Particularităţi ale unui text poetic studiat aparţinând lui George Bacovia

”Plumb”, de George Bacovia

Dormeau adânc sicriele de plumb,

Și flori de plumb și funerar veștmânt -
Stam singur în cavou… și era vânt…
Și scârțâiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb, și-am început să-l strig -
Stam singur lângă mort… și era frig…
Și-i atârnau aripile de plumb.

Poezia simbolistă „Plumb” de George Bacovia deschide volumul (de debut) cu același titlu,
publicat în anul 1916, și îl definește.
Simbolismul este curentul literar apărut în Franța, la sfârșitul secolului al XIX-lea, ca reacție
împotriva romantismului. Numele curentului a fost dat de poetul Jean Moréas în articolul-manifest,
„Le symbolisme”. Precursor al simbolismului în Franța este considerat Charles Baudelaire, prin
volumul de versuri ,,Florile răului”. Poezia „Corespondenţe” este esenţială pentru înţelegerea
principiilor curentului simbolist.
În România, simbolismul a apărut sub influența revistei „Literatorul” a lui Alexandru
Macedonski, care s-a evidențiat mai mult ca teoretician al acestui curent și mai puțin ca simbolist.
Publicate în perioada interbelică, volumele lui Bacovia aparțin unei faze târzii a simbolismului, cu
deschidere spre modernism.
Poezia „Plumb” este o elegie (exprimă sentimentul de tristețe și spaima de moarte) și se
încadrează în lirica simbolistă prin: teme și motive, cromatică, simboluri, sugestie, tehnica
repetițiilor, stări și atitudini specifice. Dramatismul este sugerat prin corespondența ce se
stabilește între materie (planul exterior) și sentimente (trăirile interioare ale eului liric).
Tema centrală a poeziei o constituie condiția nefericită a eului liric care trăiește într-o
societate superficială, limitată, lipsită de aspirații, ce nu reușește să-l înțeleagă. Lumea ostilă și
stranie, conturată de câteva pete de culoare este proiecția universului interior, de un tragism asumat
cu luciditate. Lumea este reductibilă la imaginea unor cercuri concentrice, asimilabile celor descrise
de Erich Fromm în „Frica de libertate” (siciriul, cavoul, cimitirul, universul în sine). O temă
secundară este moartea, sugerată prin folosirea cuvintelor din aceeași sferă semantică: „sicriu”,
„mort”, „somn”, „dormeau adânc”, „cavou”, „coroane”, „veșminte funerare”, „era vânt” etc.
Apare și tema naturii, cadrul natural este trist, dezolant, mohorât, la fel ca sufletul eului liric.
Viziunea despre lume este sumbră, fără speranță și tragică, lumea fiind imaginată ca un
imens cimitir. Lirismul subiectiv este redat prin exprimarea directă a sentimentelor și prin mărcile
lexico-gramaticale ale eului liric: forme verbale și pronominale la persoana I singular: ,,stam
singur", ,,am început", ,,să strig", ,,meu".
 Titlul poeziei este un simbol întrucât un termen concret sugerează o serie de stări sufletești
abstracte. Lexemul amintește de Poemele saturniene ale lui Paul Verlaine, plumbul fiind un element
saturnian, agent al disoluției universale și simbol al demitizării care se substituie duratei vieții.
Alchimistul elvețian Paracelsus îl consideră „apa tuturor metalelor”, crezând că din el se obține aur
transcendental. Plumbul este un metal greu, maleabil, de culoare cenușie ce simbolizează: apăsarea,
spleenul, monotonie, angoasă, singurătate, captivitate, moarte, închiderea definitivă a spațiului
existențial, fără soluții de ieșire. De asemenea, conotează apăsarea sufletească, fiindcă „plumbul
apasă cel mai greu pe om”, cenușiul existențial prin valența cromatică, labilitatea psihică a omului
modern din cauza punctului jos de topire și vidul lăuntric notat prin structura fonematică a
cuvântului.

Condiția sisifică a creatorului în mijlocul unei societăți inadaptate, decadente trimite la

filistinismul burghez, fixând caracterul implicit de ars poetica. În egală masură, Plumb poate fi
socotit o elegie existențială pe tema ratării transcendenței, a imposibilității înălțării.
Cuvântul ,,plumb”, apare de șase ori în poziții simetrice și devine laitmotiv prin repetare,
fiind reluat în șase din cele opt versuri ale poeziei. George Bacovia afirmă: ,,În plumb văd culoarea
galbenă. Compușii lui dau precipitat galben. Temperamentului meu îi convine acestă culoare. [...].
Plumbul ars e galben. Sufletul ars e galben.”
Cromatica este doar sugerată în această poezie, prin prezența elementelor funerare - griul
contribuie la reliefarea unui decor sumbru, pustiu, fără viață. Expresivitatea limbajului este susținută
stilistic de valorile cumulate ale imperfectului: evocativ, descriptiv și durativ, creând efectul de
„sfârșit continuu” (I. Caraion).
Poezia este construită pe baza unei confesiuni lirice, fiind alcătuită din două catrene și
două planuri ale existenței: unul exterior, obiectiv– evidențiat prin elementele de decor (sicrie,
coronae, flori, cavou, veșminte funerare) și unul interior, subiectiv – sugerat de sentimentul de iubire
a cărui invocare se face cu disperare, fiind condiționat și el de natura mediului.
Prima strofă exprimă simbolic spaţiul închis, sufocant, apăsător în care eul poetic se simte
claustrat. Starea de solitudine (singurătate) a eului liric este exprimată de sintagma ,,stam singur”,
care alături de celelalte simboluri creează pustietate sufletească. Sicriele de plumb, veșmintele
funerare, coroanele, florile, cavoul sunt elemente ale decorului funerar ce evidențiază iminența
morții. Cufundarea în somnul „adânc” induce starea agonică a eului, tradusă prin anihilarea
memoriei. Lumea reificată în care se reflectă obsesia morții ca destrămare entropică e figurată prin
câteva embleme stlististice: „sicriele”- sufletul uman golit de esență și vidul interior, „florile”-
simbol al esteticului și al paradiziacului, căzute sub semnul catahrezei, „cavoul”- metaforă a lumii
închise, „punctul ultim de coborâre pe scara antropologică a imaginarului” (G. Durand). Trecerea în
neființă sugerează aceeași neantizare, Bacovia fiind „singurul poet român care a coborât în infern”
(N. Manolescu- eul poetic, fantomatic- prizonier în infernul existențial ca Sisif în interpretarea lui
Albert Camus)
Totul este împietrit, încremenit (,,Dormeau adânc sicriele de plumb”), singurul element
stihial care sugerează mişcarea este vântul, însă produce efecte reci, ale morţii: „Şi scârţâiau
coroanele de plumb". Cadrul temporal nu este precizat, dar atmosfera macabră poartă sugestia
nocturnului. Lumea obictuală este și ea marcată de împietrire. Florile transmit ideea de frumusețe,
gingășie, culoare, viață, însă asociate cu plumbul sugerează moartea, degradarea tristețea: ,,flori de
plumb”.
Strofa a II-a debutează sub semnul tragicului existenţial, generat de moartea iubirii. Cuvântul
„întors" constituie misterul poeziei. Este vorba probabil, cum va spune Blaga, de întoarcerea
mortului cu faţa spre apus, adică cu „o mare trecere”: ,,Dormea întors amorul meu de plumb". Eul
liric își privește sentimentul ca un spectator. Metafora ,,amorul meu de plumb" sugerează sentimente
apăsătoare, moartea afectivității, fiind și o ipostază desacralizată a Erosului convertit în Thanatos
Disperarea eului poetic este ilustrată prin verbul „strig”, iar starea de solitudine este
accentuată de repetarea sintagmei ,,stam singur”. Încercarea de salvarea este iluzorie: ,,și-am
început să-l strig”. Oximoronul ,,aripi de plumb” semnifică imposibilitatea înălțării, zborului,
prăbușire, cădere surdă, grea, o prăbușire a spiritului în materie, sugerând o imagine luciferică, dar și
incapacitatea de a visa, de a iubi. Amorul la Bacovia este asemeni albatrosului cu zborul frânt al lui
Baudelaire, înger căzut din înaltul aspirațiilor sale. Conștiința, separată de trupul de plumb îngreunat
peste măsură, rămâne suspendată între infinit și neant, „o depersonalizare” în termenii lui H.
Friedrich. De aceea aura eterică a sufletului veghează trupul inert, străbătând alături de el toate
calvarurile existenței empirice.
O altă interpretare mai pragmatică ar consta că stanțele de plumb sunt „întoarse” , adică
dispuse invers pe matrița tiparului, „amorul” fiind transpus în litera cărții (I. Pârvulescu).
Deasupra unei lumi moarte se înalță ca un ecou strigătul expresionist (poetica țipătului
interior- Edvard Munch), sunetul mut al disperării rămâne doar o iluzie încercare de recuperare a
sentimentului pierdut. După Vasile Fanache, poetul rescrie astfel experiența negativă a lui Orfeu care
coboară în lumea de dincolo pentru o readuce la viață pe Euridice, salvându-se în cele din urmă.
Verbele, aproape toate la imperfect: „dormeau”, „stam”, scârțâiau”, „atârnau” prelungesc,
parcă, într-un timp infinit starea poetului și agonia naturii. Ambiguitatea, o caracteristică a
limbajului poetic modern, este produsă de multiplele semnificații ale simbolului plumb: sicrie de
plumb –împietrire, flori/coroane de plumb – moarte, degradare, amor de plumb – înstrăinarea iubirii,
aripi de plumb – zbor în jos.
Sugestia este folosită pentru a crea impresia de coșmar, prin imagini auditive, vizuale, tactile.
Poezia „Plumb” are construcție riguroasă, cu rimă îmbrățișată și măsură fixă de 10 silabe.
La nivel fonetic, predomină vocalele o, i, u, dând sentimentul golului existențial, al absenței,
al vidului lăuntric. În ceea ce privește prozodia, poezia are o construcție riguroasă, care sugerează
prezența morții, prin închiderea versurilor cu rima îmbrățișată, măsura fixă de 10 silabe, iambul
alternând cu amfibrahul.
În concluzie, poezia „Plumb” se încadrează în lirica simbolistă, dar realizează și trecerea la
modernitate prin: simboluri, cromatică, sugestie, ambiguitate, repetarea obsedantă, condiția artistului
într-o lume ostilă, monotonă, rece și sufocantă. Bocet cult printr-o severă economie a mijloacelor de
expresie, „Plumb” rămâne un monolog tragic al inadaptatului care, negăsind posibilitatea
comunicării cu lumea, se izolează, se retrage în sine.

Critică:

V. Fanache, în Bacovia. Ruptura de utopie romantică

„Bacovia întrerupe, în devenirea poeziei noastre, discursul liric încrezător în depăşirea de sine. Lui îi
este proprie ruptura de iluzie, de visarea romantică sau de himera simbolului învestit cu puterea de a sugera
misterul cosmic. Nicio intenţie programatică nu se arată eficace în a salva eul prăbuşit în plumbul realului
concret. Stoarsă de iluzionare, poezia pe care o scrie nu mai e vechea stare de farmec, extaza incantatorie;
este sunetul stârnit de ireversibila sa autodistrugere. Ce îl separă pe Bacovia de utopia romantică stă în
faptul că în textul său nu se întrevede salvarea (redempţiunea) nici în viaţă, nici în moarte, lipseşte
magicul tărâm compensatoriu, indiferent că el s-ar numi trecut sau spaţiu oniric, cosmos, istorie sau
eros”. Prin această luciditate desăvârşită, prin care se desprinde de orice iluzie, Bacovia e
contemporanul nostru, prima conştiinţă postmodernă românească.