DREPTUL DE PROPRIETATE PRIVATĂ

3.1. Noţiunea şi reglementarea legală a dreptului de proprietate privată

Definirea legală a dreptului de proprietate privată este dată de art. 555 alin. 1
din Noul Cod civil care prevede că ” proprietatea privată este dreptul
titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi
perpetuu, în limitele stabilite de lege.”< /span>

În doctrină, dreptul de proprietate privată a fost definit ca fiind ca acel drept

subiectiv ce aparţine persoanelor fizice, persoanelor juridice, statului sau
unităţilor administrativ – teritoriale asupra oricărui bun, cu excepţia celor
aflate exclusiv în proprietate publică, bunuri asupra cărora titularul exercită
posesia, folosinţa şi dispoziţia, în putere proprie şi în interes propriu, însă în
limitele determinate de lege.

Dreptul de proprietate privată este reglementat în Constituţia României,

Codul civil, Legea fondului funciar nr. 18/1991, modificată şi completată prin
Legea nr. 169/1997 şi Legea nr. 1/2000, modificate şi completate prin Legea
nr. 247/2005, Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale.

3.2. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate privată

Dreptul de proprietate privată prezintă aceleaşi caractere juridice ca dreptul

de proprietate, în general, respectiv:

caracter absolut;
caracter exclusiv;

caracter perpetuu.

3.3. Titularii dreptului de proprietate privată

Titular al dreptului de proprietate privată poate fi orice subiect de drept civil.

Conform art.25 din Noul Cod civil, subiectele de drept civil sunt persoanele
fizice şi persoanele juridice.

Persoana fizicăeste omul, privit individual, ca titluar de drepturi şi de obligaţii

civile.

Persoana juridicăeste orice formă de organizare care, întrunind condiţiile

cerute de lege, este titulară de drepturi şi de obligaţii civile. Potrivit art.187
din Noul Cod civil, orice persoană juridică trebuie să aibă o organizare de sine
stătătoare şi un patrimoniu propriu,afectat realizării unui anumit scop licit şi
moral, în acord cu interesul general.

Art.188 din Noul Cod civil prevede că sunt persoane juridice entităţile
prevăzute de lege, precum şi orice alte organizaţii legal înfiinţate care, deşi
nu sunt declarate de lege persoane juridice, îndeplinesc toate condiţiile
prevăzute la art. 187. Persoanele juridice sunt de drept public sau de drept
privat (art. 189 Noul Cod civil). Persoanele juridice de drept privat se pot
constitui, în mod liber, în una dintre formele prevăzute de lege (art. 190 Noul
Cod civil).

Persoanele juridice de drept public se înfiinţează prin lege, iar prin excepţie,
în cazurile anume prevăzute de lege, se pot înfiinţa prin acte ale autorităţilor
administraţiei publice centrale sau locale ori prin alte moduri prevăzute de
lege.

În raport de aceste precizări, titularii dreptului de proprietate privată pot fi:

persoanele fizice, persoanele juridice, statul şi unităţile administrativ-
teritoriale.

În categoria persoanelor juridice titulare ale dreptului de proprietate privată

se includ: societăţile comerciale, societăţile agricole, asociaţiile cooperatiste,
asociaţiile şi fundaţiile, organizaţiile neguvernamentale, cultele religioase.

Referitor la societăţile comerciale, acestea pot fi cu capital de stat, cu capital

privat, cu capital mixt, de stat şi privat, societăţi comerciale cu participare
străină cu sediul în România, care sunt persoane juridice de drept privat
române, societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură, dar şi
organizaţiile asociative economice de tip cooperatist, cum ar fi societăţile
cooperative şi cooperativele – instituţii de credit.

3.4.Obiectul dreptului de proprietate privată

Cu privire la obiect, spre deosebire de dreptul de proprietate publică, al cărui

obiect este limitat, obiect al dreptului de proprietate privată poate fi orice
bun, cu singura excepţie a bunurilor care, conform art. 136 alin. 3 din
Constituţie, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.

Din această formulare rezultă că pot forma obiect al proprietăţii private

bunuri imobile, cum ar fi terenuri şi construcţii, bunuri mobile corporale,
indiferent de valoarea lor, bunuri mobile incorporale, cum sunt acţiunile
societăţilor comerciale, obligaţiunile societăţilor comerciale, titluri de credit.

Bunurile proprietate privată sunt în circuitul civil, chiar dacă exercitarea unor
atribute asupra unor categorii de bunuri este circumscrisă unor condiţii
impuse prin actele normative în vigoare.

Bunurile proprietate privată prezintă următoarele caractere juridice:

- bunuri alienabile: indiferent de titularul lor, bunurile ce formează obiectul
dreptului de proprietate privată sunt în circuitul civil;

- bunuri prescriptibile: bunurile proprietate privată sunt supuse prescripţiei

extinctive şi achizitive. Titularii dreptului de proprietate asupra acestor bunuri
pot dobândi dreptul de proprietate prin efectul uzucapiunii;

- bunuri sesizabile: bunurile vor putea fi urmărite de creditori pentru

satisfacerea creanţelor lor indiferent de natura bunului (mobil sau imobil), fac
excepţie bunurile care fac obiect al domeniului privat al statului sau al
unităţilor administrativ teritoriale nu vor putea fi urmărite pentru că statul e
prezumat a fi solvabil, indiferent dacă bunurile aparţin domeniului public sau
privat.

3.5.Conţinutul dreptului de proprietate privată

Potrivit art. 555 alin. 1 Noul Cod civil, proprietatea privată este dreptul
titularului de a poseda, a folosi şi a dispune de un bun în mod exclusiv,
absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege, iar conform alin. 2, în
condiţiile legii,dreptul de proprietate privată este susceptibil de modalităţi şi
dezmembrăminte, după caz.

Din analiza textului legal, rezultă două aspecte:

- referitor la conţinutul dreptului de proprietate intră trei atribute: posesia,

folosinţa şi dispoziţia;

- referitor la caracterele juridice ale dreptului de proprietate, acestea sunt

caracterul exclusiv, caracterul absolut şi caracterul perpetuu.
3.6.Limitele exercitării dreptului de proprietate privată

Noul Cod civil prevede în art. 556 că dreptul de proprietate poate fi exercitat
în limitele materiale ale obiectului său, care sunt limitele corporale ale
bunului care formează obiectul dreptului de proprietate, cu îngrădirile
stabilite prin lege.

Prin lege poate fi limitată exercitarea atributelor dreptului de proprietate,

precum şi prin voinţa proprietarului, cu excepţiile prevăzute de lege.

În raport de izvorul lor, limitele exercitării dreptului de proprietate privată

sunt de trei feluri:

1. limite legale, stabilite prin lege;

2. limite convenţionale, stabilite prin voinţa proprietarului;

3. limite judiciare, stabilite de instanţa de judecată.

3.6.1.Limitele legale ale dreptului de proprietate privată

Limitele juridice ale dreptului de proprietate privată sunt tratate în Capitolul

III din Noul Cod civil, care în art. 602 prevede că legea poate limita
exercitarea dreptului de proprietate fie în interes public, fie în interes privat.
Limitele legale în interes privat pot fi modificate sau desfiinţate temporar prin
acordul părţilor, iar pentru opozabilitate faţă de terţi este necesară
îndeplinirea formalităţilor de publicitate prevăzute de lege.

Referitor la limitele legale, art. 603 Noul Cod civil instituie reguli privind
protecţia mediului şi buna vecinătate, în sensul că dreptul de proprietate
obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei
vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau
obiceiului, revin proprietarului.

Noul Cod civil reglementează următoarele limite legale ale dreptului de

proprietate privată:

folosirea apelor

picătura streşinii

distanţa şi lucrările intermediare cerute pentru anumite construcţii, lucrări şi

plantaţii

vederea asupra proprietăţii vecinului

dreptul de trecere

dreptul de trecere pentru utilităţi

dreptul de trecere pentru efectuarea unor lucrări

dreptul de trecere pentru reintrarea în posesie

Folosirea apelor

Art. 604-610 Noul Cod civil reglementează limitele legale care privesc
folosirea apelor, respectiv:

- obligaţia proprietarului fondului inferior de a împiedica curgerea firească a

apelor provenite de pe fondul superior;
- obligaţia proprietarului fondului inferior de a împiedica curgerea provocată
de proprietarul fondului superior sau de alte persoane a apelor care ţâşnesc
de pe acest din urmă fond datorită unor lucrări subterane întreprinse de
proprietarul fondului acestuia, al apelor provenite din secarea terenurilor
mlăştinoase, al apelor folosite într-un scop casnic,agricol sau industrial, însă
numai dacă această curgere precedă vărsarea într-un curs de apă sau într-un
şanţ. Această obligaţie nu se aplică atunci când pe fondul inferior se află o
construcţie, împreună cu grădina şi curtea aferentă sau un cimitir.

- proprietarul care vrea să folosească pentru irigarea terenului său apele

naturale şi artificiale de care poate dispune, are dreptul să facă pe cheltuiala
sa exclusivă, pe terenul riveranului opus lucrările necesare pentru captarea
apei;

- obligaţia proprietarului căruia îi prisoseşte apa pentru necesităţile curente

ca în schimbul unei juste şi prealabile compensaţii, să ofere acel surplus
pentru proprietarul care nu îţi poate procura apa necesară pentru fondul său
decât cu o cheltuială excesivă;

- obligaţia proprietarului fondului pe care se află un izvor de a nu schimba

cursul acestuia, dacă prin această schimbare ar lipsi locuitorii unei localităţi
de apa necesară pentru satisfacerea nevoilor curente.

Picătura streşinii

Potrivit art. 611 Noul Cod civil, proprietarul este obligat să îşi facă streaşina
casei sale astfel încât apele provenind de la ploi să nu se scurgă pe fondul
proprietarului vecin.

Distanţa şi lucrările intermediare cerute pentru anumite construcţii, lucrări şi

plantaţii

Noul Cod civil prevede distanţa minimă în construcţii (art.612) şi distanţa

minimă pentru arbori (art.613).

Conform art. 612 Noul Cod civil, orice construcţii, lucrări sau plantaţii se pot
face de proprietarul fondului numai cu respectarea unei distanţe minime de
60 de cm faţă de linia de hotar, dacă nu se prevede altfel prin lege sau prin
regulamentul de urbanism, astfel încât să nu se aducă atingere drepturilor
proprietarului vecin. Orice derogare de la distanţa minimă se poate face prin
acordul părţilor exprimat printr-un înscris autentic.

Art. 613 Noul Cod civil, instituie distanţa minimă pentru arbori, prevăzând că
în lipsa unor dispoziţii cuprinse în lege, regulamentul de urbanism sau a
obiceiului locului, arborii trebuie sădiţi la o distanţă de cel puţin 2 metri de
linia de hotar, cu excepţia acelora mai mici de 2 metri, a plantaţiilor şi a
gardurilor vii. Dacă această distanţă nu este respectată, proprietarul vecin
are dreptul să ceară, după caz, scoaterea sau tăierea la înălţimea cuvenită a
arborilor, plantaţiilor, gardurilor vii, pe cheltuiala proprietarului fondului pe
care acestea sunt plantate.

Vederea asupra proprietăţii vecinului

Limitele legale care privesc vederea asupra proprietăţii vecinului

reglementează:

•&νβσπ;fereastra sau deschiderea în zidul comun – art. 614 Noul Cod civil –
< /span>

- nu este permis să se facă fereastră sau deschidere în zidul comun decât cu

acordul proprietarilor;

•&νβσπ;distanţa minimă pentru fereastra de vedere – art. 615 Noul Cod civil

- este obligatorie păstrarea unei distanţe de cel puţin 2 metri între fondul
îngrădit sau neîngrădit, aparţinând proprietarului vecin şi fereastra pentru
vedere, balconul ori alte asemenea lucrări ce ar fi orientate către acest fond;
fereastra pentru vedere, balconul ori alte asemenea lucrări neparalele cu linia
de hotar spre fondul învecinat sunt interzise la o distanţă mai mică de un
metru.

•&νβσπ;fereastra de lumină – art.616 Noul Cod civil

- proprietarul are dreptul de a-şi deschide, fără limită de distanţă, ferestre de

lumină dacă sunt astfel construite încât să împiedice vederea spre fondul
învecinat.

Dreptul de trecere

Potrivit art. 617 Noul Cod civil, proprietarul fondului care este lipsit de acces
la calea publică are dreptul să i se permită trecerea pe fondul vecinului său
pentru exploatarea fondului propriu.

Dreptul de trecere este imprescriptibil şi se stinge în momentul în care fondul

dominant dobândeşte un alt acces la calea publică.

Exercitarea dreptului de trecere în situaţii speciale este reglementată în art.

618 Noul Cod civil şi are în vedere lipsa accesului care provine din vânzare,
schimb, partaj sau alt act juridic, situaţii în care trecerea nu va putea fi cerută
decât celor care au dobândit partea de teren pe care se făcea anterior
trecerea.

Pentru ipoteza în care lipsa accesului este imputabilă proprietarului care

pretinde trecerea, aceasta poate fi stabilită numai cu consimţământul
proprietarului fondului care are acces la calea publică şi cu plata dublului
despăgubirii.

Întinderea şi modul de exercitare a dreptului de trecere se determină prin:

•&νβσπ;înţelegerea părţilor

•&νβσπ;hotărâre judecătorească

•&νβσπ;folosinţă continuă pe timp de 10 ani

Dreptul de trecere pentru utilităţi – art. 621 Noul Cod civil-

Proprietarul este obligat să permită trecerea prin fondul său a reţelelor

edilitare ce deservesc fonduri învecinate sau din aceeaşi zonă, de natura
conductelor de apă, gaz sau alte asemenea, a canalelor şi a cablurilor
electrice, subterane ori aeriene, precum şi a altor instalaţii sau materiale cu
acelaşi scop.

Această obligaţie subzistă numai pentru situaţia în care trecerea prin altă
parte ar fi imposibilă, periculoasă sau foarte costisitoare.

În cazul în care este vorba de utilităţi noi, iar dreptul de trecere are ca obiect
conducte şi canale subterane, sunt exceptate clădirile, curţile şi grădinile
acestora.

Dreptul de trecere pentru efectuarea unor lucrări – art. 622 Noul Cod civil-

Proprietarul este obligat să permită folosirea fondului său pentru efectuarea

unor lucrări necesare fondului învecinat, precum şi accesul vecinului pe
terenul său pentru tăierea crengilor şi culegerea fructelor, în schimbul unei
despăgubiri, dacă este cazul.

Dreptul de trecere pentru reintrarea în posesie – art. 623 Noul Cod civil
Proprietarul unui fond nu poate împiedica accesul altuia pentru a redobândi
posesia unui bun al său, ajuns întâmplător pe fondul respectiv, dacă a fost
înştiinţat în prealabil, având dreptul la o justă despăgubire pentru prejudiciile
ocazionate de reintrarea în posesie, precum şi pentru cele pe care bunul le-a
cauzat fondului.

Starea de necesitate – art. 624 Noul Cod civil-

Noul Cod civil introduce o reglementare specială, cu caracter de limitare a

dreptului de proprietate privată, pentru starea de necesitate. Astfel, se
instituie dreptul la o despăgubire echitabilă pentru proprietarul unui bun,
folosit sau distrus de altul pentru a se apăra pe sine sau pe altul de un pericol
iminent, cu excepţia cazului în care proprietarul bunului a provocat sau a
favorizat apariţia pericolului.

3.6.2.Limitele convenţionale ale dreptului de proprietate privată

În ceea ce priveşte limitele convenţionale, art. 626 Noul Cod civil prevede
limitarea dreptului de proprietate prin acte juridice de către proprietar, dacă
nu încalcă ordinea publică şi bunele moravuri.

În acest sens a fost instituită clauza de inalienabilitate.

Clauza de inalienabilitate poate fi defintă ca fiind claza cuprinsă într-o

convenţie sau testament prin care se interzice înstrăinarea unui bun pentru o
durată de cel mult 49 de ani, dacă există un interes serios şi legitim.

Clauza de inalienabilitate trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

•&νβσπ;să fie instituită printr-o convenţie sau un testament;

•&νβσπ;să aibă o durată de cel mult 49 de ani;

•&νβσπ;să existe un interes serios şi legitim.

Din punct de vedere al valabilităţii şi efectelor juridice ale clauzei de

inalienabilitate distingem după cum aceasta a fost instituită prin convenţie
sau prin testament, astfel:

- valabilitatea şi efectele juridice ale clauzei instituite prin convenţie sunt

guvernate de legea în vigoare la momentul încheierii convenţiei;

- valabilitatea clauzei de inalienabilitate instituite prin testament este

guvernată de legea în vigoare la data încheierii acestuia, iar efectele clauzei
sunt guvernate de legea în vigoare la data deschiderii succesiunii.

Dacă interesul care a justificat clauza de inalienabilitate a bunului a dispărut

sau dacă un ionteres superior o impune, dobânditorul poate fi autorizat de
instanţa de judecată să dispună de bun.

Nulitatea clauzei de inalienabilitate stipulată într-un contract atrage nulitatea

întregului contract dacă a fost determinantă la încheierea contractului, cu
precizarea că în contractele cu titlu oneros, caracterul determinant se
prezumă, până la proba contrară.

Pentru opozabilitate, clauza de inalienabilitate trebuie să fie supusă

formalităţilor de publicitate prevăzute de lege, dacă este cazul.

Dacă această clauza este prevăzută într-un contract cu titlu gratuit, ea este
opozabilă şi creditorilor anteriori ai dobânditorului.

Art. 629 Noul Cod civil, instituie sancţiuni pentru nerespectarea clauzei de
inalienabilitate, respectiv:

•&νβσπ;rezoluţiunea contractului, cerută de înstrăinător, în cazul încălcării

clauzei de către dobânditor;

•&νβσπ;anularea actului de înstrăinare subsecvent încheiat cu nerespectarea

clauzei, cerută de înstrăinător sau terţ.

3.6.3.Limitele judiciare ale dreptului de proprietate privată

Limitele judiciare ale dreptului de proprietate privată sunt instituite prin art.
630 Noul Cod civil care prevede că dacă proprietarul cauzează, prin
exercitarea dreptului său, inconveniente mai mari decât cele normale în
relaţiile de vecinătate, instanţa de judecată poate, din considerente de
echitate, să îl oblige la despăgubiri în folosul celui vătămat, precum şi la
restabilirea situaţiei anterioare atunci când acest lucru este posibil.

4.Stingerea dreptului de proprietate

Conform art. 562 din Noul Cod civil, dreptul de proprietate privată se stinge
prin următoarele moduri:

pieirea bunului;
abandonul bunului mobil;

renunţarea prin declaraţie autentică la dreptul de proprietate asupra bunului

imobil înscris în cartea funciară;

exproprierea bunului;

confiscarea bunului.

4.1. Pieirea bunului

Potrivit art. 562 alin.1 din Noul Cod civil, dreptul de proprietate privată se
stinge prin pieirea bunului, dar nu se stinge prin neuz. Acest mod de stingere
a dreptului de proprietate privată are în vedere însuşi obiectul dreptului de
proprietate.

Dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz, deoarece este un drept

imprescriptibil şi poate fi dobândit de altul prin uzucapiune sau într-un alt
mod, în cazurile şi condiţiile determinate de lege.

4.2.Abandonul bunului mobil

Proprietarul poate abandona bunul mobil, caz în care dreptul de proprietate

se stinge în momentul părăsirii bunului mobil, conform art. 562 alin.2 din Noul
Cod civil.

4.3.Renunţarea la bunul imobil

Renunţarea la bunul imobil este un alt mod de stingere a dreptului de
proprietate privată, reglementat în art. 562 alin. 2 din Noul Cod civil.
Proprietarul pşoate renunţa, prin declaraţie autentică, la dreptul de
proprietate asupra bunului imobil înscris în cartea funciară, iar dreptul de
proprietate se va stinge prin înscrierea în cartea funciară a declaraţiei de
renunţare.

4.4.Exproprierea bunului

4.4.1.Noţiunea şi reglementarea

Exproprierea a fost definită ca fiind un mod originar de dobândire a

proprietăţii constând în trecerea forţată în proprietate publică, prin hotărâre
judecătorească, a unor imobile aflate în proprietate privată, cu o dreaptă şi
prealabilă despăgubire, pentru cauză de utilitate publică.

Într-o altă formulare, exproprierea a fost definită ca fiind o instituţie juridică

de drept public care constă în achiziţia forţată, cu titlu oneros, pentru cauză
de utilitate publică, în condiţiile legii şi sub control judiciar, a unor bunuri
imobile proprietate privată.

Exproprierea este reglementată în art. 44 alin. 3 şi 6 din Constituţie, art. 562

alin.3 din Noul Cod civil, Legea nr. 33/1994, Hotărârea Guvernului nr.
583/1994, Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de
construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale şi în Normele metodologice de
aplicare a acestei legi, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 941/2004.

Interesul public poate duce nu doar la limitarea exerciţiului unor atribute ale
dreptului de proprietate, dar şi la pierderea acestuia cu privire la bunuri
imobile. Această posibilitate este reglementată de Constituţie care în art. 44
alin. 3 prevede că „nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de
utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire”
şi în Legea nr. 33/1994 care cuprinde dispoziţii de natură să asigure cadrul
legal adecvat procedurilor de expropriere şi stabilire a despăgubirilor, dar şi
apărarea dreptului de proprietate privată.

Legea nr. 33/1994 se completează cu Regulamentul privind procedura de

lucru a comisiilor pentru efectuarea cercetării prealabile în vederea declarării
utilităţii publice pentru lucrări de interes naţional sau de interes local.

4.4.2.Principiile exproprierii

Exproprierea este guvernată de următoarele principii:

1. Existenţa unei cauze de utilitate publică

Exproprierea se poate face numai pentru lucrări de utilitate publică, care

potrivit art. 5 din Legea nr. 33/1994 se declară pentru lucrări de interes
naţional sau de interes local.

Conform art. 6 din Legea nr. 33/1994 sunt de utilitate publică lucrările privind:
prospecţiunile şi explorările geologice; extracţia şi prelucrarea substanţelor
minerale utile; instalaţii pentru producerea energiei electrice; căile de
comunicaţii, deschiderea, alinierea şi lărgirea străzilor; sistemele de
alimentare cu energie electrică, telecomunicaţii, gaze, termoficare, apă,
canalizare; instalaţii pentru protecţia mediului; îndiguiri şi regularizări de
râuri, lacuri de acumulare pentru surse de apă şi atenuarea viiturilor; derivaţii
de debite pentru alimentări cu apă şi pentru devierea viiturilor; staţii
hidrometeorologice, seismice şi sisteme de irigaţii şi desecări; lucrări de
combatere a eroziunii de adâncime; clădirile şi terenurile necesare
construcţiei de locuinţe sociale şi altor obiective sociale de învăţământ,
sănătate, cultură, sport, protecţie şi asistenţă socială, precum şi de
administraţie publică şi pentru autorităţile judecătoreşti; salvarea, protejarea
şi punerea în valoare a monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice,
precum şi a parcurilor naţionale, rezervaţiilor naturale şi a monumentelor
naturii; prevenirea şi înlăturarea urmărilor dezastrelor naturale – cutremure,
inundaţii, alunecări de terenuri; apărarea ţării, ordinea publică şi siguranţa
naţională.

2. Existenţa unei despăgubiri drepte şi prealabile

Expropriatorul este obligat să plătească proprietarului bunului expropriat sau

titularilor altor drepturi reale cu privire la bunul expropriat o compensare
pentru pierderea suferită care trebuie să fie dreaptă, adică să acopere
întreaga pierdere suferită de persoanele afectate de măsura exproprierii.

În acest sens sunt dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, care prevede că
despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul
cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite, iar la calcularea
cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de
preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea
administrativ – teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi
de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite,
luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia.

Despăgubirea trebuie să fie şi prealabilă, caracter care reprezintă o garanţie

importantă acordată persoanelor îndreptăţite la expropriere.

3. Exproprierea se dispune şi despăgubirea se stabileşte prin hotărâre

judecătorească

Instanţa de judecată dispune cu privire la expropriere şi stabileşte

despăgubirea pe care urmează să o primească expropriatul.
4.4.3.Obiectul exproprierii

Obiectul exproprierii îl constituie bunurile imobile proprietatea persoanelor

fizice sau persoanelor juridice cu sau fără scop lucrativ, precum şi cele aflate
în proprietatea privată a comunelor, municipiilor şi judeţelor.

În enumerarea făcută de legiuitor în art. 2 din Legea nr. 33/1994 nu sunt

incluse bunurile imobile proprietate de stat. În acest sens, Curtea
Constituţională a decis că exproprierea nu se poate referi la bunurile aflate în
proprietatea statului.

4.4.4.Procedura exproprierii

Procedura exproprierii se desfăşoară în trei etape reglementate distinct în

lege:

a) utilitatea publică şi declararea ei;

b) măsurile premergătoare exproprierii;

c) exproprierea şi plata despăgubirilor.

Pentru a se produce exproprierea este necesar să fie întrunite, în mod

cumulativ, următoarele condiţii:

- existenţa unei declaraţii de utilitate publică;

- existenta unei publicităţi speciale;

- existenţa unei juste şi prealabile despăgubiri.

Conform art. 7 alin. 1 din Legea nr. 33/1994, utilitatea publică se declară de
către Guvern pentru lucrările de interes naţional şi de către consiliile judeţene
şi Consiliul Local al Municipiului Bucureşti pentru lucrările de interes local.

Declararea utilităţii publice se face numai după efectuarea unei cercetări

prealabile şi condiţionat de înscrierea lucrării în planurile urbanistice şi de
amenajare a teritoriului, aprobate, conform legii, pentru localităţi sau zone
unde se intenţionează executarea ei.

Pe baza rezultatelor cercetării prealabile se adoptă actul de declarare a

utilităţii publice, care se aduce la cunoştinţă publică prin afişare la sediul
consiliului local în a cărui rază teritorială este situat bunul imobil şi prin
publicare în Monitorul Oficial – pentru utilitatea publică de interes naţional -
sau în presa locală – pentru utilitatea publică de interes local.

După declararea utilităţii publice, expropriatorul imobilului va executa

planurile cuprinzând terenurile şi construcţiile propuse spre expropriere, cu
indicarea numelui proprietarilor, precum şi a ofertelor de despăgubire.

Propunerile de expropriere, împreună cu procesul – verbal care încheie

cercetarea prealabilă declarării utilităţii publice, se notifică titularilor
drepturilor reale asupra imobilelor, în termen de 15 zile de la publicare, iar
aceste persoane pot face întâmpinare împotriva actelor respective în termen
de 45 de zile de la primirea notificării.

Întâmpinările vor fi soluţionate în termen de 30 de zile de o comisie

constituită prin hotărâre a Guvernului pentru lucrările de interes naţional, prin
decizia delegaţiei permanente a consiliului judeţean sau prin dispoziţia
primarului municipiului Bucureşti pentru cele de interes local.
Hotărârea comisiei este comunicată părţilor în termen de 15 zile de la
adoptarea, iar acestea o pot contesta la Curtea de apel în raza căreia se află
situat imobilul, în termen de 15 zile de la comunicare, potrivit prevederilor
Legii contenciosului administrativ nr. 544/2004.

Soluţionarea cererii de expropriere este de competenţa tribunalului în a a

cărui rază este situat bunul imobil propus pentru expropriere.

Instanţa va verifica dacă sunt întrunite toate condiţiile cerute de lege pentru
expropriere şi va stabili cuantumul despăgubirilor şi suma cuvenită fiecărei
părţi.

Potrivit art. 26 din Legea nr. 33/1994, despăgubirea se compune din valoarea
reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau celorlalte
persoane îndreptăţite.

Pentru stabilirea despăgubirilor instanţa va constitui o comisie compusă din

trei experţi: unul numit de instanţă, unul desemnat de expropriator şi unul din
partea persoanelor supuse exproprierii.

La calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa, vor

ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel
în unitatea administrativ – teritorială, la data întocmirii raportului de
expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor
persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia.

Primind rezultatul expertizei, instanţa îl va compara cu oferta şi cu pretenţiile

formulate de părţi şi va hotărî, despăgubirea acordată neputând să fie mai
mică decât cea oferită de expropriator şi nici mai mare decât cea solicitată de
expropriat sau de o altă persoană interesată.

4.4.5.Efectele exproprierii
Exproprierea produce următoarele efecte:

- transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor supuse exproprierii în

patrimoniul expropriatorului;

- imobilul expropriat trece în proprietatea publică liber de orice sarcini;

- stingerea dezmembrămintelor dreptului de proprietate: uzul uzufructul,

abitaţia şi superficia;

- stingerea drepturilor personale dobândite de alte persoane asupra

imobilului expropriat, cum ar fi cum ar fi cele rezultate dintr-un contract de
locaţiune sau un contract de comodat;

- subrogaţia reală cu titlu particular: ipoteca şi privilegiul imobiliar se

strămută de drept asupra despăgubirilor stabilite, iar odată ce despăgubirea
a fost stabilită, creditorul ipotecar nu mai poate proceda la executarea silită a
imobilului respectiv.

Prin art. 35-37 din lege sunt reglementate două drepturi în favoarea
proprietarului imobilului expropriat:

a) dreptul de a cere retrocedarea imobilului expropriat;

b) dreptul de preemţiune la cumpărarea imobilului.

Potrivit art. 35 din Legea nr. 33/1994, dacă bunurile imobile expropriate nu au
fost utilizate în termen de un an potrivit scopului pentru care au fost preluate
de la expropriat, respectiv lucrările nu au fost începute, foştii proprietari pot
să ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate
publică.
Cererea de retrocedare se adresează tribunalului care, după ce verifică
temeiurile acesteia, poate să dispună retrocedarea.

Curtea Supremă de Justiţie, prin decizia nr. VI din 29 septembrie 1999,

pronunţată de Secţiile Unite, a admis un recurs în interesul legii şi a decis că
în cazul cererilor de restituire a imobilelor expropriate anterior intrării în
vigoare a Legii nr. 33/1994, sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 33/1994.

Retrocedare imobilului se face în schimbul unui preţ, care se stabileşte ca şi

în situaţia exproprierii, şi nu poate să fie mai mare decât despăgubirea
actualizată.

Art. 37 din Legea nr. 33/1994 prevede că în cazul în care lucrările pentru care
s-a făcut exproprierea nu s-au realizat, iar expropriatorul doreşte înstrăinarea
imobilului, expropriatul – fost proprietar – are un drept prioritar la dobândire,
la un preţ care nu poate fi mai mare decât despăgubirea actualizată. În acest
scop, expropriatorul se va adresa în scris fostului proprietar, iar dacă acesta
nu optează pentru cumpărare sau dacă nu răspunde expropriatorului în
termen de 60 de zile de la primirea notificării, acesta din urmă poate dispune
de imobil.

4.5. Confiscarea bunului

Confiscarea este reglementată în art. 44 alin.9 din Constituţia României care

dispune că bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori
contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii.

Noul Cod civil prevede în art. 562 alin. 4 că nu pot fi supuse confiscării decât
bunurile destinate sau folosite pentru săvârşirea unei infracţiuni ori
contravenţii sau cele rezultate din acestea.