALA-CANTO

LUCRARE

APARITIA SI DEZVOLTAREA POLIFONIEI.ARS NOVA.

PROF.COORDONATOR: STUDENTA:

ANI CARABENCIOV GOPLIAC MONICA-DENISA

 “Muzica este graiul sufletului, este limbajul cel mai sublim al spiritului uman.”
George Călinescu

În continuă prefacere, lumea feudală cunoaşte o propăşire economică şi deschidere

spirituală în urma descoperirilor geografice, invenţiilor tehnice şi avântului gândirii umane. În
genere, ţările europene cunosc o prosperitate odată cu ridicarea clasei burgheziei, iniţiatoarea
comerţului şi a manufacturilor. Totodată, ruinarea ţăranilor şi micilor meşteşugari ascute
nemulţumirea împotriva nobilimii, dar şi împotriva bisericii romano-catolice, importanţi
susţinători ai ierarhiei feudale.

În mod curent, perioada Renaşterii este cuprinsă între secolele al XIV-lea şi al XVI-lea,
când în Europa au loc importante prefaceri. Gândirea liberală a burgheziei stă la baza luptei
împotriva nobilimii şi a clerului pentru a le diminua puterea. În locul atotputernicei forţe divine
şi a învăţăturii creştine, artiştii renascentişti vor aşeza omul, această trestie gânditoare bătută
de toate vânturile, fiinţă devorată de patimi înrobitoare şi de slavă deşartă. Desprinsă de spiritul
religios, noua concepţie despre lume a omului renascentist aduce cu sine o nouă atitudine
filosofică – umanismul – şi o nouă artă, care va avea ca pivot spiritualitatea antică păgână. De
aici numele dat acestei epoci, caracterizată prin tendinţa de a renaşte cultura antică.

După sobrietatea şi simplitatea stilului roman arhitectonic, goticul dezvoltă sculptura şi

pictura, arte ce încălzesc chipurile umane şi interioarele glaciale, îmbrăcând pereţii goi ai
monumentelor. Totodată, laicizarea culturii va atrage după sine şi democratizarea artelor. Fiind
mai atrăgătoare şi mai variată, muzica laică cucereşte un cerc mai larg de ascultători.

Din salonul senioral, muzica va coborî în oraş, împrumutând din practica muzicală a străzii
şi a pieţei publice diferite genuri – frottole, villanelle, madrigale, chansone, villancicos –
valorificate de compozitorii din secolul al XVI-lea în forme polifonice. Şi laudi spirituali, şi
coralul protestant pătrund în arta maeştrilor polifoniei. Cântecul simplu, pastoral, madrigalul,
va înflori împreună cu chansona. Pastorala dramatică, reprezentaţiile de teatru cu cântec se vor
întâlni cu creaţiile dramatice ale cenaclurilor florentine şi, contopindu-se, vor realiza forma cea
mai tipică a artei muzicale a Renaşterii – opera.

Secolul al XIV-lea reprezintă pentru istoria muzicii o importantă împlinire prin punerea

George Calinescu, Istoria literaturii romane , Editura Ideea Europeana, Bucuresti, 2004
bazelor limbajului muzical modern. Cotitura săvârşită în acest secol se fondează pe premisele
puse de predecesori prin practica polifoniei, începutul muzicii “măsurate” şi timidele încercări
de musica ficta. Dar nimic nu se schimbă peste noapte, nimic nu se transformă fără o prealabilă
pregătire. Astfel, Rondel-ul lui Adam de la Halle şi conductus-ul maeştrilor parizieni sunt paşi
pe drumul laicizării culturii muzicale. Aceste forme nu sunt decât valorificarea artistică a
cântecelor trubadureşti monodice în forme polifonice. Muzica secolului al XIV-lea se
desprinde treptat de concepţia scolastică a şcolii pariziene, care fixase în forme rigide melodia
trubadurilor sau a cântăreţului popular.

Schimbări importante se pot descifra în practica muziici. Ea nu mai ocupă un loc important
doar la curte sau în castele, ci şi în casele orăşenilor sau la serbările publice. Despre cultivarea
muzicii de “casă” ne vorbeşte Decameronul lui Boccacio, dar mai ales tratatul “De musica”
(1300) al lui Jean de Grouchy, care ne oferă un sugestiv tablou al vieţii muzicale.

Intensă şi variată, muzica parizienilor este împărţită de Grouchy în trei categorii: simplă,
populară, numită vulgaris, ecclesiastica (religioasă), muzica scrisă după principii şi reguli,
numită „măsurată”. Din muzica civilă (vulgară), el citează diferite forme vocale: cantus
gestualis (chanson de geste), cantus coronatus (cântec despre prietenie şi iubire, cântat în faţa
regilor şi nobililor spre a le stimula vitejia şi mărinimia) şi cantus versiculatus (cântec destinat
tineretului pentru a-l abate de la trândăvie), iar din cantilenae: rotunda (cântec executat de tineri
în canon), stantipes (dificile ca execuţie, abătând gândurile rele ale tinerilor) şi ductia (cântec
vesel, ferind tinerimea de pasiuni erotice). Muzica religioasă, cu genurile polifonice – organum,
motet, conduct, hochet – ţin de vechea practică muzicală. Informaţiile despre muzica laică sunt
preţioase pentru înţelegerea climatului în care s-a dezvoltat muzica în Ars nova.

În 1325, Philippe de Vitry (1291-1361), scrie cartea Ars nova, în care defineşte noul limbaj
muzical. Acesta exprimă mai veridic şi convingător trăirile omului, în comparaţie cu cel din
Ars antiqua. Noul limbaj cuprinde frecvente sensibile (note cromatice), ce alterează vechile
moduri, contribuind treptat la realizarea viitoarei dualităţi major-minore. Se constituie stilul
contrapunctic, ce admite consonanţa terţelor şi a sextelor şi interzice succesiunea de cvarte,
cvinte şi octave paralele. Treptat se va cristaliza şi stilul armonic, desprins de stilul
contrapunctic, iar muzica “măsurată” tinde către simetria ritmică şi spre carură morfologică. În
privinţa notării măsurii, Vitry a folosit cercul, cu sau fără punct, şi semicercul, barat sau nu.

Aceste tendinţe înnoitoare vor fi combătute de unii teoreticieni. Astfel, Jean de Muris –
apologetul Ars antiqua în cartea sa, Musica speculativa, atacă noua artă pentru că renunţă la
bunele tradiţii, numind-o o artă a „răsfăţului şi a destrăbălării”. Considera că autorii
“discantează şi hochetează” cu totul liber, introducând noi forme şi durate mici, chiar în
cântarea bisericească. Şi papa Ioan al XXII-lea, în Bula sa din anul 1322, se ridică împotriva
compozitorilor care trunchiază cântul gregorian, înlocuit cu melodii proprii şi cu încărcate linii
polifonice.

Jacques de Liege (Jacobus de Leodio, 1275-1350) vorbeşte în cele şapte capitole din
cartea sa Speculum musicae (cca 1331) despre teoria intervalelor, despre teoria muzicală
antică, despre modurile bisericeşti şi muzica proporţională.

Deşi proclamă principiile “noii arte”, Ph. de Vitry este, uneori, încă tributar vechii scriituri,
căci transformările aduse de arta nouă nu s-au operat brusc. În creaţiile sale polifonice găsim,
alături de succesiuni de terţe şi sexte, dese pasaje fără aceste consonanţe. În istoria muzicii, el
figurează printre primii renascentişti prin bogata sa activitate politică (de secretar la trei regi:
Charles al IV-lea, Philippe al VI-lea, Jean le Bon), literară (traducător a Metamorfozelor de
Ovidiu şi a Corespondenţei lui Petrarca) şi de teoretician al Artei noi.

Cu toate că în secolul al XIV-lea se scriu multe motete şi conductus-uri, acum se afirmă

missa ca o lucrare dramatică cu densă vibraţie emoţională. Noile forme de compoziţie savantă
provin din practica trubadurescă sau din creaţia populară. În Franţa sunt virelai, chasse şi
balade, iar în Italia, madrigalul, ballata şi caccia, transpuneri în polifonia savantă a vechilor
genuri monodice populare.

Cel mai reprezentativ nume al stilului Ars nova franceze este Guillaume de Machault
(1300-1372), care face sinteza între arta monodică a trubadurilor şi cea savantă a polifoniştilor.
Drumul său a fost pregătit de truverul Adam de la Halle, ale cărui rondeluri sunt date drept
model pentru arta secolului al XIII-lea, şi de Johann de Lescurel şi Chaillou de Pestain, ale
căror creaţii sunt cuprinse în Romanul lui Fauvel de Gervais de Bus – o satiră virulentă la
adresa societăţii şi a ordinului Templierilor.

La Machault găsim şi cântece monodice în gen trubaduresc, dar el nu se rezumă la simple

şi scurte linii melodice, ci creează altele mai ample şi bogat ornamentate. Abordează polifonia
savantă în prelucrarea cântecului laic – balade, rondel, lai, virelai –, ceea ce n-a însemnat
renunţarea la ţelul expresiv al muzicii, aşa cum ne mărturiseşte: “Cine nu compune din
sentiment, îşi falsifică poezia şi muzica sa”. Baladele lui, adevărate arii pentru voce
acompaniate de două instrumente, sunt o ilustrare a acestui precept estetic.
 Născut în ţinutul Champagne, Machault a activat la diferite curţi europene (Boemia,
Normandia şi Paris) şi la diferiţi regi (Jean de Luxembourg, Jean le Bon, Carol al V-lea), ceea
ce i-a lărgit orizontul artistic. Moare la Reims ca un modest călugăr. El figurează ca primul
autor al unei misse polifonice – Missa Notre Dame (1364) –, în care foloseşte primele tentative
de armonie, de înlănţuiri acordice. Deşi nu este gândit ca un ciclu unitar, missa sa conţine unele
formule melodice care circulă în cele şase părţi componente.

Succesorii săi în Franţa: Baude Cordier, Nicolas Grenon, Jean de Greniers, zis Tapissier,
apreciaţi de contemporani pentru lirismul lor, nu sunt personalităţi de seamă. Muzica lui
Machault, îmbinată cu polifonia engleză adusă pe continent de John Dunstable, va genera
marea falangă a compozitorilor franco-flamanzi.

În Italia, madrigalul, de origine populară, este forma cea mai adecvată lirismului subiectiv.
Importanţa dată vocii superioare din scriitura polifonică face să treacă pe planul al doilea
interesul pentru tehnică, în favoarea expresiei. Simplitatea madrigalului pastoral din veacul
anterior se menţine, în bună măsură, şi în madrigalul polifonic din secolul al XIV-lea. Piesele
denumite caccia (vânătoare) au o dublă însemnătate, căci valorifică, în bună parte, imitaţia
canonică şi conţin intenţii descriptive, realizate cu naive onomatopei. La origine, ballata –
cântec de dans – era cântată pe cuvinte, având trei strofe şi un refren constant.

Cei mai de seamă compozitori italieni ai acestei perioade aparţin „şcolii florentine”, în
frunte cu Francesco Landino (cel Orb, 1325-1397), foarte preţuit de contemporani atât pentru
creaţia sa, cât şi pentru interpretările sale la orgă, lăută, chitară şi flaut. S-au remarcat şi
Ghirardellus de Florentia, Giovanni da Cascia, Pietro Casella (pomenit în Purgatoriul lui
Dante), Niccolo da Perugia, Jacopo da Bologna, Johannes Ciconia (Jean Ciconne din
Liège). Nefiind sclavii regulilor severe, ei dau frâu liber fanteziei lor melodice şi sentimentului,
unind în creaţiile lor tonul popular cu lirismul lor originar.

Deosebit de importantă pentru dezoltarea muzicală din secolul al XIV-lea este pătrunderea
muzicii instrumentale în arta cultă. Multe dintre motete sau dintre balade sunt scrise pentru
voce şi instrumente. Astfel, pe lângă muzica de dans, consemnată de Grouchy ca singura
muzică fără alăturarea vocii umane, şi instrumentele beneficiază de o muzică polifonică scrisă.
Din cântecele vocale s-au făcut primele transcripţii pentru instrumente. Participarea
instrumentelor în muzica polifonică şi dezvoltarea tehnicii lor vor influenţa stilul polifonic
vocal flamand din secolul al XV-lea, unele linii melodice având un vădit caracter instrumental.
Participarea orgii la piesele polifonice a necesitat o notaţie specială. S-au creat „tabulaturile”
de orgă şi de lăută – sisteme speciale de notaţie.
 Dezvoltarea limbajului muzical în veacul al XIV-lea este legată şi de dezvoltarea notaţiei
muzicale. Se perfecţionează notaţia ritmică şi se realizează divizarea tuturor valorilor. În formă
primitivă apar semne ce reprezintă măsura: cercul pentru diviziunea ternară şi semicercul
pentru cea binară. Bara de măsură se întâlneşte abia în veacul al XVI-lea. Încă din notaţia
nemăsurată apar portativul şi cheile, dar forma şi numărul liniilor se fixează odată cu
dezvoltarea notaţiei proporţionale.

În secolul al XIV-lea se desăvârşeşte notaţia proporţională, începută de teoreticienii

perioadei Ars antiqua, dar notaţia “măsurată” era încă tributară modurilor ritmice, iar ligaturile
şi plica păstrau semnificaţii melodice. În veacul precedent, durata unei note depindea de locul
ocupat alături sau între alte forme care semnificau durata. Prezenţa punctelor – punctum
perfectionis şi punctum divisionis – indica modificarea duratelor.

În acest secol, progresul polifoniei cerea crearea unui sistem simplificat, stabilindu-se o
scară de valori: maxima, longa, brevis, semibrevis, minima, semiminima, fusa, semifusa.
Rombul se rotunjeşte şi devine oval. Diviziunea normală era cea ternară, fiecare notă putând fi
divizată în trei unităţi subsecvente: longa = 3 brevis, brevis = 3 semibrevis etc. Pentru
diviziunea binară s-au întrebuinţat iniţial note colorate în roşu, iar când diviziunea binară s-a
impus în practică, au fost introduse alte modalităţi de notare. S-au creat semne puse la începutul
portativului, care determinau felul diviziunii fiecărei valori de note.

Raportul dintre longa şi brevis se numea modus: era perfect la diviziunea ternară şi
imperfect la cea binară. Raportul dintre brevis şi semibrevis se numea tempus, şi el fiind perfect
sau imperfect după diviziunea ternară sau binară, iar raportul dintre semibrevis şi minima se
numea prolatio, putând fi major pentru diviziunea ternară sau minor pentru cea binară. Întrucât
în timpul lui Ph. de Vitry măsurile ce au ca unitate longa (divizată ternar sau binar) cad în
desuetudine, teoreticianul francez stabileşte semnele pentru patru feluri de măsuri: tempus
perfectum sau imperfectum prolatio minor = 2/4, respectiv 3/4, de astăzi, iar tempus perfectum
sau imperfectum prolatio major = 6/8, 9/8 de astăzi. Se întrebuinţa şi punctum additionis –
punctul de prelungire, dar semnificaţia sa varia după măsura indicată la început.

Pentru determinarea tempo-ului se folosea procedeul diminuţiei, augmentaţiei şi al

proporţiilor. Pentru a obţine un tempo mai rapid, o linie verticală tăia semnul măsurii în două,
arătând că valorile trebuiau înjumătăţite. Pentru augmentare se foloseau fracţiile 1/2 şi 1/3,
reprezentând mărirea valorilor, respectiv dublându-le sau triplându-le. Proporţiile erau
exprimate tot prin fracţii, arătând proporţiile schimbării: 4/2, 3/6 etc. Se păstrează ligaturile şi
colonurile, dar se înlătură treptat complicaţiile create.
 Ars nova reprezintă sfârşitul unei perioade şi începutul alteia noi. Drumul spre Renaştere va
fi însă mai lung, căci în secolul următor, al XV-lea, vom asista la o luptă între spiritul gotic şi
cel renascentist, oglindită în sfera limbajului muzical şi a formelor, luptă ce s-a dat, în special,
pe teritoriul franco-flamand, care va deţine primatul culturii muzicale din acest timp.

Bibliografie:

1.George Calinescu, Istoria literaturii romane , Editura Ideea Europeana, Bucuresti, 2004
2.https://cpciasi.wordpress.com/lectii-de-istoria-muzicii/lectia-3/ars-nova/
3.Schrade, Leo (1956). "Philippe de Vitry: Unele Descoperiri Noi"
4. Earp, Lawrence (1995). "Ars nova". În Franța Medievală: O Enciclopedie, editate de
William W. Kibler, Grover A. Zinn, Lawrence Earp, și John Bell Henneman