1

Limba și Liceul Teoretic

Literatura Română ”Petru Cercel”

Dimensiunea religioasă
A EXISTENȚEI
__________________________________________________________________________________

-STUDIU DE CAZ-

Balasa Emilian-Valentin

Gijoi Stefanut-Marian

Butufei Constantin-Alexandru

Cirnaru Andrei-Catalin
 2
Dimensiunea religioasă a existenței

Cuprins
1.Introducere

2. Religia creștină

3. Mentalitățile oamenilor

4. Tradiții. Superstiții. Taine.

5. Spiritul religios:

5.1 Literatura:

- Diaconul Coresi
- Mitropolitul Varlaam
- Mitropolitul Dosoftei
- Mitropolitul Antim Ivireanul
- Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie
- Miron Costin - Viața lumii
- Spațiul literar românesc

6. Raportul biserică-politică

7. Concluzie.

8. Bibliografie

Introducere
 3
Dimensiunea religioasă a existenței

Dimensiunea religioasă a călăuzit nu numai existența, dar și concepția celor care au

scris în această perioadă. Ei cred că tot ce se petrece pe pământ este hotărât de
Dumnezeu, după cum mărturisește și Miron Costin: “Orice nevoință pune omul, sorocul
lui Dumnezeu, cum este orânduit, a-l clăti nime nu poate”.

Începuturile religiei

Începuturile literaturii române sunt legate de contextul cultural din răsăritul

Europei. Începând cu secolul al XVII-lea, limba slavonă, in care se oficia serviciul divin
în biserică, începe să fie înlocuită treptat cu limba română. În această perioadă s-au
tradus și s-au tipărit cărți religioase de care aveau nevoie toți credincioșii. Acestea au
fost cazaniile (evanghelii explicate, cuprinzând învățături morale dezvoltate pe marginea
textului biblic) și pravilele(corpuri de legi). Domniile lui Matei Basarab, în Muntenia și
Vasile Lupu, în Moldova, au marcat începutul unei epoci de înflorire culturală. Prin
tipografiile înființate cu sprijinul lui Petru Movilă, fiu de voievod moldovean ajuns
mitropolit al Kievului, cărțile religioase se răspândesc și contribuie la unificarea limbii
române literare. Începuturile literaturii religioase poartă astfel amprenta cărților cu un
conținut religios care au ieșit din aceste tipografii.

Dimensiunea religioasă a existenței capătă treptat forme de expresie românească

mai întâi prin actul traducerii, apoi prin actul creației individuale, fie în cadrul bisericii,
ca literatură religioasă, fie în afara ei, ca literatură de inspirație religioasă. Cultura
românească premodernă se constituie din interacțiunea mai multor grupuri culturale:
cel eclezial, cel cărturăresc, cel folcloric. Între cele 3 zone de cultură și cei care participă
la acestea - cărturarii, oameni simpli- se produc schimburi, influențe, asimilări,
determinate de mediul de formare și de mediile culturale pe care le traversează indivizii.

Primele forme de manifestare ale culturii românești scrise sunt legate de religia
creștină, de instituția eclezială și de necesitatea comunicării în interiorul comunității de
credință. Manuscrisele creștine în limba slavonă și în limba română, apoi tipăriturile
deschid calea pentru exprimarea sentimentului religios. Biblioteca crestinismului
conține două compartimente: cel destinat spațiului eclezial (literatura liturgica,
canonică, pastorală, duhovnicească) și cel destinat spațiului extraeclezial (pe de o parte,
o literatură destinată educației creștine și edificării duhovnicești a bunului creștin, legată
de religia trăită- Biblia, rugăciuni zilnice, cântări bisericești, ode și imnuri, canoane,
 4
Dimensiunea religioasă a existenței

acatiste, Psaltirea, catehismul; pe de altă parte, o literatură pioasă: cărți de rugăciune,

calendare, literatura cultă de inspirație religioasă).

Religia este o componentă importantă a culturii unui popor. Sentimentul religios se

manifestă atât în cadrul bisericii, cât și dincolo de zidurile ei. În biserică, legătura cu
Dumnezeu se exprimă public, prin mijlocirea clerului, după o anumită rânduială. Însă
credința se oglindește și în afara instituției ecleziale, în modul de a gândi al oamenilor, în
comportament, în modul de a se exprima, în obiceiurile lor, în ceea ce creează: în
arhitectură,în arte plastice, în muzică, în literatură.

Religia Creștină

Religia este un sistem de credințe, obiceiuri și simboluri stabilite în jurul unei idei
de divinitate sau de sacralitate. Religiile sunt doctrine alcătuite dintr-un set de principii,
credințe și practici privind întrebările de tip existențial, moral și spiritual.
Etimologic , cuvântul religie provine din latinescul religĭo, religōnis, care la rândul
său provine de la verbul religāre. Acesta este format din prefixul re, care indică
repetarea, și din cuvântul ligare, care înseamnă „a lega sau a lega”.
 5
Dimensiunea religioasă a existenței

Astfel, religia este doctrina care leagă puternic ființa umană cu Dumnezeu sau cu
zeii. Religia poate fi înțeleasă, în acest fel, ca acțiunea și efectul de a reuni pe Dumnezeu și
ființele umane.

În tradiţia biblică, primul om, Adam, era la început nemuritor, dar a primit moartea
drept pedeapsă de la Dumnezeu pentru că a căzut în ispită. Adam a trebuit să se întoarcă
în pământ, adică în materia din care a fost creat ("Pământ eşti şi în pământ te vei
întoarce" - Facerea 3:19).

Moartea nu este considerată în Vechiul Testament un sfârşit, ci există posibilitatea

învierii, şi este asociată cu "somnul" (Iov -- 3:13), ceea ce implică o trezire la Judecata de
Apoi. În Noul Testament nu apare o nouă filosofie despre moarte. Aici se menţionează
clar că sufletul poate fi nemuritor, mesajul Noului Testament fiind că Iisus Hristos a
învins moartea. Prin stăpânirea morţii, diavolul avea toţi oamenii în puterea sa, dar
Iisus, jertfindu-se pentru muritori, i-a eliberat. În Biblie se spune că "cei care cred în Fiul
lui Dumnezeu nu vor muri, ci vor avea viaţă veşnică" (Ioan 3:16).

În religia creştină există două finalitati unde merg oamenii: Raiul (Paradisul sau
Edenul), unde merg doar cei drepţi la înviere, răscumparati prin sangele lui Iisus
Hristos, şi Iadul (Infernul) unde merg păcătoșii pentru chinuri veșnice. Soarta omului
este stabilită după judecată pe baza faptelor de fidelitate creștină care le-a făcut când era
în viață.

Mentalitățile oamenilor

Omul medieval are altă mentalitate față de omul modern, trăind în alt orizont
cultural. Omul medieval este prin excelență un homo religiosus, care comunică cu
Dumnezeu și cu sfinții, crede în semne și minuni, are cultul moaștelor, face pelerinaje la
locuri sfinte.
Omul medieval vede lumea ca pe o creație divină, i se supune necondiționat lui
Dumnezeu, iar cataclismele și războaiele îi apar ca moduri de avertizare sau pedeapsă
din partea lui Dumnezeu ori ca intervenție a puterii diavolului. În ambele cazuri, ieșirea
din impas presupune recunoașterea păcatelor și îndreptarea lor prin canoane.
 6
Dimensiunea religioasă a existenței

Realitatea din jur oferă semne la care au acces cu precădere cei inițiați: călugări și
preoți, astrologii de pe lângă curțile domnești, voievodul însuși care domnea ca “unsul
lui Dumnezeu pe pământ”.
Mentalitatea medievală se confruntă cu marile epidemii de ciumă, catastrofe
naturale (cutremure, inundații), perioade lungi de secetă și foamete, războaie ce durează
uneori zeci de ani. Toate generează sentimentul de instabilitate a lumii și nesiguranță a
vieții.

Cu toate acestea, la începutul epocii moderne, credința românilor era, ce-I drept, de
un soi aparte: la ei manifestările nu erau zgomotoase; nu se întâlneau mistici, exaltați
„bătrâni credincioși” fanatici; nici eretici, poate că nici sfinți, cel puțin nu dintr-aceia
făcuți de oameni; credința lor era potolită, statornică, lipsită atât de îndoieli, cât și de
fanatism și intoleranță.

Însă religia oficială și autoritatea bisericii coexistă cu creștinismul popular; de-alungul secolelor
s-au perpetuat superstiții, credințe și practici păgâne legate de vechile religii ale naturii.

Tradiții. Superstiții. Taine

Poporul român era, în trecut, foarte credincios, numeroasele sărbători tradiționale,

de multe ori păgâne, avându-și un corespondent în cele religioase.
I. A. Candrea în cartea „Calendarul Babelor” scrie că mai ales la țara se țineau 96 de
sărbători cu date fixe, 34 sărbători cu date mobile, cele 52 de duminici din an, 12 vineri
din post plus marțea și joia din Postul Paștelui. Totalul zilelor în care nu se lucra deloc
sau se lucra parțial era de 196, rămânând astfel 169 de zile integral lucrătoare.

Paștele

În noaptea de Paște, la biserică, se sființeau cozonacii făcuți în diferite forme, numiți în

Bucovina „Babele”. Un obicei care se practica numai în Bucovina în noaptea de Înviere
era acela că fetele spălau limba clopotului cu apa neîncepută. Apa neîncepută înseamnă
 7
Dimensiunea religioasă a existenței

că după ce apa a fost scoasă de la fântână, cel care o transporta nu vorbea până când era
folosită la spălatul clopotului. Cu această apă se spălau apoi fetele în zorii zilei de Paște
ca să fie frumoase tot anul, și așa cum aleargă oamenii la Înviere când se trag clopotele la
biserică, așa să alerge și feciorii la ele.

În Bucovina, în trecut, feciorii își alegeau un crai dintre cei mai harnici pentru a le
judeca și pedepsi toate greșelile făcute de-a lungul anului. Cei găsiți vinovați erau purtați
în jurul bisericii și la fiecare latură erau loviți cu vergele de lemn la tălpi pentru a nu mai
repeta greșelile anul viitor.

Taina botezului

Botezul creștin este taina

începerii unui nou fel de viață prin
moartea celei vechi și nașterea din
nou la o viață în Hristos. În Biserica
Ortodoxă, botezul este pentru
"spălarea de păcate" (conform cu
Crezul de la Niceea) și intrarea în
Biserică.

Botezul se face prin cufundarea

în apă de trei ori a unei persoane în
numele Sfintei Treimi. Adică, o persoană este scufundată "în numele Tatălui, al Fiului și
al Sfântului Duh", câte una pentru fiecare Persoană a Sfintei Treimi. Botezarea prin
stropire în loc de cufundarea în apă nu este învățată sau practicată de Biserica Ortodoxă
așa cum este ea practicată în alte Biserici precum cea romano-catolică sau în Bisericile
protestante. Botezul este imediat urmat de Mirungere și de Sfânta Împărtășanie la
următoarea Sfântă Liturghie, indiferent de vârstă.

Înmormântarea

Slujba înmormântării este o ierurgie care se face în Biserica Ortodoxă pentru

creștinii ortodocși adormiți întru Domnul, după o rânduială anume stabilită. Slujba
propriu-zisă a înmormântării, precum și textele slujbelor de pomenire a morților
(parastasele) și ale celorlalte slujbe legate de moartea creștinilor se găsesc în principal în
două cărți de slujbă: Molitfelnicul și Panihida.
 8
Dimensiunea religioasă a existenței

Rânduiala începe cu tămâierea mortului și a celor de față, cu binecuvântarea și

rânduiala Panihidei. Apoi mortul este dus la biserică, pentru a se face slujba propriu-zisă
a înmormântării. Potrivit tradiției, pe drumul spre biserică, iar apoi pe drumul de la
biserică spre cimitir se fac câteva opriri la răspântiile drumurilor, înaintea bisericilor pe
lângă care trec sau în locuri legate de evenimente din viața celui adormit (numărul
opririlor variază în funcție de obiceiul locului), unde se citesc ectenii.
Ajungând la biserică, mortul este așezat
în pronaos, cu fața spre altar. Pe masa de la
capul mortului se așază coliva, iar de partea
cealaltă se așeza analogul, pe care stau Sfânta
Evanghelie și cartea folosită pentru slujba
înmormântării. În cele patru colțuri ale
sicriului se pun lumânări aprinse (dacă există,
în niște sfeșnice). Pe pieptul mortului se pune
o icoană sau o cruce. Clericii stau înaintea
analogului, cu fața spre cel adormit și spre
credincioși, iar rudele mortului stau de partea
dreaptă.

Nunta

Căsătoria (numită și cununie) este una din cele șapte sfinte taine sau sacramente ale
Bisericii Ortodoxe. Căsătoria este o taină rânduită de Dumnezeu împotriva desfrânării,
împotriva singurătății, pentru a fi ajutor potrivit unul altuia,la necazuri și împotriva
dușmanilor, pentru împlinirea planului lui Dumnezeu de a umple pământul și de a-l
supune (prin nașterea de prunci). Are scopul de a uni două persoane printr-o uniune
veșnică în fața lui Dumnezeu, pentru a-L urma pe Hristos și Evanghelia Sa și realizarea
unei familii sfinte și pline de credință. Vechiul și Noul Testament se referă pe larg la
 9
Dimensiunea religioasă a existenței

aceasta. Hristos afirmă în Evanghelie, într-un mod esențial, legătura de nedesfăcut a

căsătoriei.

În dimineața nunții, ginerele, împreună cu prietenii apropiați împodobesc doi brazi cu

diferite obiecte, fructe și chifle. Brazii sunt purtați de tinerii necăsătoriți până la casa
nașului, unde, unul este legat în fața porții.
Apoi, alaiul își continuă drumul către casa
miresei, loc în care rămâne cel de-al doilea
brad. Bradul este simbolul vigorii și al
tinereții; împodobirea lui simbolizează viața
"îmbelșugată" a viitoarei familii.

În slujba de Logodnă, ceremonia

principală constă în binecuvântarea și
schimbarea inelelor. Inelele sunt
binecuvântate de către preot în numele
Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh. Apoi, cei
doi fac schimb de inele, luând inelul miresei
și punându-l pe degetul mirelui și invers. Apoi, ei le schimbă iarăși, simbolizând prin
aceasta că fiecare soț va fi permanent complementarul și ajutorul celuilalt prin acest
cuplu. Este, de asemenea, și un simbol exterior că cei doi s-au angajat în această căsnicie
prin voința și consimțământul propriu. Este sărbătorită în pronaosul bisericii înainte de
procesiunea din naosul bisericii.

Crăciunul

Crăciunul sau Nașterea Domnului este sărbătoarea creștină a nașterii după trup a
Domnului Iisus Hristos, celebrată la 25 decembrie (după calendarul gregorian) sau 7
ianuarie (după calendarul iulian) în fiecare an. Ea face parte din cele 12 sărbători
domnești (sau praznice împărătești) ale Bisericilor Ortodoxe, a treia mare sărbătoare
după cea de Paști și de Rusalii. În anumite țări, unde creștinii sunt majoritari, Crăciunul
este de asemenea sărbătoare legală și se prelungește în ziua următoare, 26 decembrie: a
doua zi de Crăciun.

Moartea - Mitologia românească

 10
Dimensiunea religioasă a existenței

Creștinarea timpurie în epoca de formare a poporului român a împiedicat formarea

unei mitologii unitare, aceste credințe vechi transformându-se în superstiții de obicei
asociate răului, sau devin sfinți, în unele cazuri. În mitologia românească, viaţa omului
parcurge trei etape importante: naşterea, nunta şi înmormântarea (moartea).

După moarte, sufletul se desparte de trup şi se integrează cosmosului, se uneşte cu

natura formând cu aceasta un întreg. Această idee porneşte de la nişte concepţii păgâne
străvechi, care probabil îşi au originea în mitologia traco-dacă. Astfel viaţa de după
moarte nu este decât o continuare a celei terestre, sufletul omului fiind aproape de
spaţiul în care a vieţuit, idee dezvoltată şi în balada "Mioriţa".

Cu toate că moartea nu reprezintă un sfârşit al sufletului, al fiinţei, ci o continuare sub

alte forme a existenţei acestuia, moartea este văzută ca un eveniment tragic. Omul se
desparte de ceea ce îi era familiar, devine altceva, nu mai este alături de cei dragi. Moartea
este acceptată în concepţia românească ca o condiţie umană de care nimeni nu poate
scăpa. Tragismul morţii este amplificat dacă viaţa mortului nu
a parcurs a doua etapă a vieţii, nunta, ca în cazul morţilor
tinerilor nelumiţi, adică necăsătoriţi. În cazul tinerilor
nelumiţi există un ceremonial în timpul înmormântării, în
care se celebrează nunta cu natura şi cu moartea, în
încercarea de a conferi linişte veşnică mortului.
Dimitrie Cantemir spune în „Descriptio Moldaviæ” cu
privire la credinţa românilor despre moarte: „aproape tot
norodul de rând crede că fiecărui om Dumnezeu îi hotărăşte
ziua morţii; iar înaintea acesteia nimeni nu poate să moară
sau să piară în război...”

Spiritul religios: Literatura

★ Diaconul Coresi

Coresi (d. 1583, Brașov) a fost diacon, traducător și meșter tipograf român
originar din Târgoviște. Tipăriturile lui, apărute în mare parte la Brașov între
1556 și 1583 sub influența curentelor de reformă religioasă luterană și calvină
 11
Dimensiunea religioasă a existenței

răspândite atunci în Transilvania, sunt adevărate „monumente” de limbă veche

românească, importante și prin predosloviile scrise de el, în care se ridică pentru
prima oară, cu hotarare și claritate, problema introducerii limbii românești în
cultul religios. Tipăriturile lui Coresi utilizau graiul din Țara Românească și sud-
estul Transilvaniei și au avut o mare importanță pentru evolutia și unificarea
limbii române. Ele au stat la baza formării limbii romane literare. Coresi a tipărit
primele cărți în limba română: Tetraevanghelul (1561 - o traducere din Noul
Testament a celor patru evanghelii), Întrebare creștinească (lucrare cunoscută și
sub numele de Catehism, apărută în 1560 — studiile mai vechi îl datează 1559),
Liturghierul (1570), Psaltirea (1570).

★ Mitropolitul Varlaam

În secolul al XVII-lea, se remarcă o

dezvoltare semnificativă a literaturii
religioase în limba română, ca urmare a
introducerii limbii române ca limbă de cult
în biserică.

Un rol important în acest proces

complex l-a avut mitropolitul Varlaam, în
anul 1643, prin „Cazania” sau „Carte
românească de învățătură”, cea mai
importantă scriere a sa. Cartea cuprinde peste o mie de pagini și se deschide
cu două texte introductive, unul al domnitorului Vasile Lupu și unul al
mitropolitului. În prima prefață, autorul își exprimă dorința de a folosi o limbă
unitară în biserică, eliminându-se pe cât posibil arhaismele, elementele de
slavonă transmise de scrierile bisericești anterioare, diferitele dialecte, astfel încât
să fie pe înțelesul tuturor românilor. În a doua prefață, mitropolitul Varlaam
susține că „limba noastră românească (...) n-are carte pre limba sa”, de
unde rezultă și „lipsa dascălilor ș-a învățăturiei” în limba poporului pe care
autorul se străduiește să le înlăture. El depășește simplele traduceri și adaptări
ale unor scrieri religioase, folosind influențe folclorice și tradiții populare, iar sub
aspect stilistic, proza ritmată, dramatism epic, narațiune istorică și lauda virtuților
umane.
 12
Dimensiunea religioasă a existenței

La şase decenii după Corsei, prin traducerea cărții „Cazania”, mitropolitul

Varlaam aduce în prim plan progresele în folosirea limbii române,
putându-se acum vorbi de primele valori artistice în scrierile religioase
româneşti.

★ Mitropolitul Dosoftei

Continuator al lui Varlaam este mitropolitul Dosoftei.

Cunoscător al mai multor limbi, Dosoftei a tipărit numeroase
traduceri, îmbogățind literatura religioasă nu numai cu cele
mai populare cărți de lectură în acest domeniu (Psaltirea în
versuri, Viețile sfinților), dar și cu texte de ritual, de slujbă
bisericească (Liturghia, Molitvenicul, Octoihul), pe care le-a
publicat, pentru prima dată, în limba română. Acesta a revizuit
traducerea Vechiului Testament făcută de Nicolae Milescu,
care s-a tipărit la București, în 1688.

La rugămintea patriarhului Ioachim al Moscovei și a

mitropolitului Varlaam Iasinski al Kievului, a tradus din greacă
în slavo-rusă mai multe lucrări teologice: Scrisorile Sfantului
Ignatie Teoforul, Constitutiile Sfinților Apostoli, Istoria
bisericească și o explicare a Sf. Liturghii, Dialog împotriva
ereziilor, 40 de cuvantari ale unor Sfinți Părinți (34 ale Sf. Ioan
Gură de Aur). Tot atunci a alcătuit, în slavo-rusă, o culegere de texte despre prefacerea
Sfintelor Daruri. Biserica devine o instituție eficientă de răspândire a limbii române, de
la slujitorii cultului până la cel din urmă credincios.

Tipăriturile religioase au contribuit, în primul rand, la introducerea limbii române

în biserică, înlocuind limba slavonă în care se oficia serviciul divin. Marile reforme în
acest domeniu le-au înfăptuit Dosoftei, în Moldova și Antim Ivireanul în Muntenia.
 13
Dimensiunea religioasă a existenței

★ Mitropolitul Antim Ivireanul

Antim Ivireanul (1650-1716), unul dintre cei mai străluciți ierarhi ai Bisericii
românești, s-a remarcat prin personalitatea sa plurivalentă, prin lupta continuă pentru
promovarea culturii românești din secolul al XVIII-
lea. Munca neobosită la care se adaugă darurile
native, priceperea de tipograf, caligraf, zugrav,
sculptor, orator, cărturar, pastor, gospodar, l-au
făcut să se ridice deasupra multora care au fost
înainte și după el în scaunul mitropolitan al
Ungrovlahiei.

,,Didahiile” lui Antim Ivireanul sunt scrieri

ecleziastice de o valoare deosebită, cele douăzeci și
opt de discursuri fiind redactate între 1709 și 1716 în
stilul oratoriei bizantine. Scrisul lui Antim este
retoric, persuasiv, cu multe repetiții, interogații
ornamente stilistice în stil baroc, sensurile existenței
umane fiind exprimate metaforic, ca o expresie a
sorții schimbătoare, alunecoase, dincolo de care se
simte imperativul moral al unei vieți cucernice ,,Unde ți-ai îngropat partea cea mai
aleasă a sinelui tău, zidirea cea mai iscusită a dumnezeieștei puteri, soția cea
iubită a îngerilor? Unde este frumusețea aceea a închipuirii cei
dumnezeiești? Unde este podoaba a darului celui dumnezeesc? Unde este
slava, unde sunt frumusețile lui cele minunate, carele se arată mai minunat
decat soartele?”

Uneori lumea este comparată, în stilul legendelor despre Facere, cu ,,o mare ce se
turbură, între care niciodată n-au oamenii odihnă, nici liniște corăbiile, între valuri sunt
 14
Dimensiunea religioasă a existenței

împărățiile, crăiile, domniile și orașele, mulțimea norodului polițiile, supușii, bogații și

săracii, cei mari și cei mici”.

Cele mai multe dintre ,,Didahii” au fost ținute la principalele sărbători religioasa ale
Bisericii Ortodoxe, Duminica Floriilor, Schimbarea la Față, Sfinții Constantin și Elena,
Sfântul Nicolae, Crăciun, Bobotează, Duminica Vameșului etc. Stretenia este denumirea
popular pentru sărbătoarea Întâmpinarea Domnului care are loc la 2 februarie, când
pruncul Iisus este adus, în a patruzecea zi de viață, de Maria la templul din Ierusalim.

Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său

Theodosie

“Învăţăturile lui Neagoe

Basarab către fiul său Teodosie”
operă barocă, numită de B. P. Haşdeu
“falnic monument de literatură, politică,
filosofie şi elocinţă la străbunicii
noştrii”, scrisă în spiritul Renaşterii,
este o carte de învăţătură, un manual de
educaţie morală şi politică şi în acelaşi
timp un testament pentru urmaşi,
cuprinzând sfaturi, maxime și învățături
ale domnitorului Neagoe Basarab
(1512-1521) pentru fiul său și urmașii
acestuia la tronul Țării Românești.

Aparținând genului parenetic

(categoria sfaturilor, îndemnurilor etc),
Învăţăturile folosesc izvoare bizantine și
slave, restructurate însă după un plan
care nu se mai întâlnește în nicio scriere
similară.

Între izvoarele folosite de Neagoe Basarab se află scrieri religioase, îndeosebi Biblia,
cu Vechiul și Noul Testament și cărțile populare care circulau în epocă, Varlaam și
 15
Dimensiunea religioasă a existenței

Ioasaf, Alexandrina, Fiziologul, Călătoria Maicii Domnului în iad , legendă despre

Lemnul crucii.

Lucrarea este împărțită în două părți, prima

parte cuprinzând o expunere teoretică a doctrinei
clasice a monarhiei bizantine, după care este inserată
o apologie de texte pedagogice, menită a ilustra ideile
generale expuse la început.
Cele mai importante capitole sunt acelea care
tratează despre modul în care domnul trebuie să-i
cinstească pe boieri sau să-i pedepsească în anumite
cazuri (capitolul 5), despre alegera dregătorilor și
scoaterea lor din funcții (capitolul 6), despre cum
trebuie să se comporte la masă și despre neajunsurile
beției (capitolul 7), despre asolii și războaie (capitolul
8, cel mai extins, și, în întregime original), despre
cum trebuie să judece domnul pe supușii săi
(capitolul 9).
Sfaturile cu caracter laic, practic, din aceste
capitole, sunt urmate de lungi dizertații religios-
morale pe aceeași temă, pe care autorul le-a preluat
din cartea unui autor bizantin din sec al XI-lea,
Simion Monahul.

Prin interesul pentru zugrăvirea principelui ideal, Învăţăturile se dovedesc întrutotul

contemporane secolului lui Machiavelli. Există în Învăţături , ca și în “Principele/” lui
Machiavelli, o întreagă tehnică a stăpânirii de sine, avertismente față de comportamente
ce ar pune în primejdie prestigiul domnului și puterea sa.
În ceea ce privește metodele de cârmuire, Învăţăturile sunt net împotrivă
amoralismului politic ce domină în Europa Renașterii. Neagoe pledează împotrivă
hotaririlor luate după bunul plac al domnului, împotriva uciderilor fără judecată ori a
judecăților sumare, concepând guvernarea ca împlinire a unei legi a cărei supremă țintă
este îndreptarea oamenilor, și nu supunerea lor.

Miron Costin - Viața lumii

Poemul filozofic „Viața lumii”, scris de Miron Costin, aduce în prim plan tema
fortuna labilis (soarta schimbătoare) sau „deșertăciunea deșertăciunilor și
toate sunt deșarte”, temă cunoscută încă din Antichitate.
 16
Dimensiunea religioasă a existenței

„Viiața lumii” este, așa cum afirmă și Alexandru Piru, „un poem cult de rezonanță
biblică”, în care Miron Costin preia o temă aferentă religiei și o transpune în planul
literaturii, sub formă de meditație poetică, motiv preluat ulterior de poeții romantici.

Poemul debutează cu ideea vieții ca o ață subțire

„A lumii cântu cu jale cumplită viiață,/ Cu griji și
primejdii cum ieste și ața/ Prea supțire”.
Imaginea unei lumi liniștite, eterne este înșelătoare
„O, lume hicleană, lume înșălătoare,/ Trec zilele ca
umbra, ca umbra de vară”, omul însușindu-și astfel
neputința în fața sorții: „Viierme suntu eu, și nu om”.
Ruga adresată lui Dumnezeu relevă credința în
puterea supremă a universului: „Tu, părinte al tuturor,
Doamne și împărate/ Singur numai covârșești vremi
nemăsurate”.
Poemul „Viiața lumii” are drept concluzie o privire moralistă asupra condiției
umane, și anume: pentru a fi fericit, omul trebuie să facă pe pământ numai fapte bune.

Spațiul literar românesc

Sentimentul religios şi-a făcut simţită prezenţa printre poeţii români ai secolului XX
,mai exact printre cei cu adevãrat mistici, aceia care „cautã sistematic temele religioase
şi construiesc mici parabole cu înteles mistic“. De la Eminescu(Scrisoarea I) la Al.
Macedonski (Psalmi moderni), T.Arghezi(Psalmi) V.Voiculescu(Vas de
albastru), sentimentul religios e o dominantã a vieţii si creaţiei.
Misticii raporteazã totul la existenta divinã, aşteaptã totul de la
Dumnezeu.Ei sunt ca primii creştini primitivi ,pentru care miracolul e
o stare de normalitate , o starea de armonie. Acceptând pe Dumnezeu
ca fãcând parte din existenţa şi fiinţa lor, ei aşteaptã dezlegarea
tuturor îndoielilor, a nedumeririlor, a erorilor omeneşti trãind intens
şi adevãrat starea de sfintenie.(« Fă oricând ce vrei din mine. /
Doamne toate sunt prin tine.. »)
Unele poeme religioase aparţinând acestor poeţi dau o sugestie
de nelinişte misticã, altele nu, deşi în simbolurile religioase, retorica
existã.În acest sens avem exemplu în « Scrisoarea I » în care se
vorbeşte despre neliniştea întregului univers ,dată de trecerea
timpului,timp care este controlat de Creator(« E stăpînul fără
margini peste marginile lumii »),singura care rămâne
neschimbată fiind luna(« şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi
 17
Dimensiunea religioasă a existenței

puterii sorţii,/ Deopotrivă-i stăpîneşte raza ta şi geniul morţii ! »),la care

poetul se adresează retoric : « Luna tu,stapîn-a mării,pe a lumii boltă luneci ».

În schimb alte poeme religioase dau impresia de autentic, de viaţã, de trãire,un

exemplu în acest sens aparţinând poeziei lui Vasile
Voiculescu : « Vas de albastru » : « Vas de albastru
plin cu mirul lunii 
Cerul nopţii calde-ţi curge la picioare” sau în
“Psalmii” lui Tudor Arghezi(« Cu braţu-ntins, cu
pumnu-nchis. / Pasul pe marmur tăcut, /Calcă lin,
ca-n lut, »),însă altele sunt convenţionale,
decorative,schematice, superficiale.(Pslamul 2 al lui Tudor
Arghezi : «  Copac pribeag uitat în câmpie, /Cu fruct
amar şi cu frunziş /Ţepos şi aspru-n îndârjire
vie. »)

În altă ordine de idei,sentimentul religios s-a exprimat

şi prin intermediul picturii bisericilor,mănăstirilor şi a
icoanelor. Considerate în ansamblul lor, icoanele ocupă un
loc important în arta româna veche, în primul rând datorită capacităţii lor de
interpretare şi a modalităţilor de realizare a unor vechi teme religioase şi istorice. În
acelaşi timp ele reprezintă documente preţioase pentru reconstituirea mediului artistic
din acele epoci. Cele mai preţioase şi mai vechi icoane din Muntenia şi Oltenia se găsesc
în prezent la Muzeul de Arta din Bucureşti. În Moldova, mănăstirile Agapia, Varatec,
Moldoviţa, Humor, Pângaraţi, Valeni etc. ofera o gamă bogata de icoane având o mare
semnificaţie istorică pentru trecutul cultural al acestei provincii. Bisericile de lemn din
Transilvania, în special cele din Maramures, adăpostesc icoane de mare valoare artistică
(bisericile din
Harnicesti,
Agârbci,
Mânastireni-Bica
etc.).
 18
Dimensiunea religioasă a existenței

Raportul biserică-politică

Epoca lui Matei Basarab a fost una de înflorire

culturală, de închegare a unei școli artistice, fără de care
"explozia" brâncovenească nu ar fi fost posibilă. A fost un
adevarat "Mecena",un protector al culturii, sprijinitor al
ortodoxiei, militând pentru păstrarea nealterată a tradiției
ortodoxe. Toate aceste însușiri ale sale, vor contribui la
consacrarea suveranului ca cel mai mare ctitor ortodox al
poporului român, un adevarat patron al bisericii..În 1645
Matei Basarab a plătit taxele pentru întreg muntele Athos.

Matei Basarab a fost cel care a adus o contribuție

majoră în înlocuirea limbii slavone cu cea românească, în
viața oficială, religioasă și civilă. El a introdus prima
legislație scrisă: "Pravila mică" (tipărită la mănăstirea
Govora, 1640), care a fost tradusă din limba slavonă de către Moxa, precum și
"Îndreptarea legii" (Târgoviște, 1652).

Lunga domnie a lui Matei Basarab a fost o epocă de fervoare religioasă și dezvoltare
culturală așa cum o arată numărul foarte mare de ctitorii voievodale și boierești. Matei
Basarab a ridicat de la temelie 46 de biserici, la care se adaugă refacerea multor altora,
atât în țară, cât și la Muntele Athos, precum și pe teritoriul actualei Bulgarii, la Vidin și
la Șistov. Dacă Ștefan cel Mare a zidit 45 de biserici și mănăstiri, Matei Basarab a zidit
46, atestate documentar, fiind astfel cel mai de seamă ctitor bisericesc al neamului
românesc.

Dar cea mai cunoscută dintre ctitoriile lui Matei Basarab rămâne Mănăstirea
Arnota (din actualul județ Vâlcea), ridicată între anii 1633-1636, pe locul unui lăcaș de
cult mai vechi. Biserica mănăstirii a fost pictată de Stroe din Târgoviște. Pe lângă temele
religioase tradiționale sunt de remarcat portretele votive ale ctitorilor (Matei Basarab și
Doamna Elina), din pronaos, precum și o remarcabilă decorație florală în locurile libere
dintre medalioane. Portretul lui Matei Basarab, înfățișat bătrân, cu părul alb, este
considerat unul dintre cele mai frumoase portrete de voievozi români care s-au păstrat
până în zilele noastre.
 19
Dimensiunea religioasă a existenței

Concluzie

Încă din vremurile vechi, religia a fost un punct de temelie al umanității, fiind
motivul evoluției și centrul ei. Acest lucru a fost posibil prin credința şi prin cultura
diferitelor popoare în diferite momente ale istoriei.

Cultura română veche nu poate fi înţeleasă în afara cadrelor şi a mentalităţilor

vremii. În Ţările Române, ca şi în alte părţi ale lumii, omul medieval este, în primul
rând, un om religios, a cărui viaţă este ghidată de credinţă şi de speranța mântuirii. Cu o
percepţie mai acută a efemerităţii şi a instabilităţii (într-o lume violentă), omul
medieval trăieşte mai acut o dimensiune spirituală a existenţei (prin rugăciune, post,
jurământ). Valorile etice (bunătate, milă, dreptate etc.) sunt subordonate în mare
măsură religiosului politica, justiţia, arta, viaţa cotidiană. În estul Europei, modelul
medieval se menţine până destul de târziu, în politică şi în cultură. Pentru comunitățile
vremii, factorul principal de coeziune nu este etnia, ci religia şi confesiunea, ("legea",
"dreapta credinţă"). Cultura de tip religios nu primează originalitatea artistică; arta este
un mijloc de a educa o colectivitate, nu este o expresie a individualităţii creatoare. Până
în sec. al XIX-lea, cultura română nu produce decât puţine opere de tip artistic modern,
manifestându-se în schimb prin texte religioase (predici, expuneri dogmatice), prin
arhitectură şi pictură religioasă. Viaţa culturală se desfăşoară în mare parte în mănăstiri,
unde se traduc şi se tipăresc cărţi de cult şi de lectură. Arhitectura, pictura, artele
aplicate se dezvoltă în mare măsură tot în preajma mănăstirilor.

Cultura românească între secolele XVI-XVII poate fi abordată la nivelul culturii

cărturăreşti (religie crestină, carte religioasă şi literatură) și la nivelul culturii populare
(creştinism popular si folclor). Începuturile culturii scrise a românilor sunt profund
legate de viata lor spirituala, de credința în Dumnezeu și de raportarea la sacru a fiecărui
individ, fie el om simplu, slujitor al bisericii sau voievod. Religia, alături de istorie, este
cel dintâi fundal de manifestare a culturii scrise şi a literaturii. Traducerea ei prilejuiește
cea dintâi exprimare a creativității prin cuvânt în limba noastră, chiar dacă
timidă,aproape insesizabila la început. Trăirea religioasă determină trecerea prin mai
multe filtre a dogmei creștine și a cărților sfinte; unul este cel al identității și al culturii
colective, altul al identității şi al culturii individuale.