I.

Negoiţescu: Declaraţie (II)

Anul XXXII, 2021, nr. 11 (378) > I. Negoiţescu: Declaraţie (II)

Banii pentru revistă îi primeam lunar fie prin avocatul Fruma, fie printr-un domn
ZADIG. Şi în acest caz, din cauza lipsei de combativitate politică, liberalii (inclusiv
cei din Bucureşti) s-au arătat nemulţumiţi şi începând de la numărul 4 nu ne-au mai
dat bani, aşa că ultimele 2 – 3 Banii pentru revistă îi primeam lunar fie prin avocatul
Fruma, fie printr-un domn ZADIG. Şi în acest caz, din cauza lipsei de combativitate
politică, liberalii (inclusiv cei din Bucureşti) s-au arătat nemulţumiţi şi începând de la
numărul 4 nu ne-au mai dat bani, aşa că ultimele 2 – 3 numere ale „Revistei cercului
literar“ le-am scos cu contribuţia bănească a profesorului MIHAI KERNBACH (în
calitatea sa de decan al Facultăţii de Medicină), profesorului CONSTANTIN
DAICOVICIU (în calitate de decan al Facultăţii de Litere) – ambii membri ai
Partidului comunist – şi profesorului EUGENIU SPERANŢIA (decan al Facultăţii de
Drept – tătărăscian). Aceşti bani ne-au fost daţi prin intermediul ŞTEFANEI
KERNBACH (actualmente soţia doctorului MIRCEA STERIADE, dela Institutul
Pavlov din Bucureşti) – de asemeni membră[1] a Partidului comunist.
La şedinţele tineretului universitar liberal mai veneau, înafară de scriitorii amintiţi,
vreo cincisprezece studenţi, dintre care îmi reamintesc pe ALEX. ODEŞTEANU
(actualmente avocat în Bucureşti), V. LUCACI, JOJA, LUCA (actualmente medici în
Cluj), CEPARIU, BEŞE (atunci studenţi la Drept, a căror urmă am pierdut-o).
Preşedinte a fost la început V. Lucaci, dar fiindcă noi aranjasem un bal cu scopul de a
aduna fonduri pentru „Revista cercului literar“ şi Lucaci n-a vrut să pună banii la
dispoziţie, am manevrat în aşa fel (cu asentimentul prietenilor mei scriitori), încât să
fiu ales eu ca preşedinte în locul lui Lucaci.
În cadrul activităţii mele efectiv politice, am participat în Ianuarie 1945 la un congres
al tineretului liberal, care s-a ţinut la Sinaia, sub preşedinţia lui Mihai Fărcăşanu,
congres la care am ţinut o scurtă cuvântare cu tema: libertatea culturii. Cu această
ocazie, o persoană al cărui nume nu mi-l reamintesc, şi care participa la congres, mi-a
propus să fiu găzduit o noapte la vila lui CONSTANTIN NOICA, ruda sa, ceea ce am
acceptat bucuros, căci eram încântat să-l cunosc pe acest filosof, autor al unei cărţi
despre Kant, pe care o socoteam printre cele mai valoroase lucrări de filosofie scrise
la noi. Invitaţia fusese făcută cu ştirea lui C. Noica, dornic, de asemeni, să mă
cunoască din pricina articolelor mele publicate în revista filosofică „Saeculum“. În
discuţia purtată atunci cu Noica (căruia nu i-am spus că am fost legionar, aşa că el n-a
ştiut niciodată) i-am arătat că deşi respect valoarea intelectuală a generaţiei sale, din
care făceau parte de asemeni un Mircea Eliade şi un C. (sic!) Cioran, o consider totuşi
o generaţie depăşită, legată de falimentul legionarismului. Noica a recunoscut
falimentul legionarilor, dar nu socotea că formula liberală ar putea să-i ia locul.
După congres, am plecat cu tatăl meu, cu maşinile, la Bucureşti şi reţin că, invitat
fiind, am făcut o vizită acasă la Mihai Fărcăşanu, unde se aflau câteva persoane,
printre care avocatul Fruma şi un tânăr BRĂTIANU. Nu reţin natura discuţiilor de
acolo; am fost invitat de asemeni la un mic banchet la Capşa, dat în cinstea unui
oarecare BERCOVICI.
În cadrul aceleiaşi activităţi politice, am făcut parte din comitetul studenţesc pe
universitate, al blocului partidelor democratice, din care mai făcea parte, înafară de
mine – ca liberal – un comunist – Pavel Apostol, care folosea atunci vechiul său
nume maghiar[2], un socialist şi un ţărănist pe care nu mi-i amintesc. Comitetul
nostru a funcţionat şi după 6 Martie[3], când am participat la o şedinţă prezidată de
Dr. Petru Groza, cu scopul clarificării situaţiei universităţilor română şi maghiară din
Cluj, şedinţă la care au participat membrii comitetului şi decanii facultăţilor. În
aceeaşi calitate, am fost după 6 Martie la Cluj, cu Pavel Apostol, spre a trata cu
delegaţia studenţimii maghiare problema înţelegerii dintre tineretul român şi maghiar,
tratative la care au luat parte de asemeni profesorii MIHAI KERNBACH[4] şi
ALEXANDRU ROŞCA[5]. Spre a sublinia această poziţie progresistă a mea, în
opoziţie cu atitudinea partidului din care făceam parte, Radu Stoichiţia m-a elogiat în
ziarului comunist „România viitoare“.
Nu e mai puţin adevărat însă că, la şedinţele tineretului universitar liberal, se punea
mereu problema luptei cu comuniştii. Totuşi nu-mi amintesc să se fi organizat nici o
acţiune concretă, înafara dispoziţiei de a participa alături de naţional-ţărănişti la
manifestările lor de stradă.
După reîntoarcerea la Cluj, în vara anului 1945, am mai participat la o şedinţă liberală
în casa preotului CUREA, prezidată de IVAN (funcţionar la Banca Naţională) şi alta
la un club, prezidată de profesorul ALEXANDRU LAPEDATU[6], la care reţin
prezenţa unui bancher GHIRCOIAŞ, şedinţe care m-au decepţionat prin problemele
perimate puse în discuţie (legate de dorinţa cercurilor economice-financiare liberale
de a-şi păstra privilegiile). Încât cu aceasta am renunţat la orice activitate alături de
liberali. De altfel şi ceilalţi prieteni ai mei renunţaseră unul câte unul să mai vină la
vreo şedinţă. Singurul eveniment mai remarcabil din această perioadă a fost la un
moment dat sosirea la Cluj a lui VASILE NETEA, care mi-a pus problema apariţiei la
Cluj a unui ziar şi mi-a cerut să-i fac[7] propuneri în vederea alcătuirii redacţiei.
Dintre colaboratorii „Revistei cercului literar“, Ovidiu Drimba şi Cornel Regman s-au
înscris chiar de la început la liberalii tătărăscieni, Ion D. Sîrbu, îndată după
întoarcerea la Cluj, a trecut la naţional-ţărănişti, ca redactor la ziarul lor. Nicolae
Balotă, care n-a fost niciodată liberal, a avut atunci activitate ziaristică la naţional-
ţărănişti.
La Sibiu am desfăşurat, de asemeni, în anii 1944 şi 1945 o intensă activitate literară,
prin cenaclurile Cercului literar, care se ţineau în casa profesorului Jaquier sau uneori
la mine. La aceste cenacluri politica era cu desăvârşire exclusă: putea să participe
oricine şi adeseori se găseau acolo comunişti, alături de „istorici“. Atât la Sibiu cât şi
la Cluj (până în 1947) a participat în permanenţă la aceste cenacluri STEFANA
KERNBACH, care a rămas până acum membră de partid. Îmi aduc aminte că au luat
parte, ca invitaţi, o dată sau de două ori, profesorii LIVIU RUSU (pe vremea aceea
comunist) şi C. DAICOVICIU. Desigur că discuţiile se purtau de pe poziţiile idealist-
reacţionare ale principiului „artă pentru artă“. Iar astăzi nu mi se mai pare întâmplător
faptul că scriitorii ce alcătuiau baza cenaclelor intraseră în rândul partidelor istorice,
care luptau activ împotriva comunismului. Chiar profesorul Henri Jaquier care
simpatiza forţele progresiste (soţia lui, Lia Jaquier, a fost imediat după 23 August
membră a Uniunii Patrioţilor şi a ţinut un discurs public în piaţa Sibiului, cerând
pedeapsa cu moartea pentru criminalul de război MACICI[8]), şi care a fost exclus de
guvernul francez din Misiunea franceză pentru adeziunea la noua Românie
progresistă, nu reuşise încă pe atunci să se dezbare de ideea reacţionară a „artei
pentru artă“, a neutralismului politic în literatură.
La cenaclurile Cercului literar participau de obicei, citindu-şi lucrările sau discutând:
Lucian Blaga, Victor Iancu[9] (era atunci redactor la ziarul naţional-ţărăniştilor din
Sibiu[10]), profesorul Umberto Cianciolo, de la catedra de Italiană, cu soţia lui ETA
CARANICA (sora poetului NICOLAE CARANICA, fugar la Paris, actualmente
măritată cu doctorul N. BOERIU din Cluj, profesoară la Institutul de Artă din Cluj şi
cunoscută ca scriitoare sub numele ETA BOERIU), scriitorul german WOLF
AICHELBURG (pe care l-am cunoscut la Sibiu în toamna lui 1944), iar dintre noii
studenţi, RADU ENESCU, OVIDIU COTRUŞ, VIORICA GUI (pe care i-am
cunoscut tot în toamna 1944) şi bine înţeles toţi colaboratorii revistei, pe care i-am
amintit în altă parte. La Cluj, s-au mai adăugat, ca studenţi noi: RADU IENCICA,
DELIA GIURGIU[11], ION LUNGU (care cred că a apărut încă din 1944).
În anul 1945 am scris la ziarul comunist din Cluj „Tribuna“[12] (la invitaţia lui Pavel
Apostol şi Ioanichie Olteanu, redactori acolo) cronici dramatice. Am mai publicat
atunci literatură la revista „Democraţia“ din Bucureşti, condusă de ANTON
DIMITRIU[13].
La campania alegerilor din 1946 nu am luat parte, căci eram complet rupt de liberali.
În toamna lui 1946, m-a vizitat acasă Pavel Apostol şi mi-a propus să particip,
împreună cu prietenii mei, la organizarea unei reviste săptămânale de cultură
subvenţionată de partidul comunist. După consultarea prietenilor mei, am acceptat în
principiu. Am avut convorbiri în acest sens cu profesorul MIHAI KERNBACH şi
PAVEL APOSTOL, care mi-a arătat că partidul comunist are nevoie de garanţii în
privinţa sincerităţii noastre şi ca atare ne cere ca, în vederea alcătuirii redacţiei, să
devenim membri de partid. Am răspuns că, dacă aceasta nu implică schimbarea
orientării noastre estetice şi nu aduce cu sine nici antrenarea noastră în activitatea
politică propriu zisă, sunt de acord. Aşa s-a făcut că am semnat adeziuni la partid eu,
Cornel Regman, Eugen Todoran, Ilie Balea şi cred că şi alţii. Am dus apoi o serie de
discuţii la sediul Partidului, cu Pavel Apostol şi persoane al căror nume nu-l mai
reţin. Deoarece însă revista nu s-a mai publicat (nu ştiu din ce motive), eu n-am
continuat activitatea în sânul Partidului. Regman, Todoran şi Balea au rămas însă
membri de partid şi-au avut o activitate susţinută. În ce mă priveşte, eu nu înţelegeam
să activez, căci singurul scop al adeziunii mele fusese organizarea acelei reviste
literare, în care să-mi pot realiza[14] vocaţia literară. După decepţiile mele cu
legionarii şi liberalii, care pe lângă toate tarele lor politice structurale, îmi arătaseră că
îi interesează în primul rând politica şi că, în fond, deşi liberalii propovăduiesc
„libertatea absolută a culturii“ totuşi au tendinţa de a subordona cultura
scopurilor[15] lor politice – nu voaim să mă las din nou antrenat în politica propriu
zisă. Voiam literatură pură şi consideram că „adeziunea“ mea nu trebuie să aibă decât
un sens formal. Ţelurile politice ale comuniştilor îmi erau neclare. Deşi nu mă lega
nimic de aspectele economice ale sistemului burghez (n-aveam avere, nici părinţii şi
nici rudele mele nu aveau) totuşi nu credeam că prin comunism se poate crea practic
o societate mai dreaptă. O singură credinţă era în mine fermă: că fără libertate
absolută nu se poate face cultură. Aş fi fost „dispus“ aşa dar să nu mă împotrivesc
„experienţei“ politice comuniste, ceream în schimb libertate absolută pentru cultură.
Adică: faceţi ce vreţi pe plan social-economic (poate totuşi veţi izbuti să creaţi într-o
zi o lume mai bună), – dar lăsaţi-mă să scriu literatură aşa cum vreau eu! Desigur, nu
eram atât de naiv încât să-mi închipui că adeziunea mea sau neadeziunea mea are
vreo însemnătate deosebită în mersul general al lucrurilor. Comuniştii reprezentau o
forţă imensă şi vederile mele literare însemnau doar o picătură de apă în ocean.
Problema nu exista decât în cadrul conştiinţei mele: eu trebuia să rezolv pentru mine
această problemă – aşa îmi spuneam. Nici prin gând nu-mi trecea că alta era
înlănţuirea reală a faptelor: că social-economicul şi ideologicul sunt în strânsă
legătură unul cu celălalt; că ideea artei pentru artă reprezenta direct acea orânduire
burgheză roasă de nedreptate, de injustiţie; că numai eliberarea socială poate aduce cu
sine eliberarea minţilor şi deci adevărata cultură liberă, sănătoasă, legată de viaţă şi
de popor. Nu-mi dădeam seama că „artă pentru artă“ reprezenta marasmul şi
destrămarea sufletească şi spirituală a orânduirii burgheze, în faza de disoluţie a
capitalismului şi imperialismului. Fiindcă nu-mi dădeam seama de sensul adevărat al
luptei ce se ducea la noi în ţară, nu observam nici frumuseţea şi măreţia artei
luptătoare: eram dispus să remarc numai greutăţile începutului, deficienţele, lipsurile
inerente acestei faze, fără să sesizez noul, viul, creatorul. Purtând mereu în mine
nostalgia debuturilor mele suprarealiste şi ultra-formaliste, socoteam că arta supremă
e rezervată doar unor cercuri de „aleşi“, de iniţiaţi, singuri „capabili“ să priceapă
aceste plăsmuiri „fine“. Nu ştiam că, retras în turnul de fildeş, în izolarea sterilă,
atrăgând şi pe alţii în lumea visurilor nebuloase şi singulare, dezertez de la cea mai
elementară datorie. Aceea de a fi în slujba poporului tău, de a contribui la ridicarea şi
luminarea lui; cum nu ştiam că atitudinea mea, prin exemplul rău ce îl dădeam şi
altora, îndemnaţi să mă urmeze pe această cărare întunecoasă[16], contribuie şi ea la
frânarea marelui proces de transformare socială pe care îl trăia ţara, în
drumul[17] spre fericirea generală.
În primăvara anului 1947 am plecat la Bucureşti cu scopul de a-mi aranja o bursă de
studii în Franţa. Aveam, pentru direcţia Institutului francez, o scrisoare de
recomandare din partea profesorului Jaquier (care nu mi-a servit la nimic, deoarece
profesorul Jaquier era foarte rău văzut la Institut şi aşa cum am arătat, avea curând să
fie exclus din Misiunea franceză şi avea[18] să rămână în România democrată). În
timpul celor câteva luni cât am locuit atunci în Bucureşti, am frecventat diverşi
scriitori. Am luat parte la cenaclurile duminicale care se ţineau în casa lui Eugen
Lovinescu (criticul murise în 1943 şi aceste cenacluri se ţineau cu îngăduinţa fiicei lui
MONICA LOVINESCU şi a mamei ei, doamna BĂLĂCIOIU): am întâlnit acolo pe
CAMIL PETRESCU, VLADIMIR STREINU, ŞERBAN CIOCULESCU,
POMPILIU CONSTANTINESCU, IOANA POSTELNICU, EUGEN JEBELEANU,
IERONIM ŞERBU, MATILDA ULMU, OVIDIU CONSTANTINESCU, FELIX
ADERCA, SANDA MOVILĂ, DINU NICODIM şi alţi scriitori pe care în cea mai
mare parte îi cunoşteam încă de pe vremea când trăia Lovinescu şi îi revăzusem în
decursul vizitelor mele la Bucureşti în anii 1944-47. Se citeau şi comentau acolo
lucrări literare scrise conform principiului „artă pentru artă“. Am mai participat şi la
cenaclurile din casa Ioanei Postelnicu, de nuanţă ceva mai progresistă, în sensul că se
căuta o literatură mai apropiată de popor, fără ca totuşi lucrările scrise pe baza
principiului „artă pentru artă“ să fie îndepărtate. Am cunoscut aici pe EUGEN
BARBU, STERE POPESCU. Un rol important păreau să aibă în acest cenaclu
scriitorul EUSEBIU CAMILAR şi criticul VLADIMIR CHIRNOAGĂ. În urma
lecturii unor lucrări ale mele (mi se pare un studiu despre Macedonski şi altul despre
Eminescu), Eusebiu Camilar m-a invitat la redacţia „Revistei literare“, unde l-am
cunoscut şi pe MIRON RADU PARASCHIVESCU şi împreună mi-au făcut
propunerea să devin criticul literar permanent al acestei reviste subvenţionată de
regim. Am primit, însă când mi s-a spus că articolele mele trebuie citite de un colectiv
şi că trebuie să accept modificările sugerate de acest colectiv, mi-am retras
acceptarea. Am primit însă, tot în acea vreme, la propunerea lui Camil Petrescu (cu
care ajunsesem în relaţii strânse) să fac săptămânal cronica la ziarul „Fapta“ (condus
de Mircea Damian). Şi astfel timp de câteva luni am scris aici articole în care căutam
să adopt o linie de promovare a realismului, despre Ion Marin Sadoveanu, Camil
Petrescu, G. Călinescu, Eusebiu Camilar şi alţii. Cu prilejul cronicii despre recentul
său volum Euridice, am atacat linia antirealistă pe care se găsea atunci PETRU
DUMITRIU, îndemnând să renunţe la formalismul decadent.
În aceeaşi vreme, volumul meu de studii critice Poeţii români (despre Bacovia, Blaga,
Eminescu şi Macedonski) a fost încununat cu „Premiul scriitorilor tineri“ al Editurii
Fundaţiilor Regale, de un comitet format din Al. Rosetti, Camil Petrescu,
Perpessicius, Ş. Cioculescu, Eugen Jebeleanu şi Cicerone Teodorescu.
Eugen Jebeleanu, pe care îl cunoşteam din 1943, m-a invitat la el acasă, iar odată m-a
chemat la Societatea scriitorilor, unde împreună cu Cicerone Teodorescu (pe care nu-l
cunoşteam încă) mi-au propus să-mi îndrept scrisul pe o linie progresistă, în slujba
forţelor înaintate din ţară, să mă apropiu de scriitorii care se puseseră în serviciul
Partidului. Fără să refuz direct, am răspuns destul de evaziv, făcând obiecţiuni în ce
priveşte „libertatea artei“.
După cum s-a desprins din cele expuse până acum, scriitorii progresişti mi-au întins
nu odată mâna cu simpatie, chemându-mă să vin alături de ei, să pun talentul
meu[19] în slujba poporului şi să particip la viaţa literară sănătoasă. Înglodat însă în
idealismul meu reacţionar, în mitul înşelător al „artei pentru artă“ n-am ştiut să
răspund acestor gesturi frumoase, n-am văzut realitatea, sensul vremurilor şi n-am
înţeles care trebuie să fie menirea mea adevărată pe tărâmul culturii româneşti.
M-am împrietenit tot atunci cu Monica Lovinescu şi eram adeseori invitat de doamna
Bălăcioiu în casa lor. Prin Monica Lovinescu am cunoscut pe vărul ei HORIA
LOVINESCU şi pe prietena ei IRINA HANLIU (măritată apoi cu un inginer
ELIADE) – ambii premiaţi în acel an cu premiul asociaţiei „Prietenii lui E.
Lovinescu“, pentru lucrările lor literare – şi toţi patru am format un grup care ne
întâlneam adeseori, însă pe o bază mai mult prietenesc-sentimentală. Monica
Lovinescu activa atunci în rândurile tineretului progresist, fiind prietenă foarte bună
şi colaboratoare apropiată – după câte îmi amintesc că-mi spunea ea – a lui MIRCEA
MALIŢA. Mi-am dat seama mai târziu după ce am luat cunoştinţă de acţiunea ei
trădătoare din străinătate, că urmărea să-şi creeze o platformă „progresistă“ doar
pentru a-şi facilita plecarea în Franţa. Pe mama ei, doamna Bălăcioiu, am întâlnit-o
odată, prin 1957, la Fondul literar, şi m-a invitat extrem de stăruitor să o vizitez
acasă, ca „să vorbim despre Monica“, dar n-am dat curs acestei invitaţii.
După ce m-am întors la Cluj, s-au mai ţinut câteva cenacluri, la Institutul francez
local, în care s-a citit odată de către Ovidiu Cotruş poemul dramatic Moartea lui
Tizian de Hugo von Hofmannsthal, tradus în româneşte de Doinaş şi de mine, iar altă
dată Radu Stanca, în vizită la Cluj, şi-a citit piesa de teatru Oedip salvat. Radu Stanca
rămăsese în Sibiu, unde s-a ocupat împreună cu actorul C. ANATOL, de organizarea
unui colectiv teatral, ce a stat la baza actualului teatru de stat sibian, la care a
funcţionat în permanenţă, până la arestarea mea, ca director de scenă. De la sfârşitul
anului 1947 nu s-au mai ţinut cenacluri literare. Totodată, conform cu atitudinea mea
ostilă realismului socialist, eu mi-am încetat cu desăvârşire activitatea publicistică,
sfătuind şi pe alţii să facă la fel, în aşteptarea „unor vremuri mai bune“.
În anul 1948, cum Misiunea franceză din România se desfiinţase, profesorul Jaquier,
care hotărâse să rămână în ţară, supraveghea „Biblioteca franceză“ din Cluj şi în
această calitate m-a însărcinat cu munca de bibliotecar acolo. Doar câteva luni, căci
apoi Legaţia franceză din Bucureşti a înlocuit pe profesorul Jaquier cu o doamnă
franceză mai de încredere. În toamna anului 1949, am fost angajat ca bibliotecar la
Institutul Medico-Farmaceutic, al cărui rector era profesorul Mihai Kernbach, iar la 1
aprilie 1950, făcându-se o reducere de schemă, am pierdut acest serviciu. În toamna
anului 1950, am fost numit bibliotecar la „Biblioteca Academiei“ din Cluj, datorită
directorului acestei biblioteci, prof. DUMITRU POPOVICI. Tot la această bibliotecă
funcţiona şi LUCIABLAGA cu care am lucrat multă vreme în acelaşi birou. În
discuţiile pe care le aveam cu L. Blaga şi D. Popovici, se manifesta aceeaşi
respingere ostilă a literaturii noastre noi. Lucian Blaga mi-a citit diverse poezii ce
scria atunci, iar D. Popovici piese de teatru – toate apolitice.
Cu Nicolae Balotă, care ca angajat al Institutului de lingvistică al Academiei lucra des
în sălile Bibliotecii şi cu Radu Enescu, angajat al Bibliotecii Universitare ce se afla în
aceeaşi clădire cu instituţia mea, aveam de asemeni adeseori discuţii teoretice sau
concrete de pe poziţii ostile. Mai cu seamă cu Balotă care se ocupa cu critica
filosofică a marxismului; iar cu Enescu am tradus în româneşte lucrarea filosofului
existenţialist german – unul din pilonii gândirii reacţionare contemporane – Martin
Heidegger, Ce este metafizica?
Eu m-am cufundat, în aceşti ani, în lectura filosofilor idealişti, cu care pur şi simplu
mă „drogam“, ca să uit realitatea, în care nu voiam cu nici un chip să mă încadrez. A
fost epoca cea mai neagră din evoluţia mentalităţii mele reacţionare. Pe planul
scrisului, am încercat justificări teoretice ale poziţiei mele, în schiţarea unui studiu
despre ceea ce eu numeam „realismul existenţial“ şi era un realism bazat pe
literaturile clasice, pe opere ca cele ale lui Cervantes sau Tolstoi, în sensul unui
apolitism absolut, idee absurdă, care ignora cu desăvârţire substanţa socială a
operelor luate în discuţie. Am schiţat de asemeni şi o „Poetică“, fundamentată pe
formalitatea pură a cuvântului, golind astfel poezia de conţinutul uman, de mesajul ei
umanist. Şi chiar dacă, în aceste încercări, nu luam atitudine explicită faţă de
realismul socialist, vizam însă prin ele implicit literatura noastră nouă, faţă de care
eram în permanenţă, conştient şi inconştient, ostil. Însăşi absurditatea
concepţiei[20] mele, ruptura ei de viaţă şi de popor, a făcut ca încercările, schiţele, în
care mă pierdeam, să nu poată prinde chiag într-o lucrare temeinică, dusă până la
capăt.
În anii 1948-1949 frecventam destul de des casa profesorului Jaquier, unde mai
veneau Nicolae Balotă, Radu Enescu, Radu Iencica, Ovidiu Drimba, Rudolf Schuller
(care era asistentul lui Jaquier la Universitatea maghiară) şi unde probelemele literare
erau discutate de pe poziţia „artă pentru artă“, fără referiri la literatura nouă. Nu reţin
discuţii cu caracter politic, ştiu însă că profesorul Jaquier avea convingerea fermă că
nu va fi război. În anul 1950 m-am certat cu profesorul Jaquier, deoarece aflasem că
se plânsese lui R. Schuller în legătură cu activitatea mea la „Biblioteca franceză“. Nu
am reluat legăturile cu el decât în 1956-57, când am reînceput să-l vizitez, cu prilejul
trecerilor mele prin Cluj.
În anul 1948, a venit la mine într-o zi Wolf Aichelburg, care locuia atunci în
Bucureşti, ca inspector la Ministerul Învăţământului, şi mi-a spus că e în trecere prin
Cluj, spre Satu Mare, unde vrea să treacă graniţa clandestin, pentru a ajunge în
Austria. L-am sfătuit să nu rişte o astfel de aventură, mai cu seamă că avea o situaţie
atât de bună la Bucureşti. A renunţat, însă ulterior a întreprins din nou o astfel de
acţiune[21] similară şi a fost prins şi condamnat[22]. Prin anul 1951, am primit de la
el o carte poştală, dela canal, rugându-se să-i trimit un pachet cu alimente, ceea ce am
şi făcut.
În anii 1950-52, vizitam adeseori locuinţa lui Ion D. Sîrbu, unde mai veneau: Balotă,
Enescu, Iencica, Todoran, Dorli Blaga (fiica lui Lucian Blaga), doctorul ARTHUR
DAN, Rudolf Schuller, sculptorul ROMUL LADEA şi domnişoare al căror nume nu
mi-l reamintesc. Era o atmosferă foarte veselă şi gălăgioasă, presărată desigur cu
discuţii în legătură cu cărţi citite de unii dintre noi sau cu glume politice. În discuţiile
pe care le aveam eu personal cu Sîrbu, sau împreună cu Enescu şi Balotă la
Bibliotecă, unde el ne vizita uneori – Sîrbu manifesta deopotrivă o aversiune
puternică faţă de burghezie (în calitatea lui de fiu de muncitor) şi o critică vie la
adresa partidului comunist. Îmi aduc aminte în acest sens, că ne-a prezentat
alfabetizarea – la care lua şi el parte, ca profesor – drept o farsă. În culori[23] negre
ne-a prezentat şi situaţia muncitorilor din Valea Jiului, de unde era el de origine. Sîrbu
mi-a dat să-i citesc odată o schiţă a lui, în care satiriza pe poetul Baconski şi implicit
realismul socialist, iar altă data o schiţă satirică la adresa baronilor maghiari, cum şi o
comedie[24] Căţelul (al cărei subiect nu mi-l amintesc). Deşi îi apreciam[25] verva,
totuşi aveam mari rezerve în faţa acestei literaturi a lui Sîrbu, pe care o consideram
minoră. Din cauza acestor rezerve, care îl nemulţumeau, raporturile mele cu Sîrbu au
început să se răcească. În toamna anului 1952, când scriitorul ION AGÂRBICEANU
a împlinit vârsta de 70 de ani, aflând că L. Blaga, D. Popovici, L. Rusu şi Ion Breazu
vor să-i facă o vizită omagială, am propus lui Radu Enescu, Balotă, Sîrbu şi Todoran
să facem şi noi acelaşi lucru. Am aranjat această vizită prin fiica lui Agârbiceanu,
care îmi era prietenă. Omagiul nostru s-a concretizat în câte o alocuţiune. Eu am
vorbit despre romanul social în opera lui Agârbiceanu, relevând meritele scriitorului
în această direcţie, aşa cum au fost recunoscute ulterior de critica noastră progresistă.
La câteva zile după sărbătorire, Sîrbu a făcut o nouă vizită, beat, la casa lui
Agârbiceanu, unde s-a purtat foarte necuviincios cu fiica scriitorului. Drept
urmare[26], am rupt cu totul legăturile mele cu Sîrbu.
Prin anul 1951, doctorul Dan, care lucra la o clinică psihiatrică mi-a spus că are ca
pacient pe scriitoarea Lucia Demetrius, cu care s-a împrietenit şi că, la dorinţa ei, vrea
să organizeze în casa lui o întâlnire a noastră cu ea. Am fost de acord. La această
întrunire[27], la care Lucia Demetrius a venit însoţită de pictoriţa scenografă
MARGA ENE, şi la care au participat vreo zece persoane (nu reţin cine anume),
scriitoarea ne-a citit o nuvelă a sa concepută pe linia „artă pentru artă“, în contradicţie
cu piese realist-socialiste ale aceleiaşi autoare, ce se reprezentau pe scena Teatrului
naţional din Cluj. La sfârşitul lecturii, cerându-mi-se părerea, ca critic am început
prin a pune o problem etică, întrebând-o pe Lucia Demetrius, când e ea sinceră, când
scrie dramă realist-socialistă sau când scrie nuvelă decadentă? Surprinsă şi intimidată,
Lucia Demetrius a izbucnit în plâns şi întrunirea a devenit penibilă. Recunosc că am
pus atunci întrebarea, din antipatie faţă de faptul că scriitoarea „trădase“ principiile
estetice ale lui Lovinescu, a cărui adeptă fusese înainte, şi se raliase literaturii noi.
Deci, critica mea nu era mânată de o năzuinţă constructivă, ci dimpotrivă.
În anul 1952, simţind că mă aflu într-o înfundătură, şi socotind că poate totuşi ar
trebui să încerc o ieşire, o colaborare literară, o revenire în literatura vie, l-am rugat
pe Cornel Regman, care se situase mai demult pe linia realismului socialist şi era
redactor la revista „Almanahul literar“, să-l întrebe pe A. Baconski, care conducea
„Almanahul“, dacă e dispus să discute această problemă cu mine şi dacă răspunsul ar
fi afirmativ, să-l poftească la mine acasă. Întreprindeam aceasta, deoarece Regman
mă sfătuise în repetate rânduri să părăsesc poziţiile mele „învechite“, spunându-mi că
pentru el marxismul însemnase, în critică, o adevărată deschidere de orizonturi. Pe de
altă parte şi Radu Stanca, pe care îl vizitasem de câteva ori la Sibiu, unde se dedicase
cu totul teatrului şi avusese succese pe urma aplicării realismului socialist, conform
viziunii regizorale a lui Stanislavski, mă sfătuise în acelaşi sens. Baconski a răspuns
că acceptă întrevederea[28], dar în ziua fixată n-a venit şi nici n-a mai dat vreun semn
că ar fi dispus să stea de vorbă cu mine. Desigur, dacă dorinţa mea ar fi fost adâncă,
reală, aş fi stăruit sau aş fi găsit altă modalitate de a ajunge la colaborare.
Între anii 1949-1952 m-am împrietenit şi cu MIHAI RĂDULESCU, care a locuit
atunci la Cluj, fiind angajat ca violonist în orchestra Operei. Am avut cu el numeroase
întrevederi şi convorbiri, în care am constatat că vederile noastre în literatură şi artă
se aseamănă. M. Rădulescu mi-a transmis salutări din partea lui Constantin Noica, cu
care era prieten şi pe care îl întâlnise la Bucureşti (eu îl văzusem pe Noica în 1947,
când locuisem câtva timp în capitală şi când l-am vizitat odată la locuinţa sa din
pădurea Andronache, unde am discutat împreună despre lucrarea mea închinată lui
Eminescu). Prin Mihai Rădulescu am cunoscut pe profesorul de la Facultatea de
Agronomie C. MUREŞANU şi pe soţia acestuia CARMEN MUREŞANU, cu care de
asemenea m-am împrietenit, vizitându-i de mai multe ori (M. Rădulescu locuia în
casa lor).
La începutul anului 1953 am început să lucrez intens la studiul Poezia română (un
istoric al poeziei române de la Dosoftei până în zilele noastre) şi la Antologia care
însoţea acest studiu. Deoarece serviciul meu la Biblioteca Academiei era prea
obositor şi nu-mi da răgaz să lucrez aşa cum aş fi vrut la studiul început, m-am
transferat ca secretar la Şcoala Medie tehnică de Instalaţii, pe al cărei director TITUS
MOCANU îl cunoşteam de la Radu Enescu, cu care era prieten. Astfel m-am
împrietenit cu Mocanu şi cu soţia lui Elisabeth Axmann, pe care i-am vizitat în
diverse rânduri acasă.
În cursul anului 1953[29] am primit din partea lui Ştefan Aug. Doinaş (care părăsise
Clujul în 1948) câteva scrisori însoţite de poezii originale şi traduceri din Heine. Un
poem se intitula Balada cercului literar[30] şi prezenta cu nostalgie epoca în care
ţinusem cenaclurile[31] la Sibiu, regretând acele vremuri. Mi-a plăcut poemul şi l-am
arătat celor care participaseră la cenaclurile din trecut. Doinaş mi-a mai trimis şi
câteva fabule şi sonete cu aluzii politice, ostile regimului, care nu mi-au plăcut şi l-
am sfătuit să nu urmeze această direcţie. Apoi am mai primit[32] dela el o piesă de
teatru cu o temă luată din antichitatea romană: căderea lui Tarquinius ultimul rege
latin şi întemeierea republicii romane. Această piesă mi-a plăcut, tocmai prin
neutralismul ei, conform principiului „artă pentru artă“. Cam în aceeaşi vreme am
aflat (cred că prin Lucian Blaga sau poate Balotă) că Sîrbu a scris o piesă de teatru
din viaţa minerilor din Valea Jiului concepută[33] de pe poziţii potrivnice regimului.
Îmi dau astăzi seama că alunecarea lui Sîrbu şi Doinaş spre o literatură ostilă era
consecinţa firească a ideii de „artă pentru artă“ pe care le-o propovăduisem eu, căci
„arta pentru artă“ nu era ea însăşi decât manifestarea ostilităţii faţă de realismul
socialist, faţă de literatura nouă, închinată luptei de desrobire a poporului. Nu pot deci
să ocolesc răspunderea ce-mi revine faţă de gravele urmări pe care le-a avut concepţia
mea literară reacţionară în spiritele celor[34] influenţaţi de opiniile mele. Dacă n-aş fi
fost orb, dacă aş fi sesizat adevărul, dacă m-aş fi dăruit eu însumi literaturii noi,
sănătoase, aş fi avut de bună seamă o înrâurire salutară asupra celor din preajma mea,
i-aş fi scutit pe ei de erori şi am fi contribuit cu toţii la ridicarea noii societăţi, la
înfăptuirea idealurilor[35] umane pe care le promovează comunismul şi care devin
realitate astăzi, chiar şi fără noi şi chiar şi împotriva noastră a celor rătăciţi.
La începutul anului 1954 terminând Antologia şi vol.[umul] I din studiul Poezia
română (partea de la Dosoftei la Eminescu inclusiv), le-am arătat[36] prietenilor şi
cunoscuţilor din Cluj, am trimis fragmente prin poştă lui Radu Stanca, Doinaş şi
Deliu Petroiu[37] (care era la Arad, unde se aşezase din 1948) şi am trimis de
asemenea câteva exemplare integrale lui Mihai Rădulescu[38] (care se întorsese la
Bucureşti de vreo doi ani), cu rugămintea să le transmită lui Tudor Vianu, Şerban
Coiculescu, Perpessicius, Vladimir Streinu. Deoarece m-am îmbolnăvit grav de
hipertensiune am fost internat câteva săptămâni în spital şi Doinaş m-a invitat să-mi
fac convalescenţa la el, la munte (era profesor în comuna Gurahonţ, din Apuseni).
Am urmat invitaţia lui în luna iulie, pe care am petrecut-o la el. Cu această ocazie, l-
am sfătuit iarăşi să nu se lase ispitit să scrie literatură ostilă. I-am spus că sunt hotărât
să încerc tentative de a reveni la literatură, ca ocupaţie, deocamdată sub forma
traducerilor. Ca atare, la scurtă vreme după ce m-am întors la Cluj, am făcut o
călătorie în capitală, spre a-l ruga pe Tudor Vianu să mă ajute să obţin o traducere.
Profesorul Vianu m-a încurajat foarte mult în dorinţa mea de a „ieşi la suprafaţă“,
reproşându-mi chiar că am stat atâta vreme în întuneric. A stăruit să renunţ la Cluj şi
să mă mut la Bucureşti, ceea ce am şi hotărât. Aşa că în septembrie eram în capitală şi
căutam de lucru, pe tărâmul literaturii. Trebuie să mărturisesc însă că nu eram decis
să scriu critică realist socialistă, ci voiam o rezolvare a situaţiei mele, pe calea aceasta
a traducerilor. Nu voiam să renunţ la ideile estetice reacţionare, în care mă scăldasem
ani îndelungaţi şi credeam că pot găsi o soluţie de compromis în activitatea „neutrală“
de traducător. Literatura realist socialistă îmi era străină nu numai fiindcă continuam
să persist într-o direcţie spirituală potrivnică, ci şi fiindcă pur şi simplu o ignoram. Nu
cunoşteam aproape nimic din realizările literaturii noastre noi, de care luasem
cunoştinţă doar fragmentar şi sporadic, răsfoind cărţi şi reviste prin librării, această
superficialitate în documentare contribuind foarte mult la persistenţa mea în eroare.
Porneam deci la drum, spre noua etapă, cu un bagaj prea greu de reziduuri, ca
urmările să fie într-adevăr rodnice şi să aducă în sfârşit ancorarea mea sub zări mai
senine.
În ciuda intervenţiilor lui Tudor Vianu, întâmpinam rezistenţă atât la Espla[39] cât şi
la Cartea rusă[40]. Am aflat prin profesorul Al. Rosetti (pe care l-am cercetat de
asemeni şi care mi-a spus că deţine informaţia de la Al. Balaci, directorul adjunct al
Esplei) că această rezistenţă se datorează sesizărilor făcute în privinţa mea de către
poetul clujean A. Baconski. Vorbind atunci cu Ioanichie Olteanu, care era redactor la
„Tânărul scriitor“, el m-a sfătuit că cel mai bun lucru ar fi să-mi limpezesc situaţia la
Comitetul central. Prin Ioanichie Olteanu am obţinut deci o audienţă la un domn de la
Comitetul central, al cărui nume nu mi-l amintesc şi căruia i-am spus că, după câţiva
ani de retragere din viaţa literară, doresc să-mi reiau activitatea în domeniul
traducerilor, dar că nu obţin lucrări fiindcă Baconski mi-a creat o atmosferă
defavorabilă acuzându-mă că am dus la Cluj o acţiune[41] literară ostilă, prin
cenacluri clandestine. Mi s-a răspuns că se va cerceta cazul şi, dacă plângerea mea
este întemeiată, mi se va face dreptate şi ca atare să mă interesez peste trei zile la
editură. Şi într-adevăr, interesându-mă am obţinut de lucru atât de la Espla cât şi de la
Cartea rusă, unde am efectuat stilizări şi traduceri. La Mihai Beniuc nu m-am mai dus
să intervin tocmai fiindcă îmi era teamă că el mă va îndemna să scriu critică şi mă va
abate de la calea echivocă a traducerilor.
În discuţiile pe care le-am avut în acel timp cu profesorul Vianu, el mi-a spus că
părerea sa este că Maiorescu va fi reconsiderat, întrucât activitatea lui are şi laturi
pozitive pe plan politic şi literar (se referea la art. 7 din Constituţie, privind cetăţenia
evreilor, la laicizarea învăţământului rural, la lupta împotriva latiniştilor şi
promovarea literaturii populare). Tudor Vianu s-a interesat şi în privinţa lui Doinaş,
pe care îl preţuia ca pe un poet foarte valoros. Invitându-mă într-o zi la dânsul, am
întâlnit în casa sa pe Ion Marin Sadoveanu, Al. Philippide, Margul-Sperber, Şerban
Cioculescu, Vladimir Streinu, cărora le-a citit poezii de Doinaş (din Antologia mea).
Apoi am fost invitat la Ion Marin Sadoveanu acasă, unde, în prezenţa aceloraşi
scriitori şi a unui domn Kittner, gazda ne-a citit o bucată de proză, în stilul lui
Flaubert. La Vladimir Streinu m-am dus doar peste câteva luni: nu eram prea atras,
căci Tudor Vianu îmi spusese că acesta i-a mărturisit că nu-i place lucrarea
mea Poezia română. La Tudor Vianu l-am dus odată şi pe Balotă, care se mutase între
timp şi el în Bucureşti. Aici Balotă şi-a citit lucrarea sa despre Thomas Mann. Nu
reţin aprecierea făcută de profesorul Vianu lucrării, dar îmi aduc aminte că în
convorbirile ulterioare cu dânsul, îl lăuda pe Balotă pentru cultura şi inteligenţa sa şi
dorea să-l revadă. Când apoi eu am început să public diverse studii şi articole, Tudor
Vianu mi-a spus, în diferite rânduri, că apreciază mult lucrările mele.
După mutarea la Bucureşti, am reluat legăturile cu Mihai Rădulescu, în casa căruia
mă duceam uneori – iar în decursul anilor din ce în ce mai des. La o întrunire în
locuinţa sa, la care eu l-am dus pe CONSTANTIN ŢOIU, am revăzut pe C. Noica şi
am cunoscut pe DINU PILLAT. Atunci şi-a citit Balotă studiul despre Thomas Mann,
iar C. Noica un fragment din lucrarea Anti-Goethe. Ulterior, Balotă l-a întâlnit pe
Pillat, care ne-a invitat pe amândoi să-l vizităm. Ne-am dus împreună şi el ne-a citit
un studiu al său despre poetul Macedonski. Nu l-am mai întâlnit pe Pillat decât foarte
târziu, prin 1957, pe stradă, când s-a arătat foarte rece de mine (mi-am spus că
reprobă activitatea mea publicistică, el aflându-se pe poziţia de a colabora cu
regimul).
Am reluat, deasemeni, legăturile cu OVIDIU CONSTANTINESCU (pe care îl
cunoscusem la cenaclul lui Lovinescu) – şi am locuit câteva luni la dânsul[42]. Prin el
am cunoscut pe ION OMESCU (despre care mi-a spus că scrie piese de teatru
interesante), pe C. ŢOIU, MARGARETA STERIAN, MARCEL GAFTON, REMUS
LUCA, GEORGE DAN, IULIAN VESPER, PERICLE MARTINESCU, CĂLIN
POPOVICI, MATILDA ULMU. Cred că, în vremea când locuiam la el, m-a vizitat
Balotă şi i-a citit şi lui studiul despre Thomas Mann. Cu timpul, l-am revăzut din ce
în ce mai rar. În casa sa se organizau petreceri, fiindcă era mare amator de băutură.
Foarte activ ca traducător, l-am întrebat de ce nu scrie literatură actuală (publicase
înainte şi curând după 23 August două romane[43]) şi mi-a răspuns că a încercat, dar
nu-i reuşeşte. Când am început să public articole de critică, mi-a atras atenţia că nu
mă aflu pe linia realismului socialist şi ar fi mai bine să renunţ, decât să stărui pe o
poziţie estetică ce va fi, mai devreme sau mai târziu, pusă la punct – ceea ce s-a şi
întâmplat. Mai întâi prin O. Constantinescu şi apoi direct, am fost adeseori invitat de
Călin Popovici şi soţia sa în locuinţa lor de la Observatorul Astronomic, unde se
organizau petreceri, la care participau în general: C. Ţoiu, Marcel Gafton, RADU
TUDORAN, ILEANA IORDACHE, Ion Omescu, LIDIA PINCUS, STERE
POPESCU, IRINEL LICIU, FORI ETERLE, NEL NASTA (fiica academicianului
Marius Nasta), iar eu am dus acolo pe Balotă, Doinaş, Mihai Rădulescu şi Nina
Cassian.
Şi în casa lui Stere Popescu se organizau petreceri la care participau cam aceleaşi
persoane şi unde am cunoscut pe MIRCEA WEIZER, NICOLAE POPESCU, iar eu
am dus pe SANDA IOANOVICI şi OCTAVIA NOAGHEA (pe care am cunoscut-o la
Ovidiu Constantinescu şi care a devenit soţia mea). După ce m-am căsătorit, am
organizat şi eu – în 1956 şi 1957 – astfel de petreceri în locuinţa soţiei mele, la care
înafară de mulţi dintre cei de mai sus, au participat DOMINIC STANCA, SORANA
COROAMĂ, ZOE ANGHEL, KARIN REX (au fost şi la O. Constantinescu şi Călin
Popovici), TUDOR CIORTEA, CORNEL REGMAN.
La toate aceste întruniri, nu se discuta politică, nu se lua atitudine ostilă faţă de
realismul socialist – dar dacă venea vorba despre lucrările mele sau opere literare şi
artistice, nu se lua atitudine împotriva lor, ci erau preţuite, în măsura în care erau
socotite valoroase, ca şi de altfel operele realist-socialiste socotite valoroase. În
diferite rânduri, Stere Popescu mi-a citit poezii formaliste scrise de el, curios fiind să-
mi cunoască părerea, iar eu, în conformitate cu ideea „artă pentru artă“ de care eram
stăpânit, le-am apreciat favorabil. Dar, pe măsură ce luam cunoştinţă de operele
literaturii noastre noi, ale lui Marin Preda, Iulian Vesper, Maria Banuş, Nina Cassian
(opere care mi-au fost recomandate de O. Constantinescu şi C. Ţoiu) ori Eugen Barbu
şi Iulia Soare, îmi dădeam şi eu seama de valoarea lor şi în scrisul meu sau în
convorbirile mele am început să citez călduros aceste nume. Nu voiam însă să-mi
schimb mentalitatea în ce priveşte viziunea mea estetică. Îmi spuneam că judecăţile
criticului trebuie să vizeze numai aspectul formal al operelor şi nu conţinutul lor
politic. Nu-mi dădeam seama că opera de artă este un complex de valori menit să te
înveţe, să te înalţe, să te ajute în viaţa şi în munca ta, să te oţelească în eforturile de
creare a societăţii noi. Dacă poporul are nevoie de opera care să-i oglindească cu
măestrie nobila sa existenţă actuală, nobilă prin dăruirile generoase în vederea binelui
colectiv, să-i înfrumuseţeze şi întărească sufletul, să-l ajute să vadă mai bine, mai
adânc alcătuirile şi rosturile sociale, să-i sporească vigilenţa în apărarea cuceririlor
atinse şi să-i fortifice năzuinţele şi faptele înalte – critica are menirea de a veghia ca
operele de artă să răspundă tuturor acestor cerinţe de ordin politic şi moral, ca şi
cerinţelor care privesc forma.
La Bucureşti am reluat legăturile apoi cu Dominic Stanca, pe care îl cunoscusem la
Cluj şi care era căsătorit cu Sorana Coroamă (am locuit în casa lor câteva luni).
Aceasta se manifestase intens pe tărâmul realismului socialist, atât în cadrul ocupaţiei
sale de director de scenă, cât şi în activitatea sa publicistică. Am constatat de la
început că îşi îndemna stăruitor soţul (care avea diverse încercări literare) să scrie
literatură viabilă, conform cu spiritul înoitor al vremurilor. Ceea ce el a şi făcut,
publicând la Espla o lucrare despre revoluţia lui Horia, Cloşca şi Crişan Roata cu
şapte spiţe (pe care mi-a dat-o şi mie s-o citesc şi am apreciat-o ca valoroasă) şi
prezentând la Editura Tineretului un volum de nuvele. A mai scris o comedie în
legătură cu colectivizarea, care trebuia să se joace în 1961 la Teatrul C.F.R. Giuleşti,
şi pe care ne-a citit-o la el acasă, cu puţine zile înainte de arestarea mea, în prezenţa
lui Cornel Regman, Ştefan Aug. Doinaş şi Irinel Liciu, lucrare care ne-a plăcut
tuturor.
În anul 1955, invitat fiind la o masă oferită de Sorana Coroamă, la care au participat
Radu Beligan cu soţia, Moni Ghelerter, Marcela Rusu şi Petru Dumitriu (era de faţă şi
Balotă) – l-am cunoscut pe acesta din urmă. La sfârşit am plecat împreună cu Petru
Dumitriu şi ne-am plimbat vreo două ore discutând despre literatură: părea curios să-
mi cunoască opiniile, care erau bine înţeles axate pe principiul „artă pentru artă“.
Vorbindu-i de lucrarea mea Poezia română s-a arătat dornic să o citească. I-am trimis-
o deci prin dactilografa „Vieţii româneşti“ (unde Petru Dumitriu era atunci
redactor[44]), care bătea la maşină Soranei Coroamă un text dramatic. Peste
scurtă[45] vreme P. Dumitriu mi-a scris prin aceeaşi persoană o scrisoare foarte
elogioasă la adresa lucrării mele, rugându-mă să-i citesc şi eu Salata şi Pasărea
furtunii. De aici s-a născut o corespondenţă în care eu îl sfătuiam – având în vedere
genul cunoştinţelor sale filosofice şi literare, cât şi faptul că lucrările lui nu m-au prea
încântat – să scrie un roman cu temă din epoca Renaşterii în Ardeal, sau cu temă din
vremea umanisticei occidentale: aceasta, fiindcă el îmi spunea că se consideră
apropiat de oamenii aventuroşi ai Renaşterii şi Umanismului. Recunosc că la baza
acestor îndemnuri sta nu numai faptul că mie scrierile lui Petru Dumitriu îmi sunau
fals, neconvingător, ci ascundea acolo aversiunea mea faţă de actualitatea politică în
literatură, faţă de realismul socialist, la care eram opac. Aşa dar în loc să-mi fac
adevărata datorie de critic, să contribui la întărirea poziţiei sănătoase în opera
scriitorului, să-l ajut să creeze opere cât mai puternice, mai vii, care să slujească
poporul, eu îl îndemnam să se îndepărteze de viaţă, de actualitate, să se înstrăineze de
năzuinţele cele mai curate şi mai nobile ale constructorilor societăţii noi. În ultima sa
scrisoare, Petru Dumitriu îmi spunea[46] că şi-a îngăduit să transmită[47] lucrarea
mea (Antologia şi studiul) lui Ovidiu Crohmălniceanu, care era şi el redactor la
„Viaţa Românească“ şi mă invita să-l vizitez în noua sa locuinţă (se recăsătorise
recent). N-am dat urmare acestei invitaţii, căci nu-mi plăcea omul: prea făcea paradă,
în scrisori, de cultura lui mistică, în discordanţă cu literatura pe care o publica şi cu
ideile critice pe care le profesa în articolele de revistă. Nu l-am mai văzut decât
în1957 la Espla, în calitate de director.
Tot pe atunci, Balotă m-a chemat la o întrunire în casa unui profesor NĂSTUREL,
unde prietenul său MATEI BOILĂ ( pe care îl cunoşteam şi eu de la Cluj) şi-a citit o
lucrare a sa despre ideea de justiţie. Nu mai reţin dintre persoanele prezente la acea
întrunire (erau vreo 10) decât pe NENA BOILĂ, sora autorului. Nu reţin nici
discuţiile, nici măcar lucrarea, ştiu doar că nu mi-a plăcut şi i-am spus lui Balotă că
mi se pare cam juvenilă, ceea ce el a admis[48].
Întrucât diverşi scriitori pe care îi văzusem se interesaseră cu multă simpatie de
Doinaş, pe care îl considerau ca un poet foarte talentat[49], i-am scris acestuia,
povăţuindu-l să se mute la Bucureşti, unde ar putea să-şi reia activitatea literară.
Ascultând povaţa mea, Doinaş a venit la Bucureşti la începutul toamnei. Înainte
făcusem o vizită lui O. Crohmălniceanu, la „Viaţa Românească“ (ştiam de la
profesorul Ion Breazu, din Cluj, care îl întâlnise în acea vară la băi, că preţuieşte
foarte mult lucrările mele ce le primise de la Petru Dumitriu şi că socotea pe Doinaş
drept un poet de seamă) cunoscându-l[50] cu acest prilej şi l-am rugat să-l ajute pe
Doinaş să-şi găsească un rost la Bucureşti, în domeniul publicistic. M-a primit
călduros şi m-a asigurat că-l va ajuta. Aşa a intrat Doinaş, la sfârşitul anului 1955, în
redacţia revistei „Teatrul“[51] recent înfiinţată, al cărui director HORIA DELEANU
era prieten cu Crohmălniceanu. Doinaş m-a prezentat şi pe mine lui Deleanu (care mă
ştia tot de la Crohmălniceanu) şi acesta mi-a cerut să colaborez la revista condusă de
el. Îmi surâdea ideea de a face totuşi „concesii“ principiale şi de a reintra în public.
 
(Continuare în numărul următor)
 
 
 
[1]     După cuvântul „membră“ a fost scris „de partid“, tăiat cu două linii.
 
[2]     Pál Erdös.
 
[3]     6 martie 1945 – data instaurării guvernului condus de Dr. Petru Groza.
 
[4]     Mihai Kernbach, (1895-1976), rector al Institutului de Medicină şi Farmacie
din Cluj.
 
[5]     Alexandru Roşca (1906-1996), Profesor la Facultatea de Filosofie a
Universităţii din Cluj (Catedra de Psihologie).
 
[6]     Alexandru Lapedatu (1876-1950, închisoarea din Sighet), Profesor la
Universitatea din Cluj. Fondator al Institutului Naţional de Istorie din Cluj, împreună
cu Profesorul Ioan Lupaş (Institutul de Istorie „Gh. Bariţiu“). Membru marcant al
Partidului Naţional Liberal.
 
[7]     Înaintea cuvântului „fac“ a fost scris „dau“, tăiat cu două linii.
 
[8]     Generalul Nicolae Macici (1886-1950, Aiud).
 
[9]     Victor Iancu a fost redactor la publicaţia „Ţară Nouă. Îndreptar ardelenesc de
gând şi faptă românească“ din Cluj (anul I, 1939, nr. 1, 21 mai). Publicaţia îşi
întrerupe apariţia în anul 1940, când oraşul Cluj trece sub administraţie maghiară în
urma Diktatului de la Viena. Ziarul era condus în realitate de către Victor Iancu,
deoarece Victor Jinga, directorul publicaţiei, era mult timp plecat, fiind ocupat cu
activitatea parlamentară. Victor Iancu era un apropiat al lui Iuliu Maniu. O bogată
activitate publicistică a avut Victor Iancu şi în publicaţia „Patria“ din Cluj.
 
[10]    Este vorba de publicaţia „România Nouă“, care a apărut la Sibiu.
 
[11]    Viitoarea soţie a lui Ovidiu Cotruş.
 
[12]    Cronicile publicate în „Tribuna nouă“ din Cluj sunt semnate Cronicar.
Cronicile dramatice publicate aici: Din jale se întrupează Electra (1945, nr.
41); „Pygmalion“ de Bernard Shaw (1945, nr. 43); „Madame Sans-Gêne“ de
Sardou (1945, nr. 44); Capriciile doamnei Vidal (1945, nr. 51); „Comedia fericirii“ de
Evreinoff (1945, nr. 53); Falsă cronică de Cronicar, „Păcat de tine Tomi“ (1946, nr.
57); O noapte furtunoasă (1946, nr. 64); Doamna Bovary (1946, nr. 69). Cronicile au,
în general, o atitudine accentuat critică la adresa spectacolelor de la Naţionalul
clujean, ceea ce va duce la o declaraţie de desolidarizare a redacţiei de
atitudinea Cronicarului şi întreruperea colaborării.
 
[13]    Numele corect este Anton Dumitriu. A fost directorul revistei „Democraţia“,
săptămânal independent de orientare politică şi culturală (Bucureşti, 8.X.1944 –
15.VII.1945).
 
[14]    Înainte de cuvântul „realiza“ a fost scris „desfăşura“, apoi tăiat cu o linie.
 
[15]    A fost scris „năzuinţelor“, apoi şters şi scris deasupra „scopurilor“.
 
[16]    Iniţial a fost scris „cale greşită“, apoi şters cu o linie ondulată şi scris deasupra
„cărare întunecoasă“.
 
[17]    A fost scris „pe calea“, apoi şters şi scris deasupra „în drumul“.
 
[18]    După cuvântul „avea“ era scris „să hotărască“, apoi şters.
 
[19]    După cuvântul „meu“ a fost scris „alături de ei“, apoi şters.
 
[20]    Iniţial a fost scris „poziţiei“, apoi şters cu o linie.
 
[21]    Înainte de cuvântul „acţiune“ era scris „o astfel“, apoi şters cu două linii.
 
[22]    Wolf Aichelburg a încercat, în 1948, să treacă graniţa din Banat în Iugoslavia,
dar a fost prins, condamnat şi întemniţat la Aiud şi Canalul Dunăre-Marea Neagră.
După eliberare, i s-a fixat domiciliu forţat în localitatea Măicăneşti, raionul Lieşti,
regiunea Galaţi. De aici va întreţine corespondeţă cu I. Negoiţescu. Vd. şi: Alexandru
Ruja, I. Negoiţescu, Epistolar (2), (în) „România literară“, Bucureşti, anul LI, 2019,
nr. 49, 22 noiembrie.
 
[23]    A fost scris „lumini“, apoi şters şi scris deasupra „culori“.
 
[24]    Mai întâi a scris „o piesă de teatru“, apoi a şters şi a scris „comedie“.
 
[25]    Iniţial era scris „recunoşteam“.
 
[26]    Iniţial a fost scris „În urmă“, apoi anulat cu o linie.
 
[27]    A fost scris „întâlnire“, apoi tăiat cu o linie.
 
[28]    După cuvântul „întrevederea“ era scris „cu mine“, apoi şters cu o linie.
 
[29]    Probabil intenţiona să se refere la o altă etapă, deoarece începe alineatul cu:
„La începutul anului 1954 terminasem volumul I“, text şters şi peste el scris: „În
cursul anului 1953 am primit din partea lui Ştefan Aug. Doinaş…“.
 
[30]    Deoarece nu există între poeziile lui Doinaş o baladă cu acest titlu, înclinăm să
credem că este vorba de poezia Remember, care era scrisă în sistemul baladesc
practicat de cerchişti. Balada are datarea: Hălmagiu, 1952. Este evocată perioada
Cercului Literar şi amintiţi, prin scurte dar foarte sugestive caracterizări poetic-
metaforice prietenii cerchişti: „[…]Aici, precum Phaèton, se prăvale / din slavă Radu
Stanca în abis: / luceferi şi planeţi se văd în cale / şi marea de azur cu braţe goale / pe
care, primitoare, le-a deschis. / Dincólo, în oglinzi de vis, transpare ? Narcis:
Negoiţescu la izvor. / În jurul lui ard valuri şi stâlpare, / şi-ntreagă tinereţea lumii pare
/ pierdută-n sine însăşi de amor, / Tantàlus, ispitit de mari mirezme, / stă Regman
răstignit; iar Todoran / se clatină ca Orion sub plezne; / iar lângă ei, împăroşat la
glezne, / înalţă Sîrbu trestia lui Pan. / Petroiu, ca Midas, blestemă norocul. / Iencica,
Acteon fugind spre pisc, / e victima săgeţilor ca focul; / pe când Enescu ispăşeşte
jocul / ca Hyacinthus, doborât de disc. / Aici, ca Prometeu cutezătorul, / Cotruş stă-n
lanţuri, pizmuit de zei. / […] Aici, pe Balotă, cum descifrează / cotoare de infolii într-
o rază; / dincolo, recitând pe Dominic. / Fecioara Europa, cea furată, / de strajă stă
acestui magic burg. / Pe fruntea-i de lumină-nconjurată / trei nume-alcătuiesc o
nestemată: / Cianciolo, Jacquier şi Aichelburg. […]“
 
[31]    După „cenaclurile“ a fost scris „literare“, cuvânt şters cu două linii.
 
[32]    După cuvântul „primit“ a fost scris „atunci“, apoi tăiat cu două linii.
 
[33]    Iniţial a fost scris „piesă scrisă“, apoi şters.
 
[34]    După cuvântul „celor“ a fost scris „pe care i-am“, apoi şters şi scris
„influenţaţi“.
 
[35]    Iniţial a fost scris „înaltelor idealuri“, apoi şters şi scris deasupra „idealurilor“.
 
[36]    După cuvântul „arătat“ a fost scris „şi trimis“, apoi tăiat cu două linii.
 
[37]    Pe Deliu Petroiu îl preţuia şi îl îndemna mereu să scrie, mai ales proză. Se
vede, de asemenea, că avea încredere în opinia lui Deliu Petroiu din moment ce i-a
trimis fragmentele din Antologie şi studiu. Scrie Deliu Petroiu în Cartea prietenilor
mei (Editura Universităţii de Vest: Timişoara, 2006): „Într-o scrisoare mai de demult,
pe când eram încă la Arad, aflând că m-am cam lăsat greu pe tânjală cu scrisul, m-a
certat cu indignare şi îndelung, pentru a sfârşi cu un fel de catehism – decalog al
tânărului scriitor; atât pentru lectură, cât şi pentru meditaţie şi, mai ales, fără crâcnire
«8 ore de lucru pe zi, fără care nici Dumnezeu nu te face scriitor!». Amin, dar cu
găurile din orarul meu de la liceu (eram nou venit), cu orele de la seral, cu
conferinţele de culturalizare a maselor, cu cronicile literare, teatrale şi muzicale de la
ziarul local, nu prea puteam aduna atâtea ore de lucru literar câte îmi cerea bunul meu
mentor“.
 
[38]    Negoiţescu l-a rugat pe Mihai Rădulescu, care era în Bucureşti să ia
exemplarele din Antologie şi studiu, care se aflau la „d-na ing. Slăvoacă“, după cum
aflăm din scrisoarea adresată acestuia, datată, Cluj, 23 iunie 1954: „Dragă Mihai, […]
Şi acum îmi permit să abuzez de tine. Atât exemplarul tău din studiu, cât şi 4
exemplare de Antologie şi studiu se găsesc la d-na ing. Slăvoacă, Bul Ardealului 71
et. II ap. 7, tel. 43208, de unde te rog să le ridici. Iartă-mă de «abuzul» care de abia de
aici înainte urmează, dar nu am la cine apela. Acele exemplare trebuie să ajungă la
Ion Chinezu, Tudor Vianu, Perpessicius, Vladimir Streinu (dacă acesta lipseşte din
Bucureşti la Cioculescu pt. Streinu)“. Pentru scrisoarea integrală vd.: Alexandru
Ruja, Ion Negoiţescu, Epistolar (I), (în) „România literară“, Bucureşti, anul LI, 2019,
nr. 48, 15 noiembrie.
 
[39]    Este vorba despre Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti
(E.S.P.L.A).
 
[40]    Cartea rusă = Editura Cartea Rusă. A fost o editură înfiinţată pentru publicarea
cărţilor din literatura rusă şi sovietică.
 
[41]    Scris iniţial „activitate“, apoi şters.
 
[42]    Scris iniţial „el“, apoi şters şi scris „dânsul“.
 
[43]    Probabil se referă la romanele Sfârşit de spectacol (1941) şi Oamenii ştiu să
zîmbească (1946).
 
[44]    Iniţial scris „director“, apoi şters şi scris deasupra „redactor“.
 
[45]    Iniţial scris „câtăva“, apoi şters şi scris deasupra „scurtă“.
 
[46]    Iniţial scris „comunica“, apoi şters şi scris deasupra „spunea“.
 
[47]    A fost scris „dea“, apoi şters şi scris deasupra „transmită“.
 
[48]    Iniţial a fost scris „a fost de acord“, apoi tăiat cu o linie şi scris „admis“.
 
[49]    A fost scris „valoros“, apoi tăiat cu două linii şi scris deasupra „talentat“.
 
[50]    Scris „pe care l-am“, apoi tăiat cu o linie şi scris deasupra „cunoscându-l“.
 
[51]    Doinaş publică încă din primul număr o cronică dramatică (la spectacolul cu
piesa Zorile Parisului de Tudor Şoimaru): O temă majoră – o realizare minoră.
Revista s-a bucurat de colaborarea lui Camil Petrescu (Despe unele probleme:
obiectivitate – obiectivism), care era şi preşedintele colegiului de redacţie, Tudor
Vianu (Shakespeare şi Antropologia Renaşterii), Lucia Sturdza Bulandra (Spicuiri din
viaţa mea în teatru), Ion Finteşteanu (Ştiinţă sau empirism?), Al. Săndulescu (Despre
eroii lui Mihail Sebastian). Cronică dramatică semnează şi Ion D. Sîrbu: Drama
familiei Kovacs.