1.

Consideraţii introductive· Terminologie· Scurtă istorie a profilului

psihologic·

Profilul psihologic, aşa cum va fi tratat în această lucrare, trebuie privit ca un

demers pluridisciplinar. Din câte ştim, acest subiect a fost tratat sporadic în România,
abordări vagi fiind făcute de către psihologul criminalist Tudorel Butoi.. Spre deosebire
de ţara noastră, în multe state americane şi vest europene, profilul psihologic al autorului
unei infracţiuni a fost îmbrăţişat ca o metodă ştiinţifică în cadrul investigaţiilor penale,
fiind astăzi de un real şi incontestabil ajutor în identificarea autorilor necunoscuţi.
De ce această reticenţă în România, ne putem întreba? Cauzele pot fi multiple,
importante fiind însă rigiditatea structurilor poliţieneşti de la noi cât şi absenţa
specialiştilor în domeniu, un bun profiler necesitând, pe lângă un extraordinar fler, ani
buni de experienţă în investigaţiile criminale, studii de psihologie, sociologie,
criminologie, psihiatrie, medicină legală etc.
In această perioadă, când violenţa atinge cote alarmante, când infractorii au
nenumărate surse de informare şi posibilităţi de disimulare a actului criminal, se impune
ca cei însărcinaţi cu identificarea autorilor de infracţiuni să îşi adapteze metodele din
mers şi, pe lângă ultimele descoperiri ştiinţifice în materie de criminalistică, să adopte şi
metodele moderne din ţările occidentale, metode ce şi-au demonstrat pe deplin
viabilitatea.
O astfel de metodă este şi elaborarea profilului psihologic al autorului. Chiar
dacă în România o astfel de expertiză nu are valoare probantă din punct de vedere
procesual-penal, având exact acelaşi regim juridic ca şi biodetecţia comportamentului
simulat, este de neconceput în prezent o investigaţie majoră fără a se aplica şi acest
criminal personality profiling. Cu toate acestea, la noi în ţară această metodă a fost
aplicată sporadic, fără substanţă, neexistând criterii stricte de evaluare a specialiştilor pe
această linie, specialişti practic inexistenţi.
Ca o dovadă a importanţei acestei metode, încă din anul 1950, la nivelul FBI a
fost creat un centru de cercetare şi dezvoltare a profiling-ului, centru denumit
Investigative Support Unit. De un real ajutor a fost crearea unei vaste baze de date ce
cuprinde informaţii obţinute prin intervievararea infractorilor condamnaţi, stocându-se
astfel, la nivel statistic, aceste comportamente deviante cu toate trăsăturile de
personalitate ce decurg de aici.
Conturarea profilului psihologic al autorului este un proces investigativ, în
cadrul anchetei penale, prin care se încearcă examinarea şi înţelegerea trăsăturilor
de personalitate şi, implicit, comportamentul infractorului, cu scopul de a indica
posibila persoană (sau tipul acesteia) responsabilă cu actul criminal. Metoda poate fi
privită ca un ajutor în cadrul investigaţiei criminale, având rolul de a direcţiona
activităţile către cei mai pretabili suspecţi, de a înlătura suspiciunile privitoare la suspecţii
ce nu au legătură cu cauza şi, ulterior, după identificarea autorilor, de a explica
comportamentele criminale ale acestora.
Deşi există câteva lucrări pe această temă iar resursele de pe Internet sunt
multiple şi accesibile tuturor, este totuşi dificil să înţelegem actele şi comportamentul
infractorilor, din punctul de vedere al psihologiei judiciare. De aceea, nu oricine poate
deveni un bun profiler. Hans Gross spunea în 1924 că un bun investigator trebuie să
dovedească o infinită disponibilitate fizică, un puternic spirit autocritic, pregătire
exemplară, abilităţi speculative precum şi multe, multe altele. Argumentele în acest sens
au continuat în lucrările lui H. Ashton-Wolfe (1930), care afirma că „deşi cunoştinţele
ştiinţifice şi precizia sunt indispensabile în prinderea infractorilor, acestea nu sunt de
ajuns. Accepţiunea modernă a meseriei de detectiv se bazează pe principiile de bază dar
şi pe studiile continue şi metodice ale detectivului” 1. Discuţia pe această temă a continuat
şi mai târziu, în 1974, odată cu studiile lui Paul Leland Kirk, studii în care se arăta că
„toate investigaţiile gravitează în jurul oamenilor şi a obiectelor. Doar oamenii comit
infracţiuni dar, invariabil, o fac prin intermediul lucrurilor. De aceea, orice anchetă
trebuie sa fie duală”2 – este aspectul de la care, credem noi, s-a ajuns la dezvoltarea
Principiului Loccard, principiu ce va fi dezvoltat în secţiunile ulterioare.
Nu în ultimul rând trebuie precizat că un bun profiler este un neobosit cititor,
cu o mare dragoste pentru cărţi. Ca o consecinţă naturală a acestui fapt, acesta îşi va
dezvolta o bibliotecă de specialitate (şi nu numai) de invidiat, întregul proces enumerat
ducând la o educaţie ştiinţifică solidă.
Întrebarea ce se naşte în mod natural este: ce ajută mai mult în procesul
profiling-ului? Experienţa în investigaţiile criminale sau solidele cunoştinţe teoretice? Cei
ce activează pe tărâmul criminalisticii au, în mod invariabil, o vastă experienţă în
domeniu, având acces la nenumărate anchete, investigaţii, audieri, studii de caz etc. Dar,
din păcate, puţini sunt profesioniştii care acumulează şi studiile necesare. De cealaltă
parte, teoreticienii, absolvenţii de studii complexe în psihologie, au rareori ocazia de a
participa în astfel de demersuri criminalistice, pentru ei o cercetare la faţa locului într-o
cauză de omor fiind aproape de domeniul fantasticului.
Din acest motiv, cunoştinţele acestor două câmpuri trebuie îmbinate într-un mod
natural şi fericit, experienţa dublată de puternice cunoştinţe teoretice fiind ideală.
Putem afirma deci, fără teama de a greşi, că un bun profiler trebuie să fie
stăpânit de o dorinţă entuziastă de cercetare, de a investiga şi de a examina faptele, sub
toate aspectele lor.
In literatura de specialitate, termenul de criminal personality profiling are o
accepţie oarecum largă, desemnând profilul comportamental, profilul psihologic al
autorului necunoscut al unei infracţiuni etc. In limba engleză, sintagmele sunt multiple şi,
credem noi, mai grăitoare decât în limba română: behavioral profiling, crime scene
profiling, offender profiling, psychological profiling şi, cea mai recentă, criminal
investigative analysis. In lucrarea de faţă au fost adoptate terminologiile care se apropie
cel mai mult de înţelesul din limba română, respectiv Criminal Personality Profiling şi
Criminal Profiling.
Profiler-ul trebuie privit ca un specialist ce furnizează anchetatorilor informaţii
particularizate pe un anume tip de individ care ar fi putut comite o infracţiune certă.
Procesul prin care se indică caracteristicile de personalitate ale autorului unei
infracţiuni, ţinându-se cont de analiza câmpului infracţional, tipurile variate de
personalităţi existente, datele statistice ale faptelor similare precum şi natura
disfuncţiilor mentale demonstrate de autor cu ocazia comiterii faptei poate fi denumit
profiling.

1
Ashton-Wolfe, H. – The Forgotten Clue (1930)
2
Paul Leland Kirk – Crime Investigation (1974)
 O definiţie foarte uzitată este cea a lui Vernon Geberth: „profilul psihologic este
o încercare elevată de a furniza anchetatorilor informaţii specifice despre un autor
necunoscut ce a comis o infracţiune dată, proces bazat pe cercetarea atentă a locului
faptei, victimologie şi teoriile psihologice cunoscute.”3
Până la un punct, istoria profiling-ului se confundă cu istoria criminologiei,
ambele putând fi incluse, credem noi, în marea familie a psiho-sociologiei judiciare.
Unul dintre primele texte ce s-a ocupat de comportamentul deviant a fost
Malleus Maleficarum, o carte scrisă la 1486 de către James Sprenger şi Henry Kramer.
Textul este un ghid (astăzi desuet, bineînţeles) pentru vânătorii de vrăjitoare, folosit de
majoritatea regimurilor inchizitoriale din Europa şi care a avut o influenţă pentru mai
bine de trei sute de ani în practica judiciară a acelor perioade.
După cum am mai arătat, profilingul modern şi-a construit o puternică
fundaţie pe cercetările din domeniile criminologiei, psihologiei, psihiatriei şi
criminalistică.
O reprezentare grafică a legăturilor profilingului cu alte domenii este expusă mai
jos:

Criminalistică

Psihologie generală Medicină legală

Psihodiagnostic Criminal Profiling Sociologie

Psihologia Judiciară
Psihologie Psihologia personalităţii
experimentală
Criminologie

Din punct de vedere istoric, criminologia (clinică) are rădăcini foarte vechi.
Astfel, între anii 1750-1850, fizionomiştii şi frenologiştii au încercat să demonstreze că
există strânse legături între caracteristicile psiho-comportamentale şi anumite trăsături
fizice neobişnuite ale indivizilor. Fizionomiştii s-au ocupat de studiul feţei umane.
Fondatorul acestei teorii a fost Jean Baptiste della Porte (1535-1615) care, în urma
cercetărilor făcute pe cadavre, a lansat ipoteza că urechile de mici dimensiuni,
sprâncenele stufoase, nasul mic şi buzele groase şi pronunţate pot fi asociate cu
comportamentul criminal. Un alt adept al acestei teorii a fost elveţianul Johan Kaspar
Lavater (1741-1801), care a mai adăugat la trăsăturile fizice de mai sus şi bărbia slab-
pronunţată. Desigur, această teorie nu mai are nici o aplicabilitate în prezent, prezentând
interes doar din punct de vedere istoric.
O altă teorie depăşită din punct de vedere practic este frenologia, definită ca
fiind pseudoştiinţa conform căreia ar exista o relaţie directă între forma si mărimea
diverselor regiuni ale creierului si craniului si diversele facultăţi psihice ale individului.
Conform acestei teorii, anumite umflături ale craniului indică o slabă activitate a
creierului, cum ar fi, de exemplu, combativitatea. Alte asimetrii ar fi responsabile cu
trăsături psihice ca moralitatea si comportamentul criminal. Insă tot frenologii au fost
aceia care au susţinut că, prin exerciţii psihice susţinute, un criminal înnăscut poate fi
3
Vernon J. Geberth – Practical Homicide Investigation
reformat. Reprezentanţii de seamă ai acestui curent au fost germanul Franz Joseph Gall
şi, discipolul acestuia, John Gaspar Spurzheim (1776-1832)

Franz Joseph Gall (1758-1828) – fondatorul frenologiei

Harta frenologică – o încercare pseudo-ştiinţifică de localizare a facultăţilor

mintale
Reprezentanţi de seama a avut şi şcoala clasică criminologică. Fondatorul
acesteia, considerat a fi Cesare Beccaria (1738 – 1794), şi-a exprimat tezele în
monografia sa, „Despre crimă şi pedepse”, publicată în anul 1764, o lucrare ce se
constituia ca o reacţie la inchiziţie şi la modul dogmatic, scolastic, în care se preda
dreptul în facultăţi.
 Concluzia finală a lucrării sintetizează şi concepţia lui Beccaria despre
individualizarea pedepselor în societatea de atunci.4
Un alt precursor al criminologiei ştiinţifice este Adolphe Quetelet,
reprezentantul aşa-numitei Şcoli Geografice, care solicita studiul crimei după climă şi
zone geografice. El este cunoscut prin cele două lucrări ale sale Omul şi dezvoltarea
facultăţilor sale şi Eseu de fizică socială, lucrări ce i-au influenţat pe Enrico Ferri şi
Rafael Garofalo.
Înaintea lui Beccaria, Thomas Morus (1478-1535) insistase, în lucrarea sa
intitulată „Utopia”, asupra necesităţii prevenirii infracţiunilor prin măsuri economice şi
sociale, iar Montesquieu, în „L’esprit de lois” (Spiritul legilor), afirma: „un legiuitor bun
va căuta nu atât să pedepsească infracţiunile, cât să le prevină; el se va strădui mai mult
să îmbunătăţească moravurile decât să aplice pedepse”5
Un alt reprezentant demn de remarcat al şcolii criminologice de atunci a fost
englezul Jeremy Bentham, cel care s-a implicat în mod deosebit în dezvoltarea penologiei
prin lucrările sale: Teoria legislaţiei; Introducere în principiile morale şi legislaţia;
Analiza raţională a pedepsei.

Jeremy Bentham (1748-1832)

Ideea centrală ce răzbate din opera sa este aceea că „scopul pedepsei este de a
preveni recidivismul şi de a împiedica pe alţii de la comiterea unor infracţiuni similare” 6,
stabilind, de asemenea, în vederea aplicării pedepsei, o serie de reguli ce trebuie
respectate, dezvoltând, astfel, ideile lui Beccaria despre individualizarea corectă a
pedepselor, concept de un deosebit modernism pentru acele timpuri, şi accentuând rolul
statului şi societăţii în formarea individului.
S-a dezvoltat, astfel, ideea respectării liberului arbitru în materie de drept penal,
acceptându-se că oamenii au de ales între alternativele socialmente corecte şi cele
periculoase, dăunătoare colectivităţii.
Jacob Fries (1773-1843), teoretician al antropologiei, a publicat în anul 1820 o
lucrare în domeniul antropologiei criminale, fiind primul care a sugerat că pot exista
legături între natura infracţiunii /modul său de comitere şi personalitatea făptuitorului –
concept de bază în profiling.

4
„pedeapsa nu trebuie să fie, în fiecare moment, un act al violenţei unuia sau mai multora asupra unui
cetăţean privat, ci trebuie să fie realmente publică, promptă, necesară şi, pe cât posibil, în circumstanţe
date, proporţională cu crimele, dictată de legi” ( C. Beccaria – Despre infracţiuni şi pedepse, Ed. Rosetti,
Bucureşti, 2001)
5
Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun – Criminologie – Bucureşti, 1996, p. 8.
6
N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi – Psihologie Judiciară – Bucureşti, 1994, p.22-23.
 O schimbare dramatică asupra viziunii comportamentului criminal a avut loc
odată cu apariţia şi dezvoltarea criminologiei antropologice. Şcoala Pozitivistă de
Criminologie a încercat să suplinească neajunsurile în identificarea surselor generatoare
de crimă prin reprezentanţii săi: Cesare Lombroso, Enrico Ferri (întemeietorul
criminologiei sociologice) şi Raffaele Garofalo (autorul teoriei „criminalităţii naturale,
independentă în spaţiu şi timp).
Enrico Ferri îşi începe lucrarea Sociologia Criminală (1884) cu o istorie
naturală a devenirii omului delincvent, relevând delincvenţa la animale (care ucid pentru
posesie, apărare sau în aglomeraţie) şi la omul sălbatic (ce ucide în caz de incest sau
prostituţie ori pe bătrâni sau copii, ajungând la canibalismul juridic, de devorare a
asasinului), pentru a se opri la delincvenţa omului civilizat, unde analizează teoria
criminalului înnăscut şi a personalităţii dizarmonice, accentuând în final rolul cauzelor
exogene în determinismul crimei. Teoria sa este cunoscută ca o teorie sociologică
multifactorială care poate explica de ce, în condiţii similare, doar unii oameni comit
infracţiuni, încorporând în sociologia criminală discipline ca antropologia, psihologia,
psihiatria, medicina legală, formându-se, astfel, o ştiinţă unică numită sociologia
criminală.
Şcoala Pozitivistă a apărut în perioada revoluţiei industriale la jumătatea
secolului al XIX şi a fost influenţată de dezvoltarea ştiinţelor în acea perioadă. Pozitiviştii
văd comportamentul ca determinat de forţe pe care omul le poate controla şi înţelege.
Comportamentul criminal şi deviant este determinat de o cauză biologic-patologică sau
de un defect. C. Lombroso a prezentat individul deviant neinfluenţat în acţiunile sale de
forţe instinctuale necontrolate. Teoriile sale sunt rezultatul studiilor de antropologie
criminală. Metoda folosită a fost experimentală. Pe această bază a fost elaborată „teoria
criminalului înnăscut” în care se susţine teza conform căreia indivizii care au un anumit
profil antropologic sau anormalii cu deficienţe anatomo-fiziologice au o tendinţă
înnăscută spre crimă. Aceste anomalii au fost denumite „stigmate” (asimetrie craniană
sau facială, nas plat, maxilare proeminente, urechi mari, sensibilitate scăzută la durere
tec.). O altă idee este aceea în care se prezintă „regresiunea atavică” a criminalului, ei
nefiind decât indivizi degeneraţi, „eşecuri genetice”. În domeniul sancţiunilor apare astfel
o nouă metodologie prin care se încearcă evitarea eugeniei (sterilizarea indivizilor
degeneraţi, control al părinţilor tec.). Empiric, teoria lui Lombroso a fost dezminţită,
crima fiind un efect conjugat al mai multor factori şi mecanisme. Demersul teoretic
lombrosian are meritul de a înlocui determinismul absolut al legilor, oferind deschideri
spre un alt stadiu de interogare al criminalităţii, cel al cercetărilor biologice, morfologice
şi patogenice.
Reprezentantul cel mai de seamă al acestui câmp a fost renumitul medic italian
Cesare Lombroso, cel care a avut o influenţă covârşitoare, prin lucrările sale „Omul
criminal” (L'uomo criminale –1875), „Omul delincvent” (L’uomo delinquente – 1879) şi
„Crima: cauze şi remedii” (Il crimine, causa e rimedi – 1899).
 Cesare Lombroso (1835-1909) – fondatorul antropologiei criminale

Odată cu publicarea primei sale lucrări, Lombroso inaugurează Şcoala pozitivă

criminologică, aşezând pe baze solide antropologia criminală. Studiile sale au fost
efectuate între 1864-1878, având drept subiecţi un număr de 383 deţinuţi italieni din
Sicilia.
Conform teoriilor sale, comportamentul criminal reprezintă un „fenomen
natural”, fenomen ce ar fi predeterminat ereditar. „Criminalii înnăscuţi” (born criminals) 7,
în opinia sa, ar avea o serie de stigmate fizice, cum ar fi:
1. modificări ale formei capului, modificări neobişnuite în comparaţie
cu tipul comun al rasei de unde provine subiectul;
2. asimetria feţei;
3. maxilar şi obraji proeminenţi;
4. defecte în zona ochilor;
5. urechi foarte mari sau foarte mici;
6. sprâncene proeminente;
7. construcţie anormală a nasului;
8. buze groase, pronunţate;
9. dentiţie anormală;
10. lungime excesivă a braţelor;
11. mai multe degete la mâini şi picioare;
12. anormalităţi ale părului prin prezenţa caracteristicilor sexului opus;
13. asimetria craniului;
14. defecte la nivelul toracelui, cum ar fi: prea multe sau prea puţine
coaste, mai mult de două mameloane tec.
15. inversiunea caracteristicilor organelor sexuale;
16. bărbie îngustă;
17. abundenţa zbârciturilor la nivelul dermei;
Lombroso concepe aceste anormalităţi ca atavisme8 dar, în afară de aceste
caracteristici fizice, a mai identificat şi alte neajunsuri, psiho-fiziologice: insensibilitatea
la durere, cicatrizarea rapidă a leziunilor, slăbiciune pentru alcool şi jocuri de noroc, mare
asemănare între sexe, absenţa completă a ruşinii, onoarei, remuşcării tec.
7
cei care, prin înfăţişarea lor, dovedesc o involuţie din punct de vedere fizic
8
apariţie la un descendent a unor particularităţi (fizice sau psihice) proprii ascendenţilor îndepărtaţi (DEX
online – resursă internet)
 In afara acestor stigmate, criminalul înnăscut ar mai avea o serie de obiceiuri,
cum ar fi: tatuajul, utilizarea excesivă a limbajului corpului, coprolalie.
Lombroso a mai observat, în studiile sale, o mare identitate între criminalul
atavic şi cel epileptic, deducând de aici că epilepsia ar fi o importantă cauză a crimei.
Concluziile cercetătorului italian au putut fi sintetizate astfel:
1. criminalii, la naştere, fac parte dintr-o tipologie distinctă;
2. aceştia sunt caracterizaţi de anumite stigmate atavice;
3. caracteristicile fizice nu cauzează crima dar ajută la identificarea tipurilor
criminale;
4. comportamentul anomic al criminalilor înnăscuţi poate fi corectat prin
norme sociale stricte.
Teoriile lui Lombroso au avut însă, încă din punctul de plecare, o eroare majoră.
Studiile sale, aşa cum am mai arătat, au fost făcute folosindu-se ca subiecţi deţinuţi
italieni, în marea lor majoritate criminali în armata italiană, subiecţi ce proveneau din
provincia Sicilia, ceea ce reprezenta o tipologie fizică distinctă. Şi în acea perioadă era
cunoscut faptul că sicilienii comit mai multe crime decât media populaţiei generale şi asta
datorită faptului că ei proveneau dintr-un mediu cultural orientat spre violenţă.
Conştientizarea acestui fapt i-a permis lui Cesare Lombroso să accepte importanţa
factorilor sociali în criminologie.
Cu toate lipsurile ei evidente, teoria lombrosiană a constituit, totuşi, punctul de
plecare în analiza pertinentă a criminalităţii.
Unul dintre cei mai vehemenţi critici ai lui Lombroso a fost savantul britanic
Charles Goring (1870-1919), autorul lucrării The English Convict. Acesta şi-a concentrat
studiile tot în închisori, de data aceasta în cele britanice, studiind peste 3000 de criminali.
Caracteristicile fizico-psihice ale acestora au fost ulterior comparate cu cele ale unui
număr de 1000 de studenţi de la Universitatea Cambridge, nefiind găsite diferenţe
semnificative între cele două categorii de tipuri fizice.9
Rafaele Garofalo (1851-1935) publică în anul 1885 lucrarea sa de căpătâi
intitulată Criminologia, în care consolidează teoriile predecesorilor săi, Lombroso şi
Ferri. Garofalo pedalează pe ideea conform căreia trebuie să se pătrundă în
subiectivitatea delincvenţilor, pledând pentru o psihologie criminologică. Din punctul de
vedere al profilingului, teoriile lui Garofalo sunt mai pertinente pentru că:
- înlocuieşte liberul arbitru cu determinismul pluricauzal al crimei, înglobând
într-o viziune unică factorii interni biopsihologici cu cei externi, sociali, în geneza crimei;
- accentuează necesitatea studiului psihologiei crimei prin aprofundarea
anomaliilor de personalitate (unul din principiile importante în criminal profiling);
- consideră crima drept un factor natural social, şi nu juridic, care poate fi astfel
studiată cu acurateţe ştiinţifică.
Oricum, ideea atavismului în criminalitate a supravieţuit şi după Lombroso, mai
ales în Statele Unite, unde o serie de cercetători au publicat studii în susţinerea acestor
teze. Astfel, putem enumera: MacDonald – Criminology, Benedikt – Anatomical Studies
upon Brains of Criminals, Talbot – Degeneracy, Lydston – The Diseases of Society,
Parson – Responsability for Crime, Fink – Causes of Crime, Haller – Eugenics tec. In
anul 1911, cea care este considerată de majoritatea autorilor fondatoarea criminologiei
americane moderne, Maurice Parmelee, a început să respingă cu vehemenţă tezele
9
N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi – Psihologie Judiciară – Bucureşti, 1994, pg. 24.
antropologilor, recunoscând însă contribuţia acestora la dezvoltarea tipologiilor criminale
şi a profilelor psihologice.
Din cele de mai sus rezultă că opiniile Şcolii italiene de criminologie s-au axat
predominant pe factorii biopsihologici individuali ai crimei, spre deosebire de opiniile
ulterioare, care s-au axat predominant pe factorii săi sociali.
Alphonse Bertillon (1853-1914), cercetător francez, este considerat ca fiind
fondatorul antropometriei judiciare. In anul 1879 Bertillon şi-a început cariera ca
funcţionar în cadrul biroului de poliţie din Paris, având ca principală atribuţie catalogarea
tuturor dosarelor, şi implicit a suspecţilor, aflate în evidenţa biroului. Datorită volumului
imens de muncă, Bertillon şi-a dat curând seama că este nevoie de o nouă metodă de
catalogare, împrumutând astfel metoda de lucru a tatălui său, un cunoscut antropolog,
folosită la organizarea materialului scheletic uman uzitat în cercetările sale. 10 Metoda era
relativ simplă, dar revoluţionară pentru acele timpuri: Bertillon proceda la determinarea
caracteristicilor antropologice ale suspecţilor (înălţime, greutate, tipul de constituţie tec.)
prin măsurători, aceste informaţii fiind ulterior arhivate pe bază de cartoteci individuale.
Cu timpul, Bertillon a început să ataşeze acestor fişe şi fotografia suspectului, alcătuind
astfel o bază de date avansată ce a fost folosită cu succes în identificarea autorilor
necunoscuţi.

Alphonse Bertillon (1853-1914)

Această metodă a fost folosită de forţele de ordine timp de două decenii, fiind
ulterior înlocuită odată cu apariţia dactiloscopiei. In acest răstimp, Bertillon a continuat,
prin activitatea, să contribuie la dezvoltarea criminalisticii, perfecţionând tehnica
fotografiei judiciare (a introdus, de asemenea, fotometria în cercetarea la faţa locului).
Unul dintre studenţii lui Bertillon, Edmond Locard, a continuat studiile acestuia
în domeniul criminalisticii, formulând principiul schimbului, principiu ce îi poartă
numele şi care este considerat ca o piatră de temelie în acest domeniu.11

10
Metoda a fost denumită, ulterior, bertillonage.
11
Locard Exchange Principle – teorie enunţată la începutul secolului 20 de Edmond Locard, directorul
primului laborator criminalistic ce a funcţionat In Lyon. Principiul stipulează că orice contact între doi
itemi (persoana-persoana, obiect-persoană etc) va produce un schimb de probe fizice între cei doi itemi,
astfel că un item va fi purtătorul urmelor celui de-al doilea şi invers.
 Edmond Locard (1877-1966)
Tot Locard a observat că infractorii pot fi asociaţi cu: locaţii specifice unde
acţionează, anumite victime abordate, moduri de operare tec.
In anul 1847 s-a născut Hans Gross, cel ce avea să devină părintele profilingului
modern.

Dr. Hans Gross (1847 – 1915)

Profesor de drept penal la Universitatea din Czernovitz, profesor de
criminologie la Universitatea din Praga, profesor de drept penal la Universitatea din Graz,
oraş unde a şi fondat un Muzeu al Criminologiei, Hans Gross este autor a mai multor
lucrări de specialitate, lucrări ce au fost şi sunt considerate de o importanţă covârşitoare
în pregătirea specialiştilor în profiling. Putem enumera: Criminal Psychology; Criminal
Investigation, A Practical Textbook for Magistrates, Police Officers and Lawyers. De
asemenea, Gross este iniţiatorul proiectului Kriminologie, un jurnal criminalistic ce apare
şi în zilele noastre, fiind privit ca un forum ştiinţific ce prezintă ultimele descoperiri
tehnice în materie.
Referitor la profiling, Hans Gross a fost susţinătorul înfocat al ideii conform
căreia studierea comportamentului criminal este cheia ce conduce la autor. In lucrarea
Criminal Investigation, de exemplu, oferă metode variate pentru alcătuirea profilului
psihologic în cazuri de omoruri, omoruri prin incendiere, tâlhării, violuri tec. Ideea de
bază ce răzbate din opera lui Hans Gross este aceea că fiecare autor are o proprie
semnătură, un modus operandi de care este incapabil să se scape şi care îl va urmări în
toată „cariera” sa infracţională, punând, de asemenea, accent pe caracteristicile de
comportament ale autorului, caracteristici ce pot demonstra o anume anomalie psihică
şi care, implicit, pot conduce la predicţii exacte despre autor.
 Odată cu postulatele inovatoare ale lui Hans Gross, profilingul a trecut într-o
nouă eră, era în care s-a desprins definitiv de criminologie şi a început, din ce în ce
mai mult, să adopte principiile din psihologie.
O contribuţie episodică la dezvoltarea psihologiei judiciare a avut-o şi Ernest
Hooton (1887-1954), profesor la Universitatea Harvard, adept al teoriei constituţionaliste
şi autorul mai multor lucrări de specialitate în domeniul antropologiei.
Un alt punct de cotitură la reprezentat opera criminologului german Ernst
Kretschmer, cel care a mers mai departe în câmpul psiho-social al predicţiei criminale.

Ernst Kretschmer (1888-1964)

Desfasurandu-si activitatea in cadrul clinicii de neurologie a Universitatii din
Tubingen (1913-1926), si studiind bolnavi psihici, el a sesizat o corespondenta intre
simptomatologia psihocomportamentala şi aspectul bioconstitutional extern. Astfel, a
ajuns la ideea elaborarii unei tipologii pe criterii morfologice, idee ce si-a gasit finalizarea
in lucrarea ,,Structura corpului si caracterul” (1921)
Limitata la inceput la 2 tipuri principale, clasificarea lui E. Kretschmer va ajunge
in final sa cuprinda 3 tipuri principale şi un tip accesoriu, mai putin individualizat.
1. picnic-ciclotim
2. leptosom (astenic)-schizotim
3. atletic-vascos
Ca accesoriu este mentionat tipul displastic care reuneste numeroase
varietati dismorfice .
1. Tipul picnic-ciclotim. Din punct de vedere morfologic se caracterizeaza prin
constitutie orizontala, abdomen voluminos, obezitate, piele intinsa, fata moale,
sistem osos fragil. Acest tip ar fi predispus la furturi mărunte sau la fraude.
2. Tipul leptosom (sau astenic)-schizotim. Acesta constitutie verticala, are
trunchi cilindric, cutie toracica plata (turtita), umeri apropiati si ingusti, cap
mic si rotund, muschi si oase subtiri (aspect scheletic), nas lung si ascutit,
paloarea fetei, trasaturi feminine la barbati si masculine la femei. Predispus la
comiterea de infracţiuni cu violenţă.
3. Tipul atletic-vascos. Se caracterizează printr-o constitutie fizica
proportionata, dezvoltare robusta a sistemului osos si muscular, umeri lati si
bazin ingust. Asociat cu infracţiuni economice şi, uneori, cu infracţiuni
comise cu violenţă.
Din punct de vedere medical, tipurile delimitate se asociaza cu predispozitii
psihopatologice diferite:
1. ® predispune la tulburari maniaco-depresive;
2. ® tulburari de natura schizoida (schizofrenie) ;
3+4 ® epilepsie.
Pe baza combinatiilor in interiorul tipurilor morfologice picnic si astenic,
Kretschmer a obtinut 6 tipuri temperamentale, 3 ciclotimice si 3 schizotimice.

 Temperamentele ciclotimice

1. Hipomaniac (dispoziţie euforica, mobilitate, sociabilitate,

comunicativitate exagerata).

2. Sintonic (spirit realist, pragmatism, simţul umorului, toleranta).

3. Greoi (lentoare, inertie, praguri senzoriale ridicate, timpi de reactie
mari).
 Temperamentele schizotimice

1. Hiperestezic (nervozitate, iritabilitate, idealism, interiorizare,

delicatete, circumspecţie).

2. Schizotimic (intermediar, rece, calm, energic).

3. Anestezic (rece, nervos, logic, sistematic, obtuz, leneş, inaccesibil
pasiunilor, indolent).
E. Kretschmer a încercat sa arate ca tipologia sa – care se definea iniţial prin
structura morfologica si predispoziţia către anumite psihoze – corespundea, de asemenea,
diferentelor fiziologice (in metabolism si funcţionarea endocrina) si diferentelor
psihologice in diverse alte sfere decât cea emoţionala. Toate verificarile experimentale au
confirmat diferentele intre picnic si leptosomi, dar au clasat atleticii intr-o pozitie
intermediara. Multe alte clasificari ale temperamentelor facute inainte sau dupa E.
Kretschmer pornesc de la aceleasi criterii morfologice.
În funcţie de gradul tonusului afectiv, Kretschmer a împărţit tipurile ciclotimic şi
schizotim, fiecare în două tipuri.
 Ciclotimul polului stenic se caracterizează, printr-un comportament
destins, vesel, în genere, influenţabil. Persoanele, ce fac parte din acest tip,
se emoţionează repede, intens, dar se calmează, de asemenea, repede, se
împrietenesc uşor, vor să trăiască şi să se bucure de viaţă. Când, ciclotimia
devine exagerată, se ajunge la stări hipomaniacale sau maniaco-depresive.
 Ciclotimul polului astenic, este depresiv, în genere, se caracterizează
prin reacţii lente, ezitante. Au lentoare, şi în conturarea ideilor, şi a
deciziilor, nu posedă mecanisme de apărare, evidente. De aceea, sunt
dependenţi, vor să fie protejaţi şi să nu aibă responsabilităţi.
 Schizotimul de pol sensibil a fost considerat de Kretschmer, ca fiind şi el,
de două feluri. Primul se caracterizează prin instabilitate, cu unele
incoerenţe de gândire, exprimare şi conduite. Adesea, sunt persoane
vulgare, pisăloage, nedisciplinate, dar şi distrate, nerăbdătoare,
capricioase, gata la ripostă. Acesta este subgrupul instabililor schizotimici
sensibili.
  Schizotimii de pol sensibil tenace se referă la persoane sensibile, tenace,
mistice, adeseori, cu tendinţe metafizice, exteriorizate, cu vădite înclinaţii
de sistematizare şi schematizări.
 Schizotimul de pol rece nu are capacitate de a simpatiza, este dur,
intransigent, are reacţii excesive, e cumva străin de lumea înconjurătoare,
are reacţii explozive periodice.
Într-o descriere mai extinsă cele trei tipuri ar avea următoarele caracteristici.

Tipul picnic este de statură sub medie, uneori, scund şi grascilin, sau cu
tendinţe, evidente, de îngrăşare. Are faţa largă, adipoasă, ca atare, moale şi palidă.
Are gât scurt, mâini şi picioare mult mai groase şi scurte, oasele sunt bine
acoperite cu musculatură, capul este, adesea, rotund sau cu astfel de tendinţe, şi
are, uneori chelie. Are tendinţe spre psihoze şi tendinţe isteroide, este ciclotimic
cu subtipuri, hipomaniac, sintonic. Este o persoană veselă, sociabilă,
întreprinzătoare, dornică de afirmare. Are, însă, un grad crescut de nervrozitate,
printre picnici (ciclotimi) se găsesc flecari, persoane grosolane. Kretschmer a
evidenţiat afinitatea picnicilor, spre psihoza circulară maniaco-depresivă. A făcut
foarte numeroase trimiteri la oameni de litere şi a fost interesat de problemele
tipului criminal şi portretistica acestuia, în cazul că, face parte, din acest tip sau
din celălalte.
Tipul leptozom are, drept caracteristici, mai pregnante, faptul că, este o
persoană longilină, suplă, cu figură prelungă a feţei. Are, în genere, braţe slabe,
puţină musculatură, nedezvoltată, şi aceea, are torace slab şi plat, umeri înguşti,
picioare subţiri, faţă ovoidă şi uscăţivă. Este predispus la boli nervoase (nevroze).
La acest tip domină astenia. În genere, este un tip introvertit, meditativ, cu o
bogată viaţă interioară, cu tendinţe intelectualiste, nu este sociabil, nu este uşor
influenţabil de mediu, are o gândire abstractă dominantă. Acest tip corespunde
caracterologiei schizotimului. E vorba de persoane rafinate, visătoare, persoane
teoreticiene, formaliste, sistematicieni.
Tipul atletic are o conformaţie viguroasă, cu tendinţe de îngrăşare, cu
structură solidă, de statură mijlocie sau mare, cu un corp bine proporţionat. Are
schelet şi musculatură puternic dezvoltată, umeri largi, şolduri strâmte, corp
proporţionat. Este predispus la boli viscerale (de stomac, ficat, intestine). Are, pe
de altă parte, tendinţe epileptice, tendinţe psihotice, spre rigiditate şi temperanţă.
Este un tip, ce rezistă, mai bine, decât leptosomul, la un mediu nefavorabil. În
genere, este o persoană sociabilă, optimistă, cu numeroase aptitudini, fapt ce face,
să aibă numeroase condiţii favorabile, şi să se poată descurca bine, în viaţă. Este o
persoană caracterologic liniştită, statornică, cu o bună dispoziţie şi o bună
acceptanţă, de către ceilalţi.
În genere, tipologia lui Kretschmer este larg evocată. A fost, însă, criticată de
I.P.Pavlov (1923), din două puncte de vedere. În primul rând, pentru că presupune că toţi
oamenii poartă germeni de devianţe psihice patologice, ceea ce, Pavlov, a considerat, că
este exagerat. În al doilea rând, pentru că, ar exista în tipurile descrise de Kretschmer,
încă, foarte numeroase tipuri umane, ceea ce înseamnă că, tipologia sa este incompletă.
Fără îndoială, Kretschmer a creat tipologia sa, în limitele cazuisticii, de care a dispus, fapt
ce trebuie luat în considerare. Oricum, Kretschmer a pus în evidenţă, ideea patologizării,
prin exacerbarea unor caracteristici constituţionale normale, fragilizate prin ereditate şi
unele transmisii ale acesteia. Pe Kretschmer, l-a interesat inteligenţa, afectivitatea,
temperamentul şi caracterul, la care se adaugă, sociabilitatea. În ceea ce priveşte biotipul
astenic schizotim, el a găsit o înclinaţie a acestuia, spre inteligenţă abstractă (după cum de
altfel s-a văzut şi mai sus). Totodată, acesta posedă, în genere, o sociabilitate activă.
Picnicul, psihologic cicloid, este, după studiile lui Kretschmer, dominat de o gândire
concretă, şi ca sociabilitate, este mai pasiv. Cea mai mare corelaţie a fost aflată, în
cercetările sale, între temperament şi afectivitate. În esenţă, Kretschmer operează din
punct de vedere biologic, cu două tipuri, iar din punct de vedere psihic, cu trei, dar cele
trei tipuri sunt, de fapt, faze de psihohedonie (emotivitate) şi psihotonie (nervrozitate).
În lucrarea “Geniale Menschen” (1942) el a aplicat tipologia sa pe oamenii de
litere, savanţi, şi conducători. În acest sens, a făcut o sinteză, o clasificare interesantă, pe
care o prezentăm mai jos.

CICLOTIMICI SCIZOTIMICI
POEŢI REALIŞTI PATETICI
UMORIŞTI ROMANTICI
SAVANŢI DRAGOSTE DE ARTIŞTI AI FORMEI
CONCRET LOGICIENI
EMPIRICI SISTEMATIZATORI
DESCRIPTIVI METAFIZICIENI
CONDUCĂTORI INIŢIATORI IDEAALIŞTI PURI
VIGUROŞI DESPOŢI FANATICI
ORGANIZATORI CALCULATORI
ÎNDRĂZNEŢI RECI
NEGOCIATORI
ABILI

Analiza sa, în această problemă, este largă şi interesantă, şi se referă, la aspecte

culturale şi economice, de influenţă.
E. Kretschmer asociază - pe baza experienţei clinice - anumite portrete
psihologice tipurilor somatice descrise mai sus. Astfel, persoanele cu o constituţie picnică
prezintă statistic un grupaj tipic de trăsături psihice: vioiciune, mobilitate, optimism,
umor, spontaneitate în gesturi şi vorbire, capacitate de a stabili uşor contacte, dar si o
anumită superficialitate în relaţiile sociale, înclinaţie către concesii şi compromisuri,
spirit mai practic etc. Acest grupaj de trăsături formează un profil temperamental numit
de Kretschmer ciclotimic. La indivizii cu constituţie fizică de tip astenic întâlnim:
înclinaţie spre abstractizare, interiorizare, sensibilitatea pentru forma exterioară a
relaţiilor dintre oameni, meticulozitate dusa uneori până la pedanterie, un simţ acut al
onoarei, manifestări de ambiţie ascunzând adesea un complex de inferioritate etc. Acest
profil temperamental a fost numit schizotimic. Tipul atletic, intermediar intre tipurile
extreme menţionate, prezintă ca trăsături psihice: înclinaţia spre activităţi care reclamă un
volum mare de mişcări si un mare consum de energie (ramuri sportive, activităţi
desfăşurate pe spaţii mari cu schimbări rapide de situaţie etc.), apoi echilibrul emoţional,
trăiri afective stenice (bună dispoziţie), încredere în sine, autoapreciere realistă etc.
 Asemenea tipologii prezintă interes în măsura în care dezvoltă o valoare
predictivă, chiar şi numai statistică. De pildă cunoscând o persoană care aparţine unui
anumit tip constituţional ne întrebăm asupra informaţiei prezumtive referitor la profilul
temperamenta1 sau a şansei de apariţie a unor tulburări psihice. Controlul experimental
al tipologiei lui Kretschmer, întrevăzută iniţial mai mult pe bază intuitivă, a fost realizat
de continuatorii acestuia. Corelaţia dintre portretele psihologice şi tipul somatic nu s-a
dovedit a fi atât de bine stabilită pentru personalitatea normală, cât este pentru cazurile
patologice. Axa definită prin radicalii schizo-ciclo a devenit curentă în terminologia
psihopatologică.
În tabel sunt condensate câteva particularităţi temperamentale la ciclotimi şi
schizotimi, stabilite pe bază experimentală (după Rohracher).

Trăsătura Ciclotimi Schizotimi

Ritmul personal Lent Rapid

Oboseala manifestă Se manifestă progresiv Se manifestă brusc
Reacţia la formă şi Receptiv la culori Receptiv la forme
culoare
Extensiunea câmpului de Larg Îngust
observaţie
Reprezentările Asociative Perseverative
Performanţă şi atenţie Calitativ slabă; Calitativ bună;
Cantitativ bună; Cantitativ slabă;
Sintetic şi orientat spre Analitic şi orientat asupra
ansamblu unor anumite părţi
Adaptabilitatea la situaţii Se schimbă uşor Se schimbă greu
noi
Comportamentul însoţit Halo afectiv fără Coloratură afectivă lentă
de: repercusiuni prelungite cu repercusiuni de durată
În situaţii excitante Exploziv Stăpânire de sine

Aşadar, Kretschmer şi teoriile constituţionale au susţinut relaţionarea anumitor

caracteristici fizice cu caracteristicile temperamentale, implicit între fizic şi
comportament.
La începutul anilor 40, psihologul american William Sheldon a promovat o
teorie în care susţinea existenţa a trei tipuri somatice, interdependente în ceea ce priveşte
trăsăturile fizico-psihice (comportamentale).
 William Sheldon (1899-1977)

In lucrarea „Index of Delinqvency”, Sheldon identifică cele trei tipuri somatice,

astfel:
- tipul endomorf – prezintă tendinţe de îngrăşare, forme rotunde, muşchi slab
dezvoltaţi, dimensiunea oaselor redusă, piele mătăsoasă;
- tipul mezomorf – cu indivizi atletici, puternici, viguroşi;
- tipul ectomorf – cu tipi având un corp lung, slab şi muşchi slab dezvoltaţi.
Acestor tipuri Sheldon le-a asociat o scală, operaţionalizând astfel procedeul
său. Fiecare scală cuprinde o rată de puncte între 1 şi 7 şi cele trei măsurători ajută la
conturarea unuia din cele patru tipuri constituţionale sau somatotipuri: endomorf
(viscerotonic), mezomorf (somatotonic), ectomorf (cerebrotonic) sau echilibrat (valori
relativ egale pentru toate cele trei scale).

Tipul endomorf Tipul mezomorf Tipul

ectomorf
Prin studiile sale, Sheldon a ajuns la concluzia că somatotipul mezomorf este cel
mai implicat în comportamentul criminal, cu o rată de 60%.
Analogă biotipologiei lui Sheldon, biotipologia lui M. Martiny 12 vorbeşte despre
endoblast, cordomezoblast şi ectoblast. Endoblasticul este un hipoevoluat pseudoinfantil.
Mezoblasticul este un respirator, cordoblasticul – un muscular (longilin stenic) iar
ectoblasticul este un cerebral (longilin astenic). Fiecare tip are caracteristici biochimice,
metabolice, endocrine, psihice – ca şi predispoziţii morbide conturate mai mult sau mai
puţin elaborat. Ceea ce merită insă reţinut pentru specificul volumului de faţă este
concluzia lui Martiny după care patologia mentală este o patologie a mixotipurilor.

12
M. Martiny – Essai de biotypologie humaine, Peyronnet, Paris, 1948
Endomezoblasticul poate deveni un criminal sadic; ectocardoblasticul este predispus la
psihastenie iar ectoendoblasticul s-ar întâlni frecvent printre perverşii sexuali.
Studiile lui Kretschmer şi Sheldon au fost continuate de criminologii americani
Eleanor Glueck şi Sheldon Glueck care, la începutul anilor 50 au publicat lucrarea
Physique and Delinquency. Concluziile acestora au fost formulate, însă, cu mai multă
precauţie, ajungându-se la ideea că nu toţi mezomorficii sunt criminali şi nu toţi
criminalii sunt mezomorfici.
Un pas important în consacrarea teoriilor bioconstituţionale l-a făcut
criminologul suedez Olof Wilhelm Kinberg, odată cu publicarea lucrării sale Basic
Problems of Criminology în 1935. Acesta a considerat că, pentru a descoperi cauzele
fenomenului infracţional, trebuie avută în vedere personalitatea infractorului. În
sprijinul acestei idei, Kinberg a elaborat conceptul de constituţie biopsihologică.
Conceptul studia dispoziţiile ereditare normale şi caracterele fenotipice rezultate din
acestea, propunând două grupe de trăsături ale acestei structuri biopsihologice: trăsături
ereditare normale şi trăsături ereditare patologice. Aceste trăsături au împărţit teoria lui
Kinberg în două variante: varianta constituţională şi varianta patologică. Inadaptarea
reprezenta, în viziunea lui Kinberg, o incapacitate a individului de a reacţiona
socialmente armonios la stimulii mediului căruia îi aparţine, rezultatul fiind acte
sancţionate de legea penală.
Cercetările lui Sheldon, la fel ca şi cele ale lui Kretschmer şi Kinberg, deşi
puternic atacate de criminologii americani Edwin Sutherland şi Donald Cressey în
lucrarea Principles of Criminology , au oferit, în opinia noastră, un potenţial, fie el şi
redus, în profilingul criminal, şi demonstrând, totodată, valoare din punct de vedere
istoric, fiind punctul de plecare al teoriilor predeterministe moderne.
Dintre acestea, amintim aici doar teoria predeterminării ereditare (genetice) a
comportamentului criminal, întrucât fundamentele sale sunt pur ştiinţifice. Astfel, aceste
studii (twin studies) s-au concentrat pe subiecţi gemeni şi au încercat să evidenţieze, în
cazul în care unul din fraţi a manifestat comportamente criminale, celălalt frate este
predestinat la comportamente similare. In acest sens poate fi amintit germanul Johannes
Lange cu lucrarea sa „Crime as Destiny: A Study of Criminal Twins”.
Sindromul cromozomului XYY a devenit popular în deceniul 7 al secolului XX.
După cum se ştie, un om normal are 22 perechi de cromozomi, adică 46 de cromozomi
într-o celulă, 44 dintre aceştia fiind cromozomi „regulaţi” sau autozomi, ceilalţi doi fiind
cromozomi sexuali. Ambii cromozomi sexuali la femeie sunt cromozomi de tip X, iar la
bărbaţi unul este X iar celălalt Y. In urma fertilizării ovulului, zigotul primeşte un
cromozom X de la mamă iar de la tată, fie un cromozom X fie un cromozom Y. In acest
proces apare uneori o anormalitate genetică sau cromozomială şi anume, în loc să se
reproducă 2 şiruri de 23 de perechi, poate apare un extracromozom X sau Y într-un şir.
Această structură aberantă a fost identificată pentru prima dată în anul 1961, în Anglia.
Situaţia pare să producă un om cu înălţimea peste medie, cu un coeficient de inteligenţă
sub medie şi cu un posibil comportament agresiv şi antisocial. Rata prezenţei acestei
structuri printre criminali este mult mai mare decât în cadrul populaţiei generale
(aproximativ de 60 de ori mai mare). Unii autori au considerat, însă, că valoarea scăzută a
coeficientului de inteligenţă este mai degrabă cauza generatoare a comportamentului
criminal decât anormalitatea XYY.
 Problema constituţiei de tip XYY continuă să rămână un subiect de maxim
interes şi în prezent, genetica modernă încercând să determine predispoziţiile psiho-
comportamentale prin cercetările sale.
Teoriile condiţionării biologice nu pot fi tratate fără a trece în revistă şi studiile
psihologului german Hans Eysenck, teorii originale ce prezintă o concepţie unică a
etiologiei comportamentului criminal.
Plecând de la cercetările lui Pavlov asupra reflexelor condiţionate, Eysenck a
studiat îndeaproape variaţiile interindividuale în ceea ce priveşte proprietăţile fiziologice
corticale, cum este cazul rapidităţii cu care apare inhibiţia corticală.
Chiar şi cu aceste studii, nu s-a dovedit existenţa unor trăsături de ordin bio-
antropologic care să diferenţieze infractorul de non-infractor, infractorul fiind
considerat, până la urmă, un eşec al socializării. Subiectul socializării va fi tratat, însă,
într-un capitol ulterior.
Nu putem discuta despre etiologia crimei fără a aminti despre Hermann
Mannheim, profesor de drept penal şi procedură penală Universitatea din Berlin. Acesta a
inclus în procedurile standard de studiu a simpomatologiei actului criminal a
următoarelor aspecte:
- observarea şi colectarea datelor referitoare la criminalitate şi criminali;
- tipologiile infractorilor şi ale comportamentelor infracţionale;
- caracteristicile fizico-psihice ale acestora;
- evoluţia carierei criminale;
- starea şi dinamica faptelor antisociale comise.13
Cele de mai sus nu fac decât să anticipeze principiile de bază în profiling, fiind,
astfel, cu atât mai valoroase.
După apusul teoriilor biologice, actul criminal a continuat să fie explicat, în
secolul XX, prin intermediul teoriilor sociologice, economice şi, în sfârşit, psihologice.
Astfel, teoriile sociologice au, toate, un punct comun: conflictul cultural este
cauza principală a crimei. Explicaţiile sociologice ale crimei s-au grupat în curente
structurale şi curente subculturale. Conceptul de bază în explicaţia structurală a fost acela
că indivizii sunt inegali în ceea ce priveşte oportunităţile în a atinge scopurile societăţii.
Nu toţi membrii societăţii sunt capabili în a atinge aceste scopuri prin mijloace legale,
recurgând astfel la mijloace ilegale. Unul dintre adepţii acestui curent a fost marele
sociolog francez, Emile Durkheim.

Emile Durkheim (1858-1917)

Durkheim a considerat crima ca făcând parte integrantă din structura tuturor

societăţilor, astfel încât o societate fără crimă ar fi imposibilă, din punctul de vedere al

13
H. Mannheim – Comparative Criminology, London, 1965
 autorului. Ocupându-se si de problema suicidului, Durkheim a avansat ipoteza conform
căreia anomia este una din cauzele devianţei.
Un alt autor, William Thomas, considera familia şi comunitatea două grupuri primare
care modelează atitudinile unui individ inducându-i acestuia un sistem de valori definit. Pe
măsură ce contactele cu un univers exterior se multiplică, aspiraţiile individuale se
transformă, ceea ce provoacă dezorganizarea grupurilor primare. Deşi el admite în teorie
principiul mişcării de dezorganizare-reorganizare căreia i se supune orice grup primar,
Thomas nu reuşeşte sa-i accepte total consecinţele, adică faptele de devianţă care rezulta
din inadaptarea provizorie a indivizilor prinşi intre sisteme de valori concurente.
Thomas oscileaza in permanenta intre recunoasterea evolutiei sociale si condamnarea
efectelor sale vatamatoare asupra individului;devianta care spune el se naste inevitabil din
schimbarea sociala sau mai exact din decalajul intre sistemele de valori pe care le induce
ea.
O prima teorie asupra deviantei ca invatare este cea pe care o propune in 1939 un
sociolog din Scoala de la Chicago, Edwin Sutherland, despre care am mai amintit. Teoria sa
se inscrie intr-o perspectiva de analiza a interactiunii. Ea admite ideea conform careia
conduitele individuale depind de reactiile celorlalti si cer in consecinta o activitate de
interpretare. Conceptia sa sociologica asupra deviantei intemeiaza posibilitatea de a
remedia delicventa:pentru a preveni destinul criminal,ar fi suficient sa influentam conditiile
care favorizeaza sau defavorizeaza contactul indivizilor cu conceptii negative asupra
legalitatii in vigoare.Din aceasta teorie a asocierii diferentiare se desprinde urmatoarea
concluzie: delicventii respecta aceleasi valori ca si oamenii normali dar nu le aplica in
acelasi fel.
O alta teorie este cea a anomiei formulata de Robert Merton (1965) avand drept
suport interpretarea originala a notiunii de anomie a lui Durkheim. Pentru a construi teoria
anomica a deviantei, Merton distinge doua elemente constitutive a ceea ce el numeste
structura sociala:o serie de aspiratii pe care fiecare membru al unui grup social ar trebui sa
o urmareasca si o serie de procedee acceptabile pentru a obtine ceea ce doreste.Tinand cont
de faptul ca formele deviante de adaptare sunt cel mai des intalnite printre cei care apartin
celor mai dezmostenite grupuri sociale,el propune o explicatie prin care demonstreaza ca
saracia difera de la o tara la alta si ca influenteaza in mod diferit activitatile individului.Se
poate afirma ca in descrierea originii deviantei propusa de Merton,anomia este considerata
drept cauza aparitiei obisnuintelor care contravin moralei admise si in consecinta,cauza
evolutiei conduitelor anormale.
Critica scoate la iveala unele lacune,cum ca teoria lui Merton admite doua afirmatii pe
care mai mult le postuleaza decat le justifica:devianta se naste dintr-o ruptura intre scopuri
si mijloace si un individ poate trece de la un mod de adaptare la altul.Din dorinta de a
intemeia sau de a contesta validitatea acestor afirmatii s-au dezvoltat doua directii de
cercetare:pe de o parte descrierea sub-culturilor deviante si,pe de alta parte,analiza
proprietatilor reglatoare inerente actului deviant atunci cand el face obiectul unei etichetari
oficiale.
In ceea ce priveste o prima directie in interpretarea lui Cohen(1955) sub-cultura
desemneaza faptul ca un ansamblu de indivizi impartaseste o aceeasi lume de valori,care
modeleaza normele care permit interpretarea lucrurilor si instaurarea intre ei a comunicarii
ce asigura buna desfasurare a interactiunii.Pentru el sub-cultura delicventa proprie bandelor
de tineri prezinta trei caracteristici esentiale:este neutilitara,rau intentionata si
negativa.Avansand teza sub-culturii,admite ca diferite lumi ale valorilor coexista in sanul
aceleeasi societati si ca normele de conduita specifice fiecareia pot,eventual,intra in
conflict.Pentru acesta sub-cultura nu este o lume autonoma,ci un sistem de valori care
participa din plin la sistemul mai general al societatii globale.
Teza sub-cultarii nu se inscrie nici in perspectiva culturalismului,nici in cea a unei
teorii a invatarii in genul lui Sutherland.Ea decurge dintr-o conceptie functionalista a
interactiunii si are drept scop ameliorarea teoriei tensiunii expusa de Merton.
Introducand notiunea de ocazie in teoria anomica a deviantei,Cloward considera ca
devianta trebiue conceputa ca un ansamblu de practici organizate,dirijate de un sistem de
valori care impune respectarea unor norme de conduita specifice.Se contureaza mai multe
tipologii de sub-culturi si anume sub-cultura “criminala”,sub-cultura “conflictuala” si sub-
cultura de evaziune (Cloward si Ohlin).Tot ei introduc notiunea de “mijloace ilegitime”,ei
completeaza inventarul modurilor de adaptare deviante si imbunatatesc astfel tipologia lui
Merton.De asemenea ei propun notiunea de “structura a ocaziilor”prin care se tine cont de
conditiile practice care favorizeaza comiterea actelor de delicventa.
In acest sens,contributia lui Cloward si Ohlin la sociologia deviantei depaseste simpla
reasezare a teoriei anomiei lui Merton.Contributia lor legitimeaza o perspectiva analitica al
carei succes este contemporan cu activitatea lor,ca si cu aceea a lui Cohen:teoria rolurilor.
O alta teorie este cea a etichetarii care poate fi conceputa fie ca un rit ce confirma
degradarea statutului individului reafirmand frontierele sociale si morale ale unui grup,fie
ca adoptarea unui rol social prin invatarea unor reguli proprii unui mediu inchis,fie ca
momentul inaugural al unei redefiniri a identitatii sociale a individului,fie ca o procedura
care participa la organizarea sociala a unei activitati de control social.
In general individul este perceput asa cum se prezinta el,in imprejurarile vietii
cotidiene, indeplinind un rol.Societatea inceteaza sa mai fie o entitate dotata cu o vointa
care se impune in mod mecanic,si anume normele dupa care individul isi ghideaza actiunea
sunt acelea care definesc,in maniera aproximativa, ce ar trebui sa faca el cand este intr-o
situatie particulară.
Cel care stabileste o distinctie intre statut si rol este Ralph Linton. Acesta considera ca
statutul desemneaza ansamblul drepturilor si datoriilor legate in mod structural de o pozitie
institutionalizata intr-un sistem social,iar rolul desemneaza tipul de conduita pe care ar
trebui sa-l adopte individul care pune in practica aceste drepturi si datorii.
In legatura cu notiunea de rol Nadel si Goffman prezinta argumente concordante care
permit elaborarea a doua principii de metoda,care vor ocupa un rol determinant in
sociologia actiunii: 1) rolul este un ansamblu de reguli practice care pot fi invatate si
aplicate; 2) acesta invatare nu este scutita de echivocuri,intrucat daca un rol este un
personaj interpretat,in aceeasi masura este un personaj in fata caruia se poate
interpreta.Aceste principii au fost aplicate de teoreticienii etichetarii in abordarea
deviantei,considerand pe cel care comite o infractiune drept un individ care indeplineste un
rol si il indeplineste in mod adecvat.
Edwin Lemert lanseaza ideea ca un act nu devine o incalcare decat atunci cand face
obiectul unei etichetari.
Howard Becker este cel care merge pe calea teoriei deschisa de Lemert dand definitia
deviantei pornind de la distinctia intre devianta primara si devianta secundara.Becker ia in
considerare momentul in care schimbarea se realizeaza si incearca sa explice operatia pe
care o implica.Aceasta preocupare il face sa afirme ca etichetarea deviantului rezulta din
judecata care transforma un act oarecare in infractiune.In final Becker incearca sa
reabiliteze deviantul prezentandu-l ca pe un individ obisnuit,dotat cu morala,vointa si
intuitie,insa el nu reuseste sa repuna sub semnul intrebarii definitia normalitatii continuta
implicit in ideea de conformitate.
In incercarea de a califica un act drept deviant,Goffman este de accord ca un act este
calificat drept deviant imediat ce incalca o norma,adaugand faptul ca normele nu sunt toate
la fel.Goffman ne invita sa renuntam la aplicarea mecanica a notiunii de devianta unor
grupuri sociale care s-ar afla in situatia de a suferi chinurile ostracismului,ale excluderii sau
ale marginalitatii.El afirma ca din punct de vedere analitic ar fi mai corect sa consideram ca
nu exista devianti si ca anumite tipuri de indivizi sunt pusi in situatia de a poseda un
stigmat mai mult sau mai putin vizibil,de a avea mai multe sau mai putine posibilitati
sociale de a controla o informatie discreditanta.
In teoria etichetarii un individ nu devine deviant decat atunci cand infractiunea sa este
oficial recunoscuta ca atare,adica atunci cand comiterea unui act face obiectul unei
sanctiuni represive.Teoriile etichetarii manifesta o anumita reticenta fata da utilitatea
notiunii de identitate.Pentru ca devianta sa fie considerata un atribut permanent al
individului,pentru ca ea sa se transforme in statut de deviant ar trebui ca ansamblul de
metode disponibile sa fi fost deja epuizate,ca reparatiile imaginabile sa fi fost deje
respinse,ca regretele sale sa nu mai fie acceptabile.
In conceptia clasica a etichetarii,infractiunea este un comportament care provoaca o
reactie sociala care il califica ca atare.Aaron Cicourel incearca sa explice variatia ratei
criminalitatii(intr-o prima faza)si ajungand la concluzia ca disparitatea ratelor delicventei
juvenile depinde de diferenta modalitatilor de organizare a activitatii represive.
Asociere diferentiala,anomie,sub-cultura,etichetare si constructie sociala sunt cele
cinci teorii comprehensive ale deviantei care urmaresc sa explice ceea ce evidentiaza
urmarile normale de cele patologice.
Nu putem trece mai departe fără a aminti aici de concepţia psihanalitică asupra
crimei, teorie aparţinând lui Sigmund Freud. Nici o şcoală psihologică nu datorează atât de
mult întemeietorului ei ca psihanaliza. Freud a devenit un personaj aproape legendar şi, de
multe ori pentru omul obişnuit, numele lui este sinonim cu psihologia. Deşi unii dintre
discipolii lui au afirmat că maestrul lor nu a avut predecesori, există cel puţin două surse
majore care teoretic l-ar fi putut influenţa pe Freud. Una dintre ele ar fi speculaţia filozofică
asupra naturii fenomenelor psihologice inconştiente (Gottfried Leibniz, Johann Herbart,
Arthur Schopenhauer) iar cea de-a doua, descoperirile făcute de psihopatologie înainte de
apariţia psihanalizei. Freud a susţinut întotdeauna că nu a citit opera lui Schopenhauer decât
târziu. Cel mai important discipol al lui Freud, Carl Gustav Jung, confirmă că Freud la citit
pe schopenhauer abia în 1914, an când psihanaliza era de mult constituită. Totuşi, de la
Schopenhauer, Freud a simţit nevoia de a introduce în concepţiile sale un nou principiu
alături de cunoscutul principiu al plăcerii (Lustprinzip – Eros), şi anume principiul morţii
(Thanathos).
Pentru Freud, viaţa omului gravitează între aceşti doi poli – Eros şi Thanathos. Dacă
Erosul este pulsional şi hedonic (nestăpânit, care produce plăcere), Thanathos este
distructiv. Între aceşti doi poli, conştiinţa omului are trei instanţe, şi anume : Sinele, în care
se află instinctele şi tendinţele refulate, Eul, în care se află conştiinţa de sine şi care este
nucleul personalităţii, şi Supraeul, în care rezidă conştiinţa morală. Eul este elementul ce
asigură echilibrul dintre Sine (instincte) şi Supraeu (normele sociale). Sinele depozitează
pulsiunile înnăscute (instinctele) şi dobândite (refulate) şi este izvorul principal al energiei
ce intră în conflict cu Eul şi Supraeul. Eul este dependent atât de revendicările Sine-lui cât
şi de exigenţele realităţii şi pune în joc mecanismele de apărare, fiind un factor de legătură
între procesele psihice. Supraeul este un analizator în raport cu Eul, este conştiinţa morală,
reprezintă idealurile ce se constituie prin interiorizarea exigenţelor şi a interdicţiilor
parentale, care trebuie să ofere identificări univoce, pentru a nu fragmenta apoi
personalitatea (identificare primară). Personalitatea se constituie prin identificări, inclusiv
anormale (cu agresorii sau cu victimele ce devin agresori), ceea ce explică interiorizarea şi
apoi apariţia unor conduite anormale.
Dacă între cele trei instanţe apar stări de tensiune, conflicte, acestea se pot rezolva
prin sublimare, culpabilizare sau refulare, conştiinţa opunând rezistenţă acestor
conflicte şi refulându-le în subconştient (mai ales crimele cu motivaţie sexuală), unde îşi
vor crea zone prin care vor răbufni în conştiinţă. Eşuarea unor tentative de sublimare
poate duce la inadaptare şi crimă. Astfel, cultul violenţei poate duce la reacţii de
supracompensare a unor indivizi rataţi, după cum culpabilitatea insuportabilă face din
pedeapsă o eliberare. Infractorul este deci victima unor conflicte dintre instinctele sale,
insuficient controlate de către Supraeu, şi regulile de conduită morală ale vieţii sociale.
Teoriile analitice şi psiho-sociale descrise mai sus (teoria controlului social, teoria
învăţării, a învăţării sociale şi a etichetării, teoria psihanalitică) au studiat actul criminal din
punct de vedere strict psihologic, pregătind terenul pentru desprinderea definitivă de
criminologie a psihologiei judiciare şi, implicit, a profilingului.
După cum am văzut, comportamentul deviant poate fi considerat ca un eşec al
individului în a atinge standardele societăţii din care face parte, aşa-numitul « eşec de
socializare ». Personalitatea umană se construieşte prin interacţiune cu alţii, începând cu
copilăria şi continuând cu întreaga viaţă. Procesul de socializare desemnează natura socială
a dezvoltării umane, cu particularităţile determinate de experienţele fiecărui individ. Prin
socializare se nasc similitudini, ca şi diferenţieri între membrii unei comunităţi sa a unui
grup ; individul îşi modifică continuu conduita, pentru a răspunde aşteptărilor celorlalţi,
pentru a se articula unor convenţii sociale. Acest proces de achiziţii şi adaptare permanentă,
de integrare progresivă şi de interiorizare a normelor şi valorilor morale şi culturale poartă
numele de socializare. Inadaptarea socială, dezechilibrele interne neacceptate în grup,
sentimentul de îngrădire indus de normele societăţii nasc în individ un sentiment de
frustrare, locul lui nu mai este în cadrul grupului, disfuncţiunile de socializare se manifestă
treptat, de la mici razvrătiri verbale până la acte majore de violenţă. Aceste dificultăţi de
integrare conduc, până la urmă, la respingerea individului defect, la tendinţa acestuia de
izolare şi la găsirea unui mod de supravieţuire. Din păcate, de cele mai multe ori, calea
aleasă de acest tip de subiecţi pentru compensarea acestor neajunsuri este marea violenţă, şi
în special crima. Ajungem deci la răspunsul unei ecuaţii simple : inadaptarea socială se
poate compensa prin răzvrătire – violenţă – dezechilibru psihic. Reacţia socială de teamă
stimulează ego-ul infractorului, îi dă senzaţia de control, de atotoputernicie. În sfârşit îşi
găseşte locul în comunitate, realizează (eronat) că acesta este rolul lui, rol regulator, rol de
control. Trece de la crima hedonistică, la crima ritualică, la « crima divină », având
impresia că divinitatea l-a ales pentru a corecta greşelile grupului (prostituate, boschetari
etc.). Aşa se naşte criminalul în serie, în mod paradoxal, din reacţia socială de teamă, o
reacţie, de altfel, normală. Înţelegerea personalităţii autorului în profiling este de o
importanţă covârşitoare.
 Teoriile ce încearcă să explice mecanismele personalităţii în geneza infracţiunii se
grupează în jurul teoriilor predominant psihologice, incriminând rolul personalităţii
dizarmonice, dependentă la rândul său de mediu, ca un factor important între cauzele
delincvenţei.
În viziunea psihiatrului Pierre Mailloux există două momente esenţiale în dezvoltarea
personalităţii, şi anume apariţia identităţii Eu-lui şi rolul familiei, ce influenţează decisiv
motivaţiile ulterioare ale individului. Personalitatea delincventă s-ar focaliza în jurul
trăsătuirilor de egofilie, impulsivitate, insensibilitate şi imaturitate psihică.
Etienne de Greef este autorul teoriei psihomorale, în care ideea de bază este că Eul
infractorului ajunge la o aşa regresiune morală încât nu resimte crima ca pe o manifestare
de agresivitate. Indiferenţă afectivă este elementul fundamental ce favorizează şi permite
trecerea la actul criminal. Inafectivitatea este, deci, trăsăsătura psihică fundamentală a
personalităţii infractorului.
In anul 1971, binecunoscutul Jean Pinatel publică lucrarea Societatea Criminogenă în
care lansează concepţia personalităţii criminale. Astfe, Pinatel structurează o personalitate
criminală caracterizată prin egocentrism, egofilie, impulsivitate şi inafectivitate, ca
nucleu central al acestei personalităţi. Maimult, Pinatel consideră că personalitatea
criminală este elementul principal al trecerii la act, între cauzele infracţiunii şi realizarea sa
interpunându-se totdeauna personalitatea criminală.
Teoria personalităţii criminale (printre autorii căreia se pot număra şi Di Tullio şi
Giacomo Canepa) afirmă că14:
- orice om, în circumstanţe excepţionale, în funcţie de personalitatea sa, poate deveni
un infractor;
- factorii sociali influenţează comportamentul numai dacă întâlnesc o constituţie de
personalitate preexistentă şi o situaţie de mediu oarecare. Cu alte cuvinte, mediul nu poate
fi patogen fără o structură de personalitate;
- personalitatea este elementul de trecere la actul criminal, între cauze şi delict
interpunându-se totdeauna personalitatea. În funcţie de tipul de personalitate, în condiţii de
mediu nociv, nu toţi săvârşesc infracţiuni, după cum acelaşi tip de personalitate delincventă
se întâlneşte în situaţii diferite de mediu;
- personalitatea anomică (sau sociopată) se formează în condiţii anomice de mediu,
mai ales microsocial, familial şi apoi macrosocial, de grup inadaptat, şi se caracterizează
prin păstrarea funcţiilor de cunoaştere (funcţii cognitive), adică subiecţii au posibilitatea de
a cunoaşte lumea, dar nu o recunosc, în contrast cu instabilitatea comportamentală,
impulsivitatea instinctuală, egofilia şi insensibilitatea faţă de alţii, tendinţa de simulare,
disimulare şi vindicaţiune, în lipsa sentimentelor de culpă şi empatie interumană.
Una din teoriile cele mai importante în profiling (din punctul de vedere al autorilor
acestei lucrări) este teoria complexului de inferioritate a lui Alfred Adler, teorie ce derivă
din mai bine cunoscuta teorie a frustraţiei. După Adler, individul frustrat caută să-şi
compenseze sentimentele de inferioritate prin acte agresive, în scopul de a-şi depăşi
condiţia proprie de frustrare, insatisfacţie şi inferioritate. Ca şi frustraţia, lipsa rezistenţei la
frustraţie şi sentimentul de inferioritate scad imaginea favorabilă a subiectului despre sine,
comportamentul de inferioritate nu mai poate fi interiorizat şi inhibat prin scăderea
toleranţei sale la factori frustranţi de mediu extern, deci prin complexe de inferioritate,
generează conduite aberante, criminale.
14
după Gheorghe Scripcaru, Vasile Astărăstoae – Criminologie Clinică, Editura Polirom, Iaşi, 2003
 O altă teorie importantă este teoria constructelor, elaborată de George Kelly în 1955
ca teorie explicativă a personalităţii. Se bazează pe specificul de anticipare a consecinţelor
comportamentului uman şi afirmă că omul operează permanent cu modele de interpretare a
realităţii exterioare şi a situaţiilor de viaţă, structurându-şi conduita după imaginea despre
cum este şi cum ar dori să fie la un moment dat. Personalitatea umana se constituie, dintr-o
asemenea perspectivă, ca un „sistem al sistemelor de reprezentări cu privire la lume si
viata [...] fiecare personalitate deţine un sistem de constructe personale cu privire la sine si
la ceilalţi oameni, cu ajutorul cărora interpretează datul psihologic in aşa fel încât acesta
sa-i permită predicţii comportamentale”. Având la baza ideea că omul apare drept o
consecinţa a propriei sale experienţe, aceasta teorie de natura cognitiva si experientiala se
opune abordării psihometrice a personalităţii pe motiv ca aceasta nu explica suficient de
mult modul in care indivizii înşişi interpretează ceea ce se întâmpla in jurul lor. Important
este, in opinia sa, felul in care înţelegem ceea ce ni se întâmpla si, pe aceasta baza, ca
organizam si anticipam acţiunile noastre.
Teoria conflictelor psihologice admite tipuri de conflicte intrasubiective, ce duc la
tentative de suicid sau chiar la suicid, intersubiective, ce duc la agresivitate şi delincvenţă,
biologice, ce duc la gresiuni sexuale în cadrul disfuncţiilor sexuale, psihologice şi sociale –
conflicte ce duc, în momentul în care conflictul depăşeşte limitele admise, la inadaptare şi
delincvenţă.
Emile Durkheim este adeptul teoriei personalităţii anomice. Anomia măsoară gradul
de dezintegrare a grupului social şi se manifestă prin conflicte, tensiuni şi dezordine
socială, motivate de o diminuare a autorităţii normelor morale, sociale şi legale. Pentru
Durkheim, anomia include următoarele definiţii :
- desemnează orice perturbare a ordinii colective generată de oscilaţii bruşte, pozitive
sau negative, ale unor grupuri umane sau ale unor societăţi ;
- se exprimă prin diminuarea puterii morale ca putere moderatoare şi reglatoare a
dorinţelor, a prestigiului şi a cotei de bunăstare a indivizilor ;
- desemnează o încetare temporară a acţiunii societăţii asupra indivizilor din cauza
acestor transformări sociale bruşte ;
- se manifestă ori de câte ori are loc o discontinuitate funcţională, o dizarmonie a
funcţiilor sociale ;
- exprimă intervalul în care regulile tradiţionale îşi pierd autoritatea, dar încă nu au
apărut reguli noi, care să disciplineze aspectele interne şi externe ale omului şi ale
grupurilor sociale ;
- exprimă o prăbuşire a muncii colective, ce duce la perturbări ale ordinii colective şi
la discontinuităţi funcţionale exprimate prin corupţie, emigrare şi abandon instituţional ;
- exprimă o diminuare sau prăbuşire a regulilor de conduită, care indică, în
personalitatea individului, tipul de personalitate colectivă a unei comunităţi ;
- riposta colectivă la ofense produce, de asemenea, anomie.15
Persistenţa pentru mult timp a unei stări sau societăţi anomice conduce la naşterea
unor personalităţi sociopate, personalitate ce reprezintă numitorul comun al crimei.
Şcoala americană de criminologie clinică 16 indică următoarele trăsături ale personalităţii
anomice :

15
Gheorghe Scripcaru, Vasile Astărăstoae – Criminologie Clinică, Editura Polirom, Iaşi, 2003
16
prin reprezentanţii săi: Glueck, Hershe, Gottfredson, Loeber, Sampson, Laub etc.
 - păstrarea sau chiar dezvoltarea peste normal a funcţiilor intelectiv-cognitive, dar
puse în slujba răului, de unde constatarea că aceşti subiecţi cunosc legea, dar nu o
recunosc ;
- instabilitate comportamentală permanentă ;
- egofilie, ce se manifestă prin dorinţă de epatare şi impresionare ;
- frecvenţa simulării şi a acţiunilor vindicative;
- acceptarea conştientă a riscurilor comportamentale, acţionând după perceptul “totul
sau nimic”;
- incapacitatea de a învăţa din experienţa proprie de viaţă ;
- înclinaţia spre hedonism sexual, sexualitatea fiind « dezbrăcată » de caracteristica sa
umană (afectivitatea), partenerul devenind un simplu obiect sexual de plăcere, de unde
frecvenţa sexopatiilor (agresiuni sexuale) la aceştia ;
- tendinţa de a obţine supraevaluarea proprie nu din merite reale, personale, cât din
subevaluarea celorlalţi ;
- absenţa remuşcărilor şi a sentimentelor de culpabilitate, lipsa empatiei ca o
consecinţă a inafectivităţii ;
- lipsa de sinceritate în relaţiile interumane şi înclinaţia spre mitomanie. Personalitatea
schizotimă caracterizată prin autism, indiferenţă şi afecţiune inversată ar fi o varietate a
personalităţii anomice cu originea în autismul infantil precoce (copilul nedorit şi neiubit).
Agresivitatea şi violenţa au fost văzute şi ca o consecinţă a discordanţei dintre
tradiţiile grupului, cele rurale sau urbane, care atestă că, în vreme ce în comunităţile sociale
mici, oamenii au ocazia să se cunoască, această cunoaştere devenind contraagresivă, în
comunităţile umane mari, în oraşe, unde relaţiile interumane riscă să devină superficiale,
impersonale şi trecătoare, omul este în pericol să devină un anonim (oraşul uniformizează şi
favorizează anonimatul), acest fapt exacerbând agresivitatea. Este mult mai uşor să ataci un
om pe care nu îl cunoşti – densitatea mare a populaţiei duce la comportamente agresive.
Oraşul, prin lipsa interrelaţionării dintre oameni, face să dispară identitatea individuală,
produce înstrăinare şi, în aglomeraţie, stări de coliziune interpersonală. De asemenea,
oraşul scade sentimentul de pietate faţă de natură şi generează astfel o societate
impersonală şi birocratică ce creşte riscul de devianţă (cu 3% în lume, iar a recidivei
delincvente cu 20%).
În anul 1935, John J. O’Connel (Decan al Academiei de Poliţie din USA) şi Harry
Soderman (Şef al Institutului de Ştiinţe Poliţieneşti din Stockholm) au publicat prima ediţie
a lucrării Modern Criminal Investigation. La prefaţa celei de-a doua ediţii se stipulează :
«  …înţelegerea modului de operare şi a metodelor folosite de autori, priceperea,
răbdarea, tactul, profunzimea gândirii, indispensabilul fler, iată tot atâtea premise pentru o
muncă investigativă de succes…”
Aceeiaşi autori oferă profiluri psihologice detaliate ale diferitelor tipuri de criminali
precum şi a personalităţii acestora, ocupându-se chiar şi de furturi, tâlhării, violuri,
incendieri etc. O atenţie deosebită acordă autorii investigaţiei omorului, punându-se accent
pe colectarea probelor fizice de la faţa locului şi relaţionarea acestora cu caracteristicile
comportamentale ale autorilor. Accentul este pus pe analiza şi reconstituirea faptelor,
afirmându-se că identificarea autorilor poate fi făcută şi studiindu-se caracteristicile de
comportament demonstrate la faţa locului prin analiza probelor psihice manifestate, armele
folosite, rutele parcurse de autor, vehicule folosite sau bunurile sustrase.
 Primul profiler din istorie este considerat dr. Thomas Bond, un chirurg militar,
cel care a autopsiat-o pe Mary Kelly, ultima victimă a lui Jack Spintecătorul. Iniţial,
Thomas Bond a fost solicitat de către autorităţi pentru a se pronunţa asupra cunoştinţelor
medicale ale autorului acestor omoruri în serie, avându-se în vedere mutilarea ante- şi
post-mortem a victimelor. Plecând de la aceste aspecte, Bond a continuat cu reconstrucţia
fidelă a faptelor, cu determinarea caracteristicilor psiho-comportamentale ale suspectului
pentru ca, în final, să ofere anchetatorilor un profil psihologic mai mult decât pertinent. A
concluzionat că mutilările victimelor au, toate, acelaşi caracter, fiind făcute de acelaşi
individ, aspect ce, ulterior, va purta denumirea de semnătură sau autograf al autorului. La
acelaşi caz a lucrat şi Dr. George B. Phillips (în anul 1888), medic legist, ce a studiat
leziunile provocate victimei Annie Chapman.
Prezenţa medicului legist în echipa de cercetare la faţa locului a fost statuată şi
aşezată pe baze ferme odată cu apariţia lucrării Dr. Lester Adelson – The Pathology of
Homicide, lucrare în care se indică cu exactitate rolul acestui specialist în cadrul echipei,
atribuţiile ce îi revin precum şi posibilitatea acestuia de a reconstitui o parte din
activităţile infracţionale plecând de la natura leziunilor constatate.
DiMaio D. şi DiMaio V., în lucrarea Forensic Pathology apărută la New York,
alocă două capitole – ”Sindromul morţii subite la copii” şi „Pruncuciderea, infanticidul”
– ce se încadrează perfect în subiectul profilingului, atacând problema dintr-o manieră
medicală mai mult decât profesionistă.
Dr. Paul L Kirk, criminalist american, publică în 1953 vestita lucrare Crime
Investigation în care pledează pentru aplicarea profilingului criminal ca o metodă
indispensabilă a criminalisticii.
A doua mare investigaţie psihologică, în ordine cronologică, a fost cea în care
psihiatrul american Walter Langer a fost solicitat de către Serviciile Strategice ale USA
(actualmente CIA), în timpul celui de-al doilea război mondial, să alcătuiască un profil
psihologic lui Adolf Hitler. În acest mod, autorităţile intenţionau să evalueze cât mai
corect situaţia din Germania, să determine punctele slabe ale lui Hitler, ambiţiile sale,
astfel încât să fie alese cele mai bune metode pentru a-l contracara. Rezultatul s-a vrut un
profil psiho-dinamic, majoritatea observaţiilor făcute de Walter Langer dovedindu-se în
final a fi corecte, inclusiv predicţia că Hitler se va sinucide la sfârşitul războiului.
Până spre sfârşitul anilor 50, intervenţia specialiştilor psihologi în procesul penal
a fost doar în scopul de a stabili gradul de discernământ critic avut de autor în momentul
comiterii faptei. Începutul anilor 60 aduce, poate, cel mai cunoscut caz în care a fost
folosit profilul psihologic. Astfel, dr. James A. Brussel, un medic psihiatru din New
York, a fost solicitat de către autorităţi să alcătuiască un profil psihologic suspectului
supranumit „Mad Bomber”, cel care plasase 32 de pachete explozive în tot oraşul, într-o
perioadă de aproximativ 8 ani, rămânând în tot acest timp neidentificat. Dr.Brussel a
revăzut imensul dosar al cauzei, a studiat toate fotografiile efectuate precum şi scrisorile
trimise de suspect autorităţilor timp de 16 ani, în final oferind poliţiştilor următoarele
indicii: ”… căutaţi un individ supraponderal, de vârstă medie, născut în străinătate,
romano-catolic, necăsătorit. Locuieşte cu fratele sau cu sora sa. Când îl veţi depista va
purta un costum cu vestă, aceasta fiind închisă la toţi nasturii…” . La 20 ianuarie 1957
poliţia a reuşit să îl identifice pe George Metesky, punându-l sub acuzare în cauza
respectivă. Acesta corespundea întocmai profilului alcătuit de dr. Brussel, ba chiar, în
momentul depistării, purta acel costum cu vestă descris, lucru ce i-a marcat profund pe
anchetatori.

Dr. James Brussel

Succesul dr. Brussel în alcătuirea profilului psihologic a determinat autorităţile
americane să înceapă a acorda importanţa cuvenită acestei activităţi în investigarea
infracţiunilor. Drept urmare, în aprilie 1964, dr. Brussel a fost din nou solicitat într-o
investigaţie de amploare, aşa-numitul caz „Boston Strangler”, unde şi-a dovedit din nou
calităţile.
Abilitatea dr. Brussel de a interpreta comportamentele bizare şi de a le traduce în
realităţi investigative s-a dovedit astfel de un real ajutor autorităţilor. În alcătuirea
profilelor sale, pe lângă intuiţia şi profesionalismul său, dr. Brussel s-a folosit şi de
studiile psihiatrului german Ernst Kretschmer, autorul teoriei conform căreia constituţia
fizică a unui individ este asociată adesea cu un tip precis de personalitate sau boală
psihică, aşa cum, dealtfel, am arătat mai sus.
Profilul psihologic a mai fost folosit şi în celebrul caz „Son of Sam”. Ancheta
respectivă urmărea să identifice autorul mai multor omoruri comise prin împuşcare,
victimele fiind tinere cupluri ce staţionau în parcările auto (New York, 1976-1977). Cu
această ocazie, dr. Murray S. Miron, profesor la Universitatea din Syracuse, a efectuat o
analiză psiho-lingvistică asupra scrisorilor trimise de autor unor ziare locale, profilul
psihologic atribuit potrivindu-se perfect cu autorul ulterior identificat.
Pe parcursul anilor 60, Howard Teten, un ofiţer de poliţie american, a început să
studieze modul de alcătuire a profilelor psihologice în cazul infracţiunilor de omor în
serie, colaborând îndeaproape cu dr. Paul Kirk, binecunoscutul criminalist de renume
mondial, precum şi cu dr. Breyfocal (medic-legist în San Francisco) şi dr. Douglas Kelly
(medic psihiatru cunoscut pentru participarea sa ca expert în procesul de la Nurenberg.
Aceştia din urmă au fost profesorii lui Teten la Universitatea Berkeley din California.
Studiile lui Teten au avut ca un punct nodal şi cercetările lui Hans Gross, toate acestea
ajutându-l să privească investigaţia ca o abordare multidisciplinară (criminologie,
criminalistică, psihiatrie, medicină legală tec.).17
Ca agent special în cadrul FBI, Howard Teten a reuşit să iniţieze un program de
criminal profiling în anul 1970, în cadrul acestei instituţii. A gândit tehnicile profilingului
ca un ajutor în munca de cercetare-investigaţie, având succese răsunătoare. Ca urmare a
acestui fapt, în acelaşi an, a început să predea tehnica şi teoria profilingului la Academia
Naţională FBI, curs desfăşurat sub denumirea de Criminologie Aplicată, avându-l ca

17
acesta este şi punctul de vedere al autorilor acestui volum
asistent pe Pat Mullany. Întregul proces de acreditare a profilingului este redat de Howard
Teten astfel18:
„am dezvoltat metoda originală de profiling a FBI-ului prin intermediul unui
curs ţinut în anul 1970. Titlul cursului era <Criminologie Aplicată>, ulterior, mai mulţi
instructori, începând să-l predea sub denumirea de <Psihologie Criminală>. Ideea
cursului era bazată pe conceptul dezvoltat de mine încă din perioada în care lucram ca
specialist în investigarea câmpului infracţional, prin anii 1961-1962. Era necesară
verificarea abordării cazurilor rezolvate din ultimii şapte ani şi am apelat la câţiva
psihiatri pentru a mă asigura că mă aflam pe un teren solid în cazul prezentării
disfuncţiilor mentale ce urma să le prezint.
În 1970, când am terminat planul după care avea să se desfăşoare cursul, am fost
repartizat la Cartierul General al FBI – Divizia de pregătire, unde am predat
Administraţie şi Management poliţienesc în şcolile naţionale FBI. Am reuşit să îmi
conving şefii să îmi permită să prezint în cadrul acestor ore şi cursul de criminologie
aplicată structurilor de poliţie interesate. Prima prezentare a fost ţinută în faţa detectivilor
din Suffolk County (New York). La următorul curs, desfăşurat în Amarillo, Texas, le-am
cerut detectivilor din zonă să îmi prezinte cazuri nerezolvate pentru a le discuta în clasă.
Intr-unul din cazuri, autorul a fost identificat pe baza profilului elaborat la ore. A treia
expunere a avut loc la Academia Militară a USA (West Point). Datorită faptului că era
necesară mărirea duratei cursului din cauza studierii cu grupa a cauzelor nerezolvate, i-
am solicitat ajutorul lui Pat Mullany, viitor agent al FBI, acesta fiind de acord să
coopereze. Acesta a fost începutul parteneriatului nostru în susţinerea cursului şi
elaborarea profilelor psihologice în cauzele nerezolvate.(…)
Pentru a face faţă cerinţelor din ce în ce mai mari de predare, Divizia de
pregătire a început să caute în teritoriu agenţi capabili să predea cursul respectiv. Cei
aleşi au fost transferaţi la sediul central din Quantico unde au fost pregătiţi şi instruiţi în
lunile premergătoare deschiderii noii Academii. Noile unităţi au asigurat pregătirea
specialiştilor în profiling. Una din aceste unităţi a fost BSU (Behavioral Science Unit),
condusă la început de Jack Kirsch şi responsabilă pentru instruirea agenţilor în poliţie
comunitară, managementul rezolvării conflictelor şi criminologie aplicată (care a fost
adăugată în aria curriculară a Academiei în 1971). Cursul de Criminologie Aplicată era
ţinut de două echipe, una din echipe fiind formată din mine şi Pat Mullany iar cealaltă din
Conrad Hassel şi Tom Strentz. (…)
În 1973, după ce am citit lucrarea dr. James Brussel - Case Book of a Crime
Psychiatrist”, l-am vizitat pe acesta la locuinţa sa din New York. Cu toate că la acea
vreme era retras din activitate, a avut marea amabilitate să discute despre metoda sa de
profiling. Pe parcursul următorului an l-am vizitat în mai multe rânduri pe dr. Brussel şi
am discutat despre asemănările şi deosebirile dintre metodele noastre de profiling.
Metoda sa era bazată pe exploatarea potenţialului psihiatric pe când a mea se referea la
considerarea câmpului infracţional ca un tot şi studierea de aici a statusului mintal
demonstrat de autor. (…)
În 1974, împreună cu Pat Mullany, am dezvoltat programul de negociere a
ostaticilor, program ce se baza pe principiile din profiling.. În acelaşi an, Robert Ressler,
Roy Hazelwood şi Dick Ault au fost repartizaţi la Behavioral Science Unit (Unitatea de

18
http://faculty.ncwc.edu/toconnor/428/428lect01.htm (traducerea şi adaptarea autorului)
Ştiinţe Comportamentale) unde nivelul lor de pregătire şi competenţă a atins cote foarte
ridicate.
Robert Ressler a început să intervieveze criminali în serie în anul 1976, la scurt
timp alăturându-i-se agentul special John Douglas, agent ce s-a alăturat BSU la începutul
aceluiaşi an. Acest proiect a fost în măsură să ofere o mare cantitate de informaţii
privitoare la caracteristicile locului faptei, permiţând evaluarea psihologică a câmpului
infracţional.(…)
În 1979 am fost numit şef al Diviziei de Cercetare-Dezvoltare, ieşind din BSU.
În acelaşi an, Ressler şi Douglas au modificat conceptul original al profilingului,
începând să aplice conceptul dihotomic organizat-dezorganizat19. Această modificare a
fost făcută pentru a facilita predarea metodelor de profiling către cei ce nu posedau
cunoştinţe de psihologie.(…)”
Comunitatea modernă a profilingului poate fi considerată una deosebită. Lăsând
la o parte site-urile de Internet pe această temă care, unele sunt mai mult decât
superficiale, autorii care au publicat cercetările lor pe această temă au ridicat această
ştiinţă la un nivel foarte înalt. Lucrările importante pe această temă sunt: Criminal
Profiling: An Introduction to Behavioral Evidence Analysis (2nd Edition) de Brent E.
Turvey, Criminal Psychology And Personality Profiling (Forensics: the Science of
Crime-Solving) de Joan Esherick, The Art of Profiling: Reading People Right the First
Time de Dan Korem, Profile of a Criminal Mind de BRIAN INNES, Criminal Profiling:
Principles and Practice de Richard N. Kocsis, The Forensic Psychologist's Casebook:
Psychological Profiling and Criminal Investigation de Laurence Alison, The Anatomy of
Motive : The FBI's Legendary Mindhunter Explores the Key to Understanding and
Catching Violent Criminals de John Douglas and Mark Olshaker, Profiling The Criminal
Mind: Behavioral Science and Criminal Investigative Analysis de Dr. Robert J. Girod Sr.,
Profilers: Leading Investigators Take You Inside The Criminal Mind de Don Denevi şi
John H. Campbell, Criminal Profiling: Developing an Effective Science And Practice
(Law and Public Policy: Psychology and the Social Sciences) de Scotia J. Hicks şi Bruce
D. Sales, Profiling Violent Crimes: An Investigative Tool de Ronald M. Holmes şi
Stephen T. Holmes, The Science of Criminal Profiling :ALL Killer have their Own
Modus Operandi de Wayne Petherick, Criminal Profiling (Crime Scene Science) de
Lorraine Jean Hopping şi Barbara J. Davis, Criminal Psychology and Forensic
Technology de Grover Maurice Godwin, Geographic Profiling de D. Kim Rossmo,
Offender Profiling: An Introduction To The Sociopsychological Analysis Of Violent
Crime (American Series in Behavioral Science and Law) de George B. Palermo, Richard
N., Ph.D. Kocsis, Dr Richard N. Kocsis, şi Dr Richard N Kocsis, Offender Profiling and
Crime Analysis de Peter B. Ainsworth, Practical Homicide Investigation (Practical
Aspects of Criminal and Forensic Investigations) de Vernon J. Geberth, Investigative
Psychology: Analysing Criminal Action de David Canter şi Donna Youngs, Mapping
Murder: Walking in Killers' Footsteps de David Canter, Mapping Murder: The Secrets of
Geographical Profiling de David Canter tec.
Ca o consecinţă a aşezării acestei activităţi pe baze ştiinţifice, în anul 1981 a fost
inaugurat un sistem de identificare a criminalilor în serie, sistem denumit VI-CAP,
acronim al sintagmei Violent Criminal Apprehension Program. Sistemul colecta,
compara şi analiza toate aspectele unei investigaţii, folosindu-se de puternice resurse
19
este vorba de tipologia criminalului în serie
informatice, fiind modernizat periodic, în funcţie de ultimele progrese tehnologice. Acest
program a fost adoptat ulterior şi de alte state, printre care Canada (care a dezvoltat în
final un program propriu – ViCLAS – Violent Crime Linkage Analysis System), Belgia,
Austria, Australia, Olanda, Japonia şi Marea Britanie, dovedindu-şi pe deplin utilitatea.
Toate aceste studii, cercetări şi activităţi au arătat dimensiunea exclusiv
ştiinţifică a alcătuirii profilului psihologic, demonstrând că succesul unei investigaţii ţine,
în mare parte, de măiestria specialistului în a combina tehnicile investigative cu realităţile
psihologice ale cazului. Aceasta implică conturarea unei schiţe biografice bazată pe:
informaţii culese din câmpul infracţional şi adiacenţa acestuia; victimologie; teoriile
psihologice cunoscute. În acest fel, profilul poate fi un instrument valoros în identificarea
autorilor sau alcătuirea cercului de suspecţi însă, nu trebuie omis în nici un moment că
această metodă are limitele sale. De aceea, profilul trebuie folosit în asociere cu tehnicile
investigative cunoscute.
Este de la sine înţeles că numai o persoană ce prezintă tulburări psihice poate
comite infracţiunile la care s-a făcut referire, în acest fel această persoană aparţinând unui
anumit tip de personalitate. În mod logic, această personalitate morbidă va impune
subiectului un anumit tip de comportament, simulat sau nu, ce se va reflecta în ansamblul
locului faptei. Din acest motiv, lucrarea de faţă se va axa şi pe aceste laturi
psihopatologice. Ca o precizare, trebuie reţinut că nu întotdeauna tulburarea psihică
poate fi asociată cu lipsa de discernământ a subiectului în momentul comiterii faptei.
Profilul psihologic al autorului este util şi îşi poate proba productivitatea în
omoruri în care autorul necunoscut demonstrează o formă de psihopatologie în actul său,
de exemplu: sadism (tortură) în cazurile de viol, eviscerare, multiple înjunghieri/tăieturi
postmortem, incendiere fără vreun motiv aparent, mutilare, crime ritualice,
depersonalizare ş.a.m.d.
Este de o importanţă vitală ca specialistul să participe la cercetarea la faţa locului
în astfel de cauze, să se familiarizeze cu aria geografică, obiceiurile locale,
particularităţile endemice ale locului tec. Discuţiile cu investigatorii sunt, de asemenea,
utile, întrucât aceştia, în mod inevitabil, îşi formează în minte încă de la faţa locului
propriul cerc de suspecţi, acţiune bazată pe experienţa îndelungată în astfel de activităţi
de cercetare şi pe cunoaşterea teritoriului şi a populaţiei din zona de competenţă.
Aspectele prezentate mai sus solicită astfel clarificarea noţiunilor de
normalitate/sănătate mintală/devianţă, tipuri de personalitate, psihopatologie tec.,
concepte cu care vom încerca să ne familiarizăm în această lucrare.
Dicţionarul explicativ al limbii române arată că termenul de profil reprezintă un
„contur”, „o înfăţişare, un aspect, o formă”. Profilul psihologic ar reprezenta astfel o
conturare a trăsăturilor de personalitate ale unui subiect bazată, evident, pe studiul
psihologic asupra acelui individ.. În mod deductiv, profilul psihologic al infractorului
poate fi o metodă de identificare al autorului infracţiunii, identificare bazată pe analiza
pertinentă a modului de comitere a faptei, aspectele variate ale personalităţii criminale
determinând individul să acţioneze într-un anumit mod înainte, în timpul cât şi după
comiterea infracţiunii. Aceste aspecte pot fi ulterior combinate cu detaliile obiective,
probele materiale ridicate de la faţa locului şi apoi comparate cu tipurile de
personalitate şi dezechilibrele psihice cunoscute, pentru ca în final să rezulte o
descriere cât mai exactă şi practică a autorului.
 În continuare vom expune principalele metode folosite în prezent pentru
elaborarea profilului psihologic, cu precizarea că în lucrarea noastră metoda abordată va
consta din sinteza tuturor aceste metode plus contribuţiile personale ale autorilor.
1. Metoda FBI - Analiza câmpului infracţional (Crime Scene Analysis)
Abordarea FBI constă în realizarea unei evaluări în şase paşi, datele obţinute şi
coroborate ajutând la alcătuirea profilului făptuitorului.
- profiling inputs (culegerea şi evaluarea datelor primare) – această etapă
cuprinde obţinerea datelor preliminare despre triada faptă – făptuitor - victimă, cercetarea
amănunţită la faţa locului şi evaluarea rezultatelor acestor activităţi;
- decision process models (sistematizarea datelor) – aşezarea pe baze logice a
datelor obţinute în etapa anterioară; determinarea unor eventuale legături între această
faptă şi altele asemănătoare (crime linkage)
- crime assessment (interpretarea activităţii infracţionale) – în această etapă are
loc o reconstituire logică a faptelor întâmplate (crime scene reconstruction) precum şi
rolul persoanelor participante în evenimentul infracţional;
- the criminal profile – alcătuirea propriu-zisă a profilului psihologic al
autorului;
- the investigation – profilul alcătuit este pus la dispoziţia anchetatorilor în
scopul includerii lui în strategia de investigare a cazului. De remarcat este că acest prim
profil nu este definitiv, mai ales în cazul infracţiunilor în serie, putând fi îmbunătăţit pe
parcurs cu datele obţinute din celelalte laturi ale anchetei;
- the apprehension – (compararea profilului realizat cu autorul identificat) – se
compară trăsăturile suspectului cu cele prezentate în profil, contribuindu-se, astfel, la
îmbunătăţirea metodei.

2. Metoda David Canter20 - Investigative psychology

Canter a dezvoltat o metodă oarecum similară cu cea a FBI-ului, metodă bazată
pe date statistice, cu deosebirea că metoda investigării psihologice creează o bază de date
alimentată în permanenţă cu noi date provenite din studierea infractorilor condamnaţi.
În cazul existenţei unei fapte cu autori necunoscuţi, datele infracţiunii sunt
comparate cu cele ale grupurilor de referinţă existente în bazele de date, generându-se o
listă care va furniza caracteristicile şi semnalmentele cele mai probabile ale autorului
necunoscut, caracteristici deduse din asemănările de grup.
Metoda are la bază interacţiunea dintre victimă şi agresor, încadrându-se într-un
tipar format din cinci elemente: coerenţa interpersonală, semnificaţia timpului şi locului
infracţiunii, caracteristicile infracţionale, cazierul judiciar şi cultura criminalistică21.
- interpersonal coherence – explorează posibilitatea existenţei unei legături între
variaţiile de comportament din activitatea infracţională şi variaţiile din comportamentul
non-criminal, a modului în care autorul interacţionează cu alte persoane în relaţiile sale
personale;
20
David Canter – profesor de psihologie la Universitatea din Surrey, Marea Britanie, profesor de psihologie
la Universitatea din Liverpool, membru al Societăţii de Psihologie din Marea Britanie, membru al Societăţii
Americane de Psihologie. A publicat peste 20 de volume şi peste 150 de articole în reviste de specialitate.
Fondatorul conceptului de profiling geografic, despre care vom discuta în această lucrare.
21
http://www.crimelibrary.com/criminal_mind/profiling/profiling2/4.html
 - significance of time and place – poate oferi anchetatorului informaţii despre
mobilitatea gresorului, unde locuieşte şi se mişcă acesta. Făptuitorul îşi alege singur locul
şi timpul comiterii faptei, prin aceasta demonstrând importanţa reprezentării locurilor şi a
timpului în vestigiile sale comportamentale. Acest comportament furnizează date
importante despre perspicacitatea individului, programul său de lucru, aspecte din viaţa
sa personală, zona de confort în care acesta acţionează;
- criminal characteristics – metoda permite specialiştilor să dezvolte subsisteme
de clasificare a infractorilor, clasificări ce se pot dovedi utile în furnizarea unor anume
tipologii, punând astfel la dispoziţia anchetatorilor caracteristicile de personalitate care îi
definesc cel mai exact pe agresori;
- criminal career – se referă la studierea cazierului judiciar şi trecutul
infracţional al autorilor;
- forensic awareness – se referă la cultura criminalistică a infractorului, la
cunoştinţele sale despre posibilităţile faptice ale anchetatorilor de a-l captura. O evaluare
a trecutului infracţional al autorului poate indica abilităţile acestuia în săvârşirea unui
anume tip de infracţiune.
David Canter a mai elaborat şi conceptul de profiling geografic, concept în care
a dezvoltat două modele de comportament ale făptuitorului: modelul „prădător” (the
marauder), în care infractorul pleacă pentru scurt timp din habitatul său pentru a comite
infracţiunea, şi modelul „navetist” (the commuter), în care infractorul călătoreşte la o
oarecare distanţă faţă de zona sa de confort înainte de a se angaja în actul criminal.

Modelul „marauder” Modelul „commuter”

3.Metoda Brent Turvey – Behavioral Evidence Analysis (Analiza probelor

comportamentale)22
Metoda a fost elaborată relativ recent de către profiler-ul american Brent E.
Turvey (profiler particular). Această metodă încearcă să acopere părţile vulnerabile ale
celorlalte metode, utilizând toate urmele, mijloacele materiale de probă descoperite la
locul faptei, comportamentul agresorului şi caracteristicile victimei, din acest motiv
autorii acestui volum considerând-o una din cele mai complete metode de profiling.23
Astfel, Turvey prezintă metoda sa ca o succesiune a următoarelor etape:
Equivocal Forensic Analysis, Victimology, Crime Scene Characteristics şi Offender
Characteristics.
- equivocal forensic analysis (analize criminalistice echivoce) – în această etapă
se procedează la analizarea şi evaluarea tuturor probelor colectate, se efectuează
expertizele tehnico-ştiinţifice;

22
http://www.crimelibrary.com/criminal_mind/profiling/profiling2/5.html
23
consecvenţi definiţiilor prezentate în acest capitol, autorii vor încerca să dezvolte, pe baza cercetărilor şi a
experienţei personale, toate aceste metode şi să deschidă noi dimensiuni în tehnica profiling-ului.
 - victimology (victimologia – profilul victimei) – prin acest profil se pot obţine
date referitoare la identitatea făptuitorului. Este cunoscut faptul că victima necesită o
conturare a profilului psihologic aproape identică cu cea a făptuitorului. Din punct de
vedere istoric, victimologia a fost unul dintre cele mai neglijate capitole în profiling. În
această etapă se alcătuieşte un background al victimei cu date cum ar fi: identitatea,
sexul, cetăţenia, originea etnică, caracteristicile fizice, stare civilă, profesie, vârstă,
greutate, medii frecventate, anturaj, loc de muncă, orar, obiceiuri etc. Aceste date ajută la
înţelegerea modului în care autorul şi-a ales victima, timpul şi zona în care acţionează,
dacă este un criminal solitar sau în echipă etc.
- crime scene characteristics (constatările de la faţa locului) – trăsăturile
câmpului infracţional pot evidenţia caracteristicile făptuitorului şi a modului său de
acţiune. Se pot face, de asemenea, relaţionarea cu alte fapte identificate ca făcând parte
din aceeaşi categorie, modul de abordare a victimei, existenţa/inexistenţa unui câmp
infracţional secundar tec.;
- offender characteristics (profilul de personalitate) – este faza finală în acest
proces. Ca o consecinţă logică a etapelor anterioare, acum se elaborează profilul
psihologic propriu-zis, folosindu-se informaţiile obţinute până în acest punct de către
investigatori şi specialistul profiler. Detaliile oferite pot include: construcţia fizică, sexul
agresorului, profesia şi obiceiurile, existenţa unor eventuale sentimente de remuşcare
sau vinovăţie, tipul de vehicul folosit, cazierul, îndemânarea în comiterea actului
infracţional, nivelul de agresivitate, domiciliul agresorului în relaţie cu locul faptei,
istoria medicală a acestuia, starea civilă, rasa etc.
Privite global, aceste însuşiri pot oferi o primă „fotografie” a agresorului,
conducând ancheta spre noi suspecţi sau eliminând potenţiali autori din cercul de bănuiţi.
Am prezentat sumar aceste metode de profiling întrucât, la acest moment, sunt
cele mai folosite pe plan internaţional urmând ca, în paginile acestui volum, să le
dezvoltăm şi să le integrăm, să le adaptăm la realităţile noastre şi la propria metodă.

Am prezentat această scurtă istorie a profilingului criminal integrându-l în mult

mai vasta istorie a criminologiei pentru simplul motiv că profilingul nu este altceva decât
o ramură a criminologiei aplicate sau a criminologiei clinice şi, pe parcursul timpului,
criminologia a emis, după cum am văzut, judecăţi de mare valoare şi ajutor pentru
profiling. Ce s-a întâmplat însă în România?
În ţara noastră nu se poate vorbi de o dezvoltare a criminologiei etapizată şi
susţinută, aşa cum am prezentat mai sus. De exemplu, în timp ce, pe la anul 1820 Jacob
Fries publica studii de criminologie ştiinţifice şi bine fundamentate, la noi abia apărea
„Legiuirea Caragea”, cu vagi referiri criminologice. Cu toate acestea, despre criminologia
românească în adevăratul înţeles al noţiunii putem vorbi doar din momentul în care
aceasta s-a desprins vizibil de dreptul penal, ştiinţă unde, într-adevăr, suntem mai bine
reprezentaţi.
Ideile ce au anticipat apariţia pozitivismului la noi au amplificat interesul pentru
cercetare sau pentru găsirea unor soluţii care să conducă cel puţin la ameliorarea
consecinţelor criminalităţii şi, în mod deosebit, la umanizarea regimului executării
pedepselor. Primele legiuiri româneşti cu dispoziţii în materie de criminologie au fost:
„Cartea românească de învăţătură” – Vasile Lupu – 1646, „Îndreptarea Legii” – Matei
Basarab, documente în care găsim reglementări cum sunt cele care tratează minoritatea
(care cuprindea trei etape de vârstă) drept cauză care înlătură răspunderea penală sau care
micşorează pedeapsa. Scoaterea fazei copilăriei de sub incidenţa legii penale, aplicarea
unor pedepse mai uşoare minorilor şi gradarea pedepselor în funcţie de vârstă şi
gravitatea faptei sunt prevederi care demonstrează intenţiile de modernizare, chiar dacă
nu se conştientizează încă diferentele dintre dreptul penal, dreptul execuţional şi
criminologie.
Legiuirea Caragea nu face excepţie. Apărută în anul 1818 în Ţara Românească,
aceasta stipulează în cărţile V şi VI (rezervate exclusiv dreptului penal) măsura
încredinţării minorilor infractori către părinţi sau epitropii, înlocuieşte pedeapsa fizică şi
închisoarea aplicată. „Condica Criminalicească” a lui Ion Sandu Sturdza din 1826 care s-
a aplicat în Moldova, sau Condica Criminală a lui Barbu Ştirbei de la 1852, aplicată în
Ţara Românească marchează, de asemenea, un pas important în tranziţia spre codurile
penale moderne.
O schimbare radicală şi de bun augur are loc, în sfârşit, în anul 1888. Este
uimitoare, prin referirile primare la profiling pe care le conţine, apariţia lucrării ”Despre
Psychologia criminală”, publicată în anul sus-menţionat, la Bucureşti, sub semnătura lui
Grigore Ioan Lahovari, Doctor în drept, Preşedinte la Curtea de Casaţiune, prima lucrare
de agest gen din România. Aici se face prima menţiune în limba română a profesiei de
criminalist, cu câţiva ani înainte ca noua ştiinţă, criminalistica, să fie astfel botezată de
părintele profilingului, dr. Hans Gross. Dacă Psychologia criminală avea ca obiect „A
studia pe criminali cum se manifestă la diferite popoare…”, termenul de criminalist
întruchipa, în concepţia lui Lahovari, atribuţiile pe care le au astăzi criminologii,
psihologii, judiciariştii, medicii legişti şi, nu în ultimul rând, criminaliştii în accepţia
clasică şi modernă a cuvântului: ”acei bărbaţi care se ocupă cu afaceri criminale” dar şi
cei care (şi aici intervine partea cea mai interesantă) îşi pun întrebarea ”dacă pentru
această crimă24există o semiotică25, adică dacă se pot recunoaşte aceşti băieţi, aceşti
minori, că sunt individe vătămătoare”. Altă afirmaţie este şi mai la obiect: „criminaliştii
şi-au mai pus întrebarea dacă din modul şi felul incendiului nu se poate ghici, nu se
poate face oare-care deducţiuni asupra autorelui?”
Pentru istoria profilingului criminal, lucrarea lui Lahovari prezintă interes şi prin
cele trei tipologii criminale pe care le abordează: „dările de foc, omorurile politice şi
otrăvirile”, cu precizarea făcută în Introducţiune, potrivit căreia ”Crima cea mai
periculoasă este, fără îndoială, darea de foc, ea distruge şi averea şi viaţa oamenilor”.
Prima parte, Incendiarii, prezintă trei piromani germani, vestiţi în epocă: Albert
Braun, autorul a peste 100 de incendieri în scop de jaf, incendieri în care au murit 11
persoane (patru femei, patru copii şi trei bărbaţi); servitoarea Josephina Gottlieb, de 15
ani care, în anul 1847, a provocat două incendii; Johan Baptist Wallese, de 11 ani, care a
distrus din temelie 35 de case printr-o singură incendiere.
În partea a doua sunt analizate asociaţiile criminale care au ca obiect omuciderea
din fanatism politic: Camorra şi Mafia din Italia, Molly-Maquires din Pensylvania şi
Feniani din Anglia.
Cel mai interesant capitol, Otrăvitoarele analizează „Otrăvirea, acea crimă
oribilă care se poate comite cu atâta înlesnire şi care se descopere cu atâta
anevoinţă…”, fiind ilustrat cu personaje care „au rămas unice în analele judecătoreşti”.

24
Incendierea (n.a.)
25
Ramură a logicii simbolice (matematice) care se ocupă cu studiul general al semnelor
 Marchiza de Brinvilliers, condamnată la moarte, la 16 iulie 1676, pentru că şi-a
omorât tatăl, doi fraţi şi unul dintre amanţi, după nenumărate experienţe făcute pe
animale şi oameni săraci, „cărora le distribuia cu mâna ei pâine otrăvită”. Pentru tatăl ei
a pregătit o otravă puternică, îngrijindu-şi victima „cu afecţiune şi spirit de sacrificiu”
demne de invidiat. Vom reproduce un citat în care se va observa că modul de operare al
marchizei va fi acelaşi cu cel de peste 150 de ani al unui misterios conte, împotriva unuia
dintre cei mai iluştri generali ai omenirii: „Nimeni nu avea voe s’o ajute; toate, şi cele
mai mici lucruri le făcea cu propria ei mână. Subt îngrijirea aceasta părintele se
îmbolnăvi de odată, muri însă acasă în Paris, unde ea continuă fără să se ostenească a
îngriji pescumpul ei tată până la moarte”26
Sofia Carlota Elisabeta Ursinius, care, la 12 septembrie 1803, „a fost osândită
de otrăvirea tantei27 şi încercarea repetită de a otrăvi pe servitorul ei Benjamin Klein,
fiind achitată de acuzaţiunea de a fi otrăvit pe căpitanul Ragay şi pe soţul ei.” A fost
graţiată la vârsta de 70 de ani, după 30 de ani de închisoare, decedând după 4 ani.
Anna Margareta Zwanziger, născută la Nurenberg, în 1760, executată la 11
septembrie 1811, pentru nu mai puţin de 19 otrăviri letale.
Gesche Margareta Gottfried, fiica unui croitor din Brema, născută la 6 martie
1783, care şi-a omorât mama, tatăl, trei copii, un frate, doi iubiţi, o prietenă şi alte
cunştinţe. În total 15 crime la care se adaugă şi alte tentative, furturi, înşelăciuni, avorturi
– o criminală în serie greu de egalat. A fost executată la 20 aprilie 1830, urcând graţioasă
pe eşafod, după ce a băut vin, a strâns mâna judecătorului şi şi-a aranjat gulerul rochiei
pentru a face loc securii…
La finalul acestei lucrări, Grigore Ioan Lahovari recomandă „criminalistului şi
bărbatului de stat care ar dori să aprofundeze această materie, câteva notiţe literarii”
despre începuturile Psychologiei criminale:
- prima carte apărută în acest sens poate fi considerată Schamann’s Ideen zu
einer Criminalpsychologie, Halle 1792;
- alt uvragiu însemnat 28 în materie este cartea Hofbaner, die Psychologie in
ihrer Hauptanwendung auf die Rechtspflege. Halle, 1808. Această carte a fost tradusă şi
în limba franceză: Medecine legale par Hofbauer, traduit par Chambeyron avec des
notes de Mr. Esquirol et Isard, Paris, 1827;
- Friedrich, handbuch der gerichtlichen Psychologie. N. Auflage, 1842;
- Weber, Handbuch der psychischen Anthropologie, mit worzuglicher Rucksicht
auf das praktische und auf die Strafrechtsptlege, 1828;
- Heinroth, Grundr. Der Criminalpsychologie. Leipzig. 1833;
- Ideler, Lehrbuch der gerichtlichen Psychologie. Berlin, 1857;
- Wald, Gerichtliche Psychologie. Leipzig, 1858;
- Wildbrand, Lehrbuch der gerichtl. Psychologie. Erlangen, 1858.
Am făcut o prezentare mai amănunţită acestei lucrări aparţinând lui Grigore Ioan
Lahovari întrucât ni se pare de o importanţă covârşitoare prin temele abordate, tipologiile
criminalilor în serie prezentate precum şi pentru rolul atribuit psihologiei în investigaţiile
criminale. De altfel, această lucrare, descoperită recent în anticariatele bucureştene (până

26
analizând aspectele prezentate în acest text ne putem da seama, cu relativă uşurinţă, că marchiza suferea
de sindromul Munchausen by proxy, tulburare psihică ce va fi prezentată mai târziu.
27
Mătuşă (n.a.)
28
uvraj – operă literară sau ştiinţifică.
în 2005 nu se ştia de existenţa ei), ne asigură un loc onorabil în istoria psihologie
judiciare şi, implicit, a profilingului criminal.
În anul 1892, cu eforturi deosebite, dr. Mina Minovici, fondatorul medicinii
legale româneşti, la recomandarea contemporanului Alphonse Bertillon, a înfiinţat
Serviciul Antropometric în localul Prefecturii Poliţiei Capitalei (prefect era generalul
Rasty), principiul de identificare fiind cel descris în rândurile de mai sus, şi anume
bertilonajul.

Prof. dr. MINA MINOVICI (1857 – 1933)

Director al acestui serviciu a fost numit Nicolae Minovici, pe atunci student la

medicină. Sistemul de identificare a unei persoane, prin antropometrie, se referea la
faptul că scheletul osos al omului rămâne complet neschimbat de la vârsta de 21 ani.
Una dintre marile personalităţi ale epocii, Mina Minovici fost profesor
universitar la Universitatea din Bucureşti, fondatorul şcolii româneşti de medicină
judiciară, întemeietor al Institutului Medico-legal care îi poartă numele. A făcut cercetări
importante cu privire la alcaloizii cadaverici, la putrefacţie, la bolile simulate precum şi la
antropologia criminală. La 01.09.1890, Mina Minovici este numit medic legist al
tribunalului Ilfov, fiind profesor nu numai la Facultatea de Medicină din Bucureşti, dar şi
la Facultatea de Drept şi apoi la Institutul de Ştiinţe Penale. De asemenea, Mina Minovici
elaborează un curs de „Medicină legală şi tehnică criminalistică” pentru ofiţerii de poliţie
judiciară. Fraţilor Minovici le revine meritul de a stabili un sistem unitar în România
bazat pe tehnicile criminalistice contemporane lor. Despre participarea medicului legist în
procesul de profiling se va discuta şi în această lucrare, acesta fiind, de altfel, un capitol
foarte important al acestei ştiinţe.
În anul 1893 apare la Craiova Manualul ofiţerului de poliţie judiciară de Nicolae
I. Alexiu, judecător la Tribunalul Romanaţi, în care erau tratate reguli precise cu privire
la deplasarea la faţa locului, ridicarea corpurilor delicte, reconstituirea şi „confruntarea
pârâtului cu cadavrul”. Totodată, autorul insistă asupra spiritului de observaţie de care
trebuie să dea dovadă poliţistul în orice situaţie s-ar afla.
În 1896, dr. Nicolae Minovici înfiinţează pe lângă Serviciul de antropometrie din
Palatul de Justiţie „Şcoala antropologică (Bertillon)” pentru instruirea poliţiştilor, şcoală
care a funcţionat până în anul 1900 şi care poate fi considerată prima şcoală de poliţie
ştiinţifică din România.
În anul 1928 apare la Bucureşti o lucrare de o importanţă covârşitoare în
procesul desăvârşirii ca ştiinţă a medicinii legale şi a poliţiei judiciare, şi anume ”Tratat
complet de medicină legală cu legislaţia şi jurisprudenţa românească şi streină” de
profesor dr. Mina Minovici”. Lucrarea tratează subiecte de o mare însemnătate pentru un
investigator, cum ar fi: autopsia şi toate fazele sale, asfixiile, „crima pasională”, „crima
unui degenerat” (cu elaborate analize victimologice, background-ul victimei tec.),
strangulări, pruncuciderea, moartea suspectă, sinuciderea, leziunile cu arme de foc,
reconstituirea scheletului osos, „crima sadică”, „avortul criminal” tec. Volumul este
completat cu excelente studii de caz văzute prin perspective psihologice, criminalistice şi
medico-legale, ceea ce face din această carte o lectură obligatorie pentru orice psiholog
criminalist.
După această dată, psihologia judiciară începe încet-încet să se contureze ca
disciplină de sine stătătoare dar având strânse legături cu criminologia, psihologia,
dreptul penal şi criminalistica. Şcoala românească de psihologie judiciară îşi are
începuturile în eforturile psihologilor experimentalişti, dintre reprezentanţii cei mai de
seamă putând fi amintiţi Ştefănescu Goangă, Alexandru Roşca, Zevedei Barbu, Tiberiu
Bogdan, fiecare dintre aceştia aducându-şi contribuţia în câte un domeniu specific al
psihologiei judiciare.
Progrese importante au fost realizate odată cu apariţia lucrării „Psihologie
judiciară”, autorii Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea şi Tudorel Butoi acordând o
importanţă deosebită tipologiilor şi caracterizării infractorilor, tipurilor de personalitate,
victimologiei tec.
În lucrarea „Psihologie judiciară” a autorilor Ioana-Teodora Butoi şi Tudorel
Butoi, lucrare apărută în anul 2006 la Editura Fundaţiei „România de mâine”, se alocă un
subcapitol întreg problemei profilului psihologic al autorilor necunoscuţi. 29 Totuşi, nu am
înţeles aici, folosirea inadecvată a termenului „profiler crime” termen ce, pe lângă
asocierea nefericită a celor două cuvinte, incorectă şi din punct de vedere lingvistic, nu
este explicat semantic absolut deloc. Trebuie să recunoaştem însă profesionalismul cu
care sunt abordate restul capitolelor.
O altă contribuţie remarcantă la devenirea profilingului în România o are Revista
„Criminalistica”, revistă ce a tratat de-a lungul anilor subiecte interesante din acest punct
de vedere, subiecte care, deşi disparate şi inconştiente de apartenenţa la ideea
profilingului, acoperă o mare paletă din conceptele acestui demers.
Totuşi, profilingul criminal, în înţelesul strict al termenilor, nu a constituit o
preocupare distinctă pentru specialiştii români, aşa cum s-a întâmplat în Statele Unite,
Canada, Germania etc. Cu toate că s-au realizat anchete deosebit de complexe în cauzele
de omoruri în serie de la noi, s-au folosit cunoştinţele de criminologie în investigaţii,
cercetări psihiatrice, victimologie, nu s-a conştientizat importanţa profilingului în
investigaţiile judiciare, acest domeniu nefiind abordat ştiinţific, profesionist şi cu
consecinţe pozitive în plan investigator. Încercări mai mult decât timide au fost făcute de
psihologul Tudorel Butoi, părintele biodetecţiei comportamentului simulat în România,
intervenţia psihologiei predictive în anchetă reducându-se la studierea infractorului după
capturarea acestuia.
Cu toate progresele ştiinţifice la care asistăm, modernizarea poliţiei române este
un proces mult prea lent faţă de necesităţile actuale, rezistenţa la schimbare fiind
manifestată în mai toate compartimentele. Este inexplicabil cum nu se doreşte formarea

29
Este vorba de subcapitolul 2.1 – „Actul infracţional din perspectivă exploratorie (‚scena crimei’ –
perspectiva psihologică asupra interpretării comportamentelor umane cu finalitate criminogenă –
personalitatea făptuitorului şi amprenta psihocomportamentală – profiler crime – Serial Killers)
de specialişti în domeniul profilingului, cum nu sunt adoptate tehnici criminalistice
moderne disponibile şi operabile în poliţiile din alte state. Această reticenţă are ca rezultat
ridicarea la cote alarmante a marii violenţe şi nesiguranţa cetăţeanului.
Sperăm ca, prin lucrarea de faţă, să deschidem noi orizonturi în tehnica profiling
şi să determinăm factorii responsabili, cât şi specialiştii în domeniile adiacente, să acorde
o atenţie sporită acestui demers şi să accepte, ca o tehnică obligatorie (aşa cum este, de
altfel, în ţările dezvoltate din lume) procesul de profiling în investigaţia infracţiunilor
pretabile.