1

Capitolul I

INVESTIŢIILE STRĂINE: CONCEPT ŞI FORME DE MANIFESTARE

1.1. Conceptul de investiţie în general și de investiţie străină în special

O componentă dinamică a procesului de integrare regională şi globalizare a economiei

mondiale o constituie investiţiile străine care, în perioada ultimilor trei patru decenii, au exercitat
un puternic impact asupra creşterii economice, dinamicii comerţului exterior, şi orientării
structurilor de producţie din toate ţările lumii.
În prezent, nu există o definiţie a termenului de investiţie consacrată şi acceptată pe plan
internaţional.
Cu ocazia desfăşurării lucrărilor de pregătire a Convenţiei Băncii Mondiale pentru
reglementarea diferendelor dintre state referitoare la investiţii a fost propusă definiţia următoare:
„investiţia înseamnă orice contribuţie în bani sau în alte bunuri care au valoare economică, pentru o
perioadă nedeterminată sau, dacă perioada este determinată, pentru nu mai puţin de 5 ani 1”. Ulterior
această definiţie nu a fost adoptată în cadrul Convenţiei amintite, semnată la 19 martie 1965, la
Washington. Prin urmare ea nu a intrat în practică.
Conceptul de investiţii, în sens general, capătă diferite accepţiuni în funcţie de obiectul,
natura, durata şi modalităţile de finanţare şi de stabilire a eficienţei acestora. În viziunea
cunoscutului economist englez, John Maynard Keynes, investiţia constituie actul economic
fundamental care determină o creştere a venitului global de aşa natură încât să decurgă din el o
creştere a economisirii dorite corespunzătoare injecţiei iniţiale realizate2.
Abordată într-o altă accepţiune, investiţia reprezintă sacrificiul unei părţi din consumul
prezent pentru un (posibil şi incert) consum viitor, care se doreşte a fi mai mare3.
Investiţiile reprezintă factorul fundamental în sporirea atât a producţiei, cât şi a consumului,
influenţând simultan cererea şi oferta. În procesul economic, investiţiile joacă un dublu rol:

1
World Bank Convention Materials - 1996, vol 2, p. 623.
2
John Maynard Keynes - Teorie generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzilor şi a banilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1970, p. 130.
3
Munteanu C., Vâslan C. - Investiţii internaţionale, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1995, p. 1.
1
 2

 agenţii economici prin activitatea investiţională urmăresc ca prin creşterea capacităţilor

productive să sporească oferta de bunuri şi servicii, şi pe această bază să realizeze venituri
suplimentare;
 prin implementarea unui proiect de investiţii se creează o cerere suplimentară în sectoarele
conexe din amonte şi din aval, mărindu-se veniturile agenţilor economici implicaţi şi crescând
gradul de ocupare a forţei de muncă.
În sens strict economic, investiţiile reprezintă procesul producerii şi acumulării de capital 4.
Investiţia constă în cumpărarea de proprietăţi, acţiuni, obligaţiuni sau depunerea de bani la instituţii
financiare în scopul asigurării unui venit (dobândă, dividend, etc.) şi unei creşteri de capital şi
profit. Literatura economică de specialitate are în patrimoniul său o mulţime de definiţii care, în
esenţă, reflectă în linii mari cam acelaşi lucru. Astfel, investiţia, tratată la nivel de concept, se
caracterizează prin următoarele elemente: resursele destinate realizării proiectului respectiv;
profitul ca scop al investiţiei; timpul ce are în vedere intervalul dintre momentul investirii şi
momentul obţinerii rezultatelor şi riscul, ca expresie a naturii deciziei economice.
Conceptul de investiţii străine include pe lângă cele ptru elemente enumerate anterior şi pe
cel de extraneitate, fapt care se observă din definiţiile date acestui termen de diferiţi autori.
Mircea Costin precizează în Dicţionarul de drept internaţional al afacerilor că “investiţia
externă este denumirea generică dată operaţiunilor de plasare a mijloacelor financiare în activităţi
economice pe termen lung în străinătate. Investiţiile externe pot fi directe şi de portofoliu”1.
Într-o variantă sintetică, prin investiţii externe (străine) înţelegem acele investiţii rezultate
din tranzacţiile internaţionale, cărora le este propriu un element de extraneitate şi care constau în
plasamente de capital, sub formă de active reale (clădiri, echipamente industriale, mijloace de
transport etc.) sau financiare (acţiuni, obligaţiuni, plasamente bancare), în scopul asigurării unui
venit şi unei creşteri.
Formele concrete prin care o firmă poate realiza o investiţie internaţională sunt:
 construirea pornind de la zero a unei societăţi comerciale sau înfiinţarea unei filiale în
străinătate (greenfield investment);
 cumpărarea de acţiuni şi/sau obligaţiuni de pe o piaţă străină sau emise de o firmă din
altă ţară;
 participarea cu capital investiţional la înfiinţarea unei societăţi mixte în străinătate;
 reinvestirea profiturilor obţinute dintr-un obiectiv realizat în străinătate în vederea
extinderii şi dezvoltării acestuia;
 preluarea unei firme străine sau fuzionarea cu o astfel de firmă;

4
Creţoiu Ghe., Cornescu V., Bucur I. - Economie Politică, Ed. Şansa, Bucureşti, 1993, p. 229.
1
Mircea N. Costin, Dicţionar de drept internaţional al afacerilor, vol II, Ed. Lumina Lex, Cluj Napoca 1996, p. 183
2
 3

 acordarea de credite financiare unor agenţi economici dintr-o altă ţară, sau unor agenţi
economici străini ce operează pe propria piaţă;
 încheierea de contracte internaţionale de leasing şi franchesing, numai în măsura în
care acestea vizează şi acţiuni internaţionale.

1.2. Investiţiile străine directe: concept şi factori determinanţi

Investiţia străină directă constă în plasarea de fonduri într-un obiectiv economic care
funcţionează în străinătate, în vederea obţinerii unui anumit grad de control asupra acestuia1.
Prin urmare, investiţiile directe sunt acele tipuri de investiţii în care investitorii emitenţi ai
fluxurilor investiţionale dispun de posibilitatea de control şi decizie asupra activităţii agenţilor
economici receptori ai investiţiilor. Precizăm că în această categorie de investiţii, agentul economic
emitent se angajează în afaceri economice pe termen lung şi cu un capital relativ mare, asumându-şi
riscuri şi implicit costuri suplimentare, legate de distanţă, de decalajele informaţionale, de
diferenţele culturale şi alte aspecte generate de un mediu de afaceri străin. Aceste costuri
suplimentare trebuie să fie compensate de câştiguri mai mari decât cele care ar fi fost obţinute pe
piaţa locală.
Caracteristica esenţială a investiţiilor străine directe o constituie controlul exercitat de
investitor asupra firmei în care a investit. Pentru realizarea acestui deziderat, procesul realizării unei
investiţii străine directe presupune transferul peste graniţă a unui pachet industrial care cuprinde
capitalul propriu-zis, tehnologii, sisteme de organizare industrială, cunoştinţe aplicate de marketing
şi management etc. Controlul nu reprezintă o suprastructură administrativă, ci presupune
participarea directă la organizarea şi conducerea firmei în care s-a investit.
Fluxurile financiare, indiferent dacă îmbracă forma de capital, profituri reinvestite sau
împrumuturi acordate de firma-mamă sunt însoţite, aşa cum am menţionat mai sus, de inputuri
calitative (tehnologice, informaţionale, manageriale etc.) care sunt, în multe cazuri, mai importante
decât primele.
În ceea ce priveşte cota de participare a firmei-mamă la capitalul noii entităţi constituite prin
investiţia directă în străinătate, care să-i permită acesteia exercitarea controlului, specialiştii în
domeniu indică praguri-limită diferite, cuprinse între 10-25%. Analiştii O.C.D.E. (Organizaţia de
Cooperare şi Dezvoltare Economică) optează pentru cota minimă de 10%. Cu toate acestea, în
funcție de politica diferitelor ţări, capitalul străin trebuie să ocupe ponderi mult mai mari, de regulă
peste 50%, pentru a da posibilitatea investitorului străin de a exercita controlul asupra agentului
economic receptor al investiţiei.
1
Gheorghe Maria, Alexandru Puiu, Dicţionar de relaţii economice internaţionale, Ed. Enciclopedică , Bucureşti, 1993, p
316
3
 4

În cazul înfiinţării de firme mixte cu partenerii locali, investitorii străini pot participa fie în
proporţie minoritară, fie în proporţie majoritară, în acest din urmă caz deţinând controlul asupra
firmei. Participarea directă la conducerea şi organizarea producţiei şi controlul asupra activităţii
întreprinderii reprezintă diferenţa esenţială dintre investiţiile străine directe şi investiţiile de
portofoliu.
Se poate afirma că pe plan internaţional nu există o definiţie a ISD universal acceptată. De
reţinut este abordarea Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD) care
consideră că ISD sunt acele investiţii realizate pentru a câştiga un profit pe termen lung într-o
întreprindere operând într-un mediu economic altul decât al investitorului, scopul investitorului
fiind participarea la managementul întreprinderii respective1.
Având în vedere scopul urmărit prin realizarea ISD, acestea pot fi împărţite în trei mari
grupe :
 ISD care au ca obiectiv exploatarea resurselor naturale din ţările gazdă. Cronologic, acest tip de
ISD este primul întâlnit în istoria evoluţiei fluxurilor de ISD, originile sale situându-se în
secolul al XVII-lea. Astfel de ISD au fost preponderente până în anii ’60, când importanţa lor a
început să scadă, eveniment cauzat de procesul de eliberare a multor ţări de sub dominaţia
colonială. Acest proces a implicat naţionalizări masive, cu consecinţe negative asupra climatului
investiţional.
 ISD atrase de costurile locale semnificativ diminuate în raport cu cele înregistrate în ţările de
origine ale fluxurilor de investiţii. Este vorba de costuri reduse legate de forţa de muncă,
energie, mediu, transport etc. Costul redus al forţei de muncă a determinat o serie întreagă de
fluxuri de ISD, începând cu cele efectuate de SUA în America Centrală şi terminând cu cele
realizate de ţările Europei Occidentale în ţările Europei Centrale şi de Est. Ca formă superioară
a acestui gen de ISD de eficienţă, întâlnim ISD de valorificare a activelor strategice. Acestea
sunt practicate mai ales de ţările dezvoltate care urmăresc înlesnirea accesului la noi capacităţi
de cercetare-dezvoltare precum creşterea competitivităţii prin absorbţia concurenţei.
 ISD care urmăresc valorificarea pieţelor externe. Demersurile statistice au evidenţiat că factorul
prioritar în atragerea ISD îl reprezintă în prezent dimensiunea pieţei locale şi perspectivele
acesteia de creştere. Substituirea exporturilor cu ISD în sectorul manufacturier şi în sectorul
serviciilor a fost determinată de o serie de avantaje, cum ar fi: eliminarea barierelor tarifare şi
netarifare, eliminarea cheltuielilor de transport pe rutele internaţionale, mai buna cunoaştere a
cerinţelor consumatorilor locali etc. În cazul serviciilor trebuie să avem în vedere şi faptul că, de
regulă, locul în care este consumat serviciul coincide cu locul unde acesta este produs. În

1
UNCTAD, World Investment Report, 1992
4
 5

prezent, ponderea stocurilor de ISD, originare din ţările dezvoltate, ce vizează sectorul terţiar
este semnificativă în totalul stocurilor de ISD generate de această categorie de ţări.
Pe lângă cele trei motivaţii enumerate mai sus, în luarea deciziei de a realiza o investiţie
directă în străinătate se ţine cont de o serie de factori, cei mai importanţi fiind: necesitatea extinderii
companiei; stabilitatea mediului politic, dimensiunea birocraţiei şi corupţiei din ţara gazdă etc.

1.3. Investiţiile de portofoliu: concept, pieţe mature, pieţe emergente

Investiţiile de portofoliu reprezintă o varietate de investiţie externă concretizată în

plasamente de fonduri în străinătate, în scopul achiziţionării de valori mobiliare (acţiuni,
obligaţiuni, titluri de credit). De regulă, investiţia externă de portofoliu presupune cumpărarea de
hârtii de valoare emise de firme sau de state străine. Firma care finanţează prin cumpărarea de
acţiuni sau obligaţiuni poate participa la conducerea activităţii economice a firmei emitente, dar
într-o mică măsură şi nu deţine dreptul de control asupra acesteia.
Investiţiile de portofoliu mai sunt numite şi fonduri comune de investiţii. Sunt efectuate atât
de persoane fizice, cât şi de companii, brokeri, fonduri de pensii etc.
Se poate concluziona că investiţiile de portofoliu constituie întotdeauna un plasament pur
financiar, care nu presupune stabilirea unui raport sub aspectul managementului, controlului etc.,
între agentul emitent şi cel receptor. Sunt preferate, de multe categorii de investitori, acele pieţe
instabile întrucât pot genera câştiguri mari, fiind părăsite cu uşurinţă la nevoie.
În toate ţările lumii receptoare de asemenea investiţii trebuie să existe anumite clarificări
cuprinse în reglementări specifice investiţiilor de portofoliu.
Evoluţia ascendentă a investiţiilor de portofoliu este rezultatul a numeroşi factori, cum ar fi:
dezechilibrul balanţelor de plăţi, excedentele comerciale ale unor ţări care îşi plasează fondurile pe
această piaţă, politica excesiv de restrictivă a unor state în domeniul creditului intern, instabilitatea
economică, neîncrederea în politica unor guverne etc. Nu trebuie uitat caracterul speculativ al
câştigului care se poate realiza în acest domeniu.
Fluxurile investiţiilor de portofoliu se derulează în funcţie de zonele din care provin
solicitatorii, cât şi de ţările din care sunt lansate împrumuturile. Aşa cum rezultă din datele
statistice internaţionale, cele mai numeroase împrumuturi sunt lansate pe piaţa ţărilor dezvoltate, în
special Elveţia, SUA, Anglia, Luxemburg, Germania, iar în ultimii ani, Japonia. În privinţa celor
care mobilizează fonduri, aceştia provin practic din toate zonele lumii, locul fruntaş fiind deţinut de
ţările dezvoltate urmate de cele în dezvoltare, şi de ţările Europei Centrale şi de Est.

5
 6

Orientarea investiţiilor de portofoliu către o zonă sau alta se află sub impactul mutaţiilor
majore survenite în cadrul economiei mondiale, ceea ce demonstrează că acest flux al investiţiilor
rămâne un domeniu dinamic şi plin de fascinaţie, atât în plan teoretic, cât şi în plan practic.
Fluxurile financiare internaţionale au crescut exploziv, în ultimii 20-30 de ani, datorită
faptului că oportunităţile investiţionale nu mai sunt limitate la pieţele naţionale de capital.
Decizia de a efectua investiţii de portofoliu pe o piaţă străină depinde de o serie de
caracteristici ale ţării gazdă. Sunt vizate aspecte de ordin economic, politic, legislativ.
Din punct de vedere economic interesează anumiţi indicatori (PIB-ul/locuitor, rata de
creştere economică, deficitul/excedentul bugetar, inflaţia, fluctuaţiile cursurilor de schimb etc.) care
reflectă starea generală a economiei ţării gazdă, potenţialul diferitelor entităţi de a desfăşura o
activitate eficientă în această economie şi astfel de a genera rentabilităţi atractive, pentru titlurile
emise de acestea.
Aspectul politic vizează stabilitatea guvernelor din ţările gazdă care să asigure o constanţă
politicilor promovate de acestea, în domeniul pieţei investiţiilor de portofoliu.
Orice investitor străin va studia în prealabil, cu deosebită atenţie, reglementările existente în
ţara gazdă cu privire la: repatrierea capitalurilor şi dividendelor, funcţionarea pieţelor acţiunilor şi
obligaţiunilor, nivelul impozitării operaţiunilor pe piaţa de capital, calitatea standardelor contabile şi
gradul lor de transparenţă, nivelul de protecţie a drepturilor investitorilor etc.
În anii ’70 opţiunile actorilor pe piaţa investiţiilor de portofoliu se îndreptau, aproape în
totalitate, către aşa-zisele pieţe mature, respectiv către pieţele ţărilor dezvoltate. New York Stock
Echange era, în anul 1974, de departe cea mai importantă bursă la nivel mondial, deţinând mai bine
de 60% din gradul de capitalizare al pieţei internaţionale de capital.
Ulterior, începând cu anii ’80, datorită ritmului susţinut de creştere economică, devin
interesante sub aspectul pieţelor de capital o serie de ţări precum: Singapore, Thailanda, Taiwan,
Malaezia etc. Statele Americii Latine, după ce au reuşit reeşalonarea datoriei publice, pe fondul
credibilităţii câştigate la nivel internaţional, au avut posibilitatea să ofere oportunităţi serioase pe
propriile pieţe de capital. Căderea comunismului, în anii ’90, a adus în atenţia investitorilor de
portofoliu ţările din Europa Centrală şi de Est. în frunte cu membrii grupului de la Visegrad:
Polonia, Cehia, Slovacia şi Ungaria. Transformările economice înregistrate în China, dublate de
stabilitate macroeconomică, de un climat de afaceri intern sănătos şi, nu în ultimul rând, de
dimensiunea majoră a pieţei interne, au făcut din această ţară o destinaţie preferată pentru
investitorii străini.
În acest context, a sporit importanţa investiţiilor pe pieţele de capital „în formare”,
cunoscute în literatura de specialitate sub denumirea de „pieţe emergente”. La modul general,
pieţele emergente sunt identificate cu pieţele ţărilor în dezvoltare. Unii autori includ în pieţele

6
 7

emergente numai acele ţări în dezvoltare care îndeplinesc anumite criterii legate de: PIB-ul/locuitor,
de stadiul de dezvoltare economică şi de ritmul mediu anual de creştere economică. Având în
vedere aceste criterii, în categoria pieţelor emergente sunt incluse 45 de ţări în dezvoltare şi anume
acelea care au realizat un proces de creştere economică fără să fi ajuns însă la un nivel ridicat de
dezvoltare economică, fiind totodată vulnerabile la o serie de factori perturbatori de natură internă
sau externă. Poziţia de lider autoritar pe pieţele emergente este deţinută de China, urmată la mare
distanţă de Brazilia.
Începând cu a doua jumătate a anilor ’80, timp de aproape un deceniu, pieţele emergente au
cunoscut ritmuri înalte de creştere. Dacă în 1987 din 100 de dolari investiţi pe piaţa mondială de
capital, numai 0,5 dolari erau orientaţi către pieţele emergente, în prezent peste 20 dolari din 100
erau destinaţi acestor pieţe.
Din momentul în care au început să devină importante, pieţele emergente au cunoscut o
evoluţie sinuoasă, caracterizată de valori extrem de ridicate, atât ale câştigurilor, cât şi ale
pierderilor pe care le-au generat. Câteva exemple sunt edificatoare în acest sens. În 1990 piaţa de
acţiuni din Venezuela a asigurat un câştig exprimat în dolari de 450%. La începutul aceluiaşi an,
indicele bursei din Taiwan s-a cifrat la 5000 puncte, crescând pe parcursul primului trimestru la
12600 puncte. Această creştere spectaculoasă a indicelui bursei din Taiwan a fost urmată de o
prăbuşire, cel puţin la fel de spectaculoasă, în cel de-al treilea trimestru al respectivului an, când s-a
cifrat la numai 2500 puncte. Piaţa acţiunilor din Turcia a generat pierderi de 61% în 1988, asigurând
un câştig de 502% în 1989.
Momentul care a bulversat pieţele emergente a fost marcat de criza asiatică din 1997. Până
atunci investitorii se orientaseră către acele pieţe emergente care înregistraseră cele mai
semnificative creşteri anuale ale PIB-ului. Trebuie menţionat că, atât înainte, cât şi după criza
asiatică, investitorii, care s-au orientat în funcţie de performanţele firmelor emitente, au înregistrat
câştiguri superioare în comparaţie cu investitorii care au considerat drept criteriu primordial
succesele înregistrate de economia ţării gazdă.
Conform celor de mai sus, se poate afirma că pieţele emergente asigură câştiguri
substanţiale investitorilor străini, câştiguri care presupun însă şi preluarea unor riscuri pe măsură.
Cele mai frecvente riscuri întâlnite pe aceste pieţe sunt:
 Riscul de volatilitate ce constă în intrarea masivă de capital pe o piaţă emergentă când
câştigurile asigurate sunt mari, şi ieşirea de capital la fel de masivă, când câştigurile asigurate de
această piaţă sunt extrem de reduse. Avem în vedere că multe pieţe emergente sunt uşor de
manipulat, beneficiază de reglementări insuficiente şi sunt vulnerabile în cazul declanşării unor
scandaluri. Se poate afirma că dinamica investiţiilor de portofoliu reprezintă un barometru
pentru economia unei ţări, sugerând starea de stabilitate sau de criză a acesteia.

7
 8

 Riscul de lichiditate rezidă din slaba capitalizare bursieră a unor pieţe emergente. Numărul de
companii tranzacţionate pe astfel de pieţe este extrem de redus în raport cu pieţele mature. Din
această perspectivă, pieţele emergente pot fi caracterizate printr-o slabă lichiditate, fapt ce a
determinat închiderea pentru o anumită perioadă a pieţelor de capital din unele ţări în
dezvoltare.
 Riscul valutar survine în situaţia în care suma câştigată de investitorul străin în moneda ţării
gazdă, ca rezultat al creşterii semnificative a cursului acţiunilor, va fi convertită la un curs
nefavorabil în moneda naţională a investitorului străin. Operaţiunea este determinată de
repatrierea sumei investite şi a câştigului. Avem în vedere o scădere masivă a cursului monezii
ţării gazdă în raport cu moneda ţării investitorului străin, între momentul intrării acestuia pe
piaţa emergentă şi momentul în care părăseşte respectiva piaţă. Se poate ajunge în situaţia în
care suma iniţială exprimată în monedă naţională sau într-o valută convertibilă de largă utilizare,
sumă cu care investitorul străin a debutat pe o piaţă emergentă să fie mai mică decât suma
(exprimată în aceeaşi valută) obţinută în urma retragerii. Investitorul străin înregistrează astfel o
pierdere, generată de riscul valutar. Din acest motiv, în luarea deciziei de a intra pe o piaţă
emergentă, investitorul străin trebuie să ţină cont, printre altele, de rata inflaţiei înregistrată în
ţara vizată.
 Riscul politic ţine de lupta pentru putere şi are în vedere loviturile de stat, competiţia pentru
succesiune în ţările dictatoriale, asasinatele politice etc. Toate aceste aspecte legate de zona
politicului conduc, de regulă, la schimbări în zona legislativului, afectând climatul investiţional
din respectiva ţară.
Iniţial piaţa acţiunilor din România a fost formată din Bursa de Valori Bucureşti, înfiinţată
conform Deciziei Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare nr. 20/1996 şi Bursa Electronică
RASDAQ care a debutat, în anul 1996, în urma colaborării româno-americane şi a vizat
tranzacţionarea acţiunilor distribuite prin Programul de Privatizare în Masă.
Startul celor două instituţii amintite mai sus a fost lăudabil. Anul 1997 s-a concretizat într-
un record al valorilor tranzacţionate şi al valorilor cotaţiilor înregistrate de acţiunile diferitelor
firme. În ultima parte a anului 1997 a avut loc o reducere substanţială a activităţii bursiere în
contextul instabilităţii economice şi politice, tendinţă care s-a manifestat până în anul 2000. Din
acest moment, pe fondul stabilităţii legislative, reducerii dobânzilor bancare şi implementării
măsurilor de stimulare a exporturilor s-a produs o intensificare a activităţii pe piaţa acţiunilor.
Perioada 2003-2007 a fost urmată de o ascensiune mai mult decât vizibilă a activităţii
bursiere în România. Înfiinţarea Fondului Proprietatea, acţiuni în valoare de 3,9 miliarde euro,
pentru despăgubirea proprietarilor deposedaţi de averi în perioada construcţiei socialiste,
privatizarea PETROM, şi BCR, intrarea României în UE, listarea la bursă a unor societăţi unde
8
 9

statul deţine monopolul cum este Transelectrica, absorbirea Bursei Electronice RASDAQ de către
Bursa de Valori Bucureşti dar şi delistarea unor societăţi care au jucat un rol major în capitalizarea
pieţei cum ar fi Dacia Piteşti, Terapia Cluj Napoca etc. reprezintă câteva repere care au influenţat
evoluţia pieţei de capital în România.
Pe piaţa de capital din România, sectorul energetic, cel financiar-bancar, chimia şi
petrochimia sunt domeniile cele mai dinamice. Din analiza valorii cumpărărilor şi a vânzărilor
rezultă că investitorii străini preferă într-o proporţie mult mai mare investiţiile de portofoliu,
comparativ cu cei români. Pentru o anumită perioadă de timp, de regulă un an de zile, cumpărările
efectuate de investitorii români sunt mai mari decât vânzările, fapt ce indică o stare de normalitate
în cazul investiţiilor de portofoliu. Pe de altă parte, în cazul investitorilor străini, valoarea
cumpărărilor este aproximativ egală cu cea a vânzărilor, denotând rolul de speculatori pe care
aceştia îl joacă.
Cu o valoare zilnică relativ modestă a tranzacţiilor de acţiuni listate la bursă şi în condiţiile
lipsei unei oferte complete de instrumente tranzacţionate, piaţa de capital din România nu prezintă
un interes deosebit pentru marii investitori străini. Este evident că în zona Europei Centrale şi de Est
România a fost devansată, din perspectiva evoluţiei activităţii bursiere, de multe dintre ţările zonei.
Astfel, ordinea sub aspectul valorilor tranzacţionate a fost: Polonia , Ungaria, Republica Cehă,
România şi Bulgaria. Pentru aceeaşi dată calendaristică, ierarhia în funcţie de nivelul de capitalizare
a fost: Polonia, Republica Cehă, România, Ungaria şi Bulgaria. Această poziţionare mediocră a
României s-a datorat unor factori cum ar fi: întârzierile înregistrate de ţara noastră în restructurarea
economică, instabilitatea cadului legislativ, aderarea mai rapidă a unor ţări din zonă la UE etc.
Criza financiară globală, care a afectat semnificativ şi România în ultimii ani, a perturbat şi
mai mult activitatea oricum deficitară a Bursei de Valori Bucureşti.
Îmbunătăţirea activităţii Bursei de Valori Bucureşti presupune atragerea de mai mulţi
emitenţi prin recurgerea la o campanie de informare a managerilor de firme comerciale. S-a
constatat că sunt mulţi manageri care nu cunosc procedurile bursei şi mai ales beneficiile pe care le
presupune finanţarea prin bursă. Comparativ cu creditul bancar, finanţarea prin bursă oferă agenţilor
economici două avantaje. În primul rând, managerii stabilesc condiţiile de vânzare a acţiunilor sau
obligaţiunilor şi nu banca. În al doilea rând, costurile unei astfel de finanţări sunt mult mai mici
decât cuantumul dobânzilor ce trebuie plătite pentru creditul bancar.

Capitolul II

9
 10

CADRUL LEGAL ŞI INSTITUŢIONAL - FACTOR IMPORTANT ÎN ATRAGEREA I.S.D.

2.1. Liberalizarea politicilor naţionale cu privire la ISD

Mişcările de eliberare naţională şi manifestările antiimperialiste au determinat în anii '60

adoptarea de către majoritatea ţărilor lumii a unor măsuri cu vădit caracter protecţionist. A fost
întărit astfel controlul naţional asupra societăţilor multinaţionale, ceea ce a diminuat rolul ISD în
dezvoltarea economică a ţărilor gazdă. Limitarea transferului tehnologic dintre ţări a reprezentat un
dezavantaj major faţă de beneficiile obţinute, determinând în anii '80 o atitudine de deschidere faţă
de investitorii străini. Eliminarea obstacolelor din calea investiţiilor străine a fost iniţiată de ţările
dezvoltate, urmate de ţările în dezvoltare şi, în momentul în care a devenit posibil de ţările foste
socialiste. Aproape toate ţările lumii au promovat un cadru legal favorabil ISD, care în linii mari
cuprinde reglementări ce se referă la: simplificarea procedurilor de înregistrare şi derulare a ISD;
acordarea de garanţii împotriva naţionalizării, aceasta fiind admisă numai în situaţii ce ţin de
interesul public, implicând totodată plata unor compensaţii corespunzătoare; asigurarea repatrierii
în bune condiţii a profiturilor şi capitalurilor; acordarea de facilităţi investitorilor, reducerea
impozitelor etc.
În domeniul reglementărilor privitoare la ISD din cele câteva mi de acte normative adoptate
de ţările lumii după anul 1990, aprope 90% din total au fost favorabile atragerii ISD. Obiectivele
înţelegerilor internaţionale cu privire la investiţii au avut o tendinţă de diversificare în ultimul timp
cuprinzând utilităţile, sănătatea, învăţământul, mediul etc.
Pe timpul crizei s-a menţinut tendinţa de încurajare a investiţiilor străine directe din
perspectivă legislativă în majoritatea ţărilor lumii.
Paralel cu opţiunea majorităţii statelor lumii de a liberaliza fluxurile de ISD, au fost
întreprinse o serie de demersuri care îngrădesc accesul investitorilor străini în sectoarele strategice
(resursele naturale şi infrastructura) din unele ţări. Măsurile de descurajare sunt variate de la
naţionalizarea industriei petrolului şi gazelor naturale din Bolivia până la anumite ezitări ale ţărilor
europene, la demersul grupării indiene Mittal Steel de a cumpăra Arcele.
Toate ţările lumii, dar mai ales cele în dezvoltare au nevoie de intrări de ISD. Acestea din
urmă trebuie să găsească echilibrul între necesitatea dezvoltării eficiente a propriei economii, prin
atragerea de ISD şi unele acţiuni prin care anumite societăţi multinaţionale, în goana lor după
maximizarea profitului, pot aduce atingere intereselor naţionale specifice ţărilor gazdă.
Unele ţări inclusiv din categoria celor în dezvoltare prin legile promovate stimulează firmele
autohtone să investească în străinătate, urmărindu-se astfel sporirea veniturilor ce se vor îndrepta

10
 11

către propriile economii. Pentru realizarea acestui obiectiv guvernele au întreprins o serie de măsuri
privind promovarea investiţiilor, acordarea de stimulente financiare şi fiscale, acordarea de garanţii
etc. Puţine mai sunt ţările care restricţionează ieşirile de ISD. Cele mai multe ţări nici nu
descurajează, dar nici nu stimulează investiţiile în străinătate. Sunt unele ţări în frunte cu cele din
Asia de Est, Sud şi Sud-Est care aplică politici clare de promovare a ieşirilor de ISD.

2.2. Organizaţii profilate în atragerea de ISD

Atragerea ISD este un fenomen care a interesat permanent factorii de decizie la nivel
regional, naţional şi local. Acest fapt a fost concretizat în practică prin înfiinţarea de instituţii
specializate, la cele trei nivele, sub forma agenţiilor de promovare a investiţiilor străine.
Acestea sunt instituţii specializate a căror activitate se află la intersecţia dintre politicile
economice promovate de state şi interesele investitorilor străini. Fiind înfiinţată şi susţinută de către
guvern, agenţia naţională de promovare a investiţiilor străine trebuie să aducă la îndeplinire
obiectivele fixate prin programul guvernamental. Ca interfaţă a ţării gazdă, în relaţia cu investitorii
străini, agenţia naţională de promovare trebuie să beneficieze de delegare de competenţe din partea
guvernului, care să-i confere supleţea necesară în demersurile legate de furnizarea de informaţii,
organizarea de campanii publicitare, invitarea investitorilor străini interesaţi pentru efectuarea unor
vizite de documentare etc.
Multe dintre ţările lumii au înfiinţat agenţii la nivelul diferitelor structuri teritoriale, cazul
clasic fiind cel al Marii Britanii unde, alături de Agenţia de Promovare a Investiţiilor Străine –
Invest in Britain Bureau, există şi agenţii de dezvoltare regională în Scoţia, Irlanda de Nord, Ţara
Galilor, Anglia.
Întâlnite sub diferite nume, agenţiiile de promovare a investiţiilor străine desfăşoară o
activitate eficientă atunci când autorităţile centrale şi locale le asigură următoarele condiţii: buget
corespunzător, personal bine calificat, acordare de autoritate. În cazul în care nu sunt asigurate
aceste aspecte, decizia de înfiinţare a unei agenţii de promovare a investiţiilor străine ar trebui să
rămână la stadiul de proiect.
Funcţiile pe care ar trebui să le îndeplinească agenţiile de promovare a investiţiilor străine au
fost stabilite în baza unui studiu efectuat de Comisia Economică a ONU pentru Europa şi de
Serviciul de Asistenţă pentru Investiţii Străine al Băncii Mondiale (FIAS).
Conform studiului menţionat, funcţiile de bază ale unei agenţii de promovare a investiţiilor
străine se concretizează în:
 asigurarea unor servicii investitorilor străini legate de informare, asistenţă de
specialitate, interfaţă cu alte organizaţii;

11
 12

 crearea unei bune imagini unităţii administrativ-teritoriale pe care o deserveşte prin

editarea şi distribuirea de materiale promoţionale, organizarea de campanii de presă,
simpozioane etc;
 informarea directă a investitorilor străini cu privire la existenţa unor oportunităţi în
domeniul în care sunt interesaţi;
 furnizarea curentă de informaţii factorilor de decizie la nivel central sau local cu privire
la problemele ridicate de investitorii străini precum şi propunerea de măsuri care să
permită rezolvarea respectivelor probleme.
Implementarea anumitor politici economice impune agenţiilor de promovare a investiţiilor
străine îndeplinirea unor funcţii complementare, cum ar fi: promovarea exporturilor, promovarea
investiţiilor interne, participarea la negocierea acordurilor internaţionale legate de investiţii.
Agenţiile de promovare a investiţiilor străine urmăresc, pe lângă atragerea unui volum cât
mai mare de ISD, şi potenţialul acestor fluxuri de a induce un transfer de tehnologie superioară, de
cunoştinţe de management, marketing etc. către ţara gazdă, care să contribuie astfel la dezvoltarea
economică-socială a acesteia.
În prezent, în ţările dezvoltate, o bună parte din intrările de ISD sunt profituri reinvestite
care sunt obţinute în obiectivele investiţionale realizate anterior în străinătate. În ţările în dezvoltare
şi în tranziţie au fost acumulate stocuri importante de ISD care generează profit. Din aceste motive
agenţiile de specialitate, pe lângă activitatea clasică de atragere de noi investitori, au ca obiectiv de
mare însemnătate păstrarea investitorilor existenţi.
Având în vedere specificul activităţiilor desfăşurate şi modalitatea efectivă de lucru cu
investitorul străin, putem polariza agenţiile de promovare a investiţiilor străine în două grupe:
 Agenţii de genul „primul contact” care oferă investitorului străin informaţiile referitoare
la aspecte juridice, instituţionale etc., ajutându-l totodată în relaţiile cu celelalte
organisme. Sunt agenţii a căror activitate se concretizează în informare şi consultanţă;
 Agenţii de tipul „totul sub acelaşi acoperiş” asigură toate demersurile presupuse de
înfiinţarea unei societăţi cu participare de capital străin. Sunt eliminate astfel aspectele
birocratice şi este redus timpul necesar înfiinţării unei astfel de societăţi.
Practica a demonstrat că succesele remarcabile obţinute în atragerea investiţiilor străine au
fost înregistrate în ţările care au alocat acestui obiectiv resurse substanţiale. Consumul acestor
resurse substanţiale este benefic pentru ţările care l-au întreprins, având în vedere efectele
economice pozitive induse în economie prin funcţionarea agenţiilor de promovare a ISD. În Irlanda
exista o agenţie de dezvoltare cu 600 de angajaţi şi cu un buget anual de 600 de milioane de lire
irlandeze, populaţia acestei ţări cifrându-se la 3,5 milioane de locuitori. Guvernul irlandez a
apreciat că pentru fiecare liră ce a fost cheltuită în activitatea de promovare s-au recuperat 4 lire din
12
 13

plata impozitelor, chiriilor, achiziţiilor diverse de pe piaţa internă etc. În acelaşi sens, s-a apreciat că
fiecare dolar ce a fost cheltuit din bugetul agenţiei cehe de profil s-a convertit într-un spor valoric
de investiţii de peste 400 dolari.
Ţările Central şi Est-Europene au sesizat necesitatea desfăşurării unei activităţi coerente în
atragerea investiţiilor străine. Prin eforturi proprii, dar beneficiind şi de finanţări externe, aceste ţări
au optat pentru înfiinţarea de agenţii naţionale de promovare a investiţiilor străine. Pentru a
beneficia de mai multă flexibilitate în desfăşurarea activităţii, agenţiile de promovare au fost
organizate în general ca societăţi pe acţiuni, acţionarii fiind Ministerul Privatizării, Ministerul
Comerţului, Ministerul Finanţelor, instituţiile responsabile cu privatizarea etc. În Cehia întâlnim
Agenţia Cehă de Promovare a Investiţiilor Străine (CZECHINVEST), în Ungaria funcţionează
Agenţia Maghiară de Promovare a Comerţului şi Investiţiilor Străine Directe, în Polonia îşi
desfăşoară activitatea Agenţia Poloneză de Promovare a Investiţiilor Străine (PAIZ), în Slovacia a
fost înfiinţată Agenţia pentru Investiţii Străine şi Dezvoltare (SNAFID), iar în Albania instituţia de
profil este Agenţia Albaneză de Dezvoltare.
Agenţiile de promovare a investiţiilor străine din Ungaria, Cehia, Polonia au fost cele mai
eficiente din zona Europei Centrale şi de Est. Activitatea celor trei agenţii s-a caracterizat prin:
puternică susţinere financiară de către guvern, acordarea unei semnificative autonomii în
funcţionare, stabilirea de legături directe cu societăţile comerciale precum şi cu alte organizaţii
(camere de comerţ, firme de consultanţă etc.), inexistenţa atribuţiilor referitoare la înregistrarea sau
avizarea investiţiilor străine, asigurându-se sub acest aspect un tratament egal investitorilor străini şi
autohtoni.
Pentru a sprijini eforturile ţărilor în dezvoltare şi în tranziţie în demersul lor de a atrage cât
mai multe ISD, la iniţiativa Conferinţiei Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD),
a fost înfiinţată în anul 1995 Asociaţia Mondială a Agenţiilor de Promovare a Investiţiilor Străine
(World Association of Investment Promotion Agency – WAIPA). Ulterior, Agenţia Multilaterală
de Garantare a Investiţiilor a înfiinţat reţeaua IPANET (un spaţiu virual on-line) care, prin
INTERNET, asigură o mai bună comunicare între agenţiile de promovare a investiţiilor străine ce
aparţin de diferite state, uşurând totodată accesul investitorilor interesaţi la informaţiile şi serviciile
oferite de entităţile menţionate.

Capitolul III

13
 14

EVOLUŢIA FLUXURILOR DE I.S.D. LA NIVEL GLOBAL

3.1. Istoricul evoluţiei ISD până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial

Fluxurile de ISD au apărut în economia mondială din perioada medievală. Primele atestări
documentare de firme care şi-au construit o reţea europeană de producţie şi comercializare au avut
loc în Italia în domeniul pânzeturilor.
În secolele XVI şi XVII apar primele întreprinderi cu dimensiuni intercontinentale cele mai
cunoscute fiind companiile Indiilor de Est înfiinţate de Marea Britanie şi Olanda. În general, aceste
companii acţionau în teritoriul imperial controlat de metropolă, fiind precursoarele firmelor
multinaţionale, în sensul înţeles de noi în prezent.
Volumul mărfurilor produse şi tranzacţionate în urma efectuării de ISD a fost destul de
redus, mărfurile respective fiind destinate cu precădere claselor privilegiate.
Până la începutul secolului al XIX-lea firmele multinaţionale au crescut din punct de vedere
numeric, dar sistemul lor organizatoric a suferit datorită mecanismului greoi de transport şi
comunicare.
Nu existau restricţii legislative privind investiţiile străine, care eventual erau orientate prin
acordurile bilaterale încheiate între părţile interesate.
În intervalul 1900-1914, dar mai ales, în ultima parte a acestuia, ISD s-au concentrat
preponderent în următoarele domenii: extracţia materiilor prime, servicii bancare şi comerciale,
agricultură, construcţia şi exploatarea căilor ferate etc. Investiţiile străine de portofoliu au fost
dominante în raport cu ISD până în preajma primului război mondial, când situaţia s-a inversat.
Ţările cu cele mai mari fluxuri de ISD emise pe plan internaţional în 1914 au fost Marea Britanie,
SUA, Franţa, Suedia etc., iar printre cele mai importante ţări receptoare putem enumera SUA,
Canada, Rusia etc.
Pe parcursul primului război mondial se înregistează un declin al ISD, creşterea fiind reluată
imediat după întreruperea ostilităţilor.
Perioada interbelică este marcată, printre altele, de progresele tehnologice în domeniul
transportului şi comunicării, fapt ce a determinat o mai mare posibilitate de a coordona şi controla
activitatea filialelor din străinătate de la sediul central al societăţii mamă. A avut loc în acest context
a creştere a volumului ISD în industria prelucrătoare.
Plutonul marilor investitori în străinătate era condus de Marea Britanie şi SUA urmate la
mare distanţă de Franţa, Suedia, Elveţia, Japonia. Majoritatea ISD au fost orientate către ţările mai

14
 15

puţin dezvoltate. Din motive politice, Germania, care iniţiase primul război mondial, şi Rusia, care
naţionalizase mijloacele de producţie deţinute de firmele străine, au fost ocolite de fluxurile de ISD.

3.2. Evoluţia fluxurilor de ISD în perioada postbelică

După terminarea celui de-al doilea război mondial, SUA au devenit lider, fiind cel mai mare
furnizor de ISD pe plan mondial. Până în anii '60 cea mai mare parte a ISD efectuate de SUA au
fost dirijate pentru reconstrucţia Europei. Diminuarea costurilor ocazionate de transport şi
impunerea unor taxe vamale semnificative la import de către majoritatea statelor au determinat
companiile americane să prefere producţia în străinătate în detrimentul exporturilor. Firmele
europene şi japoneze au câştigat în competivitate fiind comparabile cu cele americane, fapt ce le-a
permis să se dezvolte în întreaga lume. În timp ce firmele multinaţionale americane şi europene au
optat pentru realizarea de unităţi productive în străinătate, bine dotate tehnologic, cele japoneze au
preferat să transfere în ţările ce deţineau o forţă de muncă ieftină, mai ales acele activităţi mari
consumatoare de muncă vie.
În perioada 1970-1984, ritmul mediu anual de creştere al fluxurilor de ISD a fost de 4,2%
fiind inferior ritmului mediu anual al PIB mondial care s-a cifrat la 5,2%, dar superior ritmului
mediu anual de creştere a exportului care a fost de 3,1%.
Cu totul alta a fost situaţia între 1985 şi 2000, când ritmul mediu anual de creştere a ISD
(17%) a fost net superior celui înregistrat de PIB mondial (2,5%), precum şi celui înregistrat de
exporturi (5,6%). Dezvoltarea celor trei pieţe regionale majore UE, NAFTA (North American Free
Trade Agreement) şi APEC (Asia – Pacific Economic Cooperation) a determinat firmele
multinaţionale să plaseze, la începutul anilor '90, filiale productive în fiecare dintre cei trei poli.
Factorul determinant al acestei strategii l-a reprezentat perspectiva limitării accesului ISD de către
cele trei blocuri.
Marea afluenţă a fluxurilor de ISD pe plan mondial în ultimul deceniu al secolului trecut s-a
datorat, într-o proporţie semnificativă, promovării unor reglementări stimulative în domeniu de
către majoritatea ţărilor lumii.
Anul 2000 a reprezentat un vârf al fluxului intrărilor de ISD, valoarea acestora fiind de 1409
mld. dolari. În următorii ani fluxul intrărilor de ISD s-a diminuat continuu, înregistrând valori
anuale de 832 mld. dolari, 617 mld. dolari şi respectiv 557 mld.dolari. Reluarea creşterii acestui
indicator s-a produs în anul 2004 când a înregistrat 710 mld. dolari, tendinţa ascendentă
menţinându-se până în anul 2007, valoare la care s-a ajuns fiind de 1978 mld.dolari, cifră care
reprezintă un nou record istoric.

15
 16

În anul 2008, pe fondul crizei financiare globale, s-a constatat o diminuare a acestor fluxuri
care au totalizat 1.790,7 miliarde dolari. Tendinţa descendentă s-a menţinut şi în anul 2009 când s-a
înregistrat o valoare de 1.185,0 mld. dolari. Trendul a fost schimbat în anul 2010 când fluxul
intrărilor de ISD la nivel mondial a fost de 1.243,6 mld.dolari, dar mai ales, în anul 2011, când s-a
ajuns la 1.564,9 mld.dolari. Evoluţia fluxurilor anuale ale intrărilor de ISD a fost sinuoasă,
înregistrându-se următoarele valori: 1264,9 miliarde dolari în anul 2011, 1403,1 miliarde dolari în
anul 2012, 1431,1 miliarde dolari în anul 2013, 1357,2 miliarde dolari în anul 2014, 2033,8
miliarde dolari în anul 2015, 1918,6 miliarde dolari în anul 2016, 1497,3 miliarde dolari în anul
2017. Atât în 2017 cât și în 2018 s-a înregistrat o scădere a fluxurilor anuale de ISD atrase de țările
lumii, acestea ajungând, în ultimul an menționat, la 1297,1 miliarde dolari. În anul 2019 acest flux a
crescut la 1539,8 miliarde dolari. Pentru anul 2020 valoarea a scazut la 998,8 miliarde dolari. În
anul 2021 creșterea a fost semnificativă ajungându-se la 1582,3 miliarde dolari.
Ţările dezvoltate în intervalul 2008-2017 (pe parcursul unui deceniu), au atras 53,6% din
totalul intrărilor de ISD, aflându-se în acelaşi timp la originea a 70,5% din totalul ISD emise la
scară planetară.
După cel de-al doilea război mondial, SUA s-a manifestat aproape în permanenţă ca leader,
atât ca emitent, cât şi ca absorbant de ISD. Excepţie a făcut anul 2003 când SUA a fost devansată de
alte 3 ţări la indicatorul ISD atrase. Din UE, fruntaşe în domeniu s-au dovedit a fi Marea Britanie,
Germania, Franţa, Olanda etc.
Se poate afirma, în contextul celor prezentate că, din perspectiva evoluţiei fluxului ISD,
lumea a cunoscut un nivel maxim de globalizare în anul 2015.

Evoluţia fluxurilor şi stocurilor mondiale de ISD

- mld. $ -
Ind. Anii
`80 `90 2000 2003 2007 2008 2009 2015 2016 2017 2019 2020 2021
Flux 54,9 207,4 1402,6 572,7 1970,9 1744,1 1185,0 2033,8 1918,6 1497,3 1539,8 998,8 1582,3
intrări

Flux 51,5 241,4 1232,1 573,7 2174,8 1910,5 1170,5 1682,5 1550,1 1425,4 1313,7 739,8 1707,5
ieşiri

Stoc 698,9 281,2 7445,6 9400,9 17849,1 15294,6 17950,4 26312,7 28243,0 32623,5 36440,1 41354,2 45448,8
intrări

Stoc 548,9 2094,1 7962,1 9890,7 19080,0 15987,9 19197,1 26259,5 27620,6 32383,0 34571,1 39246,2 41798,4
ieşiri

Sursa: World Investment Report

16
 17

Pentru o interpretare cât mai corectă a evoluţiei fluxurilor de ISD pe categorii de ţări, am
cumulat datele existente în statisticile UNCTAD pentru ultimul deceniu complet.
Ţările în dezvoltare au devenit, în ultimul timp, din ce în ce mai atractive pentru capitalul
străin. Dovada este reprezentată de numărul tot mai mare de filiale înfiinţate de societăţile
multinaţionale în această categorie de ţări. Prin atragerea de ISD, ţările în dezvoltare au posibilitatea
de a beneficia de o serie de tehnologii deţinute de societăţile multinaţionale, dezvoltându-şi astfel
sectorul prelucrător şi pe cel al serviciilor, fără a genera datorie externă. Din totalul mondial al
intrărilor de ISD, ţările în dezvoltare au constituit, în intervalul 2008 - 2017 (un deceniu), destinaţia
preferată pentru 41,9% dintre acestea. Totodată, se manifestă o polarizare a ISD într-un număr
redus de ţări în dezvoltare. Astfel, pe parcursul mai multor ani, China, Hong Kong, Singapore,
Arabia Saudită şi India din Asia, la care se adaugă două ţări latino-americane Brazilia şi Insulele
Virgine Britanice, au atras peste jumătate din totalul ISD intrate în ţările în dezvoltare.
Fluxurile de ISD emise de ţările în dezvoltare reprezintă 26,0% din totalul mondial şi au cu
precădere o destinaţie regională.
Pentru o mai bună coordonare a activităţii internaţionale între ţările din emisfera sudică, a
fost încheiat Acordul Internaţional pentru Investiţii. Spre exemplu, conform studiului efectuat în
anul 2006 de UNCTAD, 90% din totalul reprezentanţilor firmelor africane intervievaţi au optat
pentru efectuarea de investiţii în străinătate, dar pe propriul continent.
Ţările în tranziţie le includ pe cele din Europa de Sud-Est şi pe cele din fostele state
sovietice din Asia Centrală, respectiv acele state care au înaintat mai greu în direcţia implementării
economiei de piaţă.
Situaţia intrărilor anuale de ISD pe categorii de ţări
în intervalul 2008-2017
– mld. USD –
Categoria de Anii
ţari 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014 2015 2016 2017 Total
2008-2017
Total 1744,1 1185,0 1365, 1561,3 1470,3 1431,1 1357,2 2033,8 1918,6 1497,3 15563,8
mondial 1

Ţări 965,1 602,8 679,0 816,8 741,7 694,8 623,0 1268,5 1197,7 759,2 8348,6
dezvoltate

Ţări în 658,0 510,5 622,3 655,0 663,6 652,5 677,4 728,8 656,2 690,5 6524,8
dezvoltare

Ţări în 120,9 71,6 63,7 79,4 64,9 83,7 56,7 36,3 64,2 47,5 689,3
tranziţie

Sursa: World Investment Report

17
 Situaţia ieşirilor anuale de ISD pe categorii de ţări
în intervalul 2008-2017
– mld. USD –

Categoria Anii
de ţări 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014 2015 2016 2017 Total
2008-2017
Total 1910,5 1170,5 1373, 1564, 1277, 1376, 1298, 1682,5 1550,1 1425,4 14629,2
mondial 1 4 4 6 7
Ţări 1541,2 850,9 965,8 1128,7 887,8 892,1 779,5 1243,5 1105,0 925,3 10319,8
dezvoltate
Ţări în 308,8 270,7 356,8 380,8 356,4 408,6 446,8 407,0 419,8 461,6 3816,6
dezvoltare
Ţări în 60,3 48,8 50,4 55,6 33,1 75,6 72,3 32,0 25,1 38,4 491,6
tranziţie
Sursa: World Investment Report

Principalii absorbanţi de ISD sunt ţările deţinătoare de importante resurse

naturale şi de mari pieţe de desfacere (Federaţia Rusă, Ucraina şi Kazahstan).
Calitatea de emitent de ISD s-a conturat mult mai greu în ţările din această
categorie. De altfel, ponderea covârşitoare din totalul ISD ieşite în intervalul 2007 -
2016 din ţările în tranziţie este deţinută de Federaţia Rusă. Faptul este explicabil, pe
de o parte, prin forţa economică a Federaţiei Ruse, rezultată din resursele naturale
uriaşe pe care le deţine şi, pe de altă parte, prin încercarea de a continua exercitarea
influenţei prin intermediul ISD în statele ce compuneau înainte de 1990, Uniunea
Republicilor Socialiste Sovietice (URSS).
Ponderea intrărilor de ISD în ţările în tranziţie în totalul mondial al ISD atrase
a fost, în intervalul 2008 - 2017, de 4,4%, iar ponderea ieşirilor pentru aceeaşi
perioadă s-a cifrat la 3,3%.
 6

Capitolul IV

CONTRIBUŢIA MAJORĂ A FIRMELOR MULTINAŢIONALE ÎN

EXPANSIUNEA I.S.D.

4.1. Motivaţiile şi posibilităţile firmelor multinaţionale de a efectua ISD

Teoria investiţiilor străine directe este parte integrantă a teoriei firmelor

multinaţionale, pentru că ele nu reprezintă un simplu transfer de capital, ci sunt o
prelungire a întreprinderii din ţara de origine în ţara-gazdă. Aproape toate fluxurile de
investiţii străine directe sunt generate de firmele multinaţionale. În virtutea
transferului internaţional de resurse şi a participării directe a investitorului străin la
organizarea şi conducerea activităţii noii entităţi create, în economia mondială (pe
lângă fluxurile comerciale şi financiare tradiţionale) a apărut producţia internaţională
de bunuri şi servicii.
Activităţile derulate de firmele multinaţionale vizează sub aspect geografic,
următoarele trei domenii: spaţiul naţional, unde işi are sediul societatea-mamă, spaţiul
străin, unde sunt localizate filialele, şi spaţiul internaţional, unde se realizează
schimburile economice iniţiate de entităţile ce compun firma multinaţională.
Criteriul primordial care determină o firmă să opteze între exportul de produse
fabricate în ţara de origine şi realizarea fabricaţiei în alte ţări, căpătând astfel valenţe
de firmă multinaţională, ţine de asigurarea eficienţei economice. Trebuie analizate
costurile pe care firma le suportă în cele două cazuri. În primul caz este necesar să
avem în vedere cheltuielile legate de transportul extern al produselor, de asigurare a
acestora în trafic internaţional, de nivelul taxelor vamale etc., iar în cel de-al doilea
caz trebuie să avem în vedere cheltuielile generate de sedii, comunicaţii, calificarea
personalului, adaptarea la legislaţiile locale etc. Atunci când costul producerii unei
mărfi în străinătate este mai mic decât costul generat de fabricarea aceleiaşi mărfi în
ţara de origine şi de exportul ei, firma va opta pentru constituirea de filiale productive
în anumite ţări gazdă, căpătând astfel un caracter multinaţional.
O altă cauză, ce determină firmele multinaţionale să investească în străinătate,
este reprezentată de nevoia de a accede la resursele naturale şi de forţă de muncă din
ţara gazdă. Din punct de vedere istoric, primele investiţii în străinătate au avut ca
scop exploatarea resurselor naturale. Firmele multinaţionale preferă în prezent
 7

resursele naturale din străinătate, pentru că în ţara de origine acestea fie nu există, fie
sunt prohibite, fie sunt scumpe. Sunt vizate cu precădere produsele agricole, petrolul,
mineralele şi resursele care pot fi valorificate numai în mediul lor natural, cum ar fi
cele din domeniul turismului. Forţa de muncă relativ calificată şi ieftină din ţările
gazdă este căutată de firmele multinaţionale, ce doresc să investească în domenii mari
consumatoare de muncă vie (textile, confecţii, pielărie etc.).
Firmele multinaţionale recurg de multe ori la ISD din necesitatea cuceririi de
noi pieţe. Dimensiunile reduse ale pieţei interne (Norvegia, Elveţia) nu permit
dezvoltarea unor firme autohtone puternice fără a aborda pieţele străine. Firmele care
deţin mărci de renume internaţional, atunci când nu găsesc colaboratori competitivi în
străinătate, preferă să recurgă la ISD. pentru a nu-şi deteriora prestigiul internaţional.
Unele investiţii în străinătate efectuate de firmele multinaţionale sunt determinate de
necesitatea evitării unor restricţii tarifare sau netarifare impuse de ţările gazdă şi de
posibilitatea obţinerii unor stimulente acordate de guvernele ţărilor respective.
Dintre alte motivaţii cu caracter general, pe care se fundamentează decizia
firmelor multinaţionale de a investi în străinătate, putem avea în vedere următoarele:
 Firmele multinaţionale evită, de regulă, cesionarea unor licenţe de
fabricaţie în favoarea unor producători străini considerând că astfel
înstrăinează rezultatele propriei activităţi de cercetare – dezvoltare. Ele
preferă însă transferul de tehnologii către propriile filiale din
străinătate, menţinând astfel controlul asupra tehnologiilor respective.
Se pare că, în prezent, acesta este cel mai facil mod de a asigura
participarea statelor în dezvoltare (în care sunt deschise filiale ale
firmelor multinaţionale) la beneficiile ce rezultă din cercetarea
ştiinţifică şi tehnică mondială. Având în vedere că aproximativ 80%
din activitatea de cercetare-dezvoltare a întregii lumi se realizează de
către firmele multinaţionale, asistăm în zilele noastre la o tendinţă de
polarizare a activităţilor desfăşurate de aceste firme. Astfel, firma
multinaţională va desfăşura cu preponderenţă activitatea de cercetare-
dezvoltare în ţara de origine, deplasând activitatea productivă către
propriile filiale din străinătate;
 Întărirea poziţiilor dintr-o anumită arie geografică sau la scară
planetară prin achiziţia anumitor firme străine;
 8

 Impunerea, de către guvernele ţărilor de origine, a unor reglementări

financiare şi fiscale împovărătoare pentru societăţile comerciale a
condus la transferarea multor afaceri în zone mult mai amiabile;
 Restricţiile de ordin ecologic au determinat multe firme să transfere
activităţile poluante în acele ţări unde legislaţia este permisivă;
 Cumpărarea de către firmele multinaţionale a unor societăţi comerciale
străine şi revânzarea acestora după ce eventual au fost efectuate unele
corecţii manageriale.
Posibilităţile concrete, pe care le are o firmă multinaţională de a realiza ISD,
se rezumă la:
 Înfiinţarea de filiale proprii în alte ţări. Societatea-mamă deţine cel
puţin 50% din capitalul filialei, integrând activitatea acesteia din urmă
în lanţul productiv general. Scopul implantării de filiale în străinătate îl
reprezintă diminuarea costurilor, ce se reflectă evident în sporirea
eficienţei economice. Nu trebuie uitat însă efortul investiţional major
ce trebuie întreprins şi faptul că noua filială va opera într-un mediu
cultural diferit de cel al firmei-mamă, implicând o anumită perioadă de
timp pentru acomodare.
 Achiziţionarea unor firme existente sau a unui număr mare de acţiuni
care să permită controlul asupra respectivelor firme. Această procedură
este agreată mai ales de firmele multinaţionale ce doresc să se extindă
rapid. Preluarea şi fuziunea reprezintă cele două modalităţi pe care le
poate îmbrăca procesul de achiziţie al unei firme. Preluarea constă în
dobândirea de către firma multinaţională a unui pachet de acţiuni de la
o societate comercială, care să-i permită impunerea deciziilor pe care le
doreşte. Preluările pot fi prieteneşti, când între cele două firme se
încheie un acord în acest sens, sau ostile, când unii acţionari şi/sau
conducerea firmei care urmează să fie preluată nu doreşte acest lucru.
Preluările ostile au loc şi atunci când conducerea nu este în cunoştinţă
de cauză cu activităţile derulate în acest scop. Este vorba în cele mai
multe cazuri de preluări succesive de pachete mici de activităţile ale
firmei vizate. Fuziunea constă în reunirea a două sau mai multe
societăţi comerciale într-o firmă care deţine patrimoniile tuturor.
 9

Fuziunea prin contopire presupune unirea patrimoniilor a două sau mai

multor societăţi comerciale care, în urma acestui demers, îşi încetează
activitatea. Astfel ia naştere o nouă societate diferită de cele iniţiale.
Fuziunea prin absorţie constă în preluarea de către societatea
absorbantă a patrimoniului societăţii absorbite.
 Participarea la înfiinţarea de societăţi mixte cu parteneri locali.
Societatea mixtă a reprezentat în plan internaţional o formă de
cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică încă din anii '60. Partenerii
unei societăţi mixte participă nemijlocit la administrarea acesteia,
stabilind între ei relaţii de colaborare pentru o perioadă consistentă de
timp. Societatea mixtă este o persoană juridică înregistrată într-o
anumită ţară, supunându-se legislaţiei naţionale respective.

4.2. Intensificarea activităţii firmelor multinaţionale

După 1970, sectoare întregi ale industriei participă la integrarea activităţii lor
pe pieţele de producţie şi de desfacere internaţionale. Creşterea producţiei
internaţionale şi a numărului de firme multinaţionale a fost determinată de impactul
tehnicilor informaţionale şi de transport (care au diminuat costurile şi riscurile
procesului de conducere de la distanţă), de crearea de noi tehnologii de producţie şi de
marea varietate a instrumentelor financiare folosite. De asemenea, dezvoltarea
firmelor multinaţionale a fost favorizată de liberalizarea comerţului internaţional şi a
fluxurilor de investiţii.
Firmele multinaţionale nu acţionează numai în ţările dezvoltate, ci în toate
ţările lumii, ele reprezentând o puternică forţă de coeziune a economiei mondiale, un
liant care leagă între ele economiile naţionale în cadrul procesului de globalizare. Cu
ajutorul unor strategii complexe de întreprindere şi cu o reţea de filiale proprii de
dimensiuni planetare, firmele multinaţionale sunt implicate în producţia
multinaţională de bunuri şi servicii pe baza unei sofisticate diviziuni a muncii între
societatea-mamă şi filialele ei din străinătate. Aproximativ o treime din activele
productive private ale lumii sunt conduse de firmele multinaţionale cu diferite grade
de integrare pe verticală. Pe măsură ce creşte integrarea pe verticală, între producător
şi vânzător, rolul întreprinderilor multinaţionale devine preponderent în cadrul
relaţiilor economice internaţionale.
 10

Revista Fortune, este una dintre cele mai prestigioase publicaţii economice din
lume care conferă atenţie deosebită analizei firmelor multinaţionale. Cele mai
performante firme din lume sunt evaluate pe baza următoarelor criterii: competenţa
managerilor, calitatea produselor şi serviciilor, calitatea personalului angajat,
amploarea procesului inovaţional, soliditatea financiară, responsabilitatea socială,
atitudinea faţă de dezvoltarea globală.
Dintre toate firmele multinaţionale, cele americane sunt de departe cele mai
competitive. Este de remarcat vocaţia firmelor americane către sectoarele
caracterizate printr-o înaltă tehnologie, cum ar fi fabricarea microprocesoarelor,
computerelor, industria aerospaţială şi de apărare etc.
Firmele multinaţionale din UE şi Japonia s-au dovedit a fi performante în
domeniile aşa-zise tradiţionale şi anume: industrie alimentară, industrie chimică,
industrie metalurgică, transporturi aeriene, fabricarea de sisteme de comunicaţii.
Unele firme multinaţionale au dobândit, de-a lungul anilor, o forţă economică
apreciabilă, care în multe cazuri o depăşeşte pe cea a unor state naţiune.
Majoritatea firmelor-mamă, aproximativ 75%, sunt originare din ţările
dezvoltate, în timp ce filialele sunt localizate, în proporţie de peste 85%, în ţările în
dezvoltare, în ţările din Europa de Sud-Est şi în Comunitatea Statelor Independente.
Trebuie remarcat că firmele multinaţionale cu sediul în ţările dezvoltate sunt mult mai
puternice decât cele originare din ţările în dezvoltare. În topul mondial al firmelor
multinaţionale stabilit în funcţie de valoarea de piaţă a acestora, primele locuri sunt
ocupate autoritar de către societăţile americane.
Avantajele competitive ale întreprinderilor din ţările dezvoltate au fost
consolidate de secole prin acumulări de capital, creştere economică şi îmbunătăţiri
tehnologice. Peste 90% din firmele multinaţionale, existente în ţările dezvoltate, îşi au
originea în ţările triadei. Dintre ţările în dezvoltare deţin firme multinaţionale ţările
mari şi cele nou industrializate. În topul celor mai bine plasate 100 firme
multinaţionale, funcţie de cifra de afaceri realizată, întâlnim an de an firme cu
precădere din țările dezvoltate, trebuind să remarcăm și prezența în acest top a unui
număr de aproximativ 20 de firme multinaționale din țările în dezvoltare.
Creşterea activităţii externe a firmelor cu sediul central în ţările în dezvoltare
este consecinţa acţiunii următorilor factori:
 11

 necesitatea rezolvării unor probleme legate de piaţă cum ar fi: evitarea

barierelor tarifare şi netarifare impuse de ţările importatoare; încercarea de
a ieşi din starea de dependenţă accentuată faţă de piaţa internă etc.;
 creşterea costurilor de producţie în general şi a celor salariale în special,
fenomen manifestat cu predilecţie în Asia de Est şi Sud-Est;
 pe fondul amplificării nivelului de globalizare a economiei mondiale,
firmele intră în competiţie inclusiv în spaţiul lor naţional cu economici
străini, fapt ce le obligă să-şi extindă activitatea pe plan internaţional;
 politica multor guverne încurajează investiţiile în străinătate efectuate de
firme autohtone cu consecinţe benefice asupra performanţelor acestora şi
asupra veniturilor ce vor intra în propria economie.
Decizia de a investi în străinătate, a firmelor domiciliate în ţările în dezvoltare,
trebuie foarte bine fundamentată luând în considerare atât neajunsurile, cât şi
avantajele. Pe de o parte, prin investiţiile efectuate în străinătate, are loc o ieşire de
capital fiind diminuate investiţiile interne cu consecinţe nefavorabile asupra locurilor
de muncă, iar pe de altă parte pe lângă câştigurile legate de competitivitate ţara de
origine beneficiază de intrări de capital concretizate sub forma profiturilor repatriate,
plăţilor efectuate de ţara gazdă pentru utilaje, semifabricate importate din ţara unde
este domiciliată firma multinaţională, plata redevenţelor etc.
Pe sectoare, cele mai multe filiale au fost constituite în servicii (60% din
filialele firmelor multinaţionale din Germania, Japonia şi SUA).
Prin natura lor, în prezent, firmele multinaţionale organizează producţia şi
distribuţia de bunuri şi servicii la nivel mondial pe baza relaţiei de proprietate asupra
activelor de producţie (a mijloacelor de producţie) sau prin alte mijloace de control.
Întreprinderile multinaţionale adoptă unele strategii pentru atingerea atât a
obiectivelor pe termen scurt, cât şi a celor pe termen lung, cum ar fi profitul calculat
la efectuarea investiţiei, creşterea cotei de piaţă sau creşterea valorii acţiunilor proprii,
toate în contextul mediului economic şi politic al ţării în care operează.
Pe ansamblul economiei mondiale din ultimele decenii, comerţul internaţional
de mărfuri şi servicii a crescut mai repede decât produsul intern brut, legăturile între
pieţele financiare internaţionale s-au amplificat, iar investiţiile străine au sporit rapid,
ceea ce a atras şi îmbunătăţirea prestigiului firmelor multinaţionale ca actori principali
în tranzacţiile economice internaţionale.
 12

Firmele multinaţionale tind să se concentreze în ţările care au cele mai bune

perspective de creştere economică, care deţin resurse naturale abundente, pieţe interne
mari, forţă de muncă instruită şi relativ ieftină, un cadru legislativ favorabil. Printr-un
proces de stimulare reciprocă, întreprinderile multinaţionale sunt atrase de aceste
perspective şi influenţează, la rândul lor, capacitatea de dezvoltare a acestor ţări.
Interdependenţa şi integrarea presupun interacţiuni permanente între guvern şi
întreprinderi.
Cota de participare a investiţiilor străine directe în producţia internă la nivel
mondial se află într-o continuă expansiune datorită creşterii mai rapide a investiţiilor
externe în raport cu cele interne. Comerţul dintre firmele multinaţionale prin
ponderea pe care o deține în comerţul mondial, reprezintă un element important în
economia multor ţări.
În concluzie, reţeaua firmelor multinaţionale şi a filialelor acestora din
întreaga lume formează un sistem integrat, cu valori economice, sociale şi etice
comune, jucând un rol determinant în evoluţia economiei mondiale în ansamblul ei şi
a fiecărei ţări în parte.

4.3. Impactul investiţiilor directe efectuate de societăţile multinaţionale

asupra ţărilor de destinaţie

La sfârşitul deceniului trecut, ISD au devenit sursa principală de capital străin

privat în majoritatea ţărilor lumii. Trebuie avut în vedere că ele nu creează datorie
externă pentru ţara respectivă, iar ieşirile de capital pe care le implică (repatrierea
profiturilor), depind de rezultatele economice ale întreprinderii şi răspund atât
interesului investitorului, cât şi interesului statului care încurajează creşterea
economică.
Participarea stocului de ISD la realizarea produsului intern brut, este un
indicator care arată importanţa acestor investiţii în procesul de creştere şi dezvoltare
economică.
Acest indicator nu exprimă însă cu claritate calitatea contribuţiei filialelor
străine la dezvoltarea economică a ţării gazdă. Mult mai elocventă în acest sens este
ponderea valorii adăugate a filialelor străine în PIB-ul mondial şi ponderea
exporturilor filialelor străine în exportul mondial.
 13

Activităţile firmelor multinaţionale sunt mult mai complexe şi impactul lor în

economiile naţionale ale ţărilor gazdă este mult mai mare decât dezvăluie datele
statistice. Efectul indirect al acestora se reflectă în comenzile transmise
întreprinderilor naţionale, în crearea de noi locuri de muncă, în încurajarea industriilor
orizontale, în realizarea de exporturi indirecte ş.a. Putem astfel afirma că ISD au
devenit tot mai importante pentru producţia, comerţul, transferul de tehnologii şi
fluxurile de capital din economia mondială, firmele multinaţionale jucând un rol tot
mai însemnat în economiile ţărilor gazdă. ISD se manifestă astăzi ca o puternică forţă
în procesul de creştere a eficienţei alocării resurselor la nivel mondial şi ca un canal
de transmisie a impulsurilor economice referitoare la producţie, tehnologie şi calitatea
muncii.
Investiţiile străine directe pot fi considerate ca un factor propulsor, al
asigurării competitivităţi, în măsura în care firmele multinaţionale ridică nivelul
complexităţii producţiei în filialele lor din străinătate, de la operaţiuni de asamblare
simplă la operaţiuni mult mai ample, folosind tehnologii noi pe care le integrează în
reţeaua lor externă de producţie.
În foarte multe cazuri, din punctul de vedere al ţării gazdă, filiala deţinută de
societatea multinaţională îşi aduce aportul într-o mai mare măsură la creşterea
gradului de pregătire profesională a forţei de muncă, la activitatea de cercetare-
dezvoltare sau la creşterea productivităţii în domeniul respectiv, decât o face firma
autohtonă.
Firmele multinaţionale au o contribuţie importantă la formarea de capital în
ţările gazdă, prin investiţii, ele creează noi locuri de muncă, generând salarii mai mari
decât la întreprinderile locale. În plus, furnizorii locali au posibilitatea obţinerii unor
venituri sporite.
În cadrul relaţiilor de afaceri cu întreprinderile locale, societăţile
multinaţionale le transferă o serie de cunoştinţe, acordându-le în unele cazuri asistenţă
tehnică şi financiară. Totodată, sunt influenţate strategiile adoptate de firmele locale,
spiritul întreprinzător al acestora şi orientarea lor spre export, având un impact
favorabil asupra eficienţei activităţilor economice din ţara gazdă.
ISD contribuie la integrarea ţărilor mai puţin dezvoltate în economia mondială,
stimulează comerţul internaţional în special prin efectuarea unor importuri de maşini,
utilaje şi echipamente. Odată cu comerţul exterior, întreprinderile multinaţionale
stimulează oferta de servicii necesară comerţului internaţional (servicii bancare, de
 14

asigurări, transporturi, telecomunicaţii) care contribuie la creşterea economică a ţărilor

gazdă.
Multe discuţii a stârnit de-a lungul timpului relaţia stabilită între firma
multinaţională şi statul gazdă. Acesta depinde în mare măsură de grupa de ţări
(dezvoltate sau în dezvoltare) în care este inclusă ţara gazdă. Când pieţele gazdă
dispun de un potenţial economic ridicat, firmele multinaţionale urmăresc aplicarea
principiului avantajului reciproc având în vedere atât perspectiva obţinerii unui profit
bun, cât şi concurenţa puternică dintre investitori. În situaţia în care gazdele sunt ţări
în dezvoltare, firmele multinaţionale devin mult mai influente în relaţia cu guvernele
statelor respective. Acest fenomen are loc pe fondul inexistenţei unui cadru legislativ
corespunzător în ţara gazdă, dublat de multitudinea de acte de corupţie. În ţările mai
puţin dezvoltate, firmele multinaţionale încearcă să compenseze neajunsurile rezultate
din inflaţia ridicată, instabilitatea monetară, instabilitatea politică etc., cu o serie de
avantaje oferite de forţa de muncă ieftină, de resursele naturale abundente, de
condiţiile facile de acces pe piaţa locală.
În unele cazuri interesele firmei multinaţionale sunt complementare cu cele ale
ţării gazdă care, deschizându-şi piaţa pentru investitorii străini, promovează o
legislaţie favorabilă acestora, discriminând investitori autohtoni. Totodată respectiva
ţară poate intra în conflict cu ţara de origine sau cu uzanţele internaţionale privitoare
la protecţia mediului şi la tratamentul acordat forţei de muncă.
În literatura de specialitate se apreciază că există trei etape în derularea
relaţiilor dintre o firmă multinaţională şi ţara gazdă şi anume: luna de miere,
confruntarea şi reconcilierea. Astăzi, ne situăm în cea de-a treia etapă, cu menţiunea
că există forme diferite de manifestare de la un caz la celălalt.

Capitolul V

I.S.D. ÎN ŢĂRILE FOSTE SOCIALISTE

 15

Ţările foste socialiste, practic, nu au existat în statisticile internaţionale

privitoare la mişcările de ISD, înainte de anul 1990. Semnalul care a determinat
orientarea investitorilor străini către Europa Centrală şi de Est, a fost dat de adoptarea
de către ţările din zonă a legilor specifice economiei de piaţă. Un deosebit interes l-au
suscitat reglementările ce vizau atragerea investiţiilor străine.
În general s-a aşteptat, fapt ce s-a şi întâmplat, ca ISD să curgă din ţările
dezvoltate către acele economii în dezvoltare care erau mai stabile din punct de vedere
politic şi care permiteau accesul pe pieţe regionale de dimensiuni mari. Între alţi
factori determinanţi în atragerea ISD putem include dotarea cu capital uman şi
legăturile comerciale tradiţionale. În ţările aflate în tranziţie a existat un risc
considerabil, datorat unui sistem economic şi social necunoscut şi imprevizibil.
Investitorii străini au întâmpinat greutăţi în a previziona. Se ştie că, mai ales în
perioada tranziţională, ISD sunt dependente de estimările referitoare la creşterea
economică, la nivelul pe termen lung al ratelor de schimb şi la impactul competiţiei
asupra întreprinderilor recent privatizate.
În multe state aflate în tranziţie, investiţiile străine au vizat înfiinţarea unor
întreprinderi mixte sau preluarea unei părţi dintr-o companie autohtonă, astfel
programele de privatizare din ţările respective au reprezentat un factor important în
stimularea intrărilor de ISD, chiar şi într-o perioadă de recesiune. Asemenea programe
au demonstrat ataşamentul autorităţilor faţă de proprietatea privată. Deşi toate ţările
din Europa Centrală şi de Est au introdus programe de privatizare, totuşi au apărut
diferenţe mari în ceea ce priveşte felul şi valoarea fluxurilor de capital străin, diferenţe
determinate de amploarea şi modul de aplicare al acestor programe.
Conform unui studiu realizat de UNCTAD, peste 80% din fluxurile de
investiţii străine către aceste ţări s-au datorat participării unor firme străine la
programele de privatizare. Creşterea fluxurilor de ISD către aceste ţări a fost puternic
influenţată şi de reluarea creşterii economice, respectiv, de progresele consemnate în
restructurarea economică.
Epuizarea ofertelor de privatizare nu conduce neapărat la reducerea
substanţială a intrărilor de ISD în ţările foste socialiste. Spre exemplu, Ungaria, Cehia
şi Polonia care, în mare, au finalizat propriile programe de privatizare, continuă să
reprezinte o destinaţie preferată a fluxurilor de ISD datorită succesului înregistrat în
trecerea la economia de piaţă şi datorită noilor factori motivaţionali implementaţi.
 16

Reglementările legislative privind ISD directe au apărut încă din 1988 în

Ungaria, din 1991 în Polonia şi Cehia şi ulterior şi în celelalte ţări foste socialiste.
Investitorilor străini le-au fost oferite stimulente guvernamentale variate, inclusiv
înfiinţarea unor zone economice speciale ce asigură reduceri sau chiar scutiri de la
plata unor taxe. În unele dintre fostele ţări socialiste, mai există încă restricţii cu
privire la ISD realizate în sectorul primar şi la repatrierea profiturilor. Ţările central şi
est-europene precum şi cele central asiatice, care au atras mai puţine investiţii străine,
pot fi caracterizate prin generarea unui cadru legislativ şi instituţional greoi, inerţial.
De exemplu, statele din fosta Uniune Sovietică au elaborat reglementări cu privire la
privatizare şi la investiţii doar după 1993, programele lor de privatizare în masă
rămânând, o bună perioadă, în stadiul de proiect, iar convertibilitatea monedelor lor
naţionale a fost şi, în multe cazuri, este destul de limitată.
Trebuie spus că norme legislative care să stimuleze intrările de ISD au adoptat
majoritatea ţărilor lumii. Cadrul legal permisiv şi acordarea de facilităţi nu mai
reprezintă avantaje competitive pentru ţările foste socialiste.
O serie de studii au demonstrat că investiţiile în ţările aflate în tranziţie au
putut fi asociate cu indicatorii de deschidere economică. Astfel, investitorii preferă
ţările cu regimuri comerciale relativ liberale, aflate în regiuni în care s-au încheiat
acorduri de liber schimb. De asemenea, apropierea geografică de ţările furnizoare de
investiţii poate fi considerată un factor care influenţează decizia de a investi. Dacă
acceptăm ideea că relaţiile comerciale influenţează deciziile investiţionale, putem
preconiza o sporire a ISD către ţările Europei Centrale şi de Est.
Costurile legate de forţa de muncă în ţara receptoare reprezintă un alt factor
important în luarea deciziei de amplasare a investiţiei, în special pentru firme care
încearcă să producă pentru export bunuri care încorporează multă muncă vie. Salariile
în ţările aflate în tranziţie au fost şi sunt încă reduse. Investitorii sunt însă interesaţi nu
numai de nivelul de salarizare, ci şi de productivitatea muncii în ţara respectivă.
Reforma din ţările central şi est-europene aflate în tranziţie s-a realizat, în
general, cu rezultate bune, deschizând o piaţă de dimensiuni mari pentru produsele
întreprinderilor din vest. Rezultatele unor studii au demonstrat că accesul pe pieţele
naţionale sau regionale reprezintă unul din cei mai importanţi factori care influenţeză
investitorii potenţiali. Unele firme au realizat ISD în Europa Centrală şi de Est, doar
din motive strategice, pentru a învinge concurenţii şi pentru a obţine o poziţie sigură
pe piaţă. Alte firme au investit într-o economie tranziţională pentru a proteja partea lor
 17

de piaţă realizată în regimul anterior şi pentru a avea acces la stimulentele speciale

acordate investitorilor străini.
Cele mai multe investiţii de capital străin, în economiile central şi est-
europene aflate în tranziţie, au provenit din ţările membre ale Uniunii Europene. În
prezent, UE considerată a fi investitor tradiţional, furnizând cea mai mare parte a
capitalului străin atras de ţările central şi est-europene.
Poziţia Uniunii Europene faţă de activitatea de realizare de ISD în ţările în
tranziţie, multe din ele ţări asociate la acea vreme, se referă la faptul că investiţiile
străine trebuie privite ca fiind principala cale de integrare efectivă între economiile
est-europene şi cele vest-europene. În acest sens, Uniunea Europeană a sprijinit prin
programele PHARE şi TACIS constituirea şi funcţionarea agenţiilor de promovare a
investiţiilor străine din toate aceste ţări.
UE a recomandat ţărilor central şi est europene să ţină cont de următoarele
aspecte: eliminarea oricărei discriminări între investiţiile străine şi cele interne;
ratificarea acordurilor internaţionale de garantare a investiţiilor şi de evitare a dublei
impuneri; existenţa unei legislaţii a impozitului pe profit cât mai simplă, previzibilă şi
clară şi posibilitatea utilizării arbitrajului internaţional în caz de dispute.

Ponderea in PIB a stocului de investitii straine directe atrase (%)

Ponderea intrărilor de ISD în PIB exprimă într-o măsură semnificativă

contribuția pe care o au investițiile străine directe la creșterea economică realizată de
 18

anumite țări. În perioada 2000-2019 ponderea stocului de ISD atrase în PIB a

înregistrat în România o creștere importantă, dar prin comparație cu nivelul mediu
înregistrat de celelalte țări foste socialiste membre ale UE și într-o oarecare măsură cu
nivelul atins pe plan mondial evoluția acestui indicator în țara noastră a fost relativ
modestă. La 10 ani de la căderea comunismului era oarecum firesc ca ponderea
stocului de ISD în PIB-ul României să fie sub media mondială și sub media
înregistrată pe ansamblu de țările foste socialiste devenite membre ale UE (țări
precum Polonia, Cehia, Ungaria etc deținând poziții fruntașe). Nu pare însă să fie
deloc normal ca în anul 2019 să fie aproximativ aceleași raporturi. Astfel, în anul
2019 ponderea în PIB al stocului de investiții străine atrase de România a fost de
40,4%, față de media mondială de 45,5% și față de media 47,6% înregistrată de
fostele țări socialiste devenite între timp membre ale UE. În țări precum Cheia sau
Ungaria ponderea stocului de investiții strîine atrase în PIB a fost în anul 2019 de 67%
respectiv de 59,8% demostrând o dată în plus marile diferențe față de nivelul atins de
România în acest domeniu.
În ţările foste socialiste din Europa de Est şi CSI, cel mai mare investitor străin
s-a dovedit a fi Federaţia Rusă. La această situaţie au contribuit decisiv relaţiile
economice şi în multe cazuri relaţiile culturale statuate în timpul socialismului între
republicile ce au compus Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice.
Concluzionând putem aprecia că, exceptând Ungaria, Cehia, Polonia și
alte câteva țări, în celelalte ţări central şi est europene, dar mai ales în ţările Asiei
Centrale, guvernele nu au întreprins cele mai potrivite măsuri pentru atragerea
capitalului străin. Printre cauzele frecvente care au condus la această situaţie se pot
evidenţia:
 legislaţia în domeniu a fost în multe cazuri ambiguă sau adoptată cu
întârziere;
 sistemul birocratic ce a caracterizat activitatea instituţiilor ce trebuiau să
faciliteze accesul investitorilor străini pe pieţele naţionale;
 slaba promovare în exterior a oportunităţilor naţionale, agenţiile de
promovare constituite pentru atragerea investitorilor străini funcţionând
defectuos;
 restricţiile pe care potenţiali investitori le-au întâlnit în obţinerea de credite
pe termen mediu şi lung;
 19

 uzura morală şi fizică a activelor tehnice;

 infrastructura necorespunzătoare;
 forţa de muncă supradimensionată numeric în multe întreprinderi, fapt ce
ridica o serie de probleme legate de restructurare;
 un raport nefiresc între dinamica salariului şi dinamica productivităţii
muncii în unele domenii de activitate.
De-a lungul timpului, unele dintre ţările Europei Centrale şi de Est, au devenit
ele însele exportatoare de capital. Federaţia Rusă, s-a manifestat ca lider autoritar
generând majoritatea fluxurilor de ISD emise de Europa Centrală şi de Est.

Capitolul VI

PIAŢA INVESTIŢIILOR STRĂINE DIRECTE DIN ROMÂNIA

6.1. Noţiunea de investiţie străină şi de investitor străin în România

În art. 1 din Legea nr. 35/1991, prin investiţie străină se înţelege: a)

constituirea de societăţi comerciale, filiale sau sucursale cu capital integral străin sau
în asociere cu persoane fizice sau persoane juridice române, potrivit prevederilor
Legii nr.31/1990 privind societăţile comerciale; b) participarea la majorarea
capitalului social al societăţii existente sau dobândirea de părţi sociale ori acţiuni la
asemenea societăţi, precum şi obligaţiuni sau alte efecte de comerţ; c) concesionarea,
închirierea sau locaţia gestiunii în condiţiile legii, a unor activităţi economice, servicii
publice, unităţi de producţie ale unor regii autonome sau societăţi comerciale; d)
dobândirea dreptului de proprietate asupra unor bunuri mobile sau imobile, cu
excepţia dreptului de proprietate asupra terenurilor; e) dobândirea de drepturi de
proprietate industrială şi intelectuală; f) dobândirea de drepturi de creanţe sau alte
 20

drepturi referitoare la prestări cu valoare economică asociate unei investiţii; g)

cumpărarea de spaţii de producţie sau alte clădiri, cu excepţia locuinţelor, altele decât
cele auxiliare investiţiei, precum şi construirea lor; h) contractarea executării de
lucrări de exploatare şi îmbunătăţire a producţiei în domeniul resurselor naturale.
Având în vedere cele prezentate mai sus, considerăm că investiţia străină în
România se poate defini ca fiind investiţia realizată în modalităţile şi în condiţiile
recunoscute de lege, de către persoanele fizice sau persoanele juridice, care au
calitatea de investitori străini, singure sau asociate cu persoane fizice sau persoane
juridice române, investiţie care beneficiază de regimul instituit prin normele juridice
în materie.
O problemă care s-ar ridica în legătură cu noţiunea de investiţie străină, este
dacă aceasta se limitează doar la modalităţile enumerate în art. 1 din Legea nr.
35/1991, sau dacă această enumerare are caracter enunţiativ, putându-se extinde
noţiunea şi la alte modalităţi.
Deoarece din dispoziţiile legii menţionate nu reiese că ar exista şi alte
modalităţi de realizare a investiţiilor străine şi nici că acestea se întregesc sau
completează cu dispoziţiile altor acte normative, putem considera că sfera noţiunii de
investiţie străină în România se circumscrie în limitele precizate de Legea nr.
35/1991.
În art.5 din Legea nr. 35/1991 se menţionează că: prin investitori străini, se
înţelege persoanele fizice sau persoanele juridice cu domiciliul, ori după caz, cu sediul
în străinătate care efectuează investiţii în România, în oricare din modalităţile
prevăzute de prezenta lege.
Potrivit definiţiei date de Legea nr. 35/1991, noţiunii de investitori străini,
elementele de extraneitate care determină calitatea de străin sunt domiciliul pentru
persoana fizică şi sediul pentru persoana juridică. În dreptul internaţional privat
criteriul de definire al noţiunii de străin este cetăţenia pentru persoana fizică şi
naţionalitatea pentru persoana juridică. Se observă că noţiunea de investitor străin,
reglementată de legea 35/1991 nu are aceeaşi semnificaţie cu cea din dreptul
internaţional privat.
Având în vedere prevederile legale menţionate şi opiniile exprimate în
literatura juridică de specialitate considerăm că pot fi investitori străini în România:
a) persoanele fizice care au cetăţenie străină şi domiciliul în străinătate; b) persoanele
 21

juridice care au naţionalitate străină şi sediul în străinătate; c) apatrizii care au

domiciliul în străinătate.
În privinţa noţiunii de investitor străin se impun a se face următoarele
precizări:
 persoana fizică, investitor străin, trebuie să aibă în mod necesar domiciliul
în străinătate indiferent dacă are sau nu şi reşedinţa şi indiferent unde s-ar
afla;
 dacă persoana juridică are mai multe sedii în acelaşi stat, ori pe teritoriile
unor state diferite, atunci trebuie luat în considerare sediul principal.
Pentru prima situaţie se poate observa că legea condiţionează statutul de
investitori străini numai de existenţa domiciliului în străinătate şi nu de reşedinţă.
Dovada şi calificarea unei locuinţe ca fiind domiciliul trebuie să se facă potrivit legii
naţionale a persoanei fizice în cauză adică lex patrise sau lex domicilii1.
Pentru ce a de-a doua situaţie trebuie să se ia în consideraţie sediul principal al
persoanei juridice, aşa cum rezultă din legea naţională, adică lex personalis2.
Cu privire la sediul persoanei juridice ca element de identificare a naţionalităţii
persoanei juridice în situaţia în care o persoană juridică are mai multe sedii în acelaşi
stat sau pe teritoriile unor state diferite, determinant în stabilirea naţionalităţii este
sediul statutar. adică locul unde persoana juridică îşi are centrul principal de
conducere şi de gestiune a activităţii .

6.2. Cadrul juridic al investiţiilor străine în România

Pentru mai bine de 40 de ani, România a fost supusă unei dictaturi ce a impus
o economie puternic centralizată, orientată mai ales în ultimii ani ai acestei perioade,
spre o dezvoltarea autarhică.
Problematica investiţiilor străine în România a fost reglementată de Decretul
Consiliului de Stat nr. 424/1972, conform căruia fluxul de investiţii străine în
Republica Socialistă România era acceptat numai prin participarea capitalului străin la
constituirea societăţilor mixte. Ponderea părţii române în capitalul social trebuia să fie
de minim 51%. Nu se ofereau garanţii prin lege, contra unei eventuale naţionalizări.

1
Filipescu I. - Drept internaţional privat, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1998, p. 245-259.
2
Filipescu I. - Drept internaţional privat, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1998, p. 211-220.
 22

În acest context, volumul capitalului din ţările occidentale era extrem de redus, partea
preponderentă a investiţiilor străine provenind din fostul lagăr socialist.
După evenimentele din decembrie 1989, una dintre priorităţile României a
reprezentat-o deschiderea porţilor către economia de piaţă, şi implicit către ţările care
deţin tehnologii avansate, know-how şi management modern. Urmărindu-se atragerea
investiţiilor străine în România a fost necesară instituirea unui cadru juridic adecvat.
În martie 1990 este adoptat primul act normativ, respectiv Decretul-Lege nr.
96/1990 care a asigurat liberalizarea fluxurilor de capital străin către România. Acest
decret reglementa posibilitatea materializării ISD sub forma societăţilor cu participare
de capital străin (societăţi mixte) sau sub forma societăţilor cu capital integral străin.
În primul caz, trebuia obţinută aprobarea ministerului de profil în funcţie de natura
domeniului vizat precum şi avizul Ministerului Comerţului Exterior şi al Ministerului
Finanţelor. În cel de-al doilea caz, era necesară obţinerea unei aprobări
guvernamentale. De menţionat că, aportul în natură al investitorului străin beneficia
de scutire de la plata taxelor vamale.
Prin Legea 35/1991, privind regimul investiţiilor străine, s-a instituit regimul
juridic general în această materie, asigurându-se investitorilor străini în România
garanţiile, facilităţile şi condiţiile optime de valorificare nelimitată şi integrală a
capitalului investit.
În art. 4 din Legea 35/1991 se precizează că, investiţiile străine pot fi efectuate
în toate sectoarele din domeniul industriei, explorării şi exploatării resurselor naturale,
agriculturii, infrastructurii şi telecomunicaţiilor, construcţiilor civile şi industriale,
cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice, comerţului, transporturilor, turismului,
serviciilor bancare şi de asigurare şi altor servicii cu respectarea următoarelor condiţii:
a) să nu fie încălcate normele de protecţie a mediului înconjurător; b) să nu se aducă
atingere intereselor de securitate şi apărare naţională ale României; c) să nu fie aduse
prejudicii ordinii publice, sănătăţii şi moralei.
Investitorii străini beneficiau conform prevederilor acestei legi de anumite
facilităţi ce vizau:
a) scutirea de la plata taxelor vamale a aportului în natură al investitorului străin
(utilaje, maşini, instalaţii, mijloace de transport etc. aduse din străinătate);
b) scutirea de la plata taxelor vamale a materiilor prime, materialelor importate
pentru producţia proprie, pe o perioadă de doi ani de activitate a investiţiei,
perioadă calculată din momentul punerii în funcţiune a obiectivului;
 23

c) scutirea de la plata impozitului pe profit în funcţie de natura activităţii ce urma

a fi desfăşurată astfel:
- pentru o investiţie efectuată în industrie, agricultură, construcţii durata
scutirii era de 5 ani de la începerea activităţii;
- pentru investiţiile realizate în explorarea şi exploatarea resurselor
naturale, comerţ şi telecomunicaţii, investitorii străini beneficiau de
această facilitate pe o perioadă de 3 ani de la data începerii activităţii;
- pentru investiţiile din comerţ, turism, servicii bancare şi de asigurare şi
pentru orice alte prestări de servicii durata scutirii era fixată la 2 ani din
momentul începerii activităţii.
d) reducerea cu 25-50% a impozitului pe profit, după expirarea perioadelor mai
sus menţionate în anumite condiţii: exportarea unei părţi din producţia
realizată prin investiţia respectivă, crearea de noi locuri de muncă, utilizarea
de echipamente, utilaje produse în România etc.
Trebuie reţinut că legea prevedea ca, în cazul în care investitorul străin
renunţă, din proprie iniţiativă, la activitatea generată de investiţie, într-o perioadă mai
mică decât dublul perioadei pentru care a beneficiat de stimulente, va trebui să
plătească impozitele legale pentru întrega durată de funcţionare.
Facilităţile acordate investitorilor de Legea nr. 35/1991 au avut un caracter
discriminatoriu avantajându-i net pe cei străini. Scutirile de la plata impozitului pe
profit de care au beneficiat investitorii români au fost mult mai scurte respectiv de 2
ani pentru activităţile productive şi de 6 luni pentru cele din comerţ şi servicii în
general.
Posibilitatea investitorilor străini de a cumpăra acţiuni şi active de la
societăţile comerciale de stat a fost înserată în Legea nr.58/1991 privind privatizarea
societăţilor comerciale. Şi în acest caz, investitorul străin trebuia să obţină în prealabil
acel certificat de investitor eliberat de Agenţia Română de Dezvoltare (ARD).
Actele normative, care într-o primă perioadă au modificat şi completat regimul
investiţiilor străine în România statuat prin Legea nr. 35/1991, au fost:
 Legea nr.57/1993 care condiţiona acordarea de scutiri de la plata
impozitului pe profit conform Legii nr. 35/1991 de un aport minim al
investitorului străin de minimum 20% din capitalul social al societăţii
comerciale, dar nu mai puţin de 10.000 dolari SUA;
 24

 Legea nr. 71/1994 privind acordarea unor facilităţi suplimentare faţă de

Legea nr. 35/1991, viza atragerea în industrie a investitorilor străini cu
potenţial economic.
Condiţiile care permiteau accesul la facilităţi constau în: necesitatea ca
investiţia străină în noua societate comercială să fie de minim 50 milioane dolari
SUA, obţinerea unui grad valoric de integrare a fabricaţiei în România de cel puţin
60% şi exportarea a mai bine de 50% din valoarea producţiei anuale.
Facilităţile acordate s-au concretizat în:
 Scutirea de la plata taxelor vamale, pe o perioadă de 7 ani de la data
înmatriculării societăţii comerciale, a maşinilor, utilajelor, instalaţiilor,
echipamentelor din import, subscrise ca aport în natură sau plătite din
surse proprii, atrase sau împrumutate ;
 Scutirea de la plata taxelor vamale, pe o perioadă de 7 ani de la data
înmatriculării societăţii comerciale, a materiilor prime, materialelor
consumabile, pieselor de schimb şi componentelor importate pentru
producţia proprie a societăţii, plătite din surse proprii, atrase sau
împrumutate;
 Scutirea de la plata impozitului pe profit pentru o perioadă de 5 ani de la
data obţinerii de profit, dar nu mai mult de 7 ani de la data începerii
activităţii.
În Legea nr. 71/1994, se prevede totodată că dacă într-un interval de 14 ani, de
la data înmatriculării, participarea investitorului străin la capitalul social se reduce sub
50 milioane dolari SUA, sau dacă în aceeaşi perioadă societatea comercială se dizolvă
voluntar, atunci aceasta va fi obligată la plata tuturor impozitelor ce i s-ar fi aplicat pe
întreaga durată de funcţionare.
Realizarea celei mai mari investiţii din România (Fabrica de automobile
DAEWOO din Craiova), în ultimul deceniu al secolului trecut, aste posibil să fi fost
determinată de apariţia acestei legi.
Legea nr. 68/1997 a permis societăţilor comerciale româneşti cu participare
străină, inclusiv celor cu capital integral străin, să dobândească dreptul de proprietate
şi orice alte drepturi reale asupra terenurilor necesare pentru realizarea obiectivului de
activitate. Acest drept a reprezentat o premieră în legislaţia ultimilor 50 de ani din
România.
 25

Se poate afirma că perioada 1991-jumătatea anului 1997 a fost una de

stabilitate legislativă, regimul investiţiilor străine în România fiind stabilit, modificat
şi completat de legile pe care le-au prezentat.
Prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 31/1997 privind regimul investiţiilor străine
în România au fost abrogate prevederile Legii nr. 35/1991 şi Legii nr. 71/1994. Prin
această ordonanţă au fost redefiniţi o serie de termeni întâlniţi în Legea nr. 35/1991 şi
au fost acordate facilităţi fiscale, condiţionate de realizarea unor standarde de
performanţă. În cazul în care participarea investitorului străin la capitalul social al
unei firme româneşti era de minimum 20%, dar nu mai puţin de 350.000 dolari,
ordonanţa prevedea: scutirea de la plata taxelor a aportului de maşini, utilaje,
instalaţii, echipamente, reprezentând aportul în natură la capitalul social; diminuarea
cu 50% a taxelor vamale pentru importul de materii prime, materiale necesare
realizării producţiei pe o perioadă de doi ani; diminuarea impozitului pe profit la 15%
tot pentru o perioadă de doi ani de la începerea activităţii.
Facilităţile prezentate erau îmbunătăţite în funcţie de îndeplinirea unor condiţii
cum ar fi: valoarea capitalului social subscris şi vărsat de investitorul străin să
depăşească 5.000.000 dolari, exportarea de produse proprii a căror valoare să
depăşească 40% din producţia realizată, reinvestirea a cel puţin 50% din profitul net
realizat anual etc.
De facilităţi asemănătoare beneficiau şi investiţiile străine, de cel puţin un
milion de dolari SUA, angrenate în procesul de privatizare.
Trebuie menţionat că în această ordonanţă sunt abordate distinct, pentru prima
dată în legislaţia românească, investiţiile de portofoliu realizate de investitorii străini.
Publicarea cu mare întârziere a Normelor de aplicare a Ordonanţei de Urgenţă
nr. 31/1997 a determinat inoperabilitatea prevederilor acesteia, fiind abrogată prin
adoptarea Ordonanţei de Urgenţă nr. 92/1997 privind stimularea investiţiilor străine.
 26

Această ordonanţă prevedea acordarea de facilităţi în cazul realizării de ISD şi

anume: scutirea de la plata taxelor vamale şi a taxei pe valoarea adăugată a importului
de bunuri ce reprezintă aportul în natură la capitalul social, scutirea de la plata taxelor
vamale a importului unor echipamente tehnologice, deducerea din profitul impozabil a
cheltuielilor aferente amortizării, deducerea în totalitate din profitul impozabil a
cheltuielilor cu reclama şi publicitatea, recuperarea pierderii anuale din profiturile
impozabile înregistrate în următorii 5 ani consecutivi.
În premieră în legislaţia românească, adoptată după 1990, se instituie
egalitatea între investitorii străini şi cei români, eliminându-se discriminările la care
cei din urmă fuseseră supuşi începând cu anul 1990. Tot cu caracter de noutate a fost
scutirea de la plata taxei pe valoarea adăugată pentru achiziţia de echipamente de pe
piaţa internă.
În urma dezbaterii în Parlament a Ordonanţei de Urgenţă nr. 92/1997, a fost
adoptată Legea nr. 241/1998 care a suplimentat facilităţile prevăzute în ordonanţă.
Este vorba de scutirea de la plata impozitului pentru profitul reinvestit şi de
diminuarea impozitului pe profit în cazul investiţiilor de cel puţin 500.000 de dolari
SUA. Cuantumul diminuării impozitului pe profit era determinat în funcţie de
valoarea investiţiei.
Inedită în Legea nr. 241/1998 a fost şi prevederea conform căreia facilităţile
acordate investitorilor prin acest act normativ nu se modifică pentru o perioadă de 5
ani. Paradoxal, la numai câteva luni după ce au fost legiferate, ele au fost suspendate
pentru anul 1999, prin Legea bugetului de stat pe anul 1999.
Suspendarea facilităţilor acordate investitorilor străini în anul 1999 a
determinat necesitatea adoptării unui tratament mai bun, cel puţin pentru investitorii
importanţi. A fost astfel adoptată Ordonanţa de Urgenţă nr. 67/1999 privind unele
măsuri pentru dezvoltarea activităţilor economice, care stabilea stimulente investiţiilor
cu impact major, respectiv investiţii de cel puţin 50 sau 60 de milioane dolari SUA
eşalonate pe perioade de cel mult 2 sau 3 ani în funcţie de domeniul de activitate.
Spre finalul anului 1999, au avut loc mai multe modificări ale Ordonanţei de
Urgenţă nr. 92/1997 şi anume:
 27

 Prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 127/1999 se anula scutirea de la plata

taxelor vamale a autoturismelor importate pentru constituirea aportului în
natură la capitalul social. S-a apreciat că facilitatea acordată până în acel
moment a condus la un import nejustificat de mare de autoturisme, cele
mai multe fiind utilizate în interes personal.
 Eliminarea scutirii de la plata taxelor vamale pentru bunurile din import
aduse ca aport la capitalul social sau utilizate în procesul de producţie a
fost instituită prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 215/1999.
 Prin emiterea Ordonaţei de Urgenţă nr. 217/1999 au fost suprimate şi
celelalte facilităţi acordate investitorilor, inclusiv cele suplimentare.
Presiunea exercitată de investitorii străini a determinat guvernul să reacorde
societăţilor comerciale cu participare de capital străin facilităţile fiscale şi vamale
prevăzute anterior în următoarele acte normative: Legea nr. 35/1991, Legea nr.
71/1994 şi Ordonanţa de Urgenţă nr 31/1997. Au rămas neactivate facilităţile
referitoare la impozitul pe profit. Concretizarea acestor aspecte s-a realizat prin
Ordonanţa de Urgenţă nr. 6/2000 privind modificarea Ordonanţei de Urgenţă nr.
217/1999 şi prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 17/2000 privind taxa pe valoarea
adăugată.
Legea nr. 322/2001, privind promovarea ISD, cu impact semnificativ în
economie, vizează investiţiile de peste un milion de dolari SUA, efectuate în
infrastructura economică a ţării, precum şi acele investiţii de peste un milion de dolari
care induc un efect benefic de antrenare în economia României sau creează locuri noi
de muncă. Investiţia trebuia efectuată sub forma de capital lichid, şi putea fi realizată
în orice domeniu de activitate, exceptând sectoarele financiar, bancar, de asigurări-
reasigurări.
Investitorii, pentru a beneficia de prevederile acestei legi, trebuiau să
îndeplinească următoarele condiţii:
 investiţia să fie realizată după data intrării în vigoare a legii, respectiv după
1 ianuarie 2004;
 aportul financiar la investiţie să fie în moneda naţională sau în valută
convertibilă;
 investiţia să fie realizată în maxim 30 de zile de la data înregistrării
statistice;
 28

 să nu fie încălcate reglementările privind protecţia mediului înconjurător;

 să nu fie afectate interesele de securitate şi apărare naţională;
 să nu dăuneze ordinii, sănătăţii sau moralei publice.
Facilităţile de care beneficiau investitorii au fost următoarele:
 scutirea de la plata taxelor vamale şi de la plata TVA numai pentru
maşini, utilaje, echipamente nefolosite şi care intră în România într-o
perioadă mai mică de un an de la data producerii lor;
 exceptarea de la plata TVA a importului de materii prime şi materiale
deficitare în România, dar care sunt necesare pentru funcţionarea
obiectului investiţiei;
 recuperarea pierderilor fiscale din profitul impozabil în următorii 5 ani de
activitate;
 acordarea unui credit fiscal ce reprezintă 20% din valoarea investiţiei;
 posibilitatea utilizării amortizării accelerate, astfel că investitorului îi era
permis să includă în cheltuielile de exploatare în primul an de funcţionare
o cotă de amortizare de 50% din valoarea iniţială a mijlocului fix.
Pe de altă parte, Legea nr. 332/2001 prevedea că în cazul în care investitorul
va înstrăina mijlocul fix, într-o perioadă mai mică de doi ani de la data importării, el
va trebui să plătească atât facilităţile acordate cât şi penalitătile de întârziere
corespunzătoare. Aceleaşi sancţiuni sunt prevăzute a fi aplicate când obiectivul de
investiţii funcţionează mai puţin de 10 ani.
Actele normative menţionate până acum au vizat direct procesul investiţional.
Alături de acestea, o serie întreagă de facilităţi sunt oferite investitorilor de legi
referitoare la: zonele libere, parcurile industriale, zonele defavorizate, întreprinderile
mici şi mijlocii.

6.3. Politici privind atragerea investiţiilor străine directe în

România

6.3.1. Aspecte generale

 29

Atragerea investiţiilor străine directe este determinată de existenţa prealabilă a

unui minim de condiţii de ordin economic, legislativ şi politic.
În primul rând, cadrul legislativ şi instituţional în domeniul economic trebuie
să existe şi să funcţioneze. Mai mult, este necesar să fie transparent, stabil şi
predictibil. Sunt vizate reglementări privind organizarea şi funcţionarea societăţilor
comerciale, concurenţa, asigurările, sistemul bancar, sistemul contabil etc.
În al doilea rând, interesul investitorilor străini este determinat de gradul de
deschidere a economiilor din ţările gazdă.
În al treilea rând, se acordă importanţă atitudinii pe care o manifestă populaţia
şi partidele politice faţă de investiţia străină. Ostilitatea, xenofobia şi discriminarea
conduc la diminuarea interesului investitorilor străini faţă de pieţele respective.
Atitudinea ostilă a sindicatelor faţă de investitorii străini, manifestată la începutul
anilor '90 şi necontracarată prin atitudini ferme ale guvernului, a cauzat României
prejudicii pe termen scurt şi mediu, eforturile întreprinse pentru refacerea imaginii
fiind semnificative.
Putem defini politica de atragere a ISD ca pe un ansamblu de principii,
strategii şi mijloace prin care sporeşte stocul de ISD şi implicit contribuţia acestora la
atingerea obiectivului final (creşterea economică).
Din perspectiva anunţată, politica privind ISD vizează următoarele aspecte1:
 Programul strategic de atragere a ISD. Avem în vedere: Ce se vrea a se obţine
de la ISD?, Care este rolul pe care acestea îl vor juca în viaţa economică?;
 Cadrul instituţional şi legislativ. Trebuie răspuns la întrebările: Care sunt
entităţile desemnate să aplice politica guvernului privind ISD?, Care sunt
condiţiile ce determină activitatea investitorilor străini în economia ţării
gazdă?;
 Pârghiile economice de influenţare a ISD. Trebuie răspuns la întrebarea: Care
sunt facilităţile sau restricţiile ce influenţează intrările sau ieşirile de ISD?
Este necesară existenţa tuturor elementelor menţionate. În caz contrar, nu mai
poate fi vorba de o politică în domeniul ISD, aceasta reducându-se la anumite măsuri
cu caracter întâmplător ce vizează reglementarea unor aspecte particulare.
Se pot identifica următoarele forme pe care le îmbracă politicile privind ISD:

1
Florin Bonciu, Marian George Dinu, Politici şi instrumente de atragere a investiţiilor străine directe,
Ed. Albatros, Bucureşti, 2001, pag.103
 30

 Politica minimală care oferă doar permisiunea unui investitor străin de a

derula afaceri în ţara gazdă;
 Politica de promovare a ISD presupune implementarea sub egida guvernului a
unui program de marketing. Promovarea ţării, ca locaţie pentru investitorii
străini, se face de regulă de către o agenţie naţională specializată în domeniu.
Metoda se practică frecvent la scară mondială, fapt evidenţiat de constituirea
în anul 1995 a Asociaţiei Mondiale a Agenţiilor de Promovare a Investiţiilor
(WAIPA). Aceasta are în prezent peste 100 de membri.
 Politica de atragere a investiţiilor străine directe ce presupune pe lângă
acţiunea de promovare, acordarea unor stimulente, uneori semnificative
menite a-l determina pe investitor să-şi localizeze investiţia în respectiva ţară
gazdă;
 Politicile mixte care reprezintă o combinare în diferite proporţii a variantelor
anterioare.
Din studiile efectuate în domeniu rezultă anumiţi factori generali pe care
investitorii străini îi au în vedere atunci când doresc să-şi plaseze capitalul într-o
anumită ţară gazdă, cei mai importanţi fiind: nivelul resurselor naturale; raportul
dintre costul şi gradul de calificare al forţei de muncă; gradul de impozitare a
profitului; existenţa unor furnizori locali competitivi; existenţa unei infrastructuri
adecvate; activitatea instituţiilor cu atribuţii în domeniul afacerilor; gradul de
deschidere economică rezultat din sistemul legislativ; atitudinea populaţiei faţă de
capitalul străin; numărul de locuitori şi nivelul de trai al acestora; rigorile impuse
pentru protecţia mediului.

6.3.2. Factori încurajatori şi descurajatori în procesul de atragere a ISD

în România

Intrările de ISD sunt importante pentru România deoarece suplinesc

necesităţile generate de lipsa de capital, cresc gradul de utilizare a forţei de muncă şi
al celorlalţi factori de producţie, îmbunătăţesc structura producţiei prin tehnologiile
implementate cu efecte favorabile asupra comerţului exterior al ţării noastre. Balanţa
comercială puternic deficitară, a sporit riscul accentuării deficitului de cont curent în
 31

PIB, fapt ce a impus ca necesitate pentru România desfăşurarea de eforturi pentru

atragerea ISD.
În spaţiul economic european, în perioada de tranziție România a deţinut un
cumul de avantaje competitive în raport cu alte ţări foste socialiste, care nu au fost
însă exploatate în mod corespunzător. Aceste avantaje s-au concretizat în:
 Poziţionarea strategică sub aspect geografic în Europa, România fiind situată
la întretăierea drumurilor comerciale ceea ce asigură accesul pe o rază de 1000
km la aproximativ 240 milioane consumatori. Punerea în funcţiune a canalului
Rin-Dunăre asigură alături de canalul Dunăre-Marea Neagră, legătura,
începând cu anul 1992, dintre Marea Nordului şi Marea Neagră .
 Mărimea pieţei interne care a determinat atragerea unui flux important de ISD
având în vedere că o parte importantă a celor efectuate până în prezent, a avut
drept ţintă desfacerea produselor pe piaţa internă. România, cu cei aproximativ
20 milioane locuitori, este a doua piaţă ca mărime în zonă, după Polonia.
 Facilitatea accesului investitorilor străini pe pieţele de export ale României.
Sunt vizate relaţiile economice tradiţionale ale României atât pe pieţele
occidentale cât şi pe pieţele ţărilor foste socialiste;
 Forţa de muncă este calificată şi dă dovadă de abilităţi care îi conferă
competitivitate pe plan internaţional. Preţul scăzut al forţei de muncă a
reprezentat şi încă mai reprezintă un motiv în plus pentru atragerea
investitorilor străini;
 Existenţa resurselor naturale mai ieftine decât cele de pe pieţele occidentale şi
posibilitatea valorificării lor cu relativă uşurinţă creează oportunităţi, mai ales
pentru acei investitori străini care preferă formele asociative cu firmele locale.
Agricultura, datorită condiţiilor naturale de care dispune România şi având în
vedere potenţialul productiv al solului (neerodat de un sistem intensiv de
exploatare) care se află la nivelul celui înregistrat în anii ’70 în ţările
occidentale, reprezintă o ramură economică de interes pentru investitorii
străini. În acelaşi timp, nu este lipsit de interes faptul că preţul pământului
agricol este destul de mic.
Ar fi fost normal, ca aceste condiţii economice de bază, să permită şi să
susţină un flux sensibil mărit de investiţii străine în România, superior celui înregistrat
 32

efectiv în prima parte a perioadei de tranziție. Faptul că nu s-a întâmplat aşa, se

explică, prin existenţa unor factori de descurajare cum sunt:
 Lipsa stabilităţii economice ce a caracterizat România, o bună perioadă de
timp, a erodat capitalurile şi profiturile investitorilor străini. Inflaţia galopantă,
cursurile valutare instabile au generat probleme, în primul rând, acelor
investitori care au urmărit o derulare în timp a afacerilor lor în România şi nu
o repatriere rapidă a profiturilor ;
 Ezitările şi erorile manifestate în demararea şi derularea reformei economice
au condus la depunctări ale ratingului României de către agenţiile
internaţionale de specialitate, amplificând reticenţa investitorilor străini faţă de
ţara noastră ;
 Proporţia nesatisfăcătoare a capitalului privat în România, datorată, între
altele, întârzierii înregistrate în procesul de privatizare. Se ştie că investitorii
străini sunt atraşi de economiile în care capitalul privat este preponderent
deoarece ei sunt obişnuiţi cu climatul întâlnit pe acest tip de pieţe ;
 Percepţia externă a climatului intern de afaceri. După 1990, tot mai multe ţări
au adoptat măsuri fiscale, vamale, financiare menite să atragă ISD. În acest
context, pentru investitorii străini, importante sunt condiţiile economice de
bază, respectiv: dimensiunea pieţei interne, accesibilitatea resurselor naturale,
existenţa şi calitatea infrastructurii, nivelul costurilor de producţie etc.
Avantajele competitive de care dispune România, în spaţiul central şi sud
european, au fost estompate o bună perioadă de timp de percepţia negativă a
climatului de afaceri intern, de către investitorii străini. România nu a
beneficiat, în întreaga perioadă scursă după 1990, de serviciile unei instituţii
specializate în promovarea imaginii sale, instituţie care să deţină un personal
bine calificat şi un buget corespunzător. În timp ce toate ţările în tranziţie au
amplificat rolul agenţiilor naţionale de promovare a investiţiilor străine,
România a redistribuit activitatea de atragere şi promovare a investiţiilor
străine între mai multe entităţi guvernamentale. S-au făcut eforturi pentru o
bună prezentare a condiţiilor economice pe care România le oferă
investitorilor străini, fapt concretizat în creşterea intrărilor anuale de ISD, de la
263 milioane dolari în 1996 la un maximum istoric de 13 909 milioane dolari
în 2008;
 33

 Disfuncţionalităţi ale climatului legislativ. Gradul redus de atractivitate al

României pentru investitorii străini s-a datorat şi întârzierilor înregistrate în
reglementarea unor aspecte cum ar fi: regimul juridic al clădirilor şi
terenurilor, falimentul, concurenţa, proprietatea industrială şi intelectuală etc.
La categoria aspecte negative mai putem încadra: lipsa de transparenţă a unor
legi specifice, instabilitatea legislativă generată de schimbările prea dese ale
cadrului legislativ, birocraţia impusă de procedurile greoaie ce au funcţionat
mai ales în domeniul constituirii societăţilor comerciale;
 Reducerea semnificativă a potenţialului de absorţie al pieţei româneşti, cauzat
de diminuarea anuală a veniturilor reale obţinute de populaţie. Pe parcursul
mai multor ani din ultimul deceniu al secolului trecut, veniturile reale ale
populaţiei au înregistrat un ritm mediu de depreciere, consistent, cu consecinţe
negative asupra cererii de mărfuri şi servicii din ţara noastră;
 Lipsa unei strategii de dezvoltare a unor sectoare şi ramuri economice care
au potenţial în România. Promovarea unei politici guvernamentale clare în
acest domeniu simplifică modul de derulare a ISD în România, conferind
totodată siguranţa de care au nevoie investitorii străini. Cu multă întârziere,
spre exemplu, a fost reglementată politica industrială a României, prin
emiterea Hotărârii Guvernului nr. 657/2002. Scopul urmărit prin acest act
normativ a fost de a asigura dezvoltarea unei industrii competitive care să
conducă la reducerea decalajului existent în acest domeniu între România şi
ţările membre ale UE. Hotărârea guvernamentală acorda atenţie atragerii
investiţiilor străine în acest domeniu propunând în consecinţă o serie de măsuri
care vizau: accelerarea privatizării; facilitarea ieşirii investitorului străin de pe
piaţa românească prin îmbunătăţirea legislaţiei referitoare la faliment;
elaborarea codului fiscal şi traducerea acestuia în limba engleză; elaborarea
codului investitorului etc;
 Existenţa unor standarde contabile în România, diferite de cele din ţările
occidentale, a avut ca rezultat obţinerea unor rezultate financiare considerate
anormale de către investitorii străini. Astfel, o firmă românească cu capital
franțuzesc a obţinut în anul 2000, conform reglementărilor contabile
româneşti, un profit brut de 232 miliarde de lei vechi în condiţiile în care
 34

profitul brut pentru acelaşi an s-ar fi cifrat la aproximativ 200 milioane lei
vechi, dacă efectuarea calcului se făcea după sistemul contabil francez;
 Apariţia târzie a pieţei de capital în România, dublată de o evoluţie mai puţin
fericită a acesteia. Numărul mic de societăţi tranzacţionate, prin Bursa de
Valori Bucureşti, a determinat de multe ori o lipsă de lichiditate ce a condus la
închiderea temporară a acestei instituţii;
 Condiţiile de operare pe piaţa locală. Sunt vizate două dimensiuni: socio-
culturală şi economică. Sub aspect socio-cultural trebuie menţionat că trecerea
târzie a României de la economia centralizată la economia de piaţă a condus la
cristalizarea culturii de afaceri într-o fază incipientă. Cel puţin la fel de
anevoios a fost şi procesul de schimbare a mentalităţii, în primul rând de către
manageri, care posedând slabe cunoştinţe de cultură a afacerilor au avut
dificultăţi în relaţiile cu partenerii străini. Din punct de vedere economic,
greutăţile legate de condiţiile de operare pe piaţă au fost legate de: insuficienta
dezvoltare a infrastructurii, lipsa de performanţă a sistemului bancar şi de
asigurări, suportarea unor tarife diferenţiate (mai mari) de către investitorii
străini la cazare, transport aerian etc., atitudinea cel puţin refractară de care au
dat dovadă conducerile societăţilor cu capital de stat faţă de o eventuală
participare a capitalului străin. Condiţiile de operare ale investitorilor străini pe
piaţa din România sunt afectate de numeroasele scandaluri şi acte de corupţie,
care generează concurenţă neloială. Experienţa internaţională a demonstrat că
realizarea unui proiect de investiţii presupune un termen mult mai lung într-o
ţară cu un grad ridicat al corupţiei. Unele studii au arătat că, pentru investitorii
străini, corupţia apare ca un impozit suplimentar, netransparent şi imprevizibil.
Pentru a minimiza dezvoltarea corupţiei este recomandabil ca numărul de
autorizări şi reglementări în domeniul investiţiilor străine să fie cât mai redus,
iar eventualele stimulente să fie acordate în mod automat.

6.3.3. Politica de promovare şi stimulare a ISD în România

Experienţa internaţională a demonstrat că activitatea de promovare în

domeniul ISD trebuie să fie desfăşurată de o instituţie specializată care să deţină atât
din valenţele unei entităţi guvernamentale, cât şi din valenţele unei entităţi private.
 35

Caracterul guvernamental înlesneşte relaţiile cu celelalte organizaţii ale statului, iar

caracterul privat permite angajarea unui personal de valoare şi derularea unor proiecte
promoţionale de anvergură.
Activitatea privind identificarea proiectelor de investiţii reprezintă o
componentă semnificativă în domeniul promovării de către o agenţie de profil. Este
necesar să se ţină cont de politica economică a guvernului, astfel încât investitorii
străini să fie orientaţi către anumite sectoare. Materialele publicitare editate în acest
sens sunt de o importanţă deosebită deoarece se constituie într-un prim contact al
investitorului străin cu ţara gazdă. Pentru a asigura promovarea unei bune imagini a
ţării gazdă în străinătate, respectivele mesaje trebuie să se caracterizeze prin realism,
coerenţă, prezentare la modul profesionist.
Este necesară menţinerea unei imagini generale pozitive despre ţară, fapt ce
presupune întreţinerea unor relaţii de colaborare cu reprezentanţii agenţiilor de presă
internaţionale, către care trebuie transferate periodic informaţii apreciative din diverse
domenii: economic, cultural, sportiv etc.
În cazul unor obiective economice importante, pentru care se urmăreşte
atragerea de capital străin, firmele pot să-şi promoveze singure imaginea, materialul
promoţional trebuind să cuprindă informaţii legate de localizarea pe hartă a
obiectivului economic; infrastructura existentă; legăturile feroviare şi aeriene cu alte
localităţi; reţeaua de drumuri, de distribuţie a energiei electrice, de apă, de canalizare;
populaţia din zonă (număr, vârstă, pregătire profesională); băncile, firmele,
materialele din zonă; spaţiile şi terenurile disponibile etc.
Constituirea unei pagini pe internet, de către agenţiile de promovare, cât şi de
alte organisme guvernamentale interesate, asigură o facilă promovare a imaginii ţării
gazdă în rândul investitorilor străini. Există o concurenţă acerbă între agenţiile
naţionale de profil, întocmindu-se clasamente anuale pentru cele mai reuşite
prezentări pe internet.
Unele stângăcii manifestate în România, mai ales la începutul anilor '90, au
pus într-o lumină nefavorabilă condiţiile economico - investiţionale oferite de ţara
noastră. Pentru a înlătura prejudecăţile şi reticenţele investitorilor străini, dar şi pentru
a face faţă concurenţei în domeniu, a fost necesară abordarea şi punerea în practică a
unei politici de promovare a investiţiilor străine la nivel guvernamental. În acest
scop, a fost înfiinţată în 1991 Agenţia Română de Dezvoltare. Neatingerea
obiectivelor preconizate a condus la trasformarea în 1997 a Agenţiei Române de
 36

Dezvoltare, în Departamentul pentru Promovarea Investiţiilor Străine din fostul

Minister al Privatizării. Ulterior, în anul 2002, prin constituirea Agenţiei Române
pentru Investiţiile Străine s-a optat din nou pentru o instituţie specializată în
promovarea investiţiilor. Înființarea și desființarea unor astfel de structuri în domeniu
a continuat din păcate și în perioada ce a urmat anului 2002.
Pentru investitorii străini, stimulentele nu reprezintă un criteriu primordial în
fundamentarea hotărârii de a investi. Totuşi, practica a demonstrat că acele ţări care
au fost consecvente în acordarea de stimulente au înregistrat succese în atragerea de
investiţii străine.
Pentru a trezi interesul investitorilor străini, ţările gazdă pot apela la stimulente
monetare directe (financiare) sau indirecte (fiscale).
Stimulentele financiare îmbracă forma acordării de credite, creării unor
condiţii preferenţiale privitoare la achiziţia unor active, suportării unor cheltuieli
legate de racordul la utilităţi, pregătirea personalului etc.
În cadrul stimulentelor fiscale, în conformitate cu măsurile concrete
promovate de diferite state, includem: scutiri totale sau parţiale de la plata impozitului
pe profit, diminuarea sau anularea impozitelor pe profiturile reinvestite, diminuarea
sau scutirea plăţii taxelor vamale, TVA, utilizarea amortizării accelerate etc. Aşa zisa
vacanţă fiscală este unul dintre cele mai uzitate stimulente fiscale promovate de ţările
în dezvoltare. A acorda o vacanţă fiscală unui investitor străin înseamnă de fapt a-l
scutii, total sau parţial, de la plata impozitului pe profit şi eventual, de la plata altor
impozite, pe o perioadă de timp determinată care, de regulă, se întinde pe mai mulţi
ani.
Facilităţile fiscale sunt larg utilizate de ţările în dezvoltare care sunt
încorsetate de unele restricţii bugetare. Astfel, aceste ţări optează pentru diminuarea
sau anularea taxelor vamale la import, a impozitului pe profit, în detrimentul
stimulentelor directe care presupun existenţa unor resurese financiare.
Pe plan internaţional, se practică şi o serie de alte stimulente pentru atragerea
de ISD concretizate în: acordarea de terenuri pe care să fie realizată investiţia la
preţuri avantajoase, acordarea de spaţii productive, construirea unor căi de acces,
acordarea de garanţii guvernamentale, subvenţionarea salariilor pentru angajaţii
investitorului străin, participarea guvernului prin intermediul propriei agenţii de
promovare, alături de investitorul străin la capitalul firmei, suportarea de către agenţia
 37

de promovare a cheltuielilor ocazionate de studii de marketing, protecţia mediului,

efectuate în interesul investitorului străin.
În multe cazuri, s-a constatat că este mai eficient ca sumele necesare pentru
promovarea unui proiect de investiţii să fie acordate sub forma unor stimulente directe
investitorilor străini.
Aceleaşi stimulente pot avea o însemnătate diferită de la un investitor străin la
altul funcţie de: cultură, natura activităţii, putere economică etc.
Decizia de a investi într-o ţară central şi est-europeană se fundamentează pe
coerenţa politicilor macroeconomice, pe stadiul atins în privatizare, pe dimensiunea
pieţei interne, pe calitatea şi costul forţei de muncă, pe stabilitatea politică şi apoi pe
sistemul de stimulente legiferat. Se are în vedere că stimulentele chiar dacă sunt
semnificative, nu pot îmbunătăţi climatul investiţional din ţara gazdă.
Procesul de stimulare a investiţiilor străine în România prin măsuri de natură
financiară, fiscală etc, este circumscris de acte normative care reglementează regimul
juridic al investiţiilor străine.
Într-o fază iniţială, Legea nr. 35/1991 privind regimul investiţiilor străine,
consemna următoarele facilităţi:
 maşinile, utilajele, instalaţiile, echipamentele, mijloacele de transport şi orice
alte dotări din import necesare investiţiei, constituite ca aport al investitorului
străin, sunt scutite de la plata taxelor vamale şi a taxei pe valoarea adăugată;
 materiile prime, materialele şi subansamblele importate, necesare producţiei,
pe o perioadă de 2 ani de activitate a investiţiei, calculată de la data punerii în
funcţiune a obiectivului, sunt scutite de plata taxelor vamale şi a taxei pe
valoarea adăugată;
 scutire de impozitul pe profit pentru o perioadă de la 2 la 5 ani, în funcţie de
natura activităţii.
Legea nr. 57/1993, Legea nr. 31/1994, OUG nr. 31/1997, OUG nr. 92/1997
sunt acte normative care au reglementat activitatea investiţională în România. Scopul
ultimelor reglementări era de a clarifica şi unifica facilităţile acordate investitorilor.
Această acţiune a fost întreprinsă sub presiunea investitorilor naţionali care nu
beneficiaseră, până la momentul respectiv, de aceleaşi facilităţi de care se bucuraseră
cei străini.
 38

În urma acestor demersuri, legislaţia actuală se bazează pe principii generale,

potrivit cărora investitorul beneficiază de:
 posibilitatea de a investi în orice domeniu de activitate şi sub orice formă
prevăzută de lege;
 tratament egal nediscriminatoriu pentru români sau străini, investitori rezidenţi
sau nerezidenţi;
 garanţii împotriva naţionalizării, exproprierii sau altor măsuri cu caracter
similar, exceptând unele situaţii cum ar fi: construirea de utilităţi publice,
cazuri în care despăgubirile acordate investitorilor trebuie să acopere echitabil
daunele pricinuite;
 dreptul de a beneficia de scutirile vamale şi fiscale prevăzute de lege;
 posibilitatea investitorilor - persoane juridice - de a dobândi drepturi reale
asupra bunurilor mobile sau imobile utilizate în derularea activităţii lor,
exceptând terenurile care pot fi dobândite numai de persoane fizice sau
juridice române.
Investitorii nerezidenţi beneficiază şi de alte înlesniri specifice:
 Dreptul nerestricţionat de a transfera, în afara ţării, după plata impozitelor şi
taxelor aferente, veniturile obţinute dintr-o investiţie realizată în România.
Transferul se va realiza în valuta în care a fost efectuată investiţia iniţială.
Aceste venituri îmbracă următoarele forme: dividende, profit obţinut de o
filială, sumele realizate din vânzarea de acţiuni sau părţi sociale, din falimentul
unei societăţi comerciale, din exproprieri etc.
 Dreptul de a alege instanţele judecătoreşti sau arbitrare competente pentru
rezolvarea unor litigii generate de eventualele încălcări ale legii române.
La toate acestea se adaugă o serie de facilităţi pentru investitori,
cuprinse în acte normative referitoare la regimul: întreprinderilor mici şi
mijlocii, zonelor defavorizate, zonelor libere, petrolier, minelor, special
maritim, parcurilor industriale, parcurilor tehnologice.

6.4. Evoluţia investiţiilor străine directe în România

6.4.1. Dinamica intrărilor de ISD în România

 39

Ciclurile electorale şi abordările legislative specifice lor, reprezintă elemente

de care să se ţină cont în analiza evoluţiei ISD în intervalul 1990-2006.
Perioada 1990-1996 a fost caracterizată în primii ani de un cadru legislativ şi
instituţional în formare, de greutăţile inerente începutului restructurării radicale a
economiei şi de prezenţa unor investitori ocazionali care urmăreau câştiguri
speculative rezultate din activităţi la scară redusă şi desfăşurate pe o perioadă scurtă
de timp. Pe ansamblul celor 6 ani, cadrul legislativ poate fi considerat că a fost stabil
şi chiar stimulativ în domeniul atragerii investiţiilor străine, dar oferta de privatizare a
fost extrem de săracă şi nu a vizat: băncile, societăţile de asigurare şi utilităţile
publice. În această situaţie, România a înregistrat un număr mare de investitori străini
(aproximativ 50.000), situându-se, din acest punct de vedere, pe primul loc între ţările
Europei Centrale şi de Est. Stocul intrărilor ISD, la finele anului 1996, s-a ridicat la
1.234 milioane dolari, fapt ce denotă o putere financiară în general redusă a
investitorilor străini, marea majoritate fiind persoane fizice. De remarcat că doar în
265 de cazuri investiţiile străine depăşiseră un milion de dolari SUA. Aceasta
înseamnă că mai puţin de 1% din numărul total al societăţilor comerciale cu
participare străină deţineau aproximativ 70% din capitalul investit. Polarizarea, în
societăţi foarte mici sau foarte mari, se explică prin condiţiile oferite de o economie,
în care funcţionarea mecanismelor şi instituţiilor specifice pieţei era la început. Pe de
o parte, legislaţia iniţială prevedea acordarea aceloraşi stimulente indiferent de
mărimea capitalului străin subscris, încurajând investitorii străini cu potenţial
derizoriu, iar pe de altă parte, marii investitori pot acţiona pe o piaţă imperfectă,
deoarece ei îşi permit promovarea de strategii pe termen lung care uneori generează
pierderi în primii ani de activitate. Totodată, aceste firme mari pot avea acces la
instituţiile guvernamentale, beneficiind de consultanţă tehnică şi juridică în
soluţionarea problemelor complexe ce apar.
De evidenţiat încercarea de dinamizare a activităţii de atragere a investiţiilor
străine în ţara noastră, prin înfiinţarea în anul 1991 a Agenţiei Române de Dezvoltare.
Un semnal pozitiv recepţionat de investitorii străini a fost publicarea, în anul 1992, a
Declaraţiei Guvernului României cu privire la încurajarea, sprijinirea şi garantarea
investiţiilor străine.
Din punct de vedere al repartiţiei în profil teritorial, ISD la finele anului 1996
erau structurate astfel: Bucureşti 55%, Dolj 7,81%, Timiş 5,8%, Constanţa 3,8%,
 40

Bihor 2,9%, Braşov 2,5%, Ilfov 2,5%, Cluj 2,2%, Iaşi 1,5%, Argeş 1,4%, Prahova
1,4%, Maramureş 1,1%, Sibiu 1,1%.
Principalele sectoare de activitate către care s-au îndreptat ISD în România au
fost: industria 39,7%, comerţul 24,1%, serviciile profesionale 8,7% şi agricultura
2,1%.
Demn de menţionat este studiul din anul 1996 prin care s-a urmărit testarea
intenţiilor de a investi în România a 508 companii britanice importante. Chestionarele
au fost trimise preşedinţilor şi/sau şefilor executivi din aceste firme, primindu-se după
două luni doar 21 de răspunsuri ce puteau fi valorificate. Numărul mic de răspunsuri
primite a demonstrat existenţa unui interes general redus al investitorilor britanici
pentru România.
Din cele 21 de răspunsuri a rezultat că o firmă a efectuat o investiţie (0,5
milioane de dolari SUA) în România, 3 firme au în vedere efectuarea unor investiţii în
România, 3 firme recunosc că au luat în calcul cel puţin o oportunitate de a investi în
România, 3 firme au răspuns că politica lor nu vizează investiţiile în străinătate, iar
restul au considerat că la acel moment investiţiile în România nu sunt oportune.
Reticenţa investitorilor britanici faţă de România s-a datorat în principal
următoarele aspecte: posibilitatea desfăşurării unor acţiuni de expropriere şi
naţionalizare, fluctuaţia cursului de schimb, incertitudinea manifestată în plan
legislativ şi administrativ, riscul aferent derulării afacerii, slaba predictibilitate a
proiectelor economice, greutăţile generate de o infrastructură neadecvată.
Ciclul 1997-2000, a constat într-o remarcabilă amplificare a oportunităţilor în
privatizare adresate investitorilor străini, dublată de o instabilitate accentuată a
cadrului legislativ din România, situaţia evoluând la 1800 comparativ cu cea întâlnită
în perioada anterioară. Problemele economice negative provenite din perioada
anterioară referitoare la producţia pe stoc, devalizarea băncilor care putea în orice
moment să conducă la colapsul sistemului bancar naţional, stabilirea unor date
scadente apropiate în timp la care să se efectueze plăţi ce reprezentau vârfuri în
restituirea datoriei noastre externe au avut ca efect, pentru primii trei ani ai perioadei
menţionate, o reducere a PIB cu 14%. Climatul astfel creat a determinat o puternică
circumscripţie din partea potenţialilor investitori străini.
În privinţa procesului de privatizare trebuie remarcată apariţia târzie a
României pe piaţă (practic după 1996), când interesul pentru zonă, fie fusese deja
satisfăcut (pentru unele firme multinaţionale), fie scăzuse considerabil. Evenimentele
 41

din fosta Iugoslavie sau crizele financiare din Federaţia Rusă au jucat şi ele un anume
rol în temperarea sau amânarea interesului unor investitori străini pentru zona
balcanică.
Încheierea unor contracte de privatizare sub presiunea timpului (şi mai ales a
constrângerilor financiare) au făcut ca acestea să nu fie foarte avantajoase sau să nu
prevadă un mecanism suficient de strict de controlare a respectării obligaţiilor de către
cumpărători.
Chiar dacă investiţiile străine directe au cunoscut creşteri în perioada 1997 -
2000, totuşi este semnificativ faptul că acestea se datorează majorărilor de capital la
investiţiile deja existente şi într-o mult mai mică măsură investiţiilor străine noi.
Stocul de ISD la finele anului 2000 se cifra la 6.558 milioane dolari, de peste
şase ori mai mare decât cel înregistrat în 1996, dar sub necesităţile şi posibilităţile
României. Nivelul stocului intrărilor de investiţii străine directe pe locuitor a fost în
România, la finele anului 2000, de aproximativ 300 dolari SUA, fiind de şapte ori mai
mic decât cel înregistrat în Ungaria (2.100 dolari SUA/locuitor).
Structura capitalului în valută subscris de investitorii străini la societăţile
comerciale, pe judeţe, a fost la finele perioadei următoarea: Bucureşti 53,1%, Timiş
5,8%, Prahova 5,4%, Ilfov 4,6%, Cluj 2,9% şi Bihor 2,4%.
În ceea ce priveşte structura capitalului în valută subscris în societăţile
comerciale cu participare străină, pe domenii de activitate, s-a prezentat astfel:
industrie 45,2%, comerţ 18,2%, servicii profesionale 17,3%, agricultură 3,5%.
În intervalul 2000 - 2004 climatul investiţional în România a câştigat în
coerenţă şi stabilitate.
Creşterea gradului de atractivitate în rândul investitorilor străini potenţi s-a
datorat şi promulgării Legii nr. 322/29.06.2004 privind promovarea investiţiilor
străine directe cu impact semnificativ în economie. Legea prevedea acordarea de
facilităţi însemnate pentru investiţiile care depăşesc 1 milion dolari. În perioada
octombrie 2001 - decembrie 2004 au fost înregistrate 187 proiecte în această
categorie, care au generat investiţii directe în valoare de 807 milioane dolari.
Evoluţia fluxului de ISD în România a mai fost favorizată de dezvoltarea
parcurilor industriale în teritoriu şi de elaborarea unor politici la nivelul autorităţilor
locale pentru atragerea şi încurajarea investiţiilor străine.
 42

Pentru a asigura asistenţa necesară investitorilor străini, dar şi pentru o mai

bună orientare a activităţii promoţionale, a fost înfiinţată, în anul 2002, Agenţia
Română pentru Investiţii Străine.
Domeniile de activitate importante către care s-a îndreptat capitalul social
subscris de investitorii străini la societăţile comerciale, până la finele anului 2003 au
fost: industria 54,4%, comerţul 16,6%, serviciile profesionale 18,8% şi agricultura
1%.
Ritmul mediu anual al intrărilor de ISD în România, a fost pentru perioada
2001-2004 de 2.900 milioane dolari, situându-se la un nivel net superior celui
înregistrat în intervalul 1991 - 2000 care s-a cifrat la 656 milioane dolari. Astfel a fost
îndeplini, din punct de vedere statistic, unul din obiectivele guvernului Năstase, care
consta în atingerea cifrei de 10 miliarde dolari SUA la stocul intrărilor de ISD în
România în anul 2004. Nivelul propus a fost atins încă din 2003, când intrările anuale
cumulate de ISD au ajuns la 12.430 milioane dolari. O creştere spectaculoasă de
aproximativ 6.426 milioane dolari a înregistrat-o acest indicator în anul 2004.
Intervalul 2005-2014 a debutat prin instituirea de către noua putere a cotei
unice de impozitare de 16%. A fost redusă astfel rata de impozitare a profitului,
generându-se totodată claritate şi uniformitate în domeniu.
Drept urmare, a crescut interesul investitorilor străini faţă de piaţa românescă.
Evoluţiile favorabile ale fluxurilor intrărilor de ISD în România în anii 2004 şi
2005, când acestea s-au cifrat la aproape 6,5 miliarde dolari anual, au fost urmate de
creşteri substanţiale în anii 2006, 2007 şi 2008, când acest indicator a atins valori de
11,3 miliarde dolari, 9,9 miliarde dolari şi respectiv 13,9 miliarde dolari. Cauzele care
au determinat această creştere a ISD atrase de România, începând cu 2004, pot fi
sintetizate în:
 încheierea proceselor de privatizare din Cehia, Ungaria, Polonia etc. care
au fost premiantele procesului de tranziţie către economia de piaţă;
 apariţia în privatizările efectuate de România a unor oportunităţi deosebite
(Petrom, BCR, distribuţia energiei electrice şi gazelor naturale etc.);
 intrarea României la 1 ianuarie 2004 în NATO;
 propunerea de aderare a României la UE, la Summitul de la Salonic din
2003, confirmată la Bruxelles la jumătatea anului 2004;
 43

 preluarea acquis-ului comunitar, ce a limitat instabilitatea legislativă,

reducând totodată birocraţia şi corupţia.

Sursa: www.stats.unctad.org
Figura nr. 1. Evoluţia investiţiilor străine directe atrase de România în perioada
1991-2020 (mil.USD)

Datele statistice indică o reducere puternică a investiţiilor străine directe atrase

de România în anii 2009 şi 2010, acestea cifrându-se la 4,8 miliarde dolari, respectiv
la 3,5 miliarde dolari. Recesiunea economică mondială şi tulburările politice şi sociale
interne au fost principalii factori ce au determinat această evoluţie a ISD intrate în
România, în cei doi ani amintiţi. Tendinţa de scădere s-a menţinut şi în anul 2011,
când fluxul intrărilor de ISD în România s-a situat la 2,5 miliarde dolari. În anul 2012
a avut loc o ușoară creștere ajungându-se la 2,7 miliarde dolari.
Pentru anul 2013 intrările de ISD au fost 3,6 miliarde dolari, iar pentru anul
2014 au fost de 3,2 miliarde dolari.
Intervalul 2015-prezent fluxul intrărilor de investiţii străine directe s-a
situat la niveluluri comparabile cu cele înregistrate în ultimii ani ai regimului
Băsescu. Constatăm că spre deosebire de alte ţări foste socialiste valoarea
anuală a investiţiilor străine directe atrase de România se află cu mult sub
nivelurile atinse în anii premergători crizei financiare globale. În anul 2015 s-a
înregistrat o ușoară creștere ajungându-se la 3,8 miliarde de dolari. Tendința de
creștere s-a menținut și în anii 2016, 2017, 2018 și 2019, când în România au intrat
fluxuri de investiții străine directe de 4,9 miliarde dolari de 5,4 miliarde dolari, 5,8
 44

miliarde dolari și respectiv 5,9 miliarde dolari. În schimb în anul 2020 s-a înregistrat
un puternic recul investițiile străine directe atrase de România fiind de numai 3,4
miliarde dolari. În anul 2021 creșterea a fost evidentă, ajungându-se la 8,6 miliarde
dolari.
La finele anului 2021 structura pe principalele activităţi economice a stocului
de investitii străine directe atrase de România a fost: 1. industrie (38,9%) din care
extractivă (4,0%), prelucrătoare (30,0%), energie electrică, apă și gaze (4,9%), 2.
comerț (17,2%), 3. construcții și tranzacții imobiliare (17,4%), 4. intermedieri
financiare şi asigurări (13,5%), 5. activități profesionale, tehnice, administrative și
servicii suport (4,0%), 6. tehnologia informației și telecomunicației (4,1%), 7.
agricultură, silvicultură, pescuit (2,2%), 8. transporturi (1,5%), 9. hoteluri și
restaurante (0,7% ), 10. alte activități (0,4%).
Topul realizat în funcție de ponderea deținută de fiecare țară emitentă în soldul
investițiilor străine directe atrase de România la finele anului 2021, cuprinde în
ordine; Țările de jos (22,1%), Germania (12,5), Austria (12,2%), Italia (7,5%), Franța
(6,5%), Cipru (6,3%), Luxemburg (5,2%), Elveția (5,0%) etc.
ISD efectuate de România în străinătate au fost modeste, stocul acestora în
anul 2021 fiind de 2,6 miliarde de dolari, faţă de 108,7 miliarde de dolari cât a
reprezentat stocul ISD atrase de ţara noastră.

6.5. Instituţii româneşti implicate în atragerea de ISD în perioada de

tranziţie

Politica investiţională promovată de România a urmărit atragerea capitalului

străin în procesul de privatizare şi nu numai, dorindu-se o participare semnificativă a
acestuia la restructurarea economică. Obiectivul fundamental l-a reprezentat atingerea
cât mai rapidă de către România a statutului de economie funcţională de piaţă.
Instituţiile cu implicare majoră în derularea investiţiilor străine, în perioada
post-decembristă au fost numeroase, succesiunea acestora fiind surprinsă în
paragrafele următoare.
Agenţia Română de Dezvoltare a fost înfiinţată în martie 1991 prin
Hotărârea Guvernului nr.182/1991, fiind organismul guvernamental cu atribuţii
specifice în atragerea capitalului străin.
 45

ARD a fost prima instituţie de acest gen din ţara noastră, fiind în acelaşi timp
şi prima instituţie specifică economiei de piaţă armonizată perfect cu legislaţia UE.
Procesul de organizare a ARD a fost semnificativ influenţat de ajutorul primit din
partea Know How Fund al Marii Britanii şi de programul PHARE al UE.
Structura organizatorică a ARD s-a caracterizat prin modernism, incluzând
printre altele şi Colegiul Consultativ compus din reprezentanţi ai ministerelor, ai
sectorului privat dar şi din specialişti de marcă din acest domeniu. ARD a fost în
premieră instituţia guvernamentală din România care a promovat oportunităţile
privind atragerea investitorilor străini în ţara noastră cu ajutorul Internetului începând
cu anul 1995. La întâlnirea anuală a agenţiilor naţionale de promovare a investiţiilor
străine, care a avut loc la Chicago în 1997, a fost deosebit de apreciată pagina de
internet a ARD care s-a situat la nivelul celor realizate de firme cu tradiţie ca Xerox
sau British Airwaiys.
Datorită prestigiului câştigat, ARD a fost membru fondator al Asociaţiei
Mondiale a Agenţiilor de Promovare a Investiţiilor Străine, instituţie iniţiată de
UNCTAD cu sprijinul Organizaţiei Pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică
(OECD), Băncii Mondiale şi Organizaţiei Mondiale a Comerţului.
Pentru ca un potenţial investitor străin să fi putut beneficia de stimulentele
prevăzute de legislaţia în vigoare la acea dată, trebuia să obţină mai întâi un certificat
de investitor. În acest sens investitorul străin depunea o cerere la ARD, care analizând
potenţialul financiar al acestuia în corelaţie cu natura şi dimensiunile investiţiei ce
urma a fi efectuată, adopta o anumită decizie. Răspunsul trebuia remis investitorului
în termen de 30 de zile de la data depunerii cererii.
Paralel cu acest demers, investitorul străin trebuia să parcurgă, la fel ca orice
cetăţean român, toate etapele necesare înfiinţării unei societăţi comerciale, ceea ce
presupunea intrarea în contact cu cel puţin şase entităţi instituţionale.
Toate aceste aspecte au condus la instituirea unui sistem birocratic, cu efecte
negative semnificative asupra atitudinii investitorilor străini.
În principiu, activitatea ARD s-a concretizat în următoarele: desfăşurarea de
acţiuni promoţionale, stabilirea şi întreţinerea de relaţii cu instituţiile internaţionale,
punerea la dispoziţie a unor informaţii legate de legile şi instituţiile care au preocupări
în domeniul investiţiilor străine, acordarea de asistenţă investitorilor străini pentru
îndeplinirea formalităţilor de constituire a societăţilor comerciale cu participare
 46

străină, formularea de iniţiative legislative în domeniul investiţiilor străine, elaborarea

strategiilor de privatizare etc.
Prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor
comerciale ARD, a fost transformată în Departamentul pentru promovarea
investiţiilor străine din structura Ministerului Privatizării. Prin comasarea atribuţiilor
acestui departament cu atribuţiile Agenţiei Naţionale pentru Intreprinderi Mici şi
Mijlocii a fost înfiinţată în anul 2000 Agenţia Naţională pentru Dezvoltare Regională,
care trebuia să îndeplinească şi anumite sarcini legate de promovarea investiţiilor
străine sau de privatizare.
În acest context, puterea instaurată în România la finele anului 2000 a
distribuit activitatea legată de ISD timp de aproape doi ani următoarelor instituţii:
 Ministerului pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii pentru investiţii mai mici
de 1 million de dolari;
 Ministerului Dezvoltării şi Prognozei pentru investiţii cuprinse între 1
million şi 10 milioane de dolari;
 Departamentului pentru relaţia cu investitorii străini din subordinea directă
a premierului pentru investiţii de peste 10 milioane de dolari;
 Autorităţii pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului
pentru atragerea investitorilor străini în procesul de privatizare a
societăţilor deţinute în propriul portofoliu;
 Ministerului Afacerilor Externe care prin propria reţea de misiuni
diplomatice trebuia să desfăşoare o intensă activitate de informare a
investitorilor străini.
Fondul Proprietăţii de Stat s-a constituit în conformitate cu Legea nr.
58/1991, privind privatizarea societăţilor comerciale. În virtutea actului legislativ
menţionat FPS deţinea 70% din capitalul social al societăţilor comerciale de stat,
restul de 30% aparţinând Fondurilor Proprietăţii Private.
Prin înfiinţarea FPS ca instituţie publică s-a urmărit trecerea acţiunilor deţinute
de stat la societăţile comerciale, către proprietatea privată. Orizontul de timp (7 ani),
stabilit pentru finalizarea acestui proces, s-a dovedit a fi insuficient, necesitând
prelungirea sa prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 88/1997. S-a optat pentru această formă
organizatorică, deoarece experienţa internaţională a demonstrat că strategia în cadrul
 47

căreia fiecare minister era responsabil de privatizarea întreprinderilor din domeniul

său de competenţă, nu a dat rezultatul dorit.
FPS a stabilit principiile de analiză şi evaluare a potenţialului economico-
financiar al societăţilor comerciale de stat, a elaborat materiale de prezentare a
societăţilor ce urmau a fi privatizate, a promovat acţiuni de atragere a investitorilor
străini, a derulat negocieri cu potenţialii investitori străini, a stabilit metodele de
privatizare şi criteriile de evaluare a ofertelor acceptate.
Apreciată ca fiind relativ modestă, activitatea FPS a cunoscut o serie de
deficienţe, multe generate de atitudinea investitorilor străini după procesul propriu-zis
de privatizare, prin încălcări ale angajamentelor asumate. În aceste condiţii FPS a fost
desfiinţat prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 296/2000.
Autoritatea pentru Privatizarea şi Administrarea Participaţiilor Statului
a fost înfiinţată prin aceeaşi ordonanţă care a pus capăt activităţii FPS.
Instituţie cu personalitate juridică, în subordinea guvernului, APAPS urma să
îndeplinească următoarele sarcini:
 administrarea şi privatizarea societăţilor comerciale aflate în portofoliul
statului;
 modernizarea, retehnologizarea şi eventual restructurarea unităţilor comerciale
aflate în patrimoniul său;
 controlul permanent al modului în care investitorii îşi îndeplinesc obligaţiile
asumate în procesul de privatizare.
Trebuie remarcat că portofoliul deţinut de APAPS a fost diminuat substanţial
imediat după înfiinţarea acesteia, legislaţia adoptată atunci transferând multe societăţi
comerciale de stat, către ministere de resort şi autorităţile publice locale, urmând ca,
acestea din urmă, să gestioneze procesul de administrare şi privatizare. Pe baza unor
motivaţii ce pot fi catalogate ca puerile, s-a acţionat împotriva concluziilor desprinse
din practica internaţională, aşa cum am menţionat înainte.
Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (AVAS) a fost
înfiinţată pe baza Legii nr. 360/2004 prin comasarea Autorităţii pentru Valorificarea
Activelor Bancare cu Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor
Statului.
AVAS a fost o instituţie de specialitate a administraţiei publice centrale, cu
persoanalitate juridică, fiind în subordinea Guvernului. Aceasta a preluat drepturile,
 48

obligaţiile şi atribuţiile Autorităţii pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor

Statului, stabilite prin acte normative în vigoare în domeniul privatizării
postprivatizării, şi administrării participaţiilor statului în calitate de acţionar/asociat la
societăţile comerciale aflate în portofoliul său.
Conform O.U. nr. 101/06.12.2006 privind reorganizarea AVAS prin
comasarea prin absorţie cu Oficiul Participaţiilor Statului şi Privatizării în Industrie
AVAS a preluat şi drepturile, obligaţiile, atribuţiile acestei ultime instituţii care s-a
desfinţat.

Agenţia Română pentru Investiţii Străine (ARIS) a fost constituită pe baza

Legii nr. 390/2002. În articolul 1, alineatul 1 al acestei legi se stipulează că ARIS „se
înfiinţează ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate
juridică, în subordinea Guvernului, prin reorganizarea Departamentului pentru Relaţia
cu Investitorii Străini, din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, şi a Direcţiei
Generale pentru Promovarea Investiţiilor, din cadrul Ministerului Dezvoltării şi
Prognozei”.
Atribuţiile principale cu care ARIS a fost însărcinată prin lege să le
îndeplinească sunt următoarele:
 coordonarea strategiilor de promovare a investiţiilor străine directe în România
şi elaborarea programelor de acţiune pentru atragerea capitalului străin în
economie;
 monitorizarea respectării prevederilor legale privind regimul investiţiilor
străine în România şi iniţierea de proiecte de acte normative pentru
îmbunătăţirea legislaţiei în domeniu;
 acordarea la cererea investitorilor străini de asistenţă de specialitate, în
contactarea firmelor şi organismelor româneşti, furnizând informaţiile
necesare pentru înfiinţarea de societăţi comerciale în România, precum şi
informaţiile referitoare la mediul de afaceri românesc;
 identificarea şi atragerea de surse de finanţare internaţională, sprijinită fiind de
Ministerul Afacerilor Externe;
 informarea Guvernul cu privire la originea, structura, domeniul de activitate şi
tendinţa evoluţiei ISD;
 49

 colaborarea strânsă cu firmele româneşti asigurând o legătură fluentă între

acestea şi agenţii economici străini.
Prin HG 1431/10.12.2009 Agenția Română de Investiții Străine a fuzionat cu
Centrul Român de Promovare a Comerțului luând ființă Centrul Român de
Promovare a Comerțului si a Investitiilor Străine care pe lângă activități specifice
atragerii investitorilor străini a efectuat o serie de studii privitoare la piața internă și
internațională, a promovat exporturile, a derulat activitatea publicistică în domeniu
etc.
În intervalul ce a urmat s-au succedat o serie de structuri cu atribuții legate de
activitățile privind investițiile străine și anume:
 Departamentul pentru Proiecte de Infrastrutură și Investiții Străine (O.U.G.
96/2012)
 Departamentul pentru Investiții Străine și partener Public Privat
(O.U.G.96/2012)
 Direcția Generală de Investiții Străine din Ministerul Economiei
(O.U.G.11/2016)

Capitolul VII

RISCUL ÎN DECIZIA DE IMPLANTARE A I.S.D.

7.1. Categorii de riscuri care trebuie luate în considerare de un potenţial

investitor

Indiferent de dimensiune, firmele se confruntă tot mai mult cu incertitudinea

evoluţiei proceselor economice.
 50

Dacă, în cazul incertitudinii, nu pot fi stabilite cauzele care produc

evenimentul şi deci nu pot fi luate măsuri de prevenire, în cazul riscului putem
determina probabilitatea cu care un eveniment nedorit poate să se producă.
Potrivit lui P. Conso riscul „reprezintă incapacitatea unei firme de a se adapta
în timp şi la cel mai mic cost la schimbările de mediu1”. Putem astfel afirma că riscul
asociat unei investiţii este cu atât mai mare cu cât climatul investiţional este mai
instabil şi cu cât managementul firmei identifică mai târziu sau niciodată factorii
perturbatori.
Majoritatea deciziilor economice se iau în condiţii de risc şi incertitudine,
opţiunea către un proiect de investiţii sau altul conducând firma către o rentabilitate
mai mică sau mai mare.
În cazul unui investitor străin, comparabil ca potenţial cu cel autohton analiza
problematicii riscului este mai complexă datorită faptului că percepţia primului diferă
faţă de percepţia celuilalt în funcţie de: dimensiunile şi natura entităţii care constituie
subiectul percepţiei (indivizi, grupuri de indivizi, firme, naţiuni); contextul politic;
contextul economico-social; contextul istoric şi cultural; zona geografică2.
Riscurile asociate deciziei unei firme de a realiza o ISD se concretizează în:
riscul de proiect, riscul asociat direct firmei şi riscul de ţară. Primele două sunt
controlate la nivel de management de firmă, iar cel de-al treilea la nivel de guvern al
ţării receptoare.
Riscul de proiect este identificat de unii autori cu riscul determinat de
soluţiile defectuoase de proiectare care conduc la o neconcordanţă între obiectivele
stabilite şi capacităţile rezultate în urma executării proiectului.
Acest fapt impune automat atragerea răspunderii proiectantului. Dintr-o
perspectivă lărgită riscul de proiect este o consecinţă a specificului activităţii
desfăşurate de firmă. El derivă din slaba cunoaştere a efectelor pe care o decizie
adoptată în prezent le va produce în perspectivă, în condiţiile unor permanente mutaţii
înregistrate de factorii exteriori firmei.
Riscul asociat direct firmei rezultă din elemente ce caracterizează firma
(mărimea capitalului social, calitatea managementului etc), şi din supradimensionarea
posibilităţilor firmei de a realiza un anumit obiectiv de investiţii în străinătate.

1
P. Conso, „La gestion financiare de l’entrepise, Ed. Dunond, Paris 1985”
2
Anghel I., Investiţiile străine directe în România, Ed. Expert, Bucureşti, 2002, p 136
 51

Problematica riscului de ţară în plan teoretic şi practic a fost impusă cu

intensitate în ani ’80 pe fondul incapacităţii unor ţări latino-americane de a returna
datoria externă. În acea perioadă riscul de ţară a fost identificat cu incapacitatea de
plată a respectivelor ţări. Ulterior s-a constatat că sfera de cuprindere a riscului de ţară
s-a extins paralel cu creşterea volumului comerţului internaţional şi cu amplificarea
exponenţială a fluxurilor de ISD. Aceste evoluţii sunt consecinţe ale intensificării
prezenţei firmelor multinaţionale pe pieţele externe.
Conform lui Pancros Nagy, riscul de ţară poate fi definit ca fiind expunerea la
o pierdere potenţială - a unui activ real, a unei afaceri - ca urmare a producerii unor
evenimente economice, politice sau sociale care se află, de la un anumit nivel în sus,
cel puţin parţial, sub control guvernamental din ţara gazdă şi nu sub controlul
proprietarului bunului sau al managerului firmei1.
La modul general, riscul de ţară constă în expunerea la pierderi financiare cu
ocazia desfăşurării unei afaceri internaţionale, pierderi prilejuite de activităţile
macroeconomice şi evenimentele politice din ţara gazdă.
Aşadar riscul de ţară este generat de interacţiunea mai multor categorii de
factori şi anume:
 Factori economici, care includ: încetinirea bruscă a creşterii economice,
descreşterea economică, dezechilibrul balanţei de plăţi externe, creşterea
inflaţiei, evoluţia nefavorabilă a cursului valutar etc.;
 Factori politici care cuprind: starea de război, ocupaţia militară străină,
războiul civil, terorismul, cucerirea puterii de partide naţionaliste, corupţia,
adoptarea unor legi care îngreunează sau opresc repatrierea capitalurilor şi
profiturilor aparţinând investitorilor străini, embargoul la care este supusă
ţara receptoare a investiţiei, naţionalizarea investiţiei din cauze diferite de
cele de utilitate publică şi fără despăgubiri;
 Factori sociali care au în vedere: grevele şi revoltele etnice, religioase
sindicale, discrepanţa dintre veniturile obţinute de diferite categorii sociale
etc.;
În fundamentarea deciziei de a investi în străinătate trebuie luaţi în considerare
şi o serie de factori determinaţi de conjunctura economică şi politică mondială. Avem
în vedere şocurile petroliere din 1973, 1989, 2006; crizele economice din 1975, 1981,
1990; criza datoriei externe din anii ’80; crizele de pe pieţele financiare din Asia de
1
Pancros Nagy, „Country Risk, Euromoney Publications”, London, 1984
 52

Sud-Est de la finele secolului trecut, actele teroriste înregistrate în SUA din 11

septembrie 2001 , criza financiară globală din anul 2008 etc.
ISD, prin natura sa, necesită o activitate derulată pe o perioadă îndelungată,
având în vedere durata de realizare a obiectivului investiţional şi durata de funcţionare
a acestuia. Investitorul străin trebuie să ţină legătura permanent cu ţara receptoare
astfel încât în cazul deprecierii mediului de afaceri să poată lua în timp util acele
măsuri care să conducă la diminuarea pe cât posibil a pierderilor. Determinarea
riscului de ţară trebuie făcută de investitorul străin ori de câte ori se produce un
eveniment în ţara gazdă care ar avea drept consecinţă plasarea acestei ţări într-o clasă
inferioară de risc.
Administrarea riscului de ţară de către managerii străini vizează două etape. În
prima etapă (preinvestiţională) se acţionează pentru: cunoaşterea climatului
investiţional din ţara receptoare, adoptarea obiectivelor din proiectul de investiţii la
condiţiile concrete din ţara gazdă, asigurarea prin intermediul societăţilor de asigurări,
lărgirea portofoliului de investiţii etc. Etapa postinvestiţională urmăreşte obţinerea
unui profit cât mai mare într-o perioadă cât mai redusă în vederea repatrierii urgente a
profitului şi eventual a capitalului investit, abordarea mai multor tipuri de activităţi
pentru dispersarea riscului, întreţinerea unor relaţii cordiale cu factori locali şi
eventual guvernamentali etc1.
În situaţia în care un investitor străin intenţionează să achiziţioneze din
străinătate o firmă aflată în funcţiune trebuie să fie conştient că pe lângă riscurile pe
care le-am abordat trebuie să mai ţină cont şi de riscul ce rezultă din particularităţile
firmei dobândite.
7.2. Evaluarea riscului de ţară

Hotărârea investitorilor, în primul rând a firmelor multinaţionale de a investi

în străinătate, trebuie să se bazeze întotdeauna pe evaluarea şi analiza riscului de ţară.
Băncile reprezintă alte entităţi ce acordă un interes deosebit nivelului şi evoluţiei
riscului de ţară atunci când finanţează afaceri în afara graniţelor naţionale.
În luarea deciziei de a investi în străinătate un rol, cel puţin orientativ, îl joacă
clasa de risc în care este încadrată ţara gazdă. La cererea clienţilor, instituţii de
prestigiu precum: Institutional Investitor, Standard & Poors, Moody’s, Coface
Intercredit evaluează riscul de ţară pe baza indicatorilor economici, politici şi sociali.
1
Mirela Matei, „Investiţiile străine” Ed. Expert, Bucureşti, 2004, pag. 329
 53

Studiile de ţară efectuate de o agenţie de rating sunt utilizate la întocmirea

clasamentelor de risc, poziţionarea fiecărui stat efectuându-se în funcţie de potenţialul
de risc la care sunt supuse afacerile internaţionale.
Există două forme de stabilire a ierarhiilor. În prima variantă toate ţările ce
sunt supuse analizei, sunt repartizate într-un clasament crescător sau descrescător
funcţie de nivelul ratingului atribuit. Cea de a doua variantă presupune gruparea
ţărilor în clase de risc. O clasă de risc cuprinde ţări ale căror riscuri sunt
asemănătoare, iar eventualele daune au dimensiuni comparabile. Cu cât o agenţie de
rating doreşte să caracterizeze cu mai multă acurateţe elementele avute în vedere la
fundamentarea unei clase de risc, cu atât numărul claselor de risc utilizate este mai
mare.
Investitorul străin trebuie să aibă în vedere şi existenţa unui decalaj între
momentul desfăşurării unui factor perturbator în ţara studiată şi momentul efectuării
studiului.
Practica a demonstrat că în clasamentele de rating întocmite de diferite agenţii,
o ţară este inclusă de regulă în clase de risc similare. Acest fapt este posibil pe de o
parte, datorită utilizării aceloraşi surse de informare, iar pe de altă parte, agenţiile de
rating încearcă pe cât posibil să evite diferenţele majore în aprecierea aceleiaşi ţări
pentru a nu-şi deteriora prestigiul.
Institutional Investitor, întocmeşte semestrial clasamente pentru cele 136 de
ţări analizate.
Ierarhizarea acestora se face pe baza mediei notelor acordate de câteva zeci de
instituţii financiar-bancare de prestigiu şi de specialişti recunoscuţi. Fiecărei ţări îi va
corespunde o medie ce poate varia între 0 şi 100 de puncte. Funcţie de media obţinută
ţările vor fi repartizate în cinci clase şi anume:
1. Clasa A (81-100 puncte) corespunde unui nivel minim al potenţialului de
risc de ţară;
2. Clasa B (66-80 puncte) corespunde unui nivel acceptabil de risc de ţară,
existând posibilitatea apariţiei unor pierderi minore;
3. Clasa C (45-65 puncte) indică un nivel critic al potenţialului de risc de
ţară. Sunt posibile pierderi semnificative, fiind de preferat obţinerea unor
garanţii guvernamentale;
4. Clasa D (35-44 puncte) cuprinde ţări caracterizate printr-un înalt nivel al
riscului de ţară, pierderile putând fi totale. Prudenţa este cuvântul de
 54

ordine pentru investitorul străin care în mod normal ar trebui să evite

implantările în ţările din această categorie;
5. Clasa E (0.34 puncte) indică un nivel maxim de risc de ţară
recomandându-se evitarea derulării oricărei afaceri cu astfel de ţări.
Agenţiile Standard & Poor's şi Moody's ierarhizează ţările din punct de vedere
al ratingului pentru împrumuturile acordate altor ţări şi pentru obligaţiunile emise de
diferite state. Sunt luaţi în considerare indicatori ce exprimă posibilitatea achitării
obligaţiunilor financiare externe ale ţărilor puse în discuţie.
Standard & Poor's clasifică ţările funcţie de ratingul atribuit pentru afaceri
investiţionale folosind notaţia AAA, AA..............D. Ţările notate cu AAA sunt cele
mai puţin expuse riscului, gradul posibilităţii de materializare a riscului crescând
gradual către D, această din urmă clasă sugerând chiar posibilitatea iminentă de a se
intra în incapacitate de plată.
Moody's utilizează pentru obligaţiunile şi pentru datoria externă a unui stat o
notaţie oarecum asemănătoare şi anume: Aaa, Aa.........C. Nivelul riscului creşte de la
Aaa, Aa către C. În cazul titlurilor pe termen scurt emise de o ţară notaţia este: P 1, P2,
P3.
Coface Intercredit ordonează cele peste 150 de ţări studiate în următoarele
grupe de risc: A1, A2, A3, A4, B, C, D.
Clasa A1 este şi cea mai apreciată şi corespunde unui mediu economic şi
politic sigur cu posibilităţi reduse de apariţie a unor incidente de plată. Riscul de ţară
se deteriorează pe măsură ce înaintăm către ultima clasă D ce presupune o mare
probabilitate de deteriorare a mediului economic şi politic cu consecinţe nefaste
asupra capacităţii de plată.
Pentru determinarea riscului de ţară, analiştii acestei agenţii utilizează
următorii indicatori: vulnerabilitatea dezvoltării, instabilitatea politică şi instituţională,
fragilitatea sistemului bancar, criza lichidităţii monedei străine, gradul de îndatorare
externă, vulnerabilitatea faţă de capitalul străin şi comportamentul de plată al
companiilor.
Accentuarea globalizării economiei mondiale în ultimul deceniu al secolului
trecut a determinat o uniformizare sub aspect legislativ şi al facilităţilor acordate
investitorilor străini de diverse state. Decizia de a investi în străinătate este în prezent
tot mai mult influenţată de politicile legate de riscurile ce afectează investitorii străini,
politici adoptate de ţările gazdă.
55