1.5.1.

Autoeducaţia
Autoeducaţia se defineşte ca fiind activitatea conştientă şi complexă a fiinţei umane
desfăşurată în scopul desăvârşirii propriei personalităţi. Din această perspectivă subiectul
uman, eliberat de orice dependenţă sau constrângere acţională, îşi stabileşte, implicit sau
explicit, propriile scopuri şi obiective educaţionale şi îşi mobilizează adecvat resursele în
vederea valorificării maxime a informaţiilor disponibile pentru atingerea finalităţilor şi
dezideratelor propuse.
Profesorii au, astfel, ca una dintre principalele lor îndatoriri, dezvoltarea capacităţii
de autoeducaţie a elevilor, capacitate care nu apare însă în mod spontan, aceasta fiind
produsul unei activităţi organizate şi de durată în şcoală. Dezvoltarea capacităţii de
autoeducaţie a elevilor presupune luarea în calcul şi transpunerea în practică a următoarelor
direcţii de acţiune:
 dezvoltarea curiozităţii şi instinctului de explorare al elevului prin
utilizarea unor strategii didactice activ-participative şi prin asigurarea
unei proporţii corecte între informaţiile de factură declarativă (cunoştinţe
“gata făcute”, prezentate în forma lor finită) şi informaţiile de factură
procedurală (care solicită în vederea elaborării şi achiziţionării efort
propriu din partea elevului)
 dezvoltarea unor strategii şi abilităţi de muncă intelectuală capabile
să conducă la autonomia cognitivă a elevului, recomandându-se în acest
sens a se evita trasarea unor sarcini de tip strict reproductiv sau algoritmic
 cultivarea independenţei şi intereselor elevilor, încurajarea acestora
în a explora domeniile de cunoaştere resimţite ca fiind în acord cu
aptitudinile şi aspiraţiile lor
 educarea voinţei elevilor şi a capacităţii acestora de a depune un
efort constant în vederea realizării sarcinilor impuse sau autoimpuse
 ajutarea elevilor atât în ceea ce priveşte organizarea judicioasă a
bugetului de timp cât şi în conştientizarea exigenţelor ce decurg din
idealul de viaţă pentru care elevul a optat
 cultivarea capacităţii de autoevaluare şi reflecţie personală a
elevului, de estimarea corectă atât a posibilităţilor şi limitelor proprii cât
şi a modalităţilor de surmontare a acestora.
Spre deosebire de educaţie, autoeducaţia, dacă dispune de strategii cognitive
adecvate şi dacă este susţinută de o motivaţie corespunzătoare, constituie principala sursă
19
de actualizare şi perfecţionare a cunoştinţelor şi abilităţilor individului. Dezvoltarea
capacităţii de autoeducaţie a elevilor este importantă deoarece, dacă până la vârsta
preadolescenţei educaţia ocupă o pondere mai mare decât autoeducaţia, moment în care
pentru un timp acestea devin egale ca importanţă şi extensie, după adolescenţă,
autoeducaţia începe să deţină, treptat, o pondere semnificativ mai mare decât educaţia,
permanentizându-se în timp.
.
 Metodele educației moral-civice
9 martie 2018 • Daniela Bobocea • Școala Gimnazială Mihai Viteazul, Brăila (Brăila) • România

Educația morală este o componentă a educației prin care se realizează formarea și dezvoltarea
conștiinței și a conduitei morale, formarea profilului moral al personalității, elaborarea
comportamentului social-moral. Ceea ce ne face să devenim buni este, după unii, natura, după alţii
deprinderea, după alţii învăţătura” spunea Aristotel. Dar e aproape evident că virtutea etică nu e o
dispoziție naturală inflexibilă, ci e ceva modelabil, ceva ce depinde de noi.

„Pe copil să-l ții în strune

De vrei om la toți să placă
Nu-l lăsa orice să spună,
Nu-l lăsa orice să facă,
Nu-l lăsa după plăcere,
Unde vrea el să se ducă,
Din același lemn se face,
Și icoana și măciuca.”
Esența educației morale constă în „crearea unui cadru adecvat interiorizării componentelor moralei
sociale în structura personalității morale a copilului, elaborarea și stabilizarea, pe această bază, a
profilului moral al acestuia în concordanță cu imperativele societății noastre”.

Ce trebuie pentru a forma judecata  unui elev? Să-l faci mai întâi să raționeze cu privire la ceea ce îl
interesează personal. Dacă spiritul sau s-a lărgit, trebuie să-l aplicăm la lucruri mai mari. Să-i
înfățișăm în acest scop tabloul legilor și al obiceiurilor diferitelor popoare, să-l statornicim judecător
al înțelepciunii și nebuniei acestor obiceiuri și acestor legi și, în fine, să-l facem să apese
perfecțiunea sau imperfecțiunea acestora în balanța celei mai mari fericiri și a celui mai mare interes
al republicii. Meditând asupra principiului utilității naționale, copilul va câștiga idei sănătoase și
generale despre morală. Spiritul său, de altminteri exersat asupra acestor lucruri mari, va fi mai
capabil de orice fel de studii.”

Trăim într-o lume în care este important să redescoperim ideea de toleranţă şi respect mai mult ca
oricând. Copiii, care sunt educaţi şi protejaţi de violenţă, sunt familiarizaţi de mici cu acţiunile contra
terorismului, violenţei în general, a căror victime sunt oameni şi copii nevinovaţi. Ei sunt convinşi că
trebuie făcut totul pentru a preveni comportamentele violente şi, în special, că  fiecare instituţie de
educaţie, să fie un loc de securitate. Sensibilizarea pe care o putem face  în școală faţă de
ameninţarea pe care o reprezintă violenta, urâtul pentru societate este informarea despre efectele
agresivității, mitinguri împotriva violenței, împotriva rasismului,  expoziţii de desene cu mesaje
antiteroriste, povestiri în care se inserează mai complex efectele violenţei). Micile conflicte dintre
copii, ca şi abaterile de la normele de conduită, vor fi valorificate moral conform schemei: A. Ce e
bine?   B. Ce e rău?Pentru a ajunge un om liber, responsabil, care să poată gândi, să reflecte, este
necesar ca, încă de mic, copilul să fie educat în spiritul marilor valori ale civilizaţiei umane, împotriva
violenţii şi a intoleranţei de toate feluril. Educaţia vârstelor mici este considerată temelia personalităţii
fiecărui individ, de aceea, educaţia trebuie să răspundă în primul rând, nevoilor individuale şi să
realizeze echilibrul între acestea şi dezvoltarea democratică a societăţii.

Sarcinile educaţiei morale se realizează printr-un ansamblu de metode şi procedee, care integrate
într-un tot, constituie strategia educaţiei în spiritul moralei, care conduce la construirea conştientă a
personalităţii moral – civice în concordanţă cu imperativele societăţii democratice. Să analizăm
principalele metode şi procedee folosite în acest scop.

Explicaţia morală. Cu ajutorul explicaţiei morale dezvăluim conţinutul unei cerinţe, al unei norme şi
reguli morale. Explicaţia îndeplineşte două funcţii: una informativă (conștientizarea sensului unei
cerinte)  şi alta stimulativă (constă in motivarea cerinței, în declanșarea stărilor afective, stimulative,
prin forța limbajului).

Convorbirea etică. Este un dialog între profesor şi elevi prin care se urmăreşte clarificarea
cunoştinţelor morale şi declanşarea de stări afective corespunzătoare. Avantajul dialogului constă în
antrenarea elevilor la analiza (dezbaterea) faptelor morale, în valorificarea experienţei de viaţă a
acestora. Convorbirea etică îndeplineşte multiple funcţii: de informare, de sensibilizare, de întărire şi
de corectare.

Povestirea morală. Constă în relatarea, prezentarea într-o formă atractivă a unor întâmplări şi fapte
reale sau imaginare cu semnificaţii morale, cu scopul de a-i ajuta pe copii să desprindă concluzii,
învăţăminte cu privire la propria lor comportare. Se foloseşte cu precădere la clasele mici.

În vremurile de demult, un părinte, care se distingea prin sfințenia vieții și prin cunoașterea sufletului
omenesc, i-a dat următoarea poruncă ucenicului său: „Să scoți din rădăcină acest copac”! Și i-a
arătat un copăcel tânăr, un curmal, care apucase însă să prindă rădăcini foarte puternice și
adânci.Făcând ascultare de duhovnicul său, ucenicul încercă să ducă la îndeplinire această
poruncă, însă, cu toate eforturile depuse, nu reuși să facă nimic. „Părinte”, îi spuse, „ceea ce mi-ați
cerut să fac depășește cu mult puterile mele”! Atunci părintele îi arătă un alt copăcel, cu mult mai
mic și mai firav, pe care ucenicul reuși să îl smulgă din pământ de la prima încercare, fără a depune
prea mare efort. Vedem așadar, că nimic nu a reușit ucenicul față de copacul care apucase să
prindă rădăcini puternice și  fără nici o greutate, a smuls copăcelul abia răsărit.

Făcând o legatură între povestirea aceasta și educația copiilor, am putea spune că, de multe ori,
părinții rămân aproape neputincioși în a schimba comportamentul copiilor mai mari de vârstă, dacă
nu au început să se ocupe de educația lor încă din fragedă pruncie. Spune și un proverb: „Ceea ce
înveți de mic, nu uiți până la bătrânețe”! Iar înțeleptul Sirah învață:  „Ai feciori? Învață-i pe ei și
înconvoaie din pruncie grumazul lor” (Cartea înțelepciunii lui Iisus, fiul lui Sirah „Ecclesiasticul” 7,24).

Exemplul se bazează pe intuirea (sau imaginarea) unor modele ce întruchipează fapte sau acţiuni
morale. Eficienţa exemplului depinde de calitatea modelului, de ceea ce ilustrează el şi de modul
cum este perceput şi reflectat acest model.  Există numeroase proverbe, maxime, expresii celebre
care evidenţiază rolul deosebit al exemplului în procesul educaţiei. Treptat se elaborează criterii tot
mai SOlide care permit elevului să diferenţieze exemplele pozitive de cele negative. În funcţie de
sursa modelului distingem:

 exemple directe oferite de persoane din apropierea copilului: părinţi, profesori, colegi etc.;
 exemple indirecte prezentate prin descrierea unor fapte, acţiuni morale, exercitate de o
persoană reală sau imaginară (exemple de cinste, modestie, de patriotism etc. întâlnite la
personaje literare).

Exemplele pot fi pozitive sau negative (atât intre copii, în mediul apropiat, cât și dintre educatori).
Exemplele negative nu vor fi declarate indezirabile ci vor fi arătate urmările in cazul unui
comportament negative, pentru ca elevii sa ia singuri decizia ca nu vor sa urmeze un astfel de
comportament.
Analiza de caz. Caracteristica acestei metode constă în aceea că se permite elevilor (studenţilor) o
confruntare directă cu o situaţie reală, luată drept “exemplu” tipic, reprezentativ pentru o stare de
lucruri mai generală, pe care aceştia urmează să o analizeze sub toate aspectele pentru a ajunge la
înţelegerea cât mai complexă a problemei date.

Cazul poate fi pozitiv, negativ sau contradictoriu. De asemenea, analiza şi discutarea cazului (a
comportamentului altuia) impune raportarea la sine; prin comparaţie, pe baza mecanismului
acceptare – respingere, se retuşează şi se consolidează unele elemente ale propriei conduite
morale.

Exerciţiul moral. Exerciţiul constă în executarea sistematică şi repetată a unor fapte şi acţiuni, în

condiţii relativ identice, cu scopul formării de-prinderilor şi obişnuinţelor de comportare morală, al
constituirii şi fixării trăsăturilor volitive şi de caracter, a conduitei morale, a relaţiilor morale practice.

Metoda exerciţiului moral presupune două momente principale:

 formularea cerinţelor şi
 exersarea propriu-zisă.

Cerinţele prescriu modul în care se va desfăşura activitatea şi condiţiile ce vor trebui

respectate. Cele mai importante forme prin care se pot formula cerinţele sunt:

 ordinul – o formă de exprimare categorică a unei sarcini;

 dispoziţia – o formă de ordin, mai atenuată, însoţită de explicaţii şi argumente, privind
necesitatea îndeplinirii obligaţiilor;
 îndemnul şi sugestia – forme indirecte de formulare a cerinţelor, ce se bazează pe anumite
calităţi ale elevilor (simţul datoriei, al onoarei, al cinstei ş.a.). În acest fel contribuim la
transformarea cerinţelor externe într-un mobil intern al conduitei;
 rugămintea – prin care solicităm cu căldură îndeplinirea benevolă a unor sarcini. Relaţia
amicală între profesor şi elevi se exprimă în acest caz în folosirea unor expresii ca: vă rog,
fiţi amabil etc. din care rezultă că şi profesorul este pătruns de dorinţa sinceră ca elevii să se
comporte în mod corespunzător.

Alte forme de exprimare a cerinţelor sunt: stimularea unei activităţi prin promiterea unei recompense,
iniţierea de întreceri între elevi, utilizarea perspectivelor, încurajarea, entuziasmarea, cultivarea
tradiţiilor, interdicţia ca formă negativă de formulare a cerinţelor.

Exersarea propriu-zisă constă în îndeplinirea consecventă şi sistematică a cerinţelor formulate în

vederea formării conduitei morale a elevilor.

Scrisoarea lui Alexandru Vlahuţă către fiica sa, Margareta, atunci când ea a împlinit 17 ani, este un
exemplu ilustru de model etic al părintelui ce se îngrijește de viitoarea moralitate a copilului său:

„Să trăieşti Mimilică dragă, să fii bună, să fii bună pentru ca să poţi fi fericită! Cei
răi nu pot fi fericiţi. Ei pot avea satisfacţii, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu,
pentru că mai întâi nu pot fi iubiţi şi al doilea… al doilea, de! Norocul şi celelalte
pere mălăieţe, care se aseamănă cu el, vin de afară, de la oameni, de la împrejurări,
asupra cărora, n-ai nici o stăpânire şi nici o putere, pe când fericirea, adevărata
fericire, în tine răsare şi în tine înfloreşte şi leagă rod când ţi-ai pregătit sufletul
pentru el. Şi pregătirea aceasta e operă de fiecare clipă. Când pierzi răbdarea
împrăştii tot ce ai înşirat şi iar trebuie să o iei de la capăt. De aceea vezi atât de
puţini oameni fericiţi… atâţia cât merită. A , dacă nu ne-am iubi pe noi aşa fără
măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastră şi dacă ne-am dojeni de câte
ori am minţit, sau ne-am surprins asupra unei răutăţi, ori asupra unei fapte urâte,
dacă în sfârşit, ne-am examina mai des şi mai cu nepărtinire (lesne-i de zis!), am
ajunge să răzuim din noi, partea aceea de prostie fudulă, de răutate şi de necinste
murdară, din care se îngraşă dobitocul ce se lăfăieşte în nobila noastră făptură. Se
ştie că durerea este un minunat sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte trage învăţătură
şi din durerile altora. Eu am mare încredere în voinţa ta. Rămâne să ştii doar ce vrei.
Şi văd că ai început să ştii şi asta. Doamne, ce bine-mi pare că ai început să te
observi, să-ţi faci singură mustrări şi să-ţi cauţi vina. Aşa, Mimilică dragă, ceartă-te
de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muşcă de inimă şarpele răutăţii, al invidiei
şi al minciunii. Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii şi suflet larg, cu cei răi. Fă-te
mică, fă-te neînsemnată, de câte ori deşertăciunea te îndeamnă să strigi: ”Uitaţi-vă
la mine!”, dar mai ales aş vrea să scriu, de-a dreptul în sufletul tău aceasta: “Să nu
faci o faptă a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roşesti”. Nu e triumf pe
lume, nici mulţumire mai deplină, ca o conştiinţă curată. Păstrează scrisoarea asta.
Când vei fi trăit cincizeci de ani ai să o înţelegi mai bine. Să dea Dumnezeu să o
citeşti şi atunci cu sufletul senin de azi!
Te îmbrăţişează cu drag, Al. Vlahuță.”
Metode de apreciere a cunoştinţelor şi conduitei moral-civice

Aprecierea se realizează mai ales prin aprobare şi dezaprobare. Aceste modalităţi de apreciere se
folosesc nu numai la sfârşitul activităţii, ci şi înaintea începerii şi pe parcursul desfăşurării ei. Ele
reprezintă  un gen de asistenţă continuă şi reglatoare, având rol de convingere, încurajare,
temperare, prevenire. Aprobarea (recompensa) este forma aprecierii favorabile. Ea constă în
acceptarea şi recunoaşterea rezultatelor comportării morale a elevilor, confirmarea concordanţei lor
cu exigenţele stabilite. Pe plan  psihologic aprobarea re-prezintă o întărire pozitivă, declanşează
stări afective stenice, care stimulează şi intensifică menţinerea în continuare a aceleaşi conduite
morale, contribuie la consolidarea rezultatelor obţinute, la fixarea în structura morală a personalităţii.
Aprobarea se realizează prin mai multe procedee:

 Acordul (acceptarea), prin care ne manifestăm mulţumirea faţă de modul în care au fost
respectate cerinţele. El poate fi exprimat printr-un  zâmbet, un gest, o privire, sau cu ajutorul
unei expresii “bine”,  “sunt mulţumit”,  “aţi procedat bine” etc.
 Lauda, ca formă a aprecierii verbale, se poate realiza între patru ochi sau în faţa colectivului.
 Evidenţierea constă în sublinierea îndeplinirii exemplare a unor cerinţe. Se poate face în faţa
clasei, pe şcoală (la staţia de amplificare), în consiliul profesoral, în faţa părinţilor.
 Recompensa este o formă premială care se acordă pentru rezultate  ce depăşesc nivelul de
exigenţe obişnuit. Ea poate fi materială (cărţi, rechizite, material sportiv) şi spirituală
(diplome, distincţii, evidenţierea la panoul de onoare).
 Dezaprobarea reprezintă forma negativă a întăririi, de respingere a unor fapte şi manifestări
ce vin în contradicţie cu anumite cerinţe morale. Exprimând nemulţumirea educatorului faţă
de modul de îndeplinire a cerinţelor, dezaprobarea declanşează trăiri afective negative
(ruşine, culpabilitate, sentimentul vinovăţiei, disconfort moral), care îi determină pe elevi să
 evite repetarea greşelilor respective sau a altora similare. Procedeele prin care se realizează
dezaprobarea sunt foarte variate: Dezacordul prin care se exprimă nemulţumirea faţă de
modul în care au fost respectate cerinţele. El se poate realiza printr-un gest, o privire, sau cu
ajutorul limbajului;
 Observaţia se referă la un aspect concret al conduitei. Se face individual sau în faţa
colectivului.
 Admonestarea este o formă drastică ce se aplică pentru greşelile repetate în atitudine şi
comportare.
 Avertismentul reprezintă exprimarea indignării faţă de îndeplinirea deficitară a unei sarcini
(cerinţe) şi prevenirea elevului că va fi pedepsit dacă va mai proceda la fel. Este un
ultimatum care se adresează pe un ton sever.
 Pedeapsa cea mai înaltă formă a dezaprobării. Ea poate consta în: scăderea notei la
purtare, mutarea disciplinară într-un alt colectiv (o altă clasă) sau alte măsuri prevăzute în
regulamentul şcolar.

Bibliografie:
1. C.A Helvetius, D. Diderot – Texte pedagogice alese, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti,
1964.
2.Mihăila Lizetta , psiholog, Școala părinților-articol revista Itsy-Bitsy.
3. Cristea Sorin, Dragu Anca,  Psihologie și pedagogie școlară, Ovidius University Press, Constanța,
2