CURS I

SPECIFICUL CUNOAȘTERII SOCIOLOGICE

1. NECESITATEA SOCIOLOGIEI

Sociologia este știința care studiază societatea, sub toate formele ei de organizare
și manifestare, precum și comportamentul oamenilor în cadrul societății.
Factorii istorici ai apariției sociologiei: revoluția industrială de la sfârșitul secolului al
XVIII-lea, odată cu care se accentuează preocupările legate de stabilirea unei noi ordini
sociale. Acest lucru a presupus trecerea de la cunoașterea spontană (comună) la
cunoașterea științifică.
Cunoașterea științifică a societății reprezintă un proces foarte complex, iar noile
metode specifice acestei științe s-au impus într-o perioadă relativ mare de timp.
Din acest motiv, în istoria sociologiei sunt considerați ca fondatori ai disciplinei patru
mari gânditori din secolul al XIX-lea și anume: Auguste Comte (1798-1857) gânditor
francez, Herbert Spencer (1820-1903) gânditor englez, Karl Marx (1818-1883) și Max
Weber (1864-1920) ambii născuți în Germania.

a) AUGUSTE COMTE este cel care a propus numele de sociologie pentru

această știință. El a utilizat două cuvinte clasice, latinescul socios (mulțime, gloată) și
grecescul logos (știință, cunoaștere, teorie) pentru această știință.
Propune o nouă metodă – metoda pozitivă, conform căreia cunoașterea trebuie să se
bazeze pe fapte. A identificat o lege universală pentru a explica modul în care
evoluează societatea – legea celor trei stadii: stadiul teologic, metafizic (speculativ-
filosofic) și pozitiv.

b) HERBERT SPENCER a fost preocupat de identificarea unei legi universale

ce guvernează evoluția societății. Pentru el, societățile se comportă asemenea unor
organisme: se nasc, se dezvoltă, îmbătrânesc și chiar dispar. Din acest motiv, sociologia
lui a mai fost numită darwinism social, după numele autorului teoriei evoluței speciilor,
Charles Darwin. În istorie au existat două mari tipuri de societăți: militare și industriale.
Evoluția fiecărei societăți presupune trecerea de la stadiul militar la cel industrial.

c) KARL MARX formulează o lege universală a evoluției societăților: legea

concordanței dintre forțele și relațiile de producție. Între forțele și relațiile de producție
apare o contradicție manifestată între caracterul social al muncii și caracterul privat al
societății. În fiecare formațiune social economică (societate) există cel puțin două clase
sociale: clasa exploatatoare și clasa exploatată. Contradicția dintre cele două
componente ale modului de producție (forțele și relațiile de producție) se manifestă
drept contradicție între cele două clase sociale.

d) MAX WEBER consideră că sociologia are nevoie de un corp de metode

specifice pentru a înțelege acțiunile oamenilor în societate (acțiuni sociale). Pentru el
sociologia nu mai este o știință a societății în general, ci o teorie despre acțiunea socială.
Odată cu Weber, sociologia intră în secolul XX, secol în care ea cunoaște o dezvoltare
specifică unei științe mature. Au apărut mai multe ramuri ale noii științe:
sociologia urbană și sociologia rurală, sociologia familiei, sociologia industrială etc.

2. CUNOAȘTEREA COMUNĂ ȘI CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ A

SOCIETĂȚII

Există două moduri de cunoaștere a societății: cunoașterea comună, proprie

oamenilor obișnuiți aflați în condiții simple de viață și cunoașterea științifică, printre
care se numără sociologia.

Cunoașterea comună/ spontană:

- nu este cuprinsă într-un corp sistematizat de cunoștințe

- proprie oamenilor obișnuiți aflați în condiții simple de viață
- este tacită sau implicită, adică, pentru foarte multe dintre explicațiile pe care le dăm
în mod obișnuit fenomenelor sociale și comportamentelor oamenilor nu putem furniza
argumente.
- este subiectivă, emoțională, pasională. Depinde de interesele, trăirile, valorile și
convingerile oamenilor.
- este inconsistentă în timp, adică același fenomen poate fi explicat diferit, în momente
diferite de timp.
- se bazează, în multe cazuri, pe prejudecăți și este influențată de societate. această
cunoaștere se rezumă la simple afirmații pe care le acceptăm și le credem doar pentru
că ne spun ceilalți că sunt adevărate.
- este de multe ori contradictorie – același fenomen poate fi explicat și judecat diferit
de persoane diferite sau chiar de aceeași persoană, în momente diferite.
- se bazează de multe ori pe generalizarea unor evenimente singulare.

Cunoașterea științifică:

− este totdeauna cuprinsă într-un corp sistematizat de cunoștințe (teorii

științifice)
− este este proprie științelor, printre care se numără și sociologia
− este obiectivă (utilizează instrumente de măsurare)
− este o cunoaștere riguroasă pe baza unor norme metodologice bine definite
− nu este inconsistentă în timp, adică o teorie sociologică nu își schimbă
conținuturile în funcție de păreri personale.
− nu are construcții contradictorii. Chiar dacă există teorii sociologice
alternative, care explică diferit anumite fapte și procese sociale, ele nu sunt
intern contradictorii.
 − este centrată pe găsirea dovezi.
− rezultatele cunoașterii științifice sunt întregistrate și verificabile. Acest lucru
permite acumularea cunoașterii dar și verificarea ei permanentă.

3. FUNCȚIILE ȘI RAMURILE SOCIOLOGIEI

Funcțiile sociologiei:

1) Funcția expozitivă – descriere a faptelor și fenomenelor sociale

2) Funcția explicativă – de explicare a faptelor sociale prin identificarea relațiilor
dintre diferite aspecte ale vieții sociale
3) Funcția critică – de semnalare a dificultăților și contradicțiilor vieții sociale
4) Funcția practic-aplicativă, de suport științific pentru intervenția și modelarea
socială

Ramurile sociologiei:

Există mai multe categorii de discipline sociologice:

1) Discipline sociologice care studiază instituțiile sociale: familia, instituțiile
economice, instituțiile juridice, instituțiile religioase, instituțiile educative,
instituțiile politice.
2) Discipline sociologice care studiază tipurile de colectivități și grupuri umane:
sociologia urbană, sociologia rurală, sociologia grupurilor mici
3) Discipline sociologice care studiază fenomene și procese sociale: sociologia
opiniei publice, sociologia comunicării, sociologia mobilității sociale,
sociologia formelor de devianță socială.
 CURS 2

FACTORII ȘI CONDIȚIILE VIEȚII SOCIALE

1. SISTEMUL NATURAL ȘI SPAȚIUL SOCIAL

Sistemul natural - subsistem al celui social. În cadrul sistemului natural se pot

delimita două componente:
a) condițiile biologice (caracteristicile anatomice și fiziologice ale organismului
uman)
b) condițiile geografice ale vieții sociale a oamenilor se referă la teritoriu, climă,
floră și faună specifice, bogățiile minerale disponibile etc.
Omul este influențat de mediul natural, încearcă să se adapteze la acesta, dar
desfășoară simultan numeroase acțiuni ce vizează controlul și transformarea mediului
natural.
Spațiul social-totalitatea grupurilor sociale, a pozițiilor lor, precum și a raporturilor
dintre ele.
Delimitarea spațiului social ține de o ordine socială caracterizată prin tradiții,
obiceiuri, norme, reguli de viață și valori. Poziția omului în societate este determinată
de un sistem de coordonate sociale precum: profesia, ocupația, mediul de rezidență,
nivelul de instrucție, valorile și atitudinile sale.

2. POPULAȚIA

Studiul populației reprezintă obiectul de studiu al demografiei. Ea oferă date ce

pot fi grupate în patru fluxuri informaționale prin:
1) recensăminte ale populației: informații despre numărul și structura unei populații
în funcție de diferite criterii de analiză (geografice, personale, economice)
2) statistici ale stărilor civile: informații despre nașteri, căsătorii, decese)
3) anchete sociologice - care pot oferi informații despre cauzele unor fenomene
demografice (migrație, șomaj)
4) registre ale populației – care pot oferi informații despre îmbinarea unor date
privind numărul și structura populației cu date privind modificările intervenite în
statutul diferitelor categorii de populației
Problemele majore: migrația ( deplasarea unei mulțimi dintr-un spațiu geografic în
altul, la baza deplasării putând sta diferite cauze: economice, politice, religioase),
problemele de gen (legate de modificările fundamentale pe care rolurile sexuale -
bărbat/ femeie-le cunosc în lumea contemporană), categoriile de vârstă.

3. CULTURA

Cultura - ansamblul modelelor de gândire, atitudine și acțiune ce caracterizează

o anumită populație, inclusiv materializarea unor modele.
Etimologic, termenul de cultură provine din latinescul cultura care înseamnă
cultivarea pământului. Termenul este îmbogățit de Cicero prin sintagma cultura
animi care se referă la cultivarea spiritului și la învățare.
Termenul de civilizație provine din latinescul civis care desemnează statutul de
cetățean roman dar și la superioritatea cetățenilor romani față de străini sau barbari.
Elementele constitutive culturii sunt: simbolurile, riturile, limbajul, normele,
tradițiile, moravurile, legile și valorile.
Cele mai importante funcții ale culturii sunt: funcția de adaptare, de socializare, de
comunicare, de individualizare culturală.

Cultura, subcultura și contracultura

Cea mai simplă componentă a unei culturi poartă numele de element cultural (un
simplu obiect, o melodie, o normă de salut). Aceste elemente funcționează într-o
cultură doar într-o manieră integrată, adică în cadrul unor complexe culturale.
Mai multe comunități pot avea aceeași cultură de bază, însă pot avea complexe
culturale proprii, capabile să le diferențieze. Atunci putem vorbi de o cultură
dominantă și de subculturi, adică de culturi care aparțin unor comunități ce și-au
dezvoltat complexe culturale proprii.
Subculturile( nu au niciun fel de conotație peiorativă, nu sunt inferioare din punct de
vedere valoric) pot să aparțină:
− unor comunități profesionale ( de ex, putem vorbi de o subcultură a
sociologilor)
− unor comunități care au valori, norme și stiluri proprii de viață (subcultura
rockerilor)
Contracultura este un tip special de subcultură în care unele valori, credințe, norme
sunt în opoziție cu cele ale culturii dominante ( sectele religioase, comunitățile
marginale).

Contactul între culturi:

a) aculturația este procesul prin care, ca urmare a contactului dintre două culturi, se
ajunge la apariția unor complexe culturale noi, care au în componență elemente din
culturi diferite.
Ex: traista țărănescă dotată cu fermoar, balconul închis și utilizat ca verandă
De multe ori, noile complexe ajung să se impună și să fie uitată cu totul originea lor.
b) acomodarea este procesul prin care două culturi diferite ajung să își definească
granițe clare și să conviețuiască, fără să se transforme în mod radical. Între cele două
culturi există numeroase împrumuturi, însă ambele își păstrează identitatea.
Ex: comunitățile asiatice în marile orașe
c) asimilația este procesul prin care o cultură a unei comunități și-a pierdut
identitatea și a fost înglobată în cultura dominantă
Ex: populația negrilor din S.U.A. - ei și-au pierdut cu totul cultura de origine și
practic nu mai păstrează în prezent nimic din cultura africană de origine. Ei sunt cei
mai americani dintre americani, pentru că nu au mai păstrat absolut nimic din cultura
africană de origine, în timp ce toți ceilalți americani proveniți din Europa sau din Asia
au păstrat numeroase complexe culturale din cultura de origine, uneori chiar și limba
sau religia.
 4. VIAȚA SOCIALĂ

Viața socială – fenomenele și procesele determinate de interacțiunea indivizilor și

colectivităților umane într-un spațiu determinat.
Din punct de vedere istoric există următoarele forme de viață:
1) viața socială primitivă (vânători și culegători) – viața desfășurată în cadrul unor
grupuri mici sau triburi, nedepășind 30-40 de persoane
2) viața socială agrară și pastorală – apărută în momentul în care s-a realizat
domesticirea mai multor specii de animale și s-a trecut la cultivarea sistematică a
plantelor comestibile
3) viața socială preindustrială – dezvoltată începând cu mileniul VI î.Hr.,
presupune societăți care au la bază agricultura, creșterea animalelor și meșteșugurile
4) viața socială industrială – dezvoltată la nivelul societăților odată cu revoluția
industrială începută în secolu al XVIII-lea ( populația se deplasează spre centrele
urbane, apar statele-națiuni)
5) viața socială postindustrială – posibilă ca urmare a globalizării și revoluției
informatice ( se reduc diferențele dintre populațiile existente)
 CURS 3

INVESTIGAȚIA SOCIOLOGICĂ
1. ETAPELE CERCETĂRII SOCIOLOGICE

Cercetarea socială se desfășoară după un model stadial în care trebuie să se

parcurgă o serie de etape, precum:
− Stabilirea problemei de studiat – delimitarea problemei de cercetare, definirea
problemei sociale în termeni sociologici

− Studiul bibliografiei problemei sau documentarea – studierea literaturii de

specialitate pentru a afla ce s-a întreprins și concluziile la care s-a ajuns în ceea
ce privește respectiva problemă de investigat.

− Formularea ipotezelor – ipotezele pot fi considerate modele de răspuns la

problemele cercetării. Ele au două proprietăți esențiale: să exprime o relație
cauzală și să fie testabile. Forma logică a ipotezelor trebuie să fie de tipul: dacă
x, atunci y. Ex. Dacă două grupuri sunt în conflict, atunci coeziunea grupurilor
crește. În sociologie x și y se numesc variabile. Pentru a studia un fenomen
social, variabilele trebuie să fie măsurate, iar acest lucru se poate realiza cu
ajutorul scalelor de măsurare. Valorile pe care le poate lua o variabilă formează
o scală. Scalele pot fi:
1. nominale – nu presupun niciun fel de relații de succesiune, ordine sau ierarhie
între valorile pe care le poate lua o variabilă ( ex. Lista de bunuri pe care o persoană
le ia într-o călătorie)
2. ordinale – în care valorile pe care le poate lua o variabilă sunt ordonabile după un
anumit criteriu ( ex. Sunteți mulțumit de calitatea serviciilor oferite de firma X,
variabile de răspuns pot fi: mulțumit/ și mulțumit, și nemulțumit/ nemulțumit).

- Stabilirea grupului de studiu (selectarea eșantionului care urmează a fi

studiat) – deoarece este greu să poți observa , chestiona, intervieva un număr foarte
mare de persoane.
Eșantionarea este procedeul de selectare a unui grup de persoane dintr-o populație
dată astfel încât acesta să fie reprezentativ pentru întreaga populație. Presupune
alegerea, cel mai adesea pe principiul selecției aleatoare, a unui număr de subiecți
care urmează să fie investigați în locul întregii populații. Eșantionarea este o metodă
utilizată în mai multe domenii (științelor sociale, a tehnologiilor).
În domeniul tehnologiilor se folosește adesea pentru a studia calitatea unor produse.
Ex. dintr-un lot de motoare sunt testate doar câteva pentru a valida întregul lot, la fel
cum sunt luate eșantioane de apă dintr-un lac pentru a stabili dacă apa este poluată
sau nu. Și în viața de zi cu zi folosim acest principiu: când facem o mâncare, foarte
adesea o gustăm, adică luăm un eșantion din ea ca să vedem cât de sărată este sau ce
gust are.
Precizia eșantioanelor nefiind dată de volumul populației înseamnă că un eșantion de
o anumită dimensiune are aceeași precizie fie că este construit pentru populația
României, fie pentru populația Chinei. Și din oala cu supă luăm tot o lingură pentru a
vedea dacă este sărată, indiferent cât de mare este oala ( nu folosim o linguriță pentru
că oala este mică și un polonic pentru că oala este mare).
− Alegerea metodei de cercetare și elaborarea instrumentelor de culegere a
datelor – acestea trebuie adecvate problemei studiate și informațiilor care se
încearcă a fi obținute

− Colectarea datelor - presupune contactul direct cu populația studiată și

realizată de cel care realizează cercetarea sau de alte persoane calificate.

− Analiza rezultatelor – acestea se prelucrează, combină și analizează astfel

încât să permită analizarea ipotezelor avansate.

− Formularea concluziilor – rezultatele cercetării trebuie redactate și

prezentate într-o formă accesibilă celor interesați

2. METODE ȘI TEHNICI DE CERCETARE

În cadrul științelor sociale se face distincție între două metode de studiu, fără ca
acestea să fie utilizate izolat una față de cealaltă: metoda nomologică și metoda
genetică.
1). Metoda nomologică (generalizantă) al cărei scop este formularea de legi
generale care nu depind de condițiile concrete.
2). Metoda genetică sau istorică (individualizantă) care constă în studierea
aspectelor, evenimentelor singulare în condiții concrete, precise
Aceste metode, indiferent de sensul aplicării lor, fac apel la o serie de tehnici, reduse
la patru categorii: ancheta sociologică ( interviul, chestionarul), analiza documentelor
sociale, observația, experimentul.

ANCHETA SOCIOLOGICĂ
Constă în colectarea de informații solicitând oamenilor să răspundă la anumite
întrebări. Are două forme: interviul și chestionarul.
- INTERVIUL este o tehnică de obținere a unor informații prin întrebări și
răspunsuri, apelându-se la mijloace verbale. Sociologul folosește întrebări deschise,
adică întrebări la care nu există variante prestabilite de răspuns. Subiecții sunt lăsați
să răspundă liber.
- CHESTIONARUL este o tehnică de obținere a unor informații prin
intermediul unei succesiuni logice de întrebări scrise ce solicită din partea celui
chestionat un răspuns scris. Formularea întrebărilor nu trebuie să cuprindă figuri de
stil, nu trebuie să fie negative, tendențioase. Majoritatea întrebărilor dintr-un
chestionar sunt întrebări închise, adică întrebări la care există variante prestabilite de
răspuns.
Ex. de întrebare închisă:
Sunteți mulțumit de activitatea de până acum a guvernului?
1. Foarte mulțumit
2. Mulțumit
3. Nici mulțumit, nici nemulțumit
4. Nemulțumit
5. Foarte nemulțumit
6. Nu știu, nu răspund

Ex. de întrebare deschisă:

Care credeți că sunt cauzele absenteismului elevilor de liceu?

ANALIZA DOCUMENTELOR SOCIALE

Este un tip de metodă care ne permite să studiem în științele sociale atât

prezentul cât și procesele și fenomenele trecute. Metoda este utilizată cu precădere în
situațiile în care accesul la fenomenele și procesele studiate nu mai este accesibil
direct, ci doar prin intermediul documentelor ( arhive publice, jurnale personale,
corespondență, dare statistice, ziare, cărți, lucrări de artă, folclor, discursuri).
Studierea se face cu ajutorul unor tehnici riguroase.
Documentele sociale pot fi: publice (ziare, emisiuni radio/ TV, cărți) și oficiale
( acte, certificate de naștere, deces, fișe medicale, acte de proprietate, hotărâri de
divorț).

OBSERVAȚIA SOCIOLOGICĂ

Este cea mai veche metodă de cercetare științifică și își propune să analizeze
comportamentele pe care oamenii le au în diferite situații.
În funcție de modul în care se desfășoară și se înregistrează datele, observația
sociologică, poate fi:
a) Observația structurată – presupune o cunoaștere prealabilă a fenomenelor
cercetate, ceea ce permite utilizarea grilei ca instrument pentru înregistrarea datelor.
b) Observația nestructurată – este utilizată atunci când cercetătorul nu cunoaște
fenomenele care se vor produce în cadrul demersului de cercetare și nu poate utiliza
grila ca instrument pentru înregistrarea informațiilor.
Grila de observație este un instrument relativ simplu în care sunt trecute, într-o
formă organizată, diferite tipuri de comportamente pe care vrem să le înregistrăm.

În funcție de modul în care se implică cercetătorul în cadrul social în care face

observațiile, observația sociologică poate fi:
a) Observația participativă – ce presupune prezența activă a cercetătorului în grupul
studiat, cu sau fără știrea membrilor grupului
b) Observația nonparticipativă – ce nu presupune prezența cercetătorului în grupul
studiat
 EXPERIMENTUL

Este o metodă ce derivă din observație. Ea presupune determinarea unei reacții,

observarea și măsurarea ei într-un mediu controlat, fără interferențe din exterior.
Experimentul social presupune condiții speciale de realizare, aparatură de
înregistrare. Poate fi realizat și în mediul în care subiecții își desfășoară în mod
obișnuit activitatea. Experimentul însuși poate produce un efect perturbator, efect ce
poartă numele de efectul Howthorne, după numele uzinelor unde a fost evidențiat la
începutul secolului trecut sociologul american Elton Mayo. Cercetătorul american a
dorit să realizeze la uzinele amintite un experiment cu scopul de a cerceta modul în
care eficiența muncii este influențată de mediu ( iluminarea atelierelor, temperatură,
umiditate, zgomote). Astfel, în timpul activității unui grup de oameni din uzină, el a
modificat pe rând factorii de mediu: a crescut și apoi a scăzut lumina, a modificat
temperatura, sonorizarea etc. Rezultatele au fost paradoxale. Orice creștere a
zgomotului, căldurii, luminii ducea la creșterea productivității muncii. Numai că și
orice scădere a acelorași variabile conducea la același efect.
În realitate, muncitorii respectivi reacționau pur și simplu la schimbarea
mediului, devenind mai atenți și, din această cauză, având un randament mai bun.
Simplul fapt că participau la experiment îi făcea pe oameni mai atenți și mai eficienți.
De acest efect trebuie să ținem seama în orice tip de investigație socială în care
observatorul poate influența, prin prezența sa, comportamentul subiecților pe care îi
studiază.