Ioana Popescu

•
Fata cu ochii de chihlimbar
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
POPESCU, IOANA
Fata cu ochii de chihlimbar / Ioana Popescu. - Cluj-Napoca :
Editura Quad Press, 2020
ISBN 978-606-949-812-5

821.135.1

Coperta: Cristian Moldovan

© Ioana Popescu

Editura
QUAD PRESS
Cluj-Napoca, str. Uliului nr. 5
dragos@quadcare.ro
 IOANA POPESCU

FATA CU OCHII DE
CHIHLIMBAR

Cluj-Napoca
2020
„Acest volum reprezintă o parte din istoria familiei mele”.
(Ioana Popescu)
PARTEA I
 PROLOG

Râdeau. Fusese o zi superbă. Lola şi Edy, proaspăt logodiţi,

se plimbau mână în mână prin Frankfurt, pe marginea Main-ului.
Acel loc din Germania în care Zgârie-norii se oglindesc în apa
râului. Luminile oraşului parcă sărbătoreau şi ele o seară de
vară specială. Se mutaseră de doar câteva luni în Germania şi
Edy lucra la un restaurant.
Oamenii de pe străzi erau bine dispuşi. Unii, cu berile în
mâini, mergeau chicotind fără griji. Aparent. Câţiva bărbaţi
îmbrăcaţi ciudat, cu fuste scurte şi cu pantofi cu toc, se
sărutau în parcul din faţa Băncii Europene.
O familie de musulmani stătea la coadă la îngheţată; mai
încolo era un concurs între nişte băieţi cu skateboard-uri, iar
pe altă stradă trecea un grup de oameni ce cântau în indiană şi
băteau din tobe.
Aproape pe nesimţite, ca şi cum ar fi fost traşi de mulţime,
cei doi tineri au ajuns în centrul vechi al oraşului Frankfurt.
Un flaşnetar, venit parcă din alte timpuri, învârtea de ma-
nivela unei cutii muzicale din lemn. O maimuţă aşezată pe
umerii lui sorbea cu plescăituri zgomotoase dintr-un pahar cu
un lichid de o culoare incertă. Lola îşi privi ceasul auriu cu
pietre swarovsky de care era tare mândră. De fapt era o
imitaţie după o firmă celebră. Era trecut de ora 21.00.
Flaşnetarul, un bătrân bărbos îmbrăcat într-un costum
popular vechi nemţesc, fredona un fel de poezie celor care voiau
să îl asculte şi să-i arunce câte un bănuţ pe o tăviţă improvizată
dintr-o pălărie veche, păzită de trei bichoni murdari ce aveau

9
la gât zgărzi roşii cu zurgălăi argintii. Flaşnetarul îşi muşca
mustaţa ghiduş şi cânta cam aşa:

Dacă vrei să pleci în trecut într-o călătorie

Pune un ban bunicului în pălărie!
Dacă moneda din suflet tu n-ai pus
Nu vei avea parte decât de un bilet de dus…

Lola râse zgomotos, scuturându-se din tot corpul, căci i se

părea foarte caraghioasă toată situaţia şi a fost cât pe ce să îşi
scape paharul cu mojito din mână. Dar se apropie de bătrân,
gândindu-se la bunicii ei duşi, şi aruncă o monedă în pălăria
de pe jos. Chiar atunci maimuţa o stropi cu zgomot, scui-
pându-o cu lichidul dubios din botul ei umflat. Lola rămase
bulversată de isprava animalului, iar cei din jurul ei au început
să hohotească, înveseliţi.
Râse şi Lola un pic, cam într-o dungă. Dar dintr-odată nu
i s-a mai părut nimic amuzant. Nu mai voia să mai stea acolo
şi simţea că parcă toată lumea se uita rânjind la ea. Sau poate
doar i se părea, şi de fapt toţi aveau grijile lor de care voiau să
scape, drept pentru care se agăţau de orice întâmplare mai
aparte de pe stradă, numai ca să nu între în nebunia cauzată
de vâltoarea şi presiunea acestui oraş imens care semăna cu
Turnul Babel. Îşi aduse brusc aminte că este foarte obosită, că
se făcuse noapte şi că o dor foarte tare picioarele încălţate în
pantofi tocuri înalte.
Era uimită de situaţie; se tot întreba, disecând fiecare
secundă din acele momente: De ce m-a stropit maimuţa, dacă
totuşi i-am dat bătrânului bani?

10
 I se părea, fiind din ce în ce mai nervoasă, că toţi din piaţă
râdeau de ea: copiii, bătrânii, musulmanii, nişte gay, un grup
de francezi, vreo patru chinezi care o şi filmaseră; toţi se
hlizeau la ea, numai la ea, şi parcă până şi maimuţa aia botoasă
rânjea. Şi tot Frankfurtul se rotea în ochii ei, stresant, ca un
caleidoscop ciobit. Alcoolul i se învârtea şi el în cap. Zgârie
norii, de asemenea, argintii, stranii şi răutăcioşi, hohoteau
parcă în jurul ei. Ce prostie! Ce prostie!!!
Îi venea să îl zgâlţâie pe moşul acela stupid. Să-i arunce
pălăria pe jos şi poate să i-o şi calce în picioare! De ce pe alţii nu
i-a stropit animalul ăsta împuţit? Şi oricum… Cum să merg într-o
călătorie în trecut?! Moş idiot… Maimuţă tâmpită…!
Mergeau acum înspre casă. Înspre apartamentul lor închi-
riat lângă gară într-un bloc unde la parter era un azil de bătrâni.
De nenumărate ori, unii bătrâni scăpaţi de sub observaţie,
forţau clanţa uşii ei. O dată, o babă despletită chiar a reuşit să
între în cameră. Era mereu panicată din cauza asta.
Bucătăria lor era la comun. Deci şi frigiderul. Dar poate că
în bloc locuia chiar Albă ca Zăpada, care ciordea din bucatele
tuturor, căci tot blocul se trezea a doua zi cu mâncărurile
furate sau risipite peste tot pe paliere. Evident, erau tot bătrânii
de la azil, bolnavi de alzheimer şi demenţă. „Edy, hai să ne
mutăm de aici! Nu mai rezist!” îi spunea ea, plângând. „Preferi,
proasto, să te întorci la nebuna de mă-ta la Bucureşti?”
Iar Lola pleca fruntea şi se apuca să cureţe pe podea, căci
proprietarii nemţi aveau pretenţia să fie totul mereu lună şi nu
îi interesa cine şi cui fură mâncarea şi o împrăştie pe jos.
Gândeau doar: „Sie sind Kakerlaken! Verschwinde von hier 1!”

1 Sie sind Kakerlaken! Verschwinde von hier - Sunt nişte gândaci! Să plece de aici!

11
 Iubitul ei, care parcă nu sesizase nimic din ridicolul situa-
ţiei cauzate de maimuţă şi de flaşnetar, îi povestea ceva stupid
despre un coleg de la serviciu, un iranian bisexual care îi făcea
lui complimente. Dar ea tot auzea în minte refrenul acela
straniu: Dacă vrei să pleci în trecut într-o călătorie…

(Germania, Frankfurt, anul 2017)

12
 PRIMĂVARA

ÎNCEPUTUL
Capitolul 1

Încerca să-şi dezmorţească membrele, cum făcea în fie-

care dimineaţă. Dar de data asta nu a reuşit. Realiză – culmea,
calmă – că nu prea putea să facă nimic din ritualul ei matinal.
Se simţea, totuşi, mult mai liniştită, şi parcă, – ce ciudat –,
mult mai sănătoasă. Nu o mai dureau, cum se întâmpla de
multe când se trezea în ultimii ani, nici vârful capului – unde
o lovea Edy când el se îmbăta –, nici spatele. Nici glezna
stângă, cea care era paradită de atâtea entorse, unele dintre ele
de pe vremea când era un copil şi dansa la Cântarea României.
Straniu, dar se percepea vindecată de orice durere trupească şi
complet refăcută.
Dar, mai ciudat decât atât era faptul că acum se simţea
fără nicio putere. Era cumva legată cu ceva şi sesiza, înciudată,
că nu putea să se mişte absolut deloc! Şi deodată, un ceva cald,
moale şi umed palpită lângă ea, foarte aproape de faţa ei. Se
înfioră. Căci, da, îşi adusese aminte dintr-un colţ de creier ce
dorinţă ciudată îşi pusese în seara trecută: Să se întoarcă în
trecut...
Râse, totuşi, în sinea ei. Ei, ce prostie… Va trece! Probabil
încă visez ceva dubios, cum obişnuiesc eu să visez tot mai des…
Cum să creadă ea vreodată că aşa ceva se poate întâmpla...
Deodată îi veni să vomite pentru că adulmecase un miros de

13
lapte, mult prea puternic şi mult prea aproape de ea, cea care,
din cauza gândurilor ei negre zilnice de femeie depresivă, care
nu mai avea funcţii publice şi care era oarecum întreţinută de
iubitul ei, băuse, cu o seară în urmă, aproape o sticlă întreagă
de votcă mai ieftină şi un mojito. Şi atunci parcă a priceput
ceea ce i se întâmpla...
Şi cu cât înţelegea mai mult totul, cu atât pierdea orice
noţiune legată de timp şi începea să uite. Şi cu cât secundele
treceau, ea nu mai ţinea minte de unde vine şi unde se află. Îşi
uitase deja numele când şi-a dat seama că îi este foarte foame,
şi atunci a început să scâncească uşor. Plângea de tristeţe, de
singurătate, de deşertăciune.
După câteva clipe două buze moi şi umede s-au aşezat pe
obrazul ei, şi ea a îngheţat de frică. Şi-a dat seama că se află în
braţele unei alte mame, una nouă. Că ea era acum altcineva.
Nu mai era ea, ea. Era oare posibil ca măscăriciul ăla de flaş-
netar să fi avut dreptate?! Va mai fi ea vreodată controversata
jurnalistă… al cărui nume... incredibil... nu şi-l mai amintea!
Şi chiar atunci toate au început să se învârtească cu ea:
tavanul, micul petec de cer pe care îl întrezărea ea dintr-un
colţ de fereastră, cămaşa albă şi aspră a femeii pe care o
simţea atât de enervant de aproape de feţişoara ei; şi mai ales,
oh, Doamne, laptele sânului din faţa ochilor ei mari, holbaţi,
îngroziţi. Şi uită, apoi, într-o clipită, ultimele rămăşiţe din
fosta ei lume… De ce, Doamne, nu ne laşi să ştim ce se întâmplă cu
noi în alte vieţi? Eu sunt cea de acum sau este EA…?! a fost ultimul
ei gând coerent şi apoi a uitat tot.

14
 MOŞIILE DE LA ODOBEŞTI
Capitolul 2

Ignat Popa era unul dintre cei mai bogaţi oameni din
Odobeşti şi din Focşani. Dar la 50 de ani era deja bolnav: su-
ferea de stomac. Dintre toţi cei trei fraţi Popa, doar el, Ignat
moştenise cam toată averea de la mama lui, Ileana Popa, o
femeie oarecum frumoasă dar foarte aspră, care, după moartea
violentă şi timpurie a soţului ei, plecase cu un grec să se distreze
prin Europa.
Jumătate din banii ei se duseseră pe apa sâmbetei împreună
cu acel grec. Iar când revenise în Moldova, singură, căci grecul
o ştersese la un moment dat prin lume cu o franţuzoaică,
imaginea Ilenei pentru obşte avusese mult de suferit. Noroc
că femeia mai avea bani puşi deoparte şi câteva moşii, altfel
cine ştie ce s-ar fi întâmplat cu familia lor. Şi cum banii închid
întotdeauna gurile rele, Ileana şi-a recăpătat la scurt timp
poziţia socială pierdută în perioada în care lipsise.
După câţiva ani, Ignat, fiul cel mare al Ilenei îşi făcuse
singurul local din Focşani din acea vreme. O masă mare, ro-
tundă, din lemn, cu model meşteşugit, fusese martora multor
nenorociri. Mulţi ofiţeri care aveau patima jocurilor de noroc
şi îşi pierduseră toată averea la barbut sau la alte jocuri, îşi
zburau creierii acolo, la masa aceea.
Petre Popa se ocupa serios de afacerea lui Ignat, fiind nu
numai fratele lui mai mic şi febleţea acestuia, dar şi omul de
încredere al şefului.

15
 Din păcate, crahul financiar din anii 1925-1930 a dus la înju-
mătăţirea economiilor tuturor. Bineînţeles şi a fraţilor Popa.
Ignat făcuse o mare greşeală. Îşi pusese jumătate din avere la
Marmorosh Bank, dar instituţia dăduse faliment, iar el a rămas
doar cu birtul şi cu vreo două proprietăţi în Focşani, printre
care şi o vilă cu trei etaje; în timp ce Petre, fratele lui mai mic,
s-a aşezat în casa veche a familiei, ca să se ocupe de terenurile
şi viile de la Odobeşti.

Dar, după venirea comuniştilor la putere, aproximativ 80%

din tot pământul lui Petre a intrat în reforma agrară, iar copiii
lui, Radu, Nicolae şi Sofica, au trebuit să se mulţumească cu
pământul rămas: câteva pogoane, întinse între cimitirul evreiesc
şi dealurile odobeştene.

Ignat avea un băiat, Mitică Popa, care a fost numit

directorul liceului din Focşani, şi două fete – una dintre ele a
ajuns profesoară la o şcoală şi cealaltă, mai isteaţă şi mai fru-
muşică, devenise una dintre directoarele de la Minaur,
societate auriferă cu sediul la Universitate, în Bucureşti.
Cât despre mezinul familiei Popa, Iani, copilul cel mai mic
al Ilenei, aceasta a ajuns la un moment dat să lucreze, peste
ani, la Radio Europa Liberă, fiind unul dintre jurnaliştii de acolo
care se revoltau împotriva regimului. Se zvonea prin familie
că avea şi sânge machedonesc, că taică-su' fusese de fapt
grecul machedon cu care fugise mama lui, Ileana. Că de acolo
numele de Iani.
Vorbe proaste, căci Iani avea doi anişori deja când taică-su'
şi-a tras un glonţ în gură pentru că a pierdut mare parte din
terenuri la un joc de barbut cu un evreu. Dar gura lumii este
mereu slobodă.

16
 FETIŢA DE PE JEGHEA
Capitolul 3

Ţăranul pe jumătate ţigan Marian Dorobanţu râdea cu

poftă. Stătea sprijinit mitocăneşte de marginea tejghelei. Nici
măcar nu îşi dădea seama că unul dintre proprietarii localului,
nenea Petrică Popa, un om „ca pâinea lui Dumnezeu”, se uita
supărat la el, ori de câte ori el, Marian, se comporta aşa. Adică
să se sprijine de tejghea ca un ordinar, să vorbească urât, iar
apoi să scuipe pe jos cu grosolănie tutunul ieftin pe care îl
mesteca şi să scoată limba, ca o „scârnăvie”.
Fiindcă nu rezista foarte bine la băutură, deşi băuse toată
viaţa lui, chiar de la şapte ani, mulţi din sat spuneau că din
cauza alcoolului, creierul lui Marian se lichefiase şi că de aia
nu mai putea face faţă, ca alţii, prea multor pahare de alcool.
Problema asta din ultimul timp a lui Marian era pentru
nevastă-sa, Sanda, o adevărată binecuvântare, căci bărbatul nu
mai dădea atâţia bani pe băutură, ci se ameţea din nici două
pahare şi mai apoi, toată ziua, dormea rupt. Iar când se trezea,
spre seară, făcea ruşinat toate treburile din gospodărie, fără să
mai crâcnească.
Marian Dorobanţu era un fel de Păcală al micului târguşor
Odobeşti. Toată lumea îi zâmbea şi îl saluta mieros, dar pe de
altă parte, pe la spate, toţi făceau glume despre el şi îl
batjocoreau. Nimeni însă nu avea curajul să îi zică verde în
faţă cât de caraghios era când se bălăngănea înspre casă, seară
de seară, cu picioarele împleticite ca o paranteză din cauciuc,

17
căzând deseori printre şanţuri sau prin porumbul altor gos-
podării, speriind găinile de pe marginea drumului. Nu, nimeni
nu îi spunea adevărul, pentru că, deşi mort de beat, şi nici măcar
foarte tânăr, Dorobanţu avea pumnul cât o baniţă şi tare ca
piatra.

O singură dată satul a văzut o bătaie generată de Dorobanţu.

Totul începuse, culmea, nu de la o ceartă pe porumb sau pe
vin, ci de la o starletă din America cu părul ca spicul de grâu,
pe care el o adora. Avea, sub laviţa pe care dormea, poze tăiate
dintr-o revistă americană cu nume ciudat pe care o găsise într-o
zi când rătăcea prin gara din Focşani. Fotografiile cu femeia
aia îi încălzeau sufletul mistuit de doruri ascunse şi de alcool şi
îl făceau să nu mai vadă nenorocirile şi mizeria zilnică a vieţii
lui triste de ţăran odobeştean. Frumoasa mai e fata asta! Cine să
îndrăznească să vrea să fie cu îngerul acesta?! Doamneee, de-ar fi a mea...

Ei bine, în acea sâmbătă, crâşmarul Petre Popa văzuse că

tovarăşii de băutură ai lui Dorobanţu glumeau pe seama actriţei
respective, doar ca să îl enerveze pe el, numind-o ba „femeie
uşoară”, ori „târâtură de americancă”. Fără să priceapă de
glumă, Dorobanţu a început să se înfurie, iar venele de pe
frunte se umflau din minut în minut tot mai mult, ca la taurii
răniţi într-o coridă. La un moment dat, bărbatul a scos un muget
aprig, apoi a început să-i calce în picioare pe toţi consătenii
care o numiseră curtizană pe vedeta blondă din America.

Sanja stătea cocoţată pe tejghea. Tatăl ei, Petre, uitase pur

şi simplu că fetiţa lui, de 5-6 ani, cu gropiţe în obraji, un pic
rotofeie, cu părul bogat, şaten creţ, prins în două cozi groase,

18
este încă acolo. Uitase de ea, căci se gândea la povestea lui
Dorobanţu şi la faptul că el niciodată nu s-a bătut aşa pentru
femeia lui. Şi pentru nicio altă femeie.
Oare o iubea el, Popa, pe nevasta lui aşa de mult cam cât o iubea
Dorobanţu pe femeia aia de departe, de pe un alt continent? Greta
Garbo, sau cam aşa ceva...
Petrică era un bărbat, deşi nu foarte tânăr, încă frumos, cu
ochi albaştri, calzi, care, după ce tatăl lui a pierdut la barbut
mai bine de jumătate din averile familiei din Odobeşti şi din
Focşani, şi apoi s-a sinucis, fusese nevoit să se descurce cum a
putut mai bine. Astfel că a încercat să uite repede de
răsfăţurile din copilărie, de pe vremea când era „boieraş”.
Când fratele lui mai mare şi-a deschis crâşmă, Petrică s-a
dus să lucreze acolo, în paralel cu muncile la ogoarele şi la via
lui.
Mama lor nu a fost de acord ca Petre, să o ia de nevastă
pe Raluca, cea mai frumoasă fată din sat, mai tânără ca el cu
vreo zece ani. Păi de unde ştii tu că fata asta chiar te iubeşte?
Codana asta încrezută o să îţi aducă numai ghinion!, a cobit bătrâna.

Mama lui Petre nu o suporta deloc pe duduie, poate pentru

că familia ei fusese cândva bogată, iar acum, deşi ajunşi săraci,
nu erau umili, ci la fel de „cu nasul pe sus” ca în urmă cu vreo
40 de ani. Nişte morţi de foame, fără nicio chiftea în burtă, da’ cu
figuri de prinţi…, a concluzionat, dând în bobi, mama lui Petre.

Prin 1900, mezinul familiei Popa, era unul dintre cei mai
frumoşi şi doriţi holtei din Odobeşti şi Focşani şi toate fetele,
sărace sau cu stare erau îndrăgostite de el, dar timpul trecea şi
lui nu îi plăcea de niciuna.

19
 Într-o zi, Petre s-a oprit să bea apă de la fântâna din sat.
O fată frumoasă ca un răsărit de soare, care ducea pe umeri o
cobiliţă, s-a oprit lângă el şi i-a zâmbit în timp ce l-a ajutat să
bea apă, cu palmele ţinute căuş. Şi dinţii ei erau ca două
şiraguri de mărgăritare. Din ziua aceea, Petre a tot trecut pe
lângă casa fetei, la început ca să o salute, mai apoi ca să o
ajute la treburile gospodăriei. Aşa a început Petre să o curteze
pe Raluca, cea mai frumoasă fată din Odobeşti, dar dintr-o
familie scăpătată. Şi când inima lui n-a mai putut suporta
aşteptarea, a cerut-o de nevastă de la mama ei. Nu a ţinut
cont de nimeni. Ei şi ce? Când ai ochii legaţi, trebuie să pipăi cu
sufletul, îşi zicea el.
Trecuseră vreo 30 de ani de atunci, iar acum când Petre
avea fire albe şi pe tâmple şi în barbă, se întreba câteodată,
ruşinat, dacă făcuse totuşi bine alegând-o pe ea. Raluca era
femeie frumoasă, bună, muncitoare şi din cale afară de cre-
dincioasă. Ţinea mereu posturi şi se ruga neîncetat, de începuse
parcă de ceva ani să miroasă a moaşte şi a colivă şi nu a
femeie. Cu anii, şi el şi ea slăbiseră, încărunţiseră, făcuseră mulţi
copii, dintre care şapte au murit. Toate fete. Doar băieţii lor,
Radu şi Culae trăiseră. Fetele se duceau la câţiva anişori la Domnul
răpuse de rujeolă sau de pneumonie, căci pe acele timpuri nu
existau vaccinuri, iar singurul doctor din sălaş ajungea foarte
greu la casa vreunui pacient, mai ales pe timp de iarnă, când
zăpada era de un metru şi drumurile erau înfundate.
Acum gospodăria lor mergea mai bine, mai ales de când
cei doi băieţi ai lor, care acum aveau cam 20 de ani, înce-
puseră să îi ajute. Şi apoi crâşma… Mergea şi ea… Nu, nu a
fost nenoroc; de ce să fi zis maica aşa despre Raluca?

20
 Petre împlinise jumătate de secol. Nici nu simţise cum a
trecut timpul. Parcă mai ieri se vedea la Focşani în vila mare a
bunicului său. Era pe atunci un băieţel blond, adorat de sluj-
nice, îmbrăcat în straie scumpe; un copil care se juca cu pistoale
de jucărie primite din America. Apoi urmase sinuciderea tatălui
şi mutarea lor într-o casă mult mai mică. Se vedea apoi mai
târziu: un tânăr de vreo 20-25 de ani, dorit de toate codanele
din urbe; apoi chipul frumos al Ralucăi de la fântână şi nunta
sătească simplă, gura şi sânii soţiei sale frumoase care îl băgau
mereu în boală, orice ar fi fost... Urmau naşterile grele ale
Ralucăi... frigul şi mormintele copilelor lor care doar la câteva
luni se duceau la Dumnezeu. Mereu vedea via întinsă, ciorchinii
de struguri... Petrecerile de toamnă, sticla de ţuică, bărdaca de
vin de sub pat... şi iar munca. Şi aşternuturile care nu mai erau
din mătase ca în timpul copilăriei şi adolescenţei lui, ci erau
acum din paie şi din lână aspră de oaie. Apoi tusea lui cu sânge...
Şi băieţii lui care deja se făcuseră mari şi erau cam obraznici
cu el...
Cum se duce viaţa asta... Cum au mai trecut anii…

Şi aveau acum trei copii. Pe cea mai mică o făcuseră acum

câţiva ani, într-o noapte caldă de primăvară când el băuse mai
mult decât altădată. Fetiţa se născuse foarte slăbită, într-o zi
întunecoasă de ianuarie, o zi rece şi mocirloasă a anului 1926...
sau 27?!... Nici el nu mai ştia. Numai să se ducă să declare co-
pilul nu avea el poftă… Şi Raluca făcuse iar fată! Şi slăbănoagă!
Dar, culmea, copilul trăise, nu ca surorile ei îngropate de mulţi
ani în cimitirul din sat, de lângă cel evreiesc.

21
 Pe mezină o botezaseră Safta. Fusese superstiţia soţiei lui.
Femeia lui Petre a zis încet dar clar, abia trăgându-şi sufletul
după ce a născut: Pe asta mică nu vreau să mi-o ia Cerul! O să vând
cocuţa lui maică-mea peste geam, ca ea să fie mama ei, şi nu eu. Şi o să
îi dau un nume urât, ca să nu se atingă Diavolul de ea!
Petre a fost de acord. Bine nevastă. Dă-i cel mai urât nume; nu
o mai boteza cu nume frumoase ca pe Lăcrimioara, Liliana, Cosmina,
Adelina, Daniela, Marlena sau Alina, ca pe celelalte fete care mi-au murit!
Şi atunci Diavolul nu s-a atins de mezina Safta, prima şi
ultima fată a soţilor Popa care a trăit. Dar ei îi spuneau, de
ruşine, Sanja sau Sofica, atunci când rudele lor erau de faţă.

Petre îşi aminti deodată, observând cum paharele locantei

lui se sparg în capetele năclăite de sudoare şi de praf ale
clienţilor şi cum vinul lui cel bun, muncit de el şi de băieţii lui
era aruncat peste tot pe pereţii proaspăt văruiţi ai birtului, că
altcineva în afară de el mai urmăreşte acel spectacol sălbatic şi
grotesc. S-a uitat înspre fetiţa lui care stătea pe tejghea, lângă
cântar. Copilul zâmbea, amuzat, privind bătălia din bar. Avea
ochii mijiţi de plăcere şi privea ca la teatru la scena din localul
plin de beţivi. Nimeni nu a ştiut că fetiţa cu ochi de chih-
limbar şi-a dorit atunci să devină actriţă. Dacă s-ar fi născut în
America ar fi avut şansa poate să devină o altă Marilyn Monroe.
Căci ea şi Norma Jeane Mortensen se născuseră în acelaşi an:
1926.

22
 CALUL DE ABANOS ŞI SFATURILE BUNICII
Capitolul 4

Safta-Sanja-Sofica era încă un copil când bunica ei din partea

mamei, mama ei a doua, s-a dus la ceruri. Asta se întâmpla prin
anul 1930. Sanja nu va uita niciodată ultimul dialog cu cea
care îi era nu numai bunicuţă, dar şi cea mai bună prietenă a ei
şi poate singura persoană care o înţelesese şi o iubise cu ade-
vărat pe lumea asta. Ceilalţi din familie erau reci, plictisiţi şi
obosiţi pentru că se trezeau de dimineaţă şi munceau până seara
târziu. Părinţii ei erau prea bătrâni şi blazaţi atunci când au
făcut-o ca să se mai joace împreună cu ea. Erau deja bolnavi:
maica-să suferea de ulcer din cauza posturilor prea lungi şi prea
dese, iar tatăl ei avea ftizie, tuşea mereu, de pe urma ţigărilor şi
poate şi din cauza muncii sisifice din vie şi din barul fratelui său.
Dar cu toate astea, deşi Petre suferea de o boală de plămâni
şi avea usturimi în gâtlej şi în piept, el îşi ţinea mai departe
pipa aprinsă în gură, cu un zâmbet blazat, calm, care îi liniştea,
parcă, pe toţi ai casei.
Poate că pipa era singurul lucru pe care îl iubea cu adevărat
Petrică şi care îl ajuta să se trezească în fiecare dimineaţă de la
ora 5.00. După ce mânca pe îndelete o bucată de mămăliguţă
rece cu nişte slăninuţă cu sare, iar apoi îşi clătea gura cu nişte
vin din cel bun, pornea să se apuce de treabă. Uneori mai lua
şi un gât de ţuică care îl ustura niţel pe cerul gurii şi îl făcea să
lăcrimeze. Dar alcoolul îl făcea să uite de alte dureri din
sufletul lui.

23
 Şi deşi gospodăria nu rămăsese nici măcar un sfert din cea
care fusese pe vremea bunicilor lui, mari moşieri moldoveni,
totuşi erau foarte multe de făcut, mereu, zi de zi, până la
moarte şi tot nu ar fi fost suficient ca să le termine.
Despre mama Soficăi, Raluca, se spunea prin sat că fusese
o adevărată frumuseţe în tinereţe. Frumoasă ca o cadră.

Poate aşa fusese, dar Safta niciodată nu şi-a dat seama de

lucrul acesta, pentru că de când mezina familiei a deschis în
lume ochii ei căprui cu mici cerculeţe aurii, voioase şi a
început să gângurească la pieptul aproape sterp al mamei sale,
nu a văzut lângă ea decât o femeie încruntată, slabă, cu
broboada legată mereu strâns pe cap, de sub care ieşeau nişte
fire de păr lungi şi cenuşii. Singurii care mai aveau timp şi de
„Săftuţa” şi care o mai învăţau câteva jocuri erau fraţii ei mai
mari, Nicolae zis Culai şi Radu.
Radu era cel mai mare. Era cu 20 de ani mai mare decât
Safta, dar se comporta ca şi cum ar fi fost mai apropiat de
vârstă cu ea, aşa că se înţelegeau tare bine. Culai, mijlociul, era
mai rece, mai morocănos şi avea un aer când dispreţuitor,
când trist. Se gândea mereu undeva, departe, la ceva ce numai
el ştia.
Aşa că, până la urmă, când fetiţa şi-a dat seama că toţi ai
casei au treburi mult mai importante decât să îşi petreacă
timpul cu ea, s-a apucat să înveţe să citească, căci a descoperit
într-o zi, din joacă, în pod, un cufăr plin de cărţi rupte şi
prăfuite. La scurt timp, pentru că fata persista cu povestea
asta a ei cu „studiatul”, vestea s-a dus în toată familia: cum că
„micuţei Popa îi plac cărţile”.

24
 Cumetrele cu averi de la Bucureşti sau mătuşile de la
Focşani sau Galaţi din partea lui Petre, s-au simţit răzbunate.
În sfârşit un vlăstar care era deştept şi care nu trebuia să îşi folosească
mâinile ca să supravieţuiască!
Aşa că aceste rude, atunci când veneau în vizită la alde
Popa, aduceau cu ele volume mai vechi sau mai noi, fie istorice,
fie tratate complicate de ştiinţă, fie romane în franceză, în
germană sau în rusă, toate pentru gâgâlicea de Sofica. Că aşa
începuseră să îi zică. Copilul citea de toate şi mintea ei se
umplea mult mai devreme decât a altor copii cu lucruri minu-
nate dar şi cu întrebări dureroase. De ce sunt eu aici? De ce m-am
născut aici printre oamenii ăştia? Ce trebuie eu să fac? Dar pe oameni
cine i-a adus pe pământ? apoi, îşi făcea cruce de trei ori cu mâna
şi de trei ori cu limba, aşa cum învăţase de la bunicuţa ei să
facă atunci când gândea ceva de rău; spunea apoi Înger îngeraşul
meu şi Tatăl nostru, iar după asta spera să adoarmă. Dar, de
multe ori, poveştile şi istoriile ciudate din ţări îndepărtate pe
care le citise toată ziua nu o lăsau să lipească geană de geană
până când nu auzea cântatul cocoşului. Abia atunci aţipea
oftând şi visa cum un prinţ înalt şi blond, care purta o pele-
rină roşie cusută cu rubine, o fura dintre păturile aspre de pe
patul ei rece şi plin de purici din casa lor din chirpici şi o
ducea pe un cal negru ca abanosul în ţări străine, cu soare şi
palmieri, cu temple din aur şi cu palate minute din smarald.
Unde toată lumea mânca numai delicatesuri şi toţi se distrau,
chefuiau şi dansau, de seară până dimineaţă.

Într-o noapte cu lună plină, de final de octombrie,

Marghioala, bunica ei, mama Ralucăi, i-a spus cu o voce mol-
comă, sfârşită şi totodată clară. Să fii puternică toată viaţă! Dacă

25
îţi doreşti ceva, poţi să ai, dar cu condiţia să te ţii de treabă. Iar ce nu
poţi avea, deşi ai încercat orice, înseamnă că nu îţi este sortit. Să nu
blestemi, căci blestemul se va întoarce împotriva ta. Şi acum du-te de aici,
eu simţ că mor şi nu vreau să îţi iau eu fuiorul tău de viaţă frumos şi
pur ca o floare. Oamenii bătrâni trag sufletele tinere, dar eu te iubesc
prea mult ca să îţi fac vreun rău, copila mea. Fugi în altă cameră şi
dormi cuminte. Eu o să fiu bine şi când o să ajung acolo sus în Cer, o să
te veghez toată viaţa ta lungă şi frumoasă.

Copila se înspăimântă. Îşi privi bunica şi o văzu în lumina

lunii mult mai slabă şi mai albă decât altădată, ca un înger
zâmbitor. Şi o ascultă. Coborî sfioasă din pat şi intră în iatacul
cel de sub pod, unde se afla şi o laviţă cu perne tari, pe care se
aşeză. Ca niciodată, adormi mai repede şi se trezi foarte târziu.
Când a deschis ochii, auzi că era multă lume în casă şi că se
vorbea foarte tare. Se frecă la ochi şi căscă, zâmbind la soarele
cald, sclipitor şi vesel care îi bătea în geam, dar atunci o mână
grea o lovi brutal peste cap. Era fratele ei mijlociu, Culai.
- Nu mai lenevi! Mişcă-ţi târtiţa să ajuţi, ’telectualo. A
murit bunica azi noapte.

26
 SUPA DE LEGUME
Capitolul 5

(Peste nişte ani)

Tânăra cu ochi blânzi şi cozi groase, castanii l-a cucerit

din prima clipă pe soldatul neamţ, de când acesta a sosit la
poarta casei lor din Odobeşti, pentru că aflase de la Coman-
dament că acolo locuia o fată care ştia germana şi care poate
să îi ajute cu traducerile.
Era o zi frumoasă de vară a anului 1944. El era un neamţ
care venise tocmai dintr-o localitate de lângă Stuttgart, unde
stătea cu părinţii şi cu surorile lui într-o vilă cu trei etaje, pe
undeva pe un deal plin de flori, lângă o pădure unde zburdau
în voie căprioare, veveriţe şi iepuri albi şi cafenii. Aşa îi po-
vestea el Sanjei, şi aşa trebuie să fi fost.
Hans Hofmann se înrolase în armata lui Hitler cu fără
prea multă convingere, căci ura tot ce era legat de război, marea
sa pasiune fiind de fapt filosofia, şi dorind să ajungă cândva
un al doilea Kant. Şi nu se aşteptase deloc să găsească într-o
ţară pe care o considerase la început sălbatică, o tânără aşa de
drăguţă, care nu numai că ştia bine limba lui, dar şi îi citise şi
pe aproape toţi scriitorii importanţi germani. Deşi copila nu
avea nici 20 de ani.
Cu cât staţionarea detaşamentului lui Hans în zona Focşani -
Odobeşti se prelungea, cu atât imaginea blondei şi zâmbitoarei

27
sale logodnice, Brigitte, fata primarului din Öhringen, i se topea,
încet-încet, din minte.
Zilele de vară din zona Moldovei se scurgeau lin, şi toată
lumea – români sau nemţi – spera să se întâmple un miracol
şi să se termine mai repede războiul. Căci, deşi germanii
speraseră până în aproape ultima clipă că ei vor deveni
stăpânii lumii şi că vor înfiinţa „Împărăţia de 1000 de ani”,
tinerii soldaţi şi ofiţeri nemţi erau conştienţi din ce în ce mai
mult de dezastrul care îi pândea şi că şi ei dar şi Comandatul
lor suprem bari-cadat acum într-un buncăr din centrul
Berlinului, erau la un pas de colaps.
Totuşi nimeni nu crâcnea în front. Era o ruşine să dezer-
tezi. Însă, se rugau în taină ca totul că se termine cât mai
repede şi ca ei să se întoarcă înapoi la casele lor din Germania,
sau la ce mai rămas din ele.
Lunile iunie şi iulie fuseseră, totuşi, destul de liniştite. Dar,
cu toate acestea, deşi toţi sperau ca de undeva, de la un radio
să se strige că Războiul s-a terminat!, o sinistră şi grea nervozitate
care nu prevestea nimic bun îi apăsa pe toţi, români sau germani.
Fetele din sat scuipau tot mai des în sân, de frică, atunci
când cineva bătea zgomotos la poartă, bătrânii îşi făceau cruce,
speriaţi, atunci când tunetele ploilor de vară se auzeau bufnind
puternic de peste vii, iar germanii îşi strângeau fălcile nervoşi
strângând de baionete. Cât o să mai stăm aici? Par cumsecade oamenii
ăştia, dar, până la urmă, nu sunt de-ai noştri, sunt doar nişte ţărani
sălbatici, cu zâmbete mieroase care însă ne-ar pune otravă în vin dacă
nu ar vedea că suntem înarmaţi şi dacă nu ar fi aflat ce păţeşte în
Polonia un întreg sat, doar pentru că oamenii de acolo au ascuns în beci
vreun evreu...

28
 De atunci, cam din perioada aceea în care obuzele puteau
să te zdrobească dacă nu erai cuminte şi nu stăteai în casă
când auzeai sirene sau dacă nu ziceai „Heil Hitler!”, familia Popa
„a uitat” pur şi simplu că între rudele lor mai fusese şi un stră-
bunic jidan care însă se pierduse printre spiţe. Înainte de venirea
nemţilor în zona Moldovei, biografia familiei, care atârna lângă
soba, în cameră de zi a căsuţei lor, – biografie concepută de
un stră-stră-bunic bogat, care deţinuse în urmă cu vreo 100 de
ani jumătate de provincie – a fost uşor modificată, şi unde
numele unui îndepărtat unchi Arron, se transformase în Aurel.
În rest, rămăseseră aceleaşi căpşoare de strămoşi desenate
pueril, care îi reprezentau pe membrii familiei Popa, şi care
duceau sus de tot, chiar dedesubtul cuiului ruginit care găurea
pergamentul scris cu cerneală acum verde, la chiar însuşi
Ştefan cel Mare şi Sfânt Domn al Moldovei. Că aşa se zvonea
despre familia Popa de la Odobeşti: că în vremi de mult apuse,
o moldoveancă bogată, stră-stră-stră-stră bunica lor, avusese
un copil cu Ştefan cel Mare, domn al Moldovei.

Cu toate acestea, în acea seară de vară din anul 1944,

aproape niciunul dintre posibilii stră-stră-stră-strănepoţi ai lui
Ştefan Cel Mare, care luau acum masa în bucătăria din chirpici,
sorbind o supă de legume înăcrită cu aguridă, nu mai credea
că Ştefan cel Mare chiar fusese rudă cu ei.
Deja, românii începuseră să devină cinici. Nu mai visau cai
verzi pe pereţi, nu mai credeau în basme, nu mai sperau în
miracole, nu-şi mai apreciau conducătorii şi poate nici nu mai
aveau Dumnezeu; de fapt, de ceva vreme ei nu mai sperau la
nimic. Şi oricum, chiar de ar fi fost rudele lui Ştefan cel Mare,
faptul acesta nu avea să le repare acoperişul găurit sau să le

29
umple cămara cu pastramă, cafea, pâine, vinuri bune şi murături,
aşa cum avuseseră bunicii lor când fuseseră ei tineri. Acum
moldovenii nu vedeau decât realitatea dureroasă: o livadă cu
pomi şi cu ceva legume mâncate de viermi şi gândaci... şi cam
atât.
Cei trei copii ai lui Petre şi ai nevestei lui – Culai, Radu şi
Sofica – nu se gândeau la strămoşii lor în timp ce lipăiau din
lichidul acrişor şi cald din farfurii. Doar le era foame.

30
 FÂNTÂNA MISTERIOASĂ
Capitolul 6

Şi au mai trecut câteva săptămâni de război tacit şi sleit.

România nu suferise aşa de tare din cauza ocupaţiei hitleriste,
ca alte popoare, cu toate acestea mulţi rămăseseră săraci lipiţi
şi tuturor le era frică. Unii mai şi muriseră.
Fusese o vară frumoasă, aurie precum cea mai coaptă
gutuie. Dar era mult praf. Niciodată focşănenii şi odobeştenii
nu văzuseră aşa de mult praf înecăcios deasupra orizontului.
Şi mai fusese şi o vară cam secetoasă. Totuşi, norii negri ai
războiului se ascunseseră pentru o scurtă perioadă de timp
pentru că soldaţii nemţi se împrieteniseră cu localnicii.

O fată frumoasă, fâşneaţă, cu o ie albă brodată frumos cu

negru şi roşu şi cu o fustă din in făcută de ea, mergea cu
picioarele goale, spre un pod, în noapte şi cânta ceva cu voce
melodioasă. Avea nişte pantofi rupţi în mâini, dar nu voia să îi
pună în picioare; i se păreau aşa de urâţi şi de murdari, încât îi
venea să îi arunce, asta dacă nu ar fi ştiut că în vreo trei luni
vine iarna şi o să aibă nevoie de ei... Asta dacă mai trăia ca să
mai apuce acea iarnă...

Lună, dragă surioară

Dă-mi poveţe astă seară
Nu ştiu bine a săruta
Dar îl iubesc pe neica...

31
 Era Sanja sau „fata cu ochi de chihlimbar”, cum o poreclise,
râzând, un unchi de la Bucureşti, atunci când fusese în vizită
la familia Popa. O fată cu păr bogat şi gura frumoasă ca o
cireaşă coaptă. O fată de la ţară.
Moldoveanca de vreo 18 ani mergea să se întâlnească la
fântâna din sat cu un ofiţer. Era un tânăr neamţ, exact cum
erau germanii lui Hitler din filmele pe care Führer-ul le arăta
lumii. Înalt, blond, puternic, finuţ şi frumos foc. Semăna un
pic cu Regele Carol în tinereţe. Dar nici Safta nu era de colo.
Fata avea nuri de înceţoşau minţile băieţilor din sat. Buclele
lungi şi dese de fecioară şi le împletea în două cosiţe arămii şi
le lega cu aţe de lână. Avea faţa rotundă şi bucălată, iar gâtul,
mâinile, picioarele şi mijlocul îi erau subţiri.
Ajunse la locul de întâlnire. Hans o aştepta acolo. Râse,
fericită. Luna veghea deasupra celor doi tineri; un băiat
frumos în uniforma militară şi o româncă plină de graţie.
- O să plec mâine cu trupele.
- Nu...
- Acesta este ordinul...
- Nu vreau ... nu vreau...
- Vreau să termin cu bine treaba asta. M-am băgat în
războiul asta ca toţi proştii... acum îmi dau seama, şi la fel şi
camarazii mei, că a fost o mare prostie...
- Cu adevărat o prostie... Hitler ăsta... este un ... bou!
- Un escroc! Dar astea sunt jocurile... Zarurile sunt
aruncate. Onoarea mea trebuie să fie respectată. Trebuie să
mergem până la capăt.
- Dar nu poţi pur şi simplu să fugi? Te-aş ascunde eu în
pivniţă! Sau în beci! Sau în vie...
- Şi să mă facă toţi dezertor?!

32
 - Păi, spune-le şi camarazilor tăi... Ca am văzut că Dirk şi
Wolfang vorbeau cu Maria şi cu Oana lui Dobre, deci cred
că...
- Taci copilă... Tu nu ştii ce spui! Iartă-mă... Dar nu ştii ce
e războiul... Este o datorie... Şi nu pot şi nu vreau să plec ca
un vierme. Ca un laş.
- Dar... eu? Ce se va alege de mine?
- Dumnezeu ne va ajuta să ne revedem cât mai curând!
Sau ... cândva... O să vin după tine! Dacă trăiesc şi dacă n-oi
păţi ceva îngrozitor... o să vin aici, la tine la Odobeşti, după
cea mai frumoasă fată din lume: Sanja mea...
- Dragul meu... Eşti aşa de frumos, de bun...
- Tu eşti o zeiţă! Dumnezeu mi-a făcut cel mai frumos dar,
pentru că, chiar de aş muri, am apucat să te cunosc!
- Nu mai vorbi prostii!!! N-o să mori!

Deodată se auziră nişte foşnete în tufişul de lângă fântână

şi lui Hans i s-a părut că văzuse un binoclu între copaci.
- Sanja, să mergem! Tu ia-o pe partea ta, du-te înspre sat.
Eu mă duc înspre tabără! Ai grijă! Vorbim mâine, înainte să
plec!
- Hans...
- Te iubesc, Sanja...
- Ich liebe dich, Hans!

33
 VIERMELE DIN PEPENE
Capitolul 7

Înţelegi ce este un război numai dacă treci prin el. Alt-

minteri, vorbeşti ca prostul şi când vezi că îţi explodează o
bombă lângă tine în două secunde, nu mai ai timp să spui ce
dobitoc erai şi cât de mult ai greşit când voiai să fie război sau
când făceai mişto de el. Milioane de oameni morţi, alţii, dispă-
ruţi fără urmă, gospodarii distruse, vise frânte, lumi închise
pentru vecie, sau, în cel mai bun caz, oameni rămaşi fără niciun
sfanţ.

***

În ţară, dar mai cu seama la Bucureşti începuse era terorii.

În toamna anului 1940, capii reacţionari ai burgheziei şi moşie-
rimii, cu ajutorul unor luptători machedoni şi cu sprijinul
Germaniei hitleriste au reuşit un soi de lovitură de stat în
România. Astfel, legionarii au ajuns atunci la putere. Dictatura
legionară, sub pretextul ordinii şi disciplinei, va distruge enorm
ce mai rămăsese neatins din România.

***

În acelaşi timp, în restul ţării, mai ales în Moldova, era

foamete. Comerţul stagnase complet. Ţăranii nu mai aveau niciun
animal în curte; iar din cauza secetei, până şi puţinii arbori

34
fructiferi sau livezile, totul erau aproape sterp. Până şi sarea
lipsea de pe mesele românilor iar patria zăcea mai mult în
întuneric. Căci uleiul lampant nu se putea procura decât de
departe şi pe sub mână, de la ruşi, ai noştri dându-le în
schimb, în loc de bani, rachiu, vin şi ultimele bucăţi de slănină
din beciurile lor, acum goale.
În vremea aceea, mulţi ruşi cu ceva parale strânse, au
devenit bogaţi, şi şi-au cumpărat pe nimic moşii aproape
părăsite din nordul Moldovei. Şi-au întemeiat gospodarii şi au
aşteptat liniştiţi să treacă războiul. Cam din acea perioadă au
început să înmugurească oligarhii de azi.
Învăţământul românesc era şi el la pământ. Mulţi inte-
lectuali plecaseră din ţară sau fuseseră ucişi, aşa că pe post de
învăţători se aflau oameni din sat cu ceva carte.

Anişoara, tânăra iubită a lui Wagner, poetul şi învăţătorul

satului Odobeşti, şi-a găsit, după ce s-a întors din tentativa de
fugă spre Rusia, casa familiei arsă din temelii, gospodăria
făcută praf şi însemnată cu zvastici naziste.
Când Anişoara fugise cu Will Wagner, la începutul
războiului, nu avea nici 22 de ani; nu era nici prea tânără, dar
nici prea bătrână pentru o femeie în anii 40’. Şi era destul de
frumoasă: brunetă, înaltă, zâmbăreaţă şi purta cămăşi şi rochii
curate şi brodate frumos de mama ei. Când s-a reîntors înapoi
în Moldova, deşi numai după trei ani, arăta cu 15 ani mai în
vârstă.
Între timp, Will, care era evreu, fusese capturat de nemţi.
Ea însă scăpase printr-un noroc. Asta, pentru că, de fapt, un
hangiu i-a salvat viaţa, căci o ţinuse în casa lui, în timp ce
nemţii făceau căutări în hanul unde cei doi iubiţi, ea şi Will, se

35
ascunseseră în acea noapte. Hangiul, un muntean cu rădăcini
ruseşti, a ajutat-o să scape dar i-a luat ce avea ea mai de preţ:
virginitatea. Au urmat pentru fata care credea că lumea poate
fi aşa de frumoasă ca un mac roşu în bătaia vântului de vară,
lacrimi şi umilinţe pe care nu şi le putea imagina. Dar macul
rupt de pe câmp se ofileşte şi moare.
Aflase, după vreun an, cumva, de la nişte soldaţi care
băteau în retragere, că Will al ei fusese dus într-un lagăr cu
evrei, înspre Polonia. Exact atunci a simţit că nimic nu o mai
cuprinde şi-a dat seama că rămăsese însărcinată. Hangiul se
purta tot mai rău cu ea. Şi asta pentru că ea nu era deloc
ascultătoare cu cel care o salvase, ci era dispreţuitoare şi
obraznică, dar şi pentru că la han sosiseră de ceva vreme două
femei drăguţe, se pare prostituate, care au început să îl vră-
jească pe patron, iar omul nu mai avea ochi decât pentru ele.
Într-o noapte, una dintre fete, Svetlana, i-a promis că o
va ajuta, iar că ea Anişoara, o să fugă liniştită înapoi înspre
casa ei de la marginea Odobeştiului.
Când hangiul era dus în spatele casei ca să tăie lemne,
Anişoara şi-a luat în grabă o bucată de pâine neagră din bucă-
tărie, le-a sărutat pe cele două femei şi apoi a plecat înapoi, de
unde venise, în josul muntelui, înapoi spre Odobeşti.
După aproape o săptămână de mers pe jos, prin glod şi
praf, ciupită de scaieţi şi fugărită de dulăi sălbăticiţi şi probabil
turbaţi, a ajuns înapoi în satul ei. Nu toate casele erau distruse.
Mai avea o speranţă… Dar când a văzut din depărtare casa ei
care semăna cu un maldăr de moloz gri, a simţi că este sfâr-
şitul. Abia mai sufla. S-a aşezat jos pe jos, pe noroi, pe fosta ei
prispă. Dintr-un colţ de grădină a văzut un soi de bilă verde.
Şi-a făcut cruce, crezând că e o bombă, dar a mers acolo, cu

36
greu, icnind de durere. Nu era o bombă, era un pepene verde.
L-a smuls cu totul din pământ cu mâinile ei murdare, l-a spart
între picioarele tremurânde şi a început să mănânce cu poftă,
în căldura soarelui de vară, miezul roşu şi zemos al pepenelui,
care îi curgea de pe bărbia lividă, pe hainele ei murdare, rupte
şi strâmte.

Aşa a găsit-o Sanja, peste câteva zile. Era o zi de vară iar

Sanja cânta şi culegea flori de câmp şi fructe din grădinile unor
vecini ce fugiseră şi care îşi părăsiseră proprietăţile. Anişoara,
în jurul căreia muştele zburau în valuri, nu mai trăia de ceva
vreme. Plecase însă cu zâmbetul pe buze. Şi avea în mână o
coajă uscată de pepene din care ieşea un vierme alb. Anişoara
murise de oboseală şi pentru că probabil suferea de vreo
boală de inimă.
Sanja şi-a făcut cruce şi de atunci a început să o viseze.

37
 BLESTEMUL
Capitolul 8

Nu a fost scandal în Odobeşti atunci când Sanja a inter-

pretat-o pe Miţa Baston în „De-ale carnavalului” pe scena din
lemn putred şi presărat cu paie a Primăriei Odobeşti, când s-a
desfăcut un pic la pieptu-i feciorelnic, cu patimă bine jucată,
aidoma personajului ei care voia să-i ardă ochii amantului. A
făcut „circul ăla” – cum spuneau unii din familie – şi îmbol-
dită de colegele ei de la şcoală, dar şi ca să arate cât de
talentată poate să fie ea, în faţa atâtor privitori, dar mai ales în
faţa lui Hans, blondul ei frumos, care o aplauda din primul
rând, zâmbind pe sub mustăţile lui aurii.
Nenorocirea a venit abia mai târziu, atunci când tot satul
a început să comenteze ceea ce Miruna, fata popii, văzuse, sau
poate că nu văzuse exact aşa, într-o seară de iunie la fântâna
de la răscruce. Abia atunci a început tot necazul.

În ziua aceea, de cum au dat zorile, Sanja a luat la scotocit

cuibarul găinilor, apoi a curăţat prin grădina de zarzavaturi şi
apoi a săpat după cartofi. Era liniştită şi cânta ceva, dar
deodată a început să audă zvonuri ciudate despre cum se
vorbeşte despre ea în tot târgul. S-a stăpânit, deşi tremura ca
varga şi lacrimi mari şi grele îi curgeau din ochi.
S-a dus în cămăruţa ei, ultima din fundul casei şi cea mai
rece, acolo unde murise bunicuţa ei. Acolo era frig – nu era
nicio sobă, iar camera dădea deasupra pivniţei –; tot acolo era

38
şi dulapul cu cărţi şi a început să citească o carte tocmai
primise de la un unchi de la Jariştea: „Pe aripile vântului”.

Nu vreau să mă gândesc la asta! Şi mâine e o zi! şi-a spus Sanja

spre dimineaţă, şi apoi a dormit, oarecum împăcată, printre
lacrimi amare.

Ce se întâmplase în acea zi în Odobeşti? Totul pornise de

la gelozia Mirunei, pe codana lui Petre Popa. Sanja, de când
era mică avea cele mai bune note la şcoală, cu toate că profe-
sorul ei, care era nu numai preotul satului, cât şi tatăl Mirunei,
încerca să fie cât mai sever cu fata, dar nu putea, căci copila
era mult prea deşteaptă. Miruna simţea că îi arde inima de
nervi şi de ură. Ar fi făcut orice să o distrugă pe Safta. Dar se
putea oare compara cu ea? Fata aia ştia orice, şi mai bine
decât toate celelalte fete. Şi era şi cea mai frumoasă din sat.
Atunci, în acea noapte, Miruna, care avea printre rude şi
câteva ţigănci despre care se spunea că sunt vrăjitoare, i-a
menit următorul blestem:

Să nu te bucuri niciodată de ce o să ai, averi sau bani, nici tu nici

copiii tăi şi nici nepoţii tăi, în vecii vecilor! În ciuda frumuseţii şi
deşteptăciunii voastre, să fiţi duşmănite şi părăsite de toţi! Şi să nu faceţi
decât fete! Până nu veţi găsi pe cel de o să vă iubească cu adevărat şi să
facă totul pentru voi, orice reputaţie aţi avea!

De ce atât de multă ură? Pentru că Mirunei i se păruse că

văzuse, pe dealul acela, lângă fântână, cum că Sanja l-ar fi
întâmpinat poate cu prea multă prietenie pe neamţul pe care

39
ea, Miruna, îl iubea în secret. Dar luna şi lumina nopţii îi
jucaseră feste Mirunei. Sanja şi Hans se aşezaseră doar pe o
buturugă ca să fie faţă în faţă, unul lângă altul. Doar mâinile
lor tremurânde li se atinseseră.

Când noaptea-i cu lună

Iubirea-i nebună

De altfel, peste ani, Sanja fusese fată mare când se căsă-

torise cu băiatul comisarului Negrovici. Dar povestea Mirunei
fusese aşa de interesantă, astfel că tot târguşorul Odobeşti a
crezut-o, şi nu a mai cercetat nimeni dacă picanta istorisire a
fost doar o invenţie, sau un fapt real. Şi cum tatăl Mirunei, cea
care o răspândise, era chiar sfinţia sa, popa Traian din Odobeşti,
cine s-ar fi îndoit că acea întâmplare nu ar fi fost adevărată?

Peste câteva zile, din cauza zvonurilor ajunse până şi în

tabăra lui, ofiţerului neamţ i-a fost ruşine să o mai strige la
poartă pe „Zania”, cum îi spunea el în dialect sloven, de unde
erau bunicii lui. Dar, în schimb, roşcata fată a popii, Miruna,
cea cu sânii pârguiţi şi parcă mereu roşie pe buze – nu ştia
neamţul că fata îşi mânjea gura cu mure sau alte fructe roşii
ori de câte ori îl vedea pe el –, a început într-o seară să îi
numere medaliile, să îi lustruiască catarama, până când, nu se
mai ştie cum, au ajuns să facă dragoste în păpuşoi.

40
 HANS ŞI MIRUNA
Capitolul 9

Astfel, Hans a început o relaţie cu fata lui popa Traian.

Dar uneori, când o auzea pe noua să iubită gemând cam studiat
sub el, chipul bun şi dulce al celeilalte moldovence, Sanja, îi
apărea în minte, ca prin vis. Apoi, în timp ce gâfâia deasupra
corpului ars de soare al Mirunei, o auzea pe aceasta, printre
icnete:
Nu mai vorbi cu familia aia. Cu alde Safta Popa. Se trag din evrei,
dar ei ascund asta. Ea de asta s-a dat la tine, ca să nu îi omorâţi, măi
prostuţule. Şi oricum ea este sortită bibliotecarului satului, un ţăran
schilod…
Şi va auzi mereu aceste lucruri, dar nu va uita niciodată
superbii ochi ca de chihlimbar ai celeilalte.

Pe Sanja nu o deranja să sape pământul, să plivească, să

cureţe porumbul, să facă mâncare, să culeagă via... Totuşi nu
îşi dorea să le facă pe toate astea an de an, până va ajunge de
vârsta bunicilor ei. Nu! Mai bine mor!

În ziua când familia a chemat-o ca să le explice zvonurile

cu neamţul, Sanja a simţit că îşi doreşte să i se desfacă
pământul de sub picioare şi să dispară pe veci. Nu, nicidecum
nu făcuse acele lucruri despre care bârfeau odobeştenii.
Singura ei vină fusese că auzise ce se vorbea prin sat despre ea
şi Hans, nu avusese curajul să se ducă la toţi vecinii şi să le

41
spună că singurul lucru adevărat din toate scornelile alea care
se vehiculau era că ei doi erau prieteni! Da, se văzuseră aproape
zi de zi, poate mai bine de o lună, şi că da, poate se îndrăgostiseră, dar
niciodată... Nu, nu, nu…!!!
Dar nimeni din sat nu înţelegea cum poţi să vorbeşti cu
un neamţ, care are limba aia pocită şi aproape nimeni de acolo
nu credea cum poţi să te vezi aproape zi de zi cu un bărbat
fără să ţi se întâmple anumite lucruri necuviincioase.

42
 CONSILIUL DE FAMILIE
Capitolul 10

Deşi avea vreo 18 ani, vârstă la care altele se măritaseră,

Sanja era încă o naivă. Dar simţea că de undeva anume se
trăsese toată buba asta care avea să o urmărească ani întregi
acolo în Odobeşti. Ştia că Miruna nu o suporta încă de când
fuseseră ele mici. Ştia că fata creaţă şi cu ochii mici şi răi o
urmărise încă din prima clipă când ea, Sanja, cu un an mai
mica decât toate colegele sale, intrase în clasa unicei şcoli de
acolo din sat. Spre deosebire de Miruna, care locuia aproape
de centrul Focşaniului şi pe care vizitiul popii o ducea de
dimineaţă la şcoală şi o lua înapoi, seara, Sanja trebuia să
meargă pe jos, fie iarnă fie vară, de la Odobeşti şi până la
şcoala din Focşani, asta dacă voia să înveţe. Şi mergea aşa zeci
de kilometri prin zăpada care uneori acoperea chiar şi casele,
încălţată cu nişte opinci vechi şi rupte, uneori prea mari, căci
erau împrumutate de la fraţii ei, sau de la mătuşi sau alteori
foarte strâmte. Singurele ciubote comandate pentru ea de la
Focşani îi rămăseseră mici, dar totuşi, pentru că aveau un pic
de toc le păstrase ani în şir, chiar dacă o dureau degetele iar
picioarele începuseră să i se deformeze de la strânsoarea prea
dură. Desigur, Petre, tatăl el, dacă ar fi apelat la fraţii lui sau la
mamă, ar fi reuşit să facă rost de bani, haine, de o căruţă şi
poate chiar de un vizitiu. Căci aceştia erau bogaţi. Dar
orgoliul bărbatului era prea mare. Prefera să moară de foame
decât să îşi ceară drepturile.

43
 Ştia fata că nu făcuse rău nimănui niciodată, de aceea îi
ura acum pe toţi din faţa ei, sânge din sângele ei, care, în acea
zi îi cereau explicaţii imposibil de crezut. Singurul cu privirea
blândă era fratele ei mai mare, Radu. În rest, toţi se uitau la ea
ca la o boală. Unii rânjeau oarecum neinteresaţi de subiect,
căci nu dădeau mare importanţă bârfelor. Până la urmă chiar
ei erau luaţi în tărbacă prin sat pentru că se zvonea că sunt
stră-strănepoţii nelegitimi ai nu ştiu cărui domn, sau că sunt
urmaşi de sinucigaş împătimit de jocuri de noroc. Un ins din trecut care
îşi risipise averea pe prostii.

Sanja se scutură plină de revoltă. Acuzaţia adusă ei nu era

adevărată! Fusese făcută de râs şi părăsită până şi de bărbatul
acela, de Hans, mai rău decât o desfrânată. Soţia cea guralivă a
unui verişor aflat în vizita în sat, Anca, o privea răutăcios cu
ochii mijiţi. Era fericită că nimeni nu se mai concentra acum
asupra ei, căci se spunea că nu fusese virgină atunci când o
luase Nelu. Dar acum nimeni nu avea să mai vorbească
despre ruşinea ei, despre care totuşi, ştiau anumite persoane,
fie din sat, fie din familie. Acum nu va mai fi ea calul de bătaie
al familie, ci fetişcana asta pistruiată! Ce aere de mironosiţă, şi cum
pierdea asta timpul în pod mai mult citind, decât muncind... Ce mă
enervează ochii ăia stranii care ne privesc pe toţi de sus. Dar eu am soţul
meu, gospodăria mea. Ea nu are încă nimic dar s-a făcut de batjocură în
tot satul. Să ştii limbi de alea străine nu te face mai deştept! conchise
femeia, rânjind.
Bărba’su, Nelu, o surprinse rânjind la Sanja, şi se încruntă.
Una era ca el, ca verişor al fetei, să îi zică ceva sau să îi facă
morală, şi alta era ca o proastă, fie ea bună la pat, să râdă pe
seama familiei sale. Nelu îi trase una Ancăi direct peste ceafă.

44
Chirăitul de durere al femeii sparse tăcerea din odaia întunecată
a casei familiei Popa.

- Nu am făcut nimic din ce se îndrugă prin târg! Mamă,

vino să vezi că sunt fată mare, dacă nu mă crezi, zise Safta
izbucnind în lacrimi.
- Doamne, ce necaz… spuse mama Sanjei, tuşind într-o
batistă pe care o cârpea. Ce ruşine…
- Şi chiar dacă ţi-ai păstrat fecioria, se spune că diavolul
are şi alte căi…, se oţărî râzând, fratele mijlociu.
- Taci frate! răcni Radu. Fata nu umblă cu fofârlica! Sofica
este un doar cophil. Sigur a minţit nevrednica ceea de Miruna
care a împrăştiat zvonul aista. Miruna aia este o destrăbălată,
o putoare, o…
- Linişte! tună Petre, tatăl familiei. Ce-a fost, a fost, ce s-a
zis, nu mai poate fi vârât înapoi în gura oamenilor. Eu unul
nu cred nimic din ce am auzit despre fetiţa mea, că ştiu ce
educaţie i-am dat noi plodului aista. Iar fata spune adevărul.
Ştiu când pruncul ăsta minte, că se rumeneşte toată. Acum nu
i-a dat sângele în obraji. E supărată doar. Dar nu avem cum să
ne luăm în piept cu alde popa Traian. Are jumate de sat de
partea lui! Am să îi dau înapoi şi parale şi pe deasupra se
spune că el va deveni noul primar. Nu am poftă de alte dări,
necazuri şi uneltiri prin comună, mai ales când noi nu aveam
decât borş şi chişleag de pus pe masă! Vai de noi!
- Dar totuşi ce-o să facă biata fetiţă cu toată istoria asta
prinsă ca zurgălăii de pişoarele ei? grăi plângând, fără să se
mai poată abţine, Sofia, nevasta lui Radu, care ţinea mult la
Sanja, şi pentru că aveau cam acelaşi nume dar şi pentru că
ambele îl iubeau mult pe Radu, una ca soră, alta ca soţie.

45
 - Ei asta-i! Asta e altă ciorbă de peşte! O să o mărităm şi
gata… zise gros Culai. Şi cred că ştiu şi cu cine. Ionuţ al
doctorului Pandele era prin primară amorezat de dumneaei...
Numai că ei cică nu îi plac flăcăii zdraveni, ei îi plac de alde
ăştia blonzi, traşi prin inel şi cu nasu' pe sus! Pfff!
- O mărităm, foarte bine! comentară mulţi din odaie.

- Nu! Asta nu!!! Mai bine mă duc la chinovie decât să mă

mărit!

Cea care urlase ca din gură de şarpe fusese chiar Sanja, şi

pentru prima dată în viaţa ei, ridicase vocea în faţa neamurilor.
Cu toţii se uitau miraţi la fetişcana de numai 1.60 înălţime, cu
obrazul bucălat, cu frumoasele ei cozi mari şi mai groase, mai
mari chiar decât mânuţele ei delicate. Sanja, ce devenise deodată
aşa de rece şi de hotărâtă. Ia uite-o cum se încruntă plină de ură la
noi toţi! Nu o mai recunoşteau.

- Nu mă mărit cu nimeni din cătunul aista! Nu mai vreau

să mai trăiesc aici, nici pace! Vreau să învăţ, nu să dau
mâncare la găini; nu vreau să stau în glodul ăsta care să îmi
întră între unghii şi pe care să nu pot să îl spăl cum trebuie
decât vara, la rău! Nu mai vreau să îmi mai fac nevoile în
latrina din lemn din spatele curţii unde miroase urât şi bâzâie
muştele! Vreau să am o casă curată şi decentă ca o doamnă de
la oraş. Cum au rudele noastre pricopsite, tată! Vreau să mă
duc la Bucureşti, să învăţ şi să mă fac profesoară!

Sanja şi-ar fi dorit enorm să devină actriţă. Dar momentul

acela nu era deloc prielnic ca să le împărtăşească visul ei

46
rudelor furioase. Din cauza poveştii urâte în care fusese târâtă,
ştia foarte clar că dacă le-ar fi destăinuit că vrea să joace în
teatre, nimeni nu ar fi ajutat-o cu nimic. Dar dacă le va spune
că noua ei menire va fi de profesoară la Bucureşti, asta da,
asta ei puteau să înghită.

Se lăsă un moment de tăcere, timp în care toţi analizau

ideea asta aproape nebunească a codanei. Fraţii ei se gândeau
că nu pierd nimic ca şi forţă de muncă, căci copila mai mult
consuma decât producea. Mama ei credea că ruşinea făcută
sau nefăcută, ar fi fost oarecum uitată dacă Safta ar pleca,
măcar o perioadă, din sat. Tatăl ei simţea că tânăra nu apar-
ţinuse niciodată acestei lumi şi că poate avea dreptate să vrea
să se ducă departe; iar unele dintre femeile din familie se
gândeau că va fi o fericire să scape de mutra cam maliţioasă a
puştoaicei băgăreţe. Bine, din păcate, cu ea s-ar fi dus şi avan-
tajele: grija pentru fraţii ei, poţiunile miraculoase împotriva
febrei, a durerilor de gât, de spate sau de picioare – reţete
dobândite de la mamaia ei –, cu care Sanja îi doftoricea pe toţi
ai casei. Ei, asta e, dacă ea vrea să plece! Să fie sănătoasă! Ne-om
descurcă noi şi fără ea!

- Bine, acum gata cu sfada şi gâlceava!, zise Petre Popa.

Vom mai cugeta. Vorbim despre astea la toamnă. Acum ne
este foame la toţi. Haide muiere, şi voi fetelor, nu mai zăjbo-
jiţi şi puneţi de masă! Eu mă duc pe prispă să fumez o pipă.

47
 VÂNTUL DE LA RĂSĂRIT
Capitolul 11

La câteva zile după discuţia de la masă, o parte din nemţii

stabiliţi în zona Odobeşti - Focşani, printre care şi Hans, au
plecat într-o misiune secretă din care nu s-au mai întors.
Multe fete din sat erau zdrobite, căci unele se şi logodiseră
cu nemţii, unele rămăseseră chiar borţoase. Deşi fusese dez-
amăgită de Hans când auzise că se iubea cu Miruna, Sanja a
simţit un gol în inimă auzind despre dispariţia lui. Plângea
într-un colţ al grădinii, printre cuiburile de cartofi, când a simţit
un miros de ţigară; s-a întors şi l-a văzut pe fratele Culai lângă
ea.
Culai fusese singurul care şi-a dat seama că Sanja era do-
borâtă de vestea morţii fostului ei prieten neamţ, Hans. Cu
felul lui bărbătesc, dintr-o bucată, s-a decis nu neapărat să o
consoleze, cât mai degrabă să îi arate o altă parte a situaţiei,
mizând pe faptul că sora lui, deşi sensibilă, era totuşi puter-
nică şi foarte deşteaptă.

- Măi fato, nu am vrut să îţi spun de atunci, că vedeam că

te înţelegeai bine cu hitleristul ăla. Dar toţi fasciştii sunt un
cartof şi un pământ! Nemţii au omorât mulţi oameni, prea
mulţi. Şi ei dau vina pe Adolf, ăla... El a ordonat, dar ei au
omorât! Pun pariu că Hans al tău a ucis vreo trei sute de oameni:
o sută de români, o sută de evrei şi altă sută de polonezi!

48
 - Nu cred că a omorât pe nimeni; mereu îmi spunea că
încearcă să nu tragă la cap, ci doar la picioare... să nu-i omoare,
doar să îi rănească!
- Auzi şi încă ceva, tu ştii cum vorbeau ăia din deta-
şamentul lui despre noi, despre români?! Ziceau de noi că
suntem barbari şi porci! Asta nu ai ştiut să ne traduci, nu?
Lasă că mai ştie şi doftorul Costache germană şi mi-a zis!
Deci gata cu bocitul! Pune mâna şi fă o prăjitură, zise Culai
apoi se duse în casă.
De deştept, e deştept; ar trebui să se facă avocat sau să între în
politică, gândi Sanja. Apoi îşi şterse lacrimile şi intră în bucă-
tărie ca să facă poale în brâu.

Câteva zile după ce Hans şi regimentul lui au dispărut în

misiunea secretă, au aterizat în sat nişte paraşutişti ruşi, care
vorbeau româneşte puţin şi stricat. Din nou, satul a avut nevoie
de Sanja, care mai ştia şi ruseşte, astfel că primarul şi alte
oficialităţi, ca şi data trecută, atunci când veniseră nemţii în
Odobeşti, au bătut la poarta familiei Popa ca să întrebe de
Sanja. Atunci Sanja l-a cunoscut pe Sasha.
Alexei Visariov era un băiat frumos, înalt, bucălat şi la fel
de blond precum Hans. Însă nu avea acea nobleţe a neamţului.
Iar Sanja oftă gândindu-se la aceste detalii.

Dar Sasha avea în ochi o bunătate nemărginită, pe care

Sanja nu o mai văzuse la nimeni. Şi au devenit prieteni. Cât
despre rus, Sanja pentru el a fost dragoste la prima vedere.
Când a văzut-o pe tânăra moldoveancă mlădioasă, cu ochii
mari şi sclipitori, cu buzele frumoase, care îi vorbea aşa de
bine graiul, rusul s-a amorezat pe loc de ea.

49
 Şi au început să se vadă tot mai des, în ciuda faptului că
moldovenii, deşi îi acceptaseră pe noii intruşi cu politeţe şi
aparentă bucurie, ştiau că aceştia nu sunt decât nişte spioni şi
că nu le sunt prieteni. Speriată ca nu cumva să fie iarăşi bârfită
în sat, Sanja îl convinsese pe Sasha să vină la ea la poartă
numai dimineaţa până înspre prânz, pentru că la acele ore,
chiar dacă ar fi fost văzuţi, nimeni nu ar fi putut să suspecteze
ceva ciudat.
Şi atunci a aflat fata, în momentele în care povesteau, de-o
parte şi de alta a porţii, ronţăind ceva – el câte un măr primit
de la Sanja, iar Sanja câte o bomboană sovietică mare cât o
nucă –, cât de frumoasă şi de mare era Rusia, ce biserici ne-
maivăzute şi aurite se aflau prin Moscova şi ce melodioasă era
muzica ruşilor.
Într-o zi, Sanja a avut curiozitatea să afle cum este la gust
rachia aceea pe care bărbatul o sorbea cam din jumătate în
jumătate de oră, ca pe un medicament, dintr-o stacană învelită
în piele de porc, sticlă pe care o purta el mereu în buzunarul
de la piept. Şi când Sanja a luat o gură zdravănă de votcă, şi a
apoi s-a strâmbat şi a tuşit, rusul a văzut-o pe copilă râzând
pentru prima oară. Şi, adevărat, în ziua aceea Sanja a fost mai
fericită, poate şi un pic învăpăiată de la alcoolul puternic dar
bun, încât a început să cânte prin grădină, în timp ce rupea
ultimele pătlăgele pe anul acela. Îi revenise cheful de viaţă.

Peste câteva zile, Sasha a întâmpinat-o la poartă cu un

buchet mare trandafiri. Sanja scăpă un mic ţipăt, căci ştia sigur
că trandafirii erau din curtea bisericii lui popa Traian şi
zâmbetul larg de pe faţa ei pieri, pentru că îşi adusese aminte
de diavolul de Miruna. Iar trandafiri aşa de frumoşi nu se mai

50
găseau decât la biserica tatălui ei. Scuipă în sân, căci deşi era
credincioasă, avea şi superstiţii. Simţea că ceva groaznic se va
întâmpla în curând. Şi aşa a fost.

De data asta poate că nu Miruna i-a mai distrus Sanjei o

poveste neîncepută de dragoste, prin vreun gând cavernos sau
vreo vrajă, ci totul s-a petrecut din cauza unui ultim atac pe
teren mioritic, din cel de-Al Doilea Război Mondial. Căci,
deşi se apropia de sfârşit, oroarea care cuprinsese aproape
întreaga Europă încă nu se terminase.
Ruşii plecaseră în recunoaştere în acea seară şi de atunci
nu se mai auzise nimic de ei. După încă două zile, pe 20 august,
băiatul cu ziare striga cât îl ţinea gura pe ulicioarele satului:
Paraşutiştii ruşi prinşi şi executaţi! Paraşutiştii ruşi prinşi şi executaţi
de nemţi!

Sanja a decis atunci să plece definitiv la Bucureşti. Nu a

mai întrebat pe nimeni. Dar toţi din familie ştiau ce se petrece
în sufletul ei, pentru că toţi îl văzuseră pe rusul ăla frumos cu
ochii numai după mezina lor. Din partea lor, Sanja să se ducă la
Bucureşti. O gură mai puţin de hrănit. Singura problemă era că era
nevoie să se mai scormonească după nişte bani, pentru că nu
o puteau trimite cu mâna goală printre străini.
Petre Popa oftă şi se aşeza la masa din lemn cioplită de
fiul lui mai mare, Radu, care fusese la un moment dat elevul
lui Constantin Brâncuşi. Apoi luă călimara, stiloul cu peniţa
de aur – moştenire de la tatăl lui – şi o foaie gălbejită de hârtie
şi începu să le scrie rudelor lui de la Bucureşti despre iminenta
sosire în Capitală a singurei lui fiice.

51
 TÂNĂRUL PRINCIPE
Capitolul 12

Tânărul Principe era chipeş, blond, avea ochii albaştri şi

cobora mereu dintr-o maşină scumpă sau de pe o motocicletă
fiţoasă. Avea câteodată pe lângă el un imens labrador negru,
absolut perfect, care îşi adora stăpânul.
În acea zi de mai, când ea ieşea de pe porţile liceului
Carmen Silva, el fuma o ţigară de foi călare pe motorul lui. Cu
toate că era îmbrăcat în haine civile, toate fetele care ieşeau de
la ore îl recunoscură şi îi zâmbeau şăgalnic, apoi şopteau
râzând câte ceva la urechile colegelor.
Sanja căscase ochii ei mari şi căprui la vederea lui. Nu îşi
dădea seama cât era ea de frumoasă. Radia de tinereţe şi fru-
museţe cu obrajii ei catifelaţi ca de piersică pârguită şi cu părul
strângând toate razele soarelui. La un moment dat s-a simţit
privită de unul dintre cei mai puternici oameni din România.
Ca în transă, îşi băgase mâna în traista maronie în care îşi
ţinea rechizitele şi scoase de acolo un măr din raţia primită de
la Odobeşti. Privirile li s-au intersectat. Ea a muşcat încet din
mărul roşu şi ochii ei calzi îi sclipiră atât de puternic în lumina
acelei după-amiezi, încât parcă toată circulaţia de pe Calea
Victoriei s-a oprit ca să îi facă loc acelei codane zvelte, îmbră-
cate în şcolăriţă, cu privirea ca de chihlimbar. Principele se oprise
din fumat şi o privea fix numai pe ea, ignorând celelalte fete
ale şcolii Carmen Silva, care erau mult mai dichisite decât Sanja.
Blonde înalte, brunete pasionale, roşcate pistruiate cu sâni

52
obraznici, toate mijeau ochii ori trimiteau Principelui bezele,
dar nu înţelegeau de ce frumosul Edmond nu se uită la şi la ele,
ci priveşte doar la ţărăncuţa aia.

- Hei, domnişoară! o aborda Principele, când fata trecuse

la câţiva paşi de el, mestecându-şi mărul şi prefăcându-se că se
uită în altă parte.
- Bonjour… hm... domnule… Domnule Principe, spuse
ea cu seriozitate.
- Haha! Nu îmi mai zice aşa! Sunt Edmond! Tu…?
- Eu? Eu, ce?
- Tu cum te numeşti?
- Saf… Sanja…
- Safsanja?
- Nu. Scuze. Doar Sanja… Vine din franceză…
- Aha. Am priceput! Urci?
- Poftim?
- Aburci cu mine pe motor 'au te codeşti?, spuse el de data asta,
cu accent moldovenesc.
Tânăra moldoveancă înghiţi repede bucăţica de măr pe
care o avea în gură, apoi privi spre monstrul negru pe care se găsea
bărbatul din visurile ei de copilă. Şi ce poate să mi se întâmple?!
Dacă mor, ce dacă?! Măcar mor lângă Principele României!

- Bine, urc…!
- Pune-ţi asta; asta e mai mică, e pentru fete! Îi spuse băr-
batul zâmbind, dându-i o cască neagră din metal.
- A, sigur, uitasem. Trebuie ... apărătoare… de cap.
- Ia spune, te-ai mai plimbat pe aşa ceva?

53
 - A, da, de câteva ori, minţi Sanja, în timp ce s-a prefăcut
că îşi încheie casca, pentru că nu ştia să îşi pună drăcovenia
aia pe cap.
- Încotro?
- Aaa, spre..., la mine… spre casă...
- La tine unde? Spre vila din centru unde stai tu cu rudele
tale? râse Principele.
- Ştii asta?! Pardon, ştiţi asta, ştiţi unde…
- Nu mă mai lua cu politeţuri! Suntem de aceeaşi vârstă!
Deci vorbim la per tu. Da, evident că am aflat unde stai. Crezi
că vin aici la Carmen Silva degeaba, draga mea Safta Popa?
- Oh! Dar atunci nu vreau să ajung acasă... zise tânăra
ruşinată nu numai de faptul că Edmond îi aflase numele real,
dar mai ales că „acasă” o aşteptau o duzină de mătuşi încrun-
tate care îi reproşau mereu că de ce nu ajung mai des banii şi
alimentele de la Odobeşti care îi asigurau fetei „cazarea” în
Micul Paris.
- Te înţeleg! Nu ai chef să îţi vezi mătuşile prea des. Aşa
sunt şi eu! Hahaha! râse el, amuzat. Plus că ne vom plimba
doar 15-20 de minute prin centru. Nicio distracţie! Poate vrei
să mergem mai bine la casa ta din… provincie?
- Ştii că am o casă şi la... Odobeşti?
- Eu… ştiu tot… zâmbi Principele, şăgalnic.
- Ahh, da, înţeleg. Oricum nu am mai fost de mult la mine,
la Odobeşti…
- Odobeşti, pe lângă Focşani, nu-i aşa? Au fost nişte trupe
nemţeşti pe acolo pe la voi? Sper că totul este bine acum în
satul tău…
- Mai mult sau mai puţin. Dar, nu este sat, Edmond! Am
vrut să zic, Principe... Este un oraş, orăşel… În construcţie.

54
 - Bine, cum zici tu… Deci, hai să mergem să îţi cunosc
familia! Pe cai!
Bărbatul de vreo 20 de ani îşi puse casca pe ochi, porni
motorul şi apoi acceleră. Toate fetele de la Liceul Carmen Silva
au întors uluite capetele după noul şi ciudatul cuplu: Principele
accesorizat perfect şi o tânără micuţă, cu două cozi mari,
îmbrăcată în cenuşiu şi cu pantofii rupţi în tălpi. Da, era chiar
o imagine de neuitat.

55
 STRADA FLORILOR NR. 9
Capitolul 13

Sanja îl asculta la patefon pe Cristian Vasile, vedeta acelor

vremuri. Mătuşile ei erau plecate într-o vizită, căci era
duminică, aşa că fata îşi „făcea de cap” în casa mare, în formă
de vagon, întunecoasă, plină de camere prăfuite, garnisită cu
tablouri, statuete şi icoane vechi, aurite. În timp ce dăduse
drumul la maşinăria muzicală, Sanja auzise clopotele bisericii.
Îşi făcuse cruce. Să fie vreun semn?, se întrebase ea.
Privi apoi coperta discului înfăţişând un bărbat grav,
frumos şi trist. Sărmanul de el, cât o fi suferit din cauza unor femei...

Toate fetele erau pe atunci înnebunite după Vasile. După

el sau după Zavaidoc. Sanja se întreba cum este să fii o femeie
de lume, ca unele dintre madamele pe care trubadurul Vasile le
iubise. Ea nu avusese niciodată curajul să se machieze şi să îşi
pună haine decoltate, cum purtau altele, chiar şi colege de-ale
ei de la Carmen Silva. Nu avea nici pălării scumpe, nici
mătăsuri cu dantele şi ştrasuri, toate decoltate pe spate.
Cu toate că mătuşile ei aveau şifonierele pline de astfel de
haine provocatoare – rochii din paiete cu spatele gol, pantofi
cu toc subţire, pălării înfoiate, sau blănuri de tot felul –, Sanja
niciodată nu împopoţonase aşa niciodată.
Sanja se îmbrăca simplu; mereu purta cămăşi, fuste simple,
destul de lungi cât să îi ajungă aproape până la glezne. Avea
gleznele subţiri, aşa că măcar atâta făcea după ce primea

56
rochia sau fusta de la croitoreasa de la colţ. Singură în cameră,
noaptea; ridica tivul fustei cu vreo trei-patru centimetri, astfel
ca să i se poată vedea delicatele ei glezne. Făcea operaţiunea
asta aşa de fin, încât niciuna din mătuşile ei nu observase
niciodată nimic.

Femeie brună, cu ochii negri de foc…

dar şi pe aceea cu ochii verzi ca marea...

„Dar de fetele cu ochii căprui de ce nu zice el nimic, nimic? Poate

nu ştia să facă versuri despre şatene cu ochi căprui…”, gândi Sanja,
surâzându-şi ei însăşi într-o oglindă veneţiană, în timp ce se
cocoţa pe un scaun ca să ia de pe un şifonier vechi, un borcan
cu dulceaţă de vişine din cele primite de la Odobeşti.

57
 CE SĂ FACĂ O FATĂ DE LA ŢARĂ
CA SĂ DEVINĂ DOAMNĂ
Capitolul 14

Prin anii 1948-1949, la ceva timp după cei toţi curtezanii

ei dispăruseră sau muriseră, Sanja a decis să se mărite.
Cireaşa de pe tort a fost atunci când fata a aflat că, prin iunie,
Principele s-a căsătorit cu o prinţesă şi că apoi cei doi au plecat
din ţară. A plâns pe ascuns în fiecare noapte. Avea ochii roşii
şi umflaţi, dar parcă lacrimile acelea o făceau tot mai fru-
moasă, cu privirea şi mai sclipitoare, pielea mai translucidă şi
mai catifelată, astfel că o grămadă de tineri ferchezuiţi de prin
Bucureşti îi făceau complimente la tot pasul.
Slăbise, căci, de ceva vreme nu mai venea la masă alături
de mătuşile ei, preferând să îşi cumpere cu cele câteva parale
pe care le câştiga din broderiile făcute de ea, covrigei şi mere.
Decât să stea alături de mătuşile ei cârcotaşe, prefera ca tova-
răşi, în parc, câteva cărţi împrumutate de la bibliotecă pe care
le citea până când luna îi şoptea că este cam târziu şi că trebuie
să se ducă totuşi acasă, în patul ei mic din cea mai mică odaie
din imobilul mătuşilor ei guralive.
Într-o zi Sanja găsise un anunţ despre un serviciu. O firmă
căuta „o vorbitoare de limba franceză, rusă şi germană”.
Şi-a făcut toaleta în secret, fără să îşi trezească rudele şi, la
ora 6.00 dimineaţa a zbughit-o înspre adresa respectivă, undeva
pe bulevardul Dacia. Era emoţionată, pentru că îşi dorea cu
disperare să primească serviciul acela, acela ca să îşi poată
permite o cămăruţă undeva cu chirie, să se mute acolo şi să

58
nu mai trebuiască să suporte răutăţile mătuşilor ei isterice. Le
auzise recent cum o bârfiseră fără milă.
Şi în timp ce alerga pe strada luminată de felinare şi-a
reamintit cum zilele trecute, când intrase în casa mătuşilor, îşi
surprinsese rudele jignind-o atât pe ea cât şi pe restul familiei
ei de la Odobeşti.

- Da' văz că fata asta nu se mai întoarce acasă acolo la ea

la ţară la ea la porci! Eu deja m-am săturat de mofturile ei! Dai
un deget omului şi îţi ia toată mâna!
- Vorba ta, omul mai vine, dar mai şi pleacă! Zise rânjind
o altă mătuşă, care avea în vârful nasului, ca o vrăjitoare, un
neg cât un bob de mazăre înconjurat de fire de păr gri. Femeia
mai avea un dinte negru cariat chiar în faţă, aşa că aducea un
pic cu o vrăjitoare. Fiind foarte indolentă, în loc să se ducă la
doftorul dentist, şi-l acoperea din când în când, la petreceri, cu
o bucăţică de aur.
- N-ai să vezi, asta nu o să plece prea uşor!, chiţăi aproape
neinteligibil, morfolind o bucată de chec, Olga, o femeie
obeză ce cântărea peste 100 de kilograme.
- Aşa-i. Dar ce să vezi?! Nu spui că aia a luat la Facultate!
Şi mai mult, am văzut eu, a luat la două, soro! Auzi, dar cred
că nu le va face; nu cred că poate. Oricum, nu ştiu cum de n-a
picat la examenele acelea, probabil că a copiat. Că nu mi se
pare vreo inteligentă sau cine ştie ce. Mai degrabă pare cam
tâmpită. Mai ales când freacă cu lingura în farfurie şi nu zice
nimic! Aţi văzut şi voi, nu?!
- Da, am văzut, pare cam tembelă.
- Văleeu, şi e aşa de scârboasă, că am văzut fire de păr
lungi de-ale ei prin bucătărie. Ce împuţită!

59
 - Ete şi tu! Decât cu părul scurtat de la boli de piele ca tini,
mai bine să aibă pletele lungi. Ce să zic, s-a prins acolo un floc
lung undeva... Rea mai eşti şi tu, făi ţăţico!
- Oricum, dacă nu era vorba de răposatul bunicul ei, mi-
liardarul, serios nu o lăsam să stea aici cu noi, zise altă mătuşă.
- Care miliardar?! Că sunt toţi morţi de foame din familia
ei! N-au nicio chiftea în burtă!
- Dano, era pe vremuri… Era un mare crai, frumos foc şi
foarte bogat. Era tatăl lui Petre Popa… Omul acela avea cam
jumătate din Odobeşti şi multe vile în Focşani… Dar s-a sinucis
când aveau copiii câţiva ani… Familia Popa a rămas atunci cu
un sfert din avere. A jucat barbut, dobitocul... şi a pierdut. Era
o figură! Frumos, bogat dar vicios: avea patima jocului…
- Da' cu femeile cum era?
- Nu avea plăcere la alte femei, îşi iubea doar soţia, şi aia
se trăgea din ceva de calitate. Oricum, bunicul Saftei din
partea lui ta’su' a fost mare boier. Dar jur pe cruce: pe mama
Saftei nu ştiu de unde a găsit-o! Mi se lăuda pe vremuri Petre
că era cea mai frumoasă din tot satul. Aoleo! Nu mi s-a părut
niciodată aşa de frumoasă… era doar tristă, slabă, cam ciu-
dată... Este adevărat, ţinea toate posturile, ştia sărbătorile,
cosea, dar nu era nici cine ştie ce bucătăreasă.
- Parol! Este adevărat! Credeam că dacă bietul băiat s-a
păcălit şi a luat o ţărancă, măcar o să îi gătească cele mai bune
mâncăruri. Când colo, nimic! Eu când am fost acolo în satul
ăla jegos de jos de jos de deal am fost foarte dezamăgită…
Nu vreţi să ştiţi ce mi-au servit...
- Ce? întrebară în cor, toate verişoarele ei.
- Mi-au dat mămăligă şi supă de legume înăcrită cu stru-
gure din ăla prost, cu aguridă! Şi nici o bucăţica de carne!
Ziceau că le-a fost furat cocoşul…

60
 - Doamne fereşte! Ce sărăntoci mincinoşi… Şi ce bani a
avut familia aia… Mi se face rău când mă gândesc! Nu ştiu
cum i-au pierdut!
- După cum vezi, banii nu mai sunt. Că nu degeaba îşi
trimit copilul să fie întreţinut de noi. Nu mai au loc acolo la
ţară la ei, că se înmulţesc că iepurii în familia lor, şi îşi trimit
fata să se destrăbăleze printre străini.
- Hai mai tanţo’, că nu e chiar aşa; asta mititică este fată
cuminte. Nu am văzut-o niciodată cu bărbaţi…
- Ei parol?! Dar când a dus-o băiatul ăla pe motocicletă, asta
nu ai văzut, soro?! A plimbat-o o dată, a plimbat-o de două ori,
şi când şi-o fi văzut interesul, pa şi pusi; nu i-a mai dat nici bonjour!
- Ştii ce zicea ţiganca, Dara a lui Fănica, vecina de vizavi?
- Ce zicea?
- Că ea vede mai bine că noi, are şi nu ştiu ce binoclu…
- Da' zi bre mai repede ce zicea?
- Ce spunea, dom’le?
- Că băiatul ăla, ăla de-a plimbat-o pe Sanja… semăna cu
Principele nostru!
- E, du-te şi plimbă-te şi tu, că eşti proastă foc! Cum să o
curteze vreodată pe ţăranca asta pitică, Principele României?
Frumosu’ nostru Principe! Hai că aţi luat-o razna, şi tu şi Dara
ţiganca! Pentru trei bănuţi, Dara ţi-ar spune şi ţie că o să tră-
ieşti 500 de ani, tuto!
- Măi soro, stai aşa! Acum şi mie mi s-a părut că băiatul
ăla de ieşea cu Sanja cam semăna cu Principele Edmond. Că
l-am văzut din profil. Oricum, chiar dacă nu era chiar Principele,
frumos bărbat… Şi avea o mândreţe de motocicletă, de aia
scumpă… cum rar găseşti pe la noi. Trebuie că era luată din
Germania sau din America...

61
 - Gata cu prostiile! Şi revin iar la discuţiune, ţaţelor! Pro-
blema este că fătuca asta, în loc să înveţe, mai mult îşi pierde
timpul aiurea pe banii noştri prin Bucureşti.
- Eşti cam rea, tanti Aglae, eu cred că fata e doar e zăpă-
cită. O să se mărite şi ea şi o să îi vina mintea la cap.
- Dar cine s-o ia? Mică, grasă şi zăpăcită…?!

- Bună seara mătuşi… spuse Sanja, în timp ce îşi scutura

cozile ude, pentru că venise acasă pe jos, pe ploaie.
- Ah, bună seara fetico... Ai şi venit?! Dar când ai ajuns?
- Eh... Acum, chiar acum…
- Bine fetico. Dar nu vrei mânci ceva?
- Nu mulţumesc, tuşici, n-am poftă. Saru’ mâna. Somn
usor. Mă duc să mă aşez oleacă.

O lună mare, rotundă şi portocalie le rânjea babelor prin

fereastra întredeschisă, iar suporturile din bronz de pe masa
cu lumânări, cât şi pocalele aurite sau ceşcuţele albastre, din
porţelan chinezesc, pictate cu dragoni, produseră un clinchet
prelung şi lugubru doar printr-o simplă adiere de vânt.
- Ce obrăznicătură! Auzi: n-am poftă!
- Tupeu de ţărancă! N-ai ce face! N-ai cu cine! spuse tanti
Aglaie şi apoi îşi scutură nervoasă nasul coroiat, iar negul de pe
nas păru că se îndoaie în bătaia curentului care intrase în odaie.
- Aglaiooo’, închide geamul! E curent şi am o impresiune
cum că intră pe acolo toate fantomele lui Vlad Ţepeş Dracul
şi cu toţi dracii lui, ce aveau aici în Bucureşti un castel la doi
paşi de noi. Prea e cerul încurcat! Nici de ghicit în cafea nu
cred că e de bine… Ptiu drace!

62
 VARA

CUM ÎMI PLACE DE UN BĂIAT,

AFLU CĂ E ÎNSURAT
Capitolul 1

(Bucureştii anilor 1900 - 1920)

Prin anul 1900-1920, în România erau în jur de 12.000 de

femei care practicau prostituţia. Toată ziua stăteau zâmbind
pe la terasele cu fiţe sau în faţa hotelurilor de lux de pe marile
bulevarde ale Bucureştiului, în aşteptarea clienţilor.

Acum două zile parcă

Eram pe un lac în barcă
Când un peşte măricel
Sare în sus, în mare fel
Şi-mi aruncă o scrisorică
Semnată: Daria a lui Nea Mitică

„Foicică de magiun
Două vorbe am să-ţi spun
Cum îmi place de-un băiat
Aflu că e însurat
Ba mai are şi copii
Tulai Doamne, să te ţii!

63
 „Doi, da' mici” – îmi zice el.
„Iar cu soaţa s-a sfârşit
Cinşpe ani m-au obosit!”
„Of,- îmi zic –, dar ce băiat...
cum să-l las? Eu îl iubesc!
Când mă pupa, 'nnebunesc!”

După două luni jumate

Totul s-a cam terminat
Căci iubitul nu-i mai vine,
Daria vrea să pice-n lac!
Dar nu pică...
Daria noastră e voinică...

Era vorba despre o istorie petrecută acum vreo sută de

ani în Bucureştiul de altădată. Sute de scrisori, articole din
presa vremii, texte de melodii, caiete cu însemnări ale unor
ziarişti de acum o sută de ani comentau acele evenimente, dar
care fusese de fapt realitatea?
Povestea era despre Zaraza, pe numele ei real, Daria
Tache, ce fusese contemporană cu Miţa Pampon; pe numele
ei de botez Maria Manole, şi cu alte prostituate celebre printre
care, Cur de Fier, Şchioapa, Pica, Tanti Berta, Madam Gonda,
Unguroaica, Mandica, Lia Magazia, Lili Gheorghiadis, Maria
Studenta, Napoleon, Angela chip de drac sau Foamea Neagră.

Un felinar gălbui din centrul Lipscaniului pâlpâia mai slab

decât de obicei în acea seară rece de început de primăvară. Un
trubadur cânta încet sub el, uitându-se din când în când, sus,
la o anume fereastră de la etajul al doilea.

64
 Dacă-mi place de alt tip
Elegant, deloc mojic
Omul nu ştie ce vrea
E cuminte, nici nu bea!
Are însă un defect
Căci nu i nimeni prea perfect
Nu ştie nici să sărute
(Darămite alte dude!)
Stă că sloiul ud şi rece
Cheful-ţi strică!
... Zău, îţi trece!

Lângă bărbatul îmbrăcat în costum se afla un ţigănuş care

cânta binişor la un acordeon cam dezacordat. Deşi era la
început de aprilie, vremea era totuşi frumoasă, aşa că vreo trei
femei de pe Strada Virtuţii, colţ cu Strada Cristian Tell, îşi
scoseseră la ferestre, ca să asculte mai bine, figurile de clovni
palide, unse cu untură şi pudrate cu făină, completate de
moaţele pline de bigudiuri din metal. Bărbatul îl imita pe
celebrul Cristian Vasile. Sau poate era chiar el. Cine poate să
mai ştie?

Of! Am atâta supărare...

Nu vedeţi că-s fată mare?
Dar cum vreau să mă mărit
Funia nu mi-o pun de gât.

Merg în sat! Şi am găsit

Alt băiat, mai şmecherit
Neam de sat, mână tare

65
Zdravăn şi cu sapa mare.
Totul miere şi parfum,
Până într-o zi la drum,
Când mergeam cu-o trebuşoară.
El îmi zice cam nervos
„Eu nu mai merg pe jos
Mă întorc la cârciumioară
Mă iei tu mai pe diseară.”

Azi aşa şi mâine aşa

După cârciumă, iar bea
Şi bea iar şi iar fumează
Mama-mi zice: „Asta-i loază!”
Când cu pumnu' el mi-a dat
Mi-am zis: „ăsta nu-i bărbat
Asta e urs din pădure;
Fugi în grotă, du-te-n mure!”

66
 DOUĂ DOAMNE
Capitolul 2

Era la începutul lunii martie. Cam prin 1920.

Maria şi Daria erau deja cunoscute pe străzile pline de
noroi din capitala României. În ciuda faptului că păreau de
aceeaşi vârstă, Daria era minoră, iar Maria avea deja vreo trei-
zeci de ani. Erau fluierate, aclamate, conduse câţiva zeci de
metri de unii trecătorii fascinaţi de ele, mai ales blonda Maria,
fată de spălătoreasă româncă şi de instalator neamţ, născută în
Diteşti, Prahova. Chipul ei tânăr, un pic sălbatic, frumos, dichisit
uneori cu făină, când nu avea bani de pudră franţuzească,
apoi vopsit la buze şi la ochi cu suc de sfeclă şi cărbune, –
când i se terminau fardurile –, nu trecea niciodată neobservat.
Nu era nici înaltă, nici pieptoasă. Dar avea ceva, un
„quelque chose”, un „je ne sais quoi”, care îi făcea pe toţi şi
pe toate să îşi întoarcă privirile înspre ea. Cele două fete
aleseseră o terasă destul de arătoasă, chiar în centru, pe lângă
Banca Naţională a României. Comandară o apă proaspătă,
apoi Maria se răzgândi, văzuse că orologiul de sus arată deja
orele patru de după amiază, aşa că ceru şi două pahare pentru
o mastică, mai ales că gândurile nu îi dădeau pace.

- Soro’, da’ din ce este făcută asta? întreba Daria, privind

chiorâş lichidul cremos din paharul înalt, un pic ciobit într-o
parte.

67
 - Este o răşină, din câte am înţeles. Numele răşinii, vine
de la grecescul „a mesteca”, şi nu vreau să te văd cum
scrâşneşti din dinţi ca un schelete! Deci bea repede!
- Aoleo şi vai de mine, da’ ce cultă eşti soro! Lasă fată…
Eu nu mai beau! Să nu mă ameţesc! Dar de unde ştii tu astea?
- Ehe, ştiu asta de la un general.
- Hai soro, lasă vrăjeala! Ia zi mai degrabă, ce voiai să îmi
spui de m-ai luat prin Centru la promenadă.
- Voiam să îţi zic că ştiu cum putem să facem bani mulţi!
- Cum soro?
- Ai auzit de La Doamna Roşie?
- Da.
- Hai să mergem azi să ne angajăm acolo! Am auzit că se
caută fete noi.
- Nu, că mi-e frică! Şi mi-e ruşine! Şi nu ştiu eu să fac de
alea… Eu ştiu doar… să mă sărut…
- Vrei să zici că eşti virgo?
- Nu ştiu prea bine, că era noapte atunci cu Tomiţă a lui
Baba Goe, când am fost în fân la mine la ţară. Nu ştiu ce să-ţi
zic…
- Lasă că vedem noi. Bea repede mastica şi haide. Ne
aşteaptă! O să avem bani de trăsuri, de ţoale, de case! Tot ce
vrei! Şi vezi că o să ne luăm nume de scenă. Şi aşa mi se zice
mie Miţa Pampon, ca am cea mai mare colecţie de pampoane
din tot Bucureştiul, eu aşa o să mă numesc de acum încolo.
Iar ţie o să îţi spunem Zaraza.
- Da, îmi place! Ce frumos!
- Vezi? Numai avantaje! Hai să mergem!

68
 DARIA
Capitolul 3

Daria stă şi iar gândeşte

„Lasă, are balta peşte!
Doar să casc eu ochii bine
Cine ştie cine vine!”

Stă Daria la poartă seara

Cât ţinu' primăvara
Mulţi bărbaţi o fluierau
Însă unul se opreşte
cu-o chitară şi-i zâmbeşte.
„Eu sunt un mare artist
Am bani dar sunt cam trist”

Daria nu era aşa de frumoasă pe cât îi mersese vestea prin

cartier. Era totuşi de 100 de ori mai frumoasă decât multe
femei din Bucureştii anilor respectivi.
Era micuţă de înălţime, brunetă dar nu avea părul aşa de
lung pe cât se credea, pentru că pletele şi le îngroşa mereu cu
păr din cozi de cal pe care le procura de la un ţigan de la
marginea Bucureştilor. Ea şi Maria, care era cu douăzeci şi
ceva de ani mai mare decât ea, fuseseră prietene bune. Maria
se purtase la început cu ea ca şi cu o soră mai mare, mai ales
că Maria era mai înaltă şi mai mare decât vârstă, dar era şi
mult mai experimentată în arta amorului. Maria o luase cu ea

69
la diferite petreceri şi împărţiseră aceeaşi farfurie, acelaşi pahar
de vin, dar acum ajunseseră să se urască.

Daria nu a vrut să devină damă de companie; ea se apu-

case de cântat dar nu avusese foarte mare succes. Asta poate
pentru că la modă erau vocile masculine, sau poate pentru că
majoritatea patronilor de restaurante, mai ales la final de
spectacol, au vrut să profite de nurii ei. Sau poate pentru că
pur şi simplu nu avea voce.
Fire pătimaşă, născută dintr-o moldoveancă şi un ţigan cu
bani care avea însă altă familie, – el mort într-o ambuscadă cu
miliţia, şi nelăsându-i mai nimic fostei iubite, mamei Dariei,
cu care avea un copil, – Daria se trezise la un moment dat
singură. Lângă ea erau doar bunicii şi mama ei bolnavă de plă-
mâni. La numai 14 de ani, Daria îşi părăsise căminul şi plecase
din periferia Bucureştiului, în Centrul Capitalei.

În primii ani petrecuţi la Bucureşti nu a ştiut să se îmbrace

bine, nici să se aranjeze cum făceau damele de oraş, şi se boia
în aşa hal, încât era arătată cu degetul de celelalte fete de pe
„strasse”, deşi ea încă nu făcea cea mai veche ocupaţie din
lume ca unele dintre ele, arată aşa de strident, încât toată lumea
îşi închipuia că din profesiunea aia trăieşte şi ea.
De fapt încerca să cânte în diferite localuri iar când nu făcea
asta, Daria scria poezii ori copia diferite texte ale unor scriitori
sau ziarişti mai leneşi, care, după câteva halbe de bere, aveau
„inspiraţiune”, dar n-aveau răbdare să pună pe hârtie cele
gândite.
Pe scurt, uitându-se în oglinda veche din camera închiriată
de la etajul al doilea al unei căsuţe de lângă Hanul lui Todea,

70
de undeva în partea de vest a centrului Bucureştiului, Daria
cugetă că e timpul să devină o „viperă cu blazon” şi să nu mai
fie cuminte şi săracă.

Cuminţenia nu aduce nici averi, nici soţ bogat, – aşa cum o

prevenise bunica ei –, nici măriri, nici celebritate. Decise atunci,
în acea zi de 13 februarie că este cazul să facă o schimbare. Şi
a doua zi se prezentase la cel mai cunoscut bordel din acele
vremuri.

71
 CASA DE TOLERANŢĂ
Capitolul 4

(1930. La Doamna Roşie, un bordel de pe Calea Victoriei)

Era o duminică seară de martie a anului 1930. La Doamna

Roşie era linişte şi pace. Poate pentru că era şi seara de dumi-
nică iar la final de săptămână, domnii erau întotdeauna la
neveste împreună cu copiii şi cu socrii lor, şi nu veneau la cel
mai cunoscut Bordel din Bucureşti. Ei se relaxau acolo doar
în zilele de miercuri, joi şi uneori chiar vineri şi sâmbătă. Multe
fete erau plecate şi ele „acasă” duminicile; se odihneau pro-
babil în vreo mansardă sordidă, obosite după truda din timpul
zilelor lucrătoare. Dar mai erau şi unele pe metereze, poate pentru
că nu aveau unde să se ducă, iar matroana le lasă să doarmă în
fostul han din anii 1800, devenit acum Casă de Toleranţă.
Madam Galiano, zisă şi Şchioapa, pentru că în tinereţe fusese
călcată de un armăsar nărăvaş şi rămăsese cu un beteşug la un
picior, era extrem de preocupată. Ultimele zile fuseseră pentru
ea foarte iritante din toate punctele de vedere. Se pusese în
aplicare legea cu boalele. Fetele Madamei erau obligate să
meargă lunar la un consult medical pentru depistarea bolilor
venerice. Madama a trebuit să plătească 3000 de lei ca să le
analizeze pe toate. Apoi, controalele Poliţiei se înăspriseră, iar
Madama trebuia să dea de 4 ori mai multă şpagă ca să fie
lăsate în pace, mai ales că în locaţie veneau mereu fete noi,
care deşi nu prindeau mulţi purici acolo, provocau numai

72
agitaţiune. Apoi mai era problema prohibiţiei. Iar clienţii ar fi
făcut nazuri dacă ea nu ar fi avut deloc alcool în local. Dar
rezolvase şi trebuşoara asta, şi alcoolul se regăsea acum în sta-
biliment. Asta pentru că îi dăduse plocon unuia dintre Şefii
Poliţiei, Dinu Cornu, două fete pe care i le prezentase drept
virgine. Veşnica şmecherie cu cearşaful alb pătat de menstră
funcţiona şi la tineri şi la bătrâni şi la amărâţi şi la bogaţi dar şi
la îndrăzneţii în uniformă. Madama mustăcea: Cât de proşti sunt
bărbaţii...

Îşi privea acum imaginea într-o veche oglindă de pe bar şi

se vedea mai frumoasă decât era. Avea părul vopsit roşcat,
buzele date cu un ruj roşu vulgar, iar şuncile îi ieşeau inestetic
din corsetul prea strâns. Dar, în acea lumină difuză din bar
părea senzuală, atrăgătoare chiar. Îi zâmbi complice imaginii
din oglindă. Era singura ei prietenă adevărată.
Trase un fum adânc dintr-o ţigară înţepenită în port-
ţigaretul ei din lemn de trandafir, apoi luă o gură zdravănă de
vin alb. Tuşi un pic şi îşi aduse aminte că este bănuită de ftizie
de către medicul ei curant, care, de altfel era şi unul din
prietenii ei de alcov. Bărbatul, de vreo 55-60 de ani, ţinea la ea.
Poate pentru că de peste 20 ani se întâlneau intim. Dar ceva o
nedumerea de ceva timp, căci omul se cam fofila. Nu mai
voia să o aibă la aşternut, fapt care îi confirmă femeii faptul că
era totuşi bolnavă. Porcuşorului mic, gras şi chel, cu nas mare şi
ochelari şi, mai ales, cu respiraţia aia împuţită, tocmai lui îi era frică
sau scârbă de mine?! Incredibil! Ce impertinent! Porc ordinar. Bărbaţii...
Tuşi delicat, într-un şerveţel de mătase, dar îi fu frică să se
uite în batistă ca să nu mai vadă un nou vreun semn cu sânge.

73
Totuşi se uită. Iar sânge... Atunci madama îşi pierdu din nou
buna-dispoziţie. Chiar atunci a auzit:

- Tanti! Tanti!
Era băiatul de la intrare care juca rol de majordom, curier,
om de serviciu, bucătar; pe scurt, om bun la toate.
- Uite ce scrie ziarul de azi, tanti! Zice de dumneata! De
fapt de fete!
- Ce zici tu, bre puţică?!
- Păi să vă citesc! Cică: Cauze şi explicaţiuni! Viciul secolului:
Casele de toleranţă! Multe dintre prostituate sunt minore, fugite de acasă
pentru a face bani sau chiar îndemnate de familie spre o astfel de meserie.
Auzi Madam: Da’ ce e aia „viciu”?
- Ia mai dă dracului ziarul ăla şi lasă-mă că am treabă! Ai
făcut curăţenie pe sus?
- Da Madam! Totul este lună! Dar voiam să te mai întreb
ceva...
- Ce naiba mai vrei?
- Madam, eu l-am văzut pe Regele nostru la poartă, zilele
trecute. De fapt, i-am văzut trăsura. Cică a întrebat vizitiul lui
de cineva. Dar nu ştiu de cine. Eram curios…
- Tu ar fi bine să îţi vezi de treburile tale!
- Eram curios dacă a întrebat de brună sau de blondă…
- Dacă nu o ştergi de aici acum te dau la câni! Zât d’aci,
scârbă!

În loc să fugă, puştiul de vreo 15-16 ani, care purta nişte

ghete portocalii, prea largi pentru el şi pe cap avea o şapcă
roşie din carton îmbrăcată în pânză, rânji misterios şi o atacă
din nou cu întrebări pe femeia care şchiopăta nervoasă prin
cameră.

74
 - Doamnă Galiani, şi mai ştiu ceva! Se zice prin târg că
Regele i-a dat cadou casa din Piaţa Amzei! Lu’ blonda! Hi-hi!

Femeia era deja nervoasă. Luă un sfeşnic din argint de pe

masă şi îl învârti ameninţător prin aer.
- Gogule, mă-ta, Lina Magazia, mi-a fost ca o soră pentru
mine! A murit în braţele mele, dar jur pe Sfânta Cruce, că
dacă nu taci din gura aia blestemată, te fac una cu pământul şi
te dau la ciori!
- Stop şi piua! Să am iertare, dar nu zic eu de astea madam’,
ci vorbeşte tot târgul! Şi mai sunt nişte lucruri pe care nu le
ştiţi! Tari de tot! Eu vă zic că s-ar putea să ajungă la ziare şi…
de astea…
- Ce tot spui, idiotule?!
- Că şi artiştii aia doi, poetul şi pictorul, sau chiar Principele
Portugaliei ar fi avut-o, nah! Şi că toată ceata cu ştaif a
Bucureştilor, să am pardon, o caută! Şi acum, fandosita ar
avea şi trăsură si…
- Ei comedie! Şi care e treaba ta?! Lucrează bine şi… gata!
Şi vine când are ea chef! Marş d’aici, îi reteză vorba patroana
şi apoi trânti uşa după el.

75
 GRIZETELE
Capitolul 5

(După mai mulţi ani)

La sfârşitul secolului al XIX-lea li se spunea cu nume de

alint fetelor de alcov: mititica, leliţa, 'talianca ori vino’ncoa. Mai
târziu, prin perioada interbelică, aceste madame s-au numit
grizete sau podărese.

Madama stabilimentului se retrăsese în camera personală,

după ce băuse un „adormitor” iar acum visa frumos. Habar
nu avea că jos la parter era revoluţiune. În locantă nu se mai afla
niciun bărbat, deşi fetele o minţiseră pe Madamă că se apucă
de treabă. Puseseră steagul întors ca un semn, aşa că niciun
purtător de pantaloni nu îndrăznea să se apropie de casă, de
teamă de vreo razie a Miliţiei, sau, la fel de grav, de frica vreunei
neveste nebune, înarmate cu pistol sau cu acid clorhidric.

Astfel, în acea zi, bărbaţii cu pofte trupeşti s-au retras în

Baia Publică, unde în aburul dens şi lăptos de la saună, îşi re-
zolvau manual treburile stringente. Alţii, mai leneşi, s-au îndreptat
înspre cârciumi. Iar fricoşii s-au întors la acasă cu coada între
picioare, unde, îşi luau în braţe soţiile. Neveste ce-i înţepau cu
părul de pe corp şi miroseau a săpun de casă făcut din grăsime
de la câini.
De cealaltă parte a Bucureştiului, fetele de la Doamna Roşie,
plus alte dame din alte cartiere ce lucrau în aceeaşi branşă, se

76
aflau într-un adevărat consiliu de război. Problema principală
pe ordinea de zi era Zaraza. Şi în al doilea rând înlăturarea
Şchioapei-Madam Galiani de la conducerea afacerii.
Deşi tensionată, atmosfera era oarecum şi veselă, căci fetele
spuneau multe bancuri despre Zaraza cât şi despre bătrâna
matroană şchioapă sau despre puleţii care le curtau. În plus de
asta, una dintre grizele făcuse rost de rom şi de şampanie. Iar
alta adusese pişcoturi franţuzeşti cu stafide. O delicatesă!

Printre cele mai cunoscute fete vesele de pe străzile

Bucureştilor, în locaţie se aflau: Dama de Pică, Tanti Berta,
Gonda, Unguroaica şi Mandica. Iar printre prostituatele renu-
mite în acea vreme care stăteau pe tabureţii roşii, relaxate,
nemachiate şi cocoşate, pentru că de data asta nu era nevoie
să mai arate impecabil, erau Lili Gheorghiadis, Napoleon,
Foamea Neagră, Angela Marioţeanu dar şi Cur de Fier.

- Eu zic să le spunem direct. Soro şi soro, voi ne încurcaţi

afacerile, trebuie să plecaţi! De bună voie, că dacă nu, ha, ha,
ha, o să vă silim noi!
- Bătrâna oricum e pe moarte… zise una dintre fete.
- Fă, eşti nebună?! Dacă simţesc cei de sus sau Miliţia că
Madama moare – că oricum mă mir de ce nu se ştie, că de
zvonit, se tot zvoneşte –, suntem mâncate! Trebuie să se afle
doar că Madama a plecat singură undeva, nu că e bolnavă! Că
atât aşteaptă ăştia de la Poliţie! De când vor ei să ne mătră-
şească pe toate ca să îşi facă poftele cu noi gratis la mititica!
Nu aşa trebuie rezolvată treaba asta! Trebuie că să se ducă
zvonul că Madama s-a dus în croaziere şi că a lăsat pe una sau
pe două dintre noi la conducere! Trebuie să o vadă vreo doi

77
gazetari care conteaza la gară cu valizele, apoi fabricăm noi cărţi
poştale din Egipt, Maroc, draci, laci, pe unde s-ar plimba ea!
- Da' pe cine propui tu, unguroaico?! Eu sincer nu votez
un bozgor să fie şef în casa mea, România! Ptiu!
- Bine fă’, Cur de Fier, bine că eşti tu şmecheră! Pune-te
tu şefă!
- Nu merci, nu vreau eu! Mai bine pe Lili Ghiorghiadis!
- Ete şi mai rău! Să ne conducă o machidoancă! Vomit!
- Grecoaică, fă!
- Nu contează.
- Taceţi proastelor!
Cea care acum vorbise fusese cea mai tăcută. I se zicea
Foamea Neagră, nu numai pentru că era bruneţică şi avea un
neg negru pe buza de sus, dar se zvonea prin oraş că era aşa
de primitoare de puteau intra mai mulţi deodată în pântecul ei
mare, înfometat. Foamea Neagră, pe numele ei real Sanda,
întrebă, cu voce groasă:
- Da’ cu Zaraza ce facem?
- Femeie, aia trebuie să dispară! Ea a venit aici şi s-a plictisit
după o lună, s-a apucat de cântat, şi apoi a început să cior-
dească bărbaţii de la alte fete! Şi ea cică nu e curvă! Ptiu!
- Păi nu lucrează aici, lucrează pe cont propriu!
- Nu e bine făi; cu asta în oraş, dăm faliment! O curtează
toţi, nu o arde nimeni şi în ultima vreme, niciun baştan nu ne
mai vrea pe noi, ci vrea să ia cina cu ea!
- Eu propun să o aruncăm în Dâmboviţa... spuse alta.
- Eu zic să taci! Că dacă se află că am făcut-o noi, chiar că
ne curăţă gaborii! Atât aşteaptă!
- Să fie vinovat altcineva! Nu noi!
- Cine îi mai vrea răul curvei?

78
 În acel moment, discuţia s-a întrerupt brusc pentru că
Miţa Pampon a pus punctul pe i.
- Linişte! zise Miţa. V-am lăsat să vorbiţi ca să vă
descărcaţi dracii din voi. Şi acum ca să vă fie clar: Madam
Galiano vrea oricum să îmi lase mie afacerea. Eu ştiu cele mai
multe contacte… Oricum, eu voi colabora şi cu voi, nu cum
face Madama. O să fie bine pentru toată lumea. O mână spală
pe alta şi amândouă ... curul!
- Asta e bine, murmurară câteva voci.
- O să vă trimit clienţi, sau veţi veni voi aici să lucraţi. Cât
despre Zaraza… Nu ştiu dacă constituie cu adevărat o pri-
mejdie, mai ales dacă ziceţi că nu se culcă cu clienţii, ci doar le
ia bani pentru o întâlnire...
- Da, aşa e sigur. Că altfel ar omorâ-o Cristian Vasile, ăla
cu care iese, râseră câteva.

Figura albă a Mariei s-a înroşit furibund. Îşi drese însă

glasul şi continuă calm:

- Ne vom întâlni tot aici, de azi în maxim două luni. Poate

chiar mai repede. Până atunci sunt convinsă că Şchioapa îmi
va lăsa mie şandramaua. Dacă problema cu Zaraza rămâne la
fel de spinoasă, o vom rezolva, dar aş prefera printr-un acci-
dent, cum ar fi să îi toarne careva pe ea ulei clocotit de la un
restaurant, ca să o desfigureze, dar în niciun caz omor.
- Ai dreptate, Şefa!
- Bun! Atunci ne vedem într-o lună de zile.

79
 LA O MASTICĂ
Capitolul 6

Chiar la Capşa, în buricul târgului, tronând pe o frumoasă

canapea din piele de măgăriţă, Miţa aka Maria, foarte elegantă,
stătea la masă cu vechea ei prietenă, Daria, acum cunoscută
de toată lumea de prin Capitală drept frumoasa Zaraza.

Când le văzuseră coborând din trăsură, aristocraţii de la

Capşa, burghezii de la Oteteleşanu şi boemii de la Kubler
abandonaseră politica şi darţul, numai ca să admire superbele
exemplare feminine. Miţa, chiar dacă era acum palidă şi
încercănată, se purta modern şi sexy; cu pantaloni de catifea
mov strânşi pe picior, bluză coraille din care fluturau mâneci
înflorate, ghete înalte şi o caschetă de mătase albă. După
ultimele mode. Iar amica ei era îmbrăcată într-o rochie strâmtă,
neagră şi despicată într-o parte, pe unde i se putea vedea un
picior frumos în lenjerie roz, din mătase franţuzească.
- Daria! Mă bucur tare mult că ai reapărut! Ne făceam griji
cu toatele! Nu ai mai venit la bar, nici măcar la vreo întâlnire,
nu nimic! Ai dispărut aproape un an, soro!

- Voiam să îţi zic… de cineva. Şi nu mai poci ca să ţin în

mine… Mă arde pe suflet, ce să spun…
- Dar tu eşti bine?! Eşti cu ăla bogatu’! Şi eşti şi cu ăla
frumos, cu artistul! Norocoaso! Atunci ce beleaua mea mai ai
de eşti nevricoasă? Despre cine zici tu de eşti supărată? Zi

80
soro cu cine eşti?! Sau cu boieru'? Sau a apărut careva nou în
peisaj?!
- Îţi zic mai încolo… Deocamdată ascultă-mă un pic… Să
îţi zic cum mă simt…
- Spune!
- Imaginează-ţi că între tine şi fericire se află o mare prăpastie.
Ca să ajungi la fericirea ta trebuie să faci o punte pe care să
păşeşti. Într-un plan concret, puntea asta poate fi reprezentată
de bani. Mulţi bani! Numai că obţinerea lor presupune efort,
compromisuri, aşteptare, îndoială, stres, suprimarea unor plă-
ceri. Pe calea asta gustul fericirii parcă nu mai are gust! Mai
există o reprezentare a punţii către fericire, filosofică, e drept,
dar spun eu mult mai simplă. Credinţa. Asta nu presupune să
renunţi la nimic, ci doar să completezi. Nu presupune efort, ci
doar deschidere. Nu presupune compromis, ci doar acceptare.
Nu presupune aşteptare, ci întâmpinare. Nu presupune îndo-
ială, ci doar certitudine. Nu presupune stres, ci doar relaxare.
Nu presupune suprimarea unor plăceri, ci doar bucurie. Din
păcate planul filosofic ne împiedică să vedem latura pragmatică
a credinţei. Varianta cea mai simplă este pentru mulţi dintre
noi şi cea mai complicată. Paradoxal nu?

Maria se uita la ea cu gura căscată.

- Să mor dacă pricep vreun cuvânt! Ce ai măi fetico? Ai

dat în boală?
- Păi se întâmplă că … Am mai şi citit...
- Gata, ştiu! Aşa eram şi eu când m-am amorezat, oftă Miţa.
- Poate e asta…sau…

81
 - Fato, nu oi avea eu multă carte, dar îţi vreau binele şi
văd lucrurile clar! De un an te-ai schimbat... Fetele nu te mai
iubesc, mai ales ca toţi clienţii lor suferă după tine! Ai acum
trăsură, o maşină coupé şi servitori din Polonia! Mănânci numai
la Athenée Palace şi mergi la cel mai scump coafor de pe
Calea Victoriei. Dar cu fetele nu vrei să te vezi! Nici cu mine...
Ce s-a întâmplat?! Ce e cu tine? Zi-mi sincer: cu câţi te vezi pe
ascuns?
- Nu e asta…
- Dar ce ai bre?
- Soro, eu îţi spui, dar să nu râzi de mine că numai de asta
nu am nevoie! Îmi vine să mă sinucid de depresie. Na! Parol
că nu mai am chef de nimic. Iar o parte din bani i-am donat la
nişte biserici. Alţii îi ţin la bancă, iar cu ce rămas m-am dus la
nişte vrăjitoare… Dar nimic! Nu s-a întâmplat nimic!
- Adică de fapt după cine suferi tu din amoare? Cel de la
care ai primit casa din Piaţa Amzei?
- Nu…
- Sau artiştii ăştia cu nume cu G?
- Nicidecum!
- Atunci Manuel din Spania să fie?!
- Nu, nu nu! Nu încerca ghiceşti că nu ştii tu ce foc zace
în inima mea!
- Ba da! Mai fac o încercare! E Toma Minovescu?!
- Nu!
- Mă las bătută…
- Nu, că nu voi să spun. M-aş simţii prea ruşinată. Lasă-mi
un răgaz de câteva săptămâni, ca să văd dacă pot să îndrept
situaţiunea, şi apoi o să îţi zic!
- Bine soro…

82
 Cele două femei cerură notă şi apoi se ridicară ţanţoşe şi
se urcară în trăsura care le aştepta chiar în faţa localului.

Doi scriitori – pe numele lor C. Petrescu şi G. Danetti –

cu monocluri şi mustăţi umezite de la berea rece la ţap pe care
o savurau, aşteptară, cu gentileţe, ca tropăitul cailor trăsurii
cucoanelor să se piardă printre zgomotele Capitalei, ca să
înceapă discuţia.
- Auzişi frăţicule ce probleme mai au şi astea!
- Da frate! Ţara arde şi muierea se piaptănă, parol! Dar
care să fie de fapt şpilul, mon Cher?
- Păi n-ai auzit? Zaraza, asta de se vrea cântăreaţă, are
depresii. Eu socot că pentru vreo mătărângă…
- Dar Dăriuţa nu este cu Vasile, cântăreţul?!
- Aşa moşule, este cu Vasile...
- Păi de asta să fie supărată coana? Ce motiv să mai fie
supărată dacă este cu el?!
- Aş! Parol că e altul motivul! Eu cred că e altă treabă!

Un lăutar se apropie de ei, vrând să le cânte ceva.

- Mestre, ia 3 poli şi cânte-ne aia cu Scrisorica.
- Gata şefu’!
Tot spunând: „Sărmana fată”
Mă pun iarăşi pe citit
Scrisorica ce-am găsit:

„După o lună am aflat

O amică mi-a prezentat
Un băiat, dar ce băiat!
Avocat! Frumos, deştept

83
 Avea vilă şi grădină
şi o maşină divină.
Flori şi vin mi-a cumpărat
Ziceam: „ăsta da bărbat!”

Când din fundu' curţii apare

Maica-să, cam zâmbitoare
„Aici nici nu se mai fumează
Nu se bea
Nici parfumează
Nu râzi tare, nu vorbeşti
Taci din gură şi posteşti
Câţi ani ai?
Pari cam mătură,
Lasă-mi puiul, pleacă acasă
N-am nevoie de mireasă!
Eu sunt singură femeie
Aici, în casă!”

- Auzi asta n-o cântă şi Zavaidoc?

- Nu cred. Dar acum el are fiţe mari! Nu cântă de astea. E
amantul oficial al Mariei, cealaltă madamă care a fost aici!
Zavaidoc cântă acum numai chestii selecte pe la Palate!
- Auzi domnule! De asta m-a refuzat ea, ca să umble cu
guristul cela…, zise Danetti, îngândurat.
- Şi ăla face bani, dar şi ea… Cică e mai mult o relaţie de
complezenţă. Ea îl iubeşte. El însă nu prea pe ea. El e cu
cariera. O să scriu cândva despre povestea asta…, medită
Petrescu, răsucindu-şi o ţigară.
- Haide mai bine să mai cerem câte un ţap. Băiete!

84
 FOAMEA NEAGRĂ
Capitolul 7

Bodega Ursului, seara. Un local cu terasă unde cântau lăutarii

cei mai cunoscuţi ai Bucureştiului.

- Ce să fac, ce să mai zic

Cum să stai cu un nebun?
- Lasă, e plin de bărbaţi
Ca trotuaru' de rahaţi
Totul e să fii atentă,
mai bine zis, vigilentă...

Daria fuma o ţigară. Trăgea cu toată setea fumul în plă-

mâni. Nu simţise niciodată în viaţa ei aşa ceva pentru cineva.
Ochii verzi ai lăutarului, care deşi era trecut de prima tinereţe
arată seducător şi şarmant, îi răscoleau toată fiinţa. Totul se
întâmplase în urmă cu vreun an. Exact la aceeaşi locantă.
Cântase Cristian şi după el urmase imediat Zavaidoc. Era însoţit
de fosta ei prietenă. De Miţa Pampon. Ştia, de fapt simţea, că
răzbunătoare fiind, Maria îl va cuceri rapid pe Vasile al ei. Şi
aşa se întâmplase.
După vreo trei săptămâni, într-o noapte când el venise
mai cherchelit, adulmecase din hol chiar mirosul parfumului
Mariei: un iz dulce şi scump. Şi nu numai o dată. Se întâm-
plase şi în alte multe rânduri că ea să simtă urma fostei ei

85
prietene pe lenjeria iubitului ei, Cristi. Iniţial, Daria s-a supărat.
Apoi şi-a dat seama din privirile celor doi, că lui îi era scârbă
de cele făcute, şi că ea de fapt nu-l dorise cu adevărat, ci doar
a vrut să facă asta ca să o rănească pe ea, şi poate, din curio-
zitate, ca să afle cum este în alcov alesul rivalei ei. Fosta ei
amică îi luase cel mai scump lucru pe lume: iubitul. Dar deja
nu îl mai iubea pentru ceea ce îi făcuse.
Şi la scurt timp, s-a întâmplat... A ridicat ochii şi a văzut
privirea fierbinte a celuilalt bărbat. Partenerul oficial al Mariei,
Zavaidoc.

În urmă cu câţiva ani îl detestase pe Zavaidoc. Îl urâse

pentru că era duşmanul iubitului ei; îl dispreţuise pentru că
iubitul ei îi spusese că este un om fals, un interesat şi un curvar. Îl
descrisese ca pe un ins fără scrupule. Şi acum tocmai ea fusese
prinsă în capcana ochilor verzi ai acelui om. Era ca o miere
otrăvită ceea ce simţea ea şi nu putea să doarmă nopţile
pentru că se gândea numai la chipul lui, deşi îl avea pe celălalt
în braţe. Îi memora fiecare cută a obrazului, îi ştia pe de rost
forma buzelor. Iar el, Zavaidoc, parcă simţise toate astea. Şi
ea a lăsat ochii în jos, ruşinată. Ciudat a fost că în privirea lui
Marin, ea nu găsise răutate, nu aflase dispreţ sau, cel mai rău,
indiferenţă. Ci altceva, cumva indescifrabil...
Privirea lui fusese ca o mână care i se întindea şi care îi
spunea: te doresc de mult timp! Noi doi ar trebui să fim împreună! Nu
tu cu el, nu eu cu ea…Ci noi doi!

Cristian terminase de cântat. Ca de obicei, fusese aplaudat

frenetic de toată lumea de pe terasă. I se aruncau flori, iar el
luă de pe jos un trandafir alb şi îl aruncă Dariei înainte să

86
meargă în culise ca să se schimbe, pentru că era transpirat,
doar cântase două ore neîntrerupt. Daria a prins trandafirul, i-a
trimis o bezea, apoi şi-a înfipt floarea în decolteu. Un spin uitat
de florăreasa neglijentă o străpunse uşor, dar ea nu simţea du-
rerea. Pe scenă era anunţat Marin Teodorescu, poreclit Zavaidoc.
Marin mergea înspre scenă şi o atinse în treacăt.
Parfumul lui masculin îmbinat cu aromă de tutun scump a
trecut, razant, pe lângă ea. Şi, ca niciodată până atunci, buzele
lui se apropiară de gâtul ei lung, de lebădă. Le simţea savoarea
şi căldura.
- Vreau să ne vedem mai târziu, Daria. Mor de dorul tău
de prea mult timp. Simţ că mă iubeşti şi tu, i-a şoptit el.
- Marin…
- Te doresc mai mult decât viaţa mea! Te rog, nu îmi
distruge speranţa! Spune-mi că măcar te vei gândi la asta!
- Bine… Ne vedem la 2.00 noaptea pe strada Franceză,
spuse ea, mai fericită ca niciodată, fără să îşi dea seama bine
ce face. Era nebună de dragoste. Nu putea rezista tentaţiei.
Sunt oare o târfă? Îl iubesc şi pe Vasile dar şi pe comisarul Negrovici!
De ce m-am îndrăgostit oare şi de Zavaidoc?! De ce?! Dumnezeu o să
mă pedepsească cândva pentru toate astea...

Singura persoană din local care auzise perfect conversaţia

lor şi apoi exclamaţia Dariei fusese o femeie care stătea în spate.
Abia se zărea în întuneric. Era prostituata numită Foamea
Neagră. Ochii ei pofticioşi o priviseră ore în şir de la spate pe
Zaraza. O dorea aşa cum o dorise şi pe Maria la început. Însă
Foamea Neagră era acum palidă şi scrâşnea din dinţi. Înţelesese
abia acum că nu pentru ea vine seară de seară Zaraza acolo.
Deşi o lua mereu în braţe cu drag, Zaraza nu o iubea pe ea. Şi

87
nici pe Vasile şi nici pe amantul ei, comisarul. Ci tocmai pe
Zavaidoc, iubitul Miţei! Îi era scârbă! Ce târfă nerecunoscătoare!
Dar asta nu va mai dura mult timp!

Femeia înaltă şi slabă îşi terminase limonada. Nimeni din

local nu a văzut că plecase luând cu ea de pe o altă masă un
cuţit pentru friptură şi îl băgase în geantă.

Un zgomot de tocuri ascuţite pe caldarâm sparse liniştea

nopţii. O femeie superbă cu părul negru ca smoala mergea
grăbită, în ciuda pantofilor ei înalţi. Avea întâlnire cu iubitul ei.
Cu iubirea ei mare! O eşarfă roşie din mătase fâlfâia în urma
femeii. La un colţ de stradă întunecos, cineva, ca o fantomă
neagră, i-a ieşit în faţă. Se auzi doar un Ah! şi apoi corpul frumos
căzu pe asfalt. Din inimă, de lângă locul unde fusese prins tran-
dafirul alb, se scurgea un fir gros de sânge. Trandafirul coliliu
se împurpură. Nişte paşi tremuraţi se îndepărtară în goană înspre
râu şi un cuţit plin de sânge a fost aruncat în Dâmboviţa.

Era ora 2.00 iar Foamea Neagră o ucisese pe amanta

comisarului Negrovici, pe Zaraza.

***

Tot cartierul ştia ca bărbatul acela elegant, creol, brunet,

respectabil – care avea o familie frumoasă: doi copii mici,
amândoi băieţi, o nevastă fermecătoare dar foarte guralivă,
micuţă, slabă, blondă, cu buze frumoase, cu ochii verzi, – era
comisar. Puţini ştiau că acel ins îmbrăcat mereu scorţos, care

88
ieşea din maşina neagră înconjurat de patru ofiţeri, avea o
relaţie de taină cu iubita cântăreţului Cristian Vasile, Zaraza.

Se ducea deseori, mai ales când soţia lui fusese însărcinată

în ultimele luni cu al doilea copil şi nu se putea mişca din pat
ca să îl urmărească, – aşa cum făcea ea de obicei –, prin câr-
ciumile pe unde el se ducea să se distreze. Încercase de câteva
ori să treacă neobservat, dar nu reuşea, pentru că iscoadele ei
auzeau de departe zgomotul maşinii lui şi dădeau zvon că
gaborul vine la ei în local.
Negrovici venea la restaurantul Bodega Ursului, dar nu
consuma decât apă. Patronul credea că marele comisar vine
acolo sa îl supravegheze. Până când la un moment dat Fleică a
înţeles de ce Negrovici venea aşa de des pe acolo. Nu voia el
să prindă niciun criminal, nu voia să aresteze pe nimeni, ci
pur şi simplu era îndrăgostit de cineva de acolo.

Zaraza fusese găsită înjunghiată într-o dimineaţă de dumi-

nică lângă o florărie din cartierul Tei exact într-o seară când
comisarul a stat acasă cu familia pentru că cei mici făcuseră
varicelă. Poate că dacă ar fi mers la restaurant ar fi observat că
Daria era urmărită de cineva şi ar fi oprit crima. Nu îşi va ierta
asta niciodată.

89
 DOI GRECI
Capitolul 8

De origine aromână, Sterie Chiacu se născuse în oraşul

Volos din Grecia, dar se refugiase prin 1925 în Regatul României,
ca urmare a politicii Greciei de asimilare a aromânilor din acea
vreme. Asta se petrecerea pe vremea când Negrovici, care avea
origini greceşti, încă nu umbla după Zaraze. Pe atunci, un
tânăr absolvent al Academiei Militare, el se amorezase foarte
tare de o fată foarte frumoasă din actualul cartier Colentina.

***

Sterie a fost un militant activ pentru apărarea dreptului

aromânilor dar în urma unei tentative de a ucide un ministru,
a fost închis la Jilava. Aici l-a cunoscut pe unul dintre liderii
legionari, s-a împrietenit cu el şi i-a devenit frate de cruce.
Poate că Mihnea, şeful Mişcării legionare, nu ar fi rezistat
în închisoare fără musculosul aromân. Acesta i-a dat din mân-
carea lui, i-a făcut masaje când pielea, oasele şi muşchii îl făceau
să urle în noapte, după bătăile aproape zilnice cu saci cu nisip.
În perioada Statului Naţional-Legionar, legionarii executau
în neştire. Crimele se înmulţeau în Bucureştii anilor 1940 şi
tuturor le era frică. Nu mai conta dacă erai evreu, polonez,
român ori ţigan; căci aproape orice purtător al cămăşii verzi
avea o poliţă de plătit, o plătea atunci. Mii de crime au urmat
în acei ani. Dar comisarul de poliţie Grigore Negrovici, secondat

90
de asistentul sau, Florin Dorescu au reuşit să îi prindă pe
câţiva dintre capii Mişcării. Corneliu Zelea Codreanu nu a stat
cu mâinile în sân. Consideraţi responsabili de moartea lui
Chiacu cât şi a altor camarazi ai lor, Negrovici şi Dorescu au
fost puşi pe lista neagră prin 1940. Urma ca în curând să fie
executaţi.

91
 MOARTEA UNUI COMISAR
Capitolul 9

Comisarul şef Grigore Negrovici era un bărbat bine făcut,

brunet, cu o mustaţă rotunjită frumos. Era cam crai el, dar o
iubea la nebunie pe nevastă-să, o femeie mignonă, cu ochii
albaştri-verzi şi cu buze frumoase: Trandafira. Vecinii spu-
neau că femeia ar fi fost un pic ţigancă. Ea doar zâmbea la
poveştile astea, cu gura oarecum închisă, căci deşi era fru-
moasă şi avea buzele mari, avea un dinte lipsă în stânga.
Se certaseră foarte tare într-o noapte. El plecase iar de
acasă. Cum el nu îi spunea nimic, ea crezuse că el s-a dus la
vreun bordel. Era foarte pornită, mai ales că acum, după peste
10 ani de căsătorie, nu se mai vedea la fel de frumoasă. Erau
altele mai tinere... Blonde, roşcate, brunete, creole... Dacă vreuna
dintre ele îi va fura lui inima soţului ei iubit?!
Era disperată. Îşi promisese să nu ţipe la el, dar exact când
el a ajuns acasă, ea a început cu urletele. Şi totuşi, parcă îl
credea. Dar simţea că ceva înspăimântător se va întâmpla.

El fuma liniştit în bucătărie un trabuc.

- Ţi-ar conveni mai mult, draga mea, dacă aş avea-o amantă
pe cea mai arătoasă fată de la Roşu? Sau dacă într-o zi, la
datorie aş fi împuşcat?
Aş vrea… aş vrea să mori dacă m-ai înşelat! îşi zise Trandafira.
Şi gândul ăla rău avea să îl ţină mine până la ultima ei suflare.

92
 Unii vecini spuneau că Trandafira era un pic vrăjitoare:
că are meşteşuguri de ghicit şi că ştie să gândească de rău sau
de bine oamenilor. De asta se cam temeau de ea. Trandafira
şi-a învăţat doar nora din Moldova, pe Sanja, să dea în cărţi.
Iar Sanja, peste ani, nu a învăţat-o decât pe Lola, nepoata ei.

***

Dar anii au trecut şi comisarul a redevenit familist. Nu mai

lipsea nopţile. Stăteau în vila lor mare din Bucureşti din zona
Basarabiei şi în ziua aceea de iarnă, de prin 1940, anul răs-
coalei legionare, Grigore a decis să meargă la dentist.
Îl durea o măsea foarte tare. Nici bourbonul pe care îl
băuse de dimineaţă nu îl ajutase, doar că îi dăduse nişte ustu-
rimi la stomac. Citise ziarul de dimineaţă, îi sărutase pe frunte
pe cei doi băieţi şi se îndreptase spre curtea vilei unde era
parcată maşina lui nouă.
În timp ce soţia lui, Trandafira îi muştruluia pe cei doi
copii care se jucau prea zgomotos cu nişte maşinuţe în sufra-
gerie, de afară se auzi o împuşcătură. Apoi alte patru. Trandafira
a simţit că leşină şi a dat fuga în curte, urmată de cei doi băieţi.
Jos în faţa casei, prăvălit într-o baltă de sânge, era soţul ei. O
flamură verde se agita cu insolenţă dintr-o maşină care a demarat
rapid şi un pistol mitralieră Steyr-Solothurn md 34, calibrul de 9
milimetri, fabricat în Austria, detonă un ultim foc. Comisarul era
căzut pe jos, nemişcat şi ochii lui verzi, larg deschişi priveau
înspre cerul albastru, sobru, din acea dimineaţă de ianuarie.
Viaţa a urmat de atunci un cu totul alt curs pentru Trandafira
şi pentru copiii ei. Cât şi pentru cei care i-au urmat Trandafirei.

93
 TOAMNA

BĂIATUL CEL MARE AL COMISARULUI

Capitolul 1

(Bucureşti, anii '50)

De când Sanja reuşise să se angajeze, parcă soarta i se

schimbase un pic în mai bine, deşi stătea tot la mătuşile ei.
Este drept, probabil că şi Dumnezeu o ajutase, căci se dusese
să se roage la Biserica Constantin şi Elena din Centru. Reuşise
în numai câteva luni să pună bani deoparte, să îşi cumpere
pantofi şi câteva haine noi; chiar dacă nu erau scumpe, erau
totuşi noi; şi să îşi facă abonamente de tramvai, astfel vizita
tot Bucureştiul atunci când avea timp.
Aruncase de mult pantofii vechi şi demodaţi cu care venise
de la Odobeşti. Erau probabil din carton, căci se rupseseră la
prima ploaie. Degeaba le pusese vată în vârf, căci se înmuiau ori
de câte ori ieşea pe stradă, mai ales că acum venise frigul. Nimic
nu se comparase cu sentimentul de a-şi arunca vechile ciubote.
Se simţise liberă, puternică. Cu restul de bani îşi cumpăra, aproape
zi de zi, câte o „minge” din floricele de porumb înmuiate în
zahăr, sau câte un sandvici cu brânză din Pasajul Villacrosse.

La început, colegul ei cam smead şi mult prea guraliv de la

firma de turism unde cei erau angajaţi, o iritase. Se băga mereu

94
în seamă, făcea glume, unele dintre ele cam deplasate, ori o
pişca pe la spate, sau o pupa pe obraz. Aşa ceva nu mai păţise
niciodată! Bărbaţii din viaţa ei fuseseră brutali şi dintr-o bucată,
dar serioşi, precum fraţii şi tatăl ei; ori timizi, precum curte-
zanii ei. Îi apăreau câteodată în minte imaginile celor trei
bărbaţi blonzi pe care ea crezuse că îi iubise până atunci:
Hans, Sasha şi Principele…
Oare se mai gândeau la ea Principele? Sau, Hans, care poate
era viu pe undeva... Cât despre Sasha, se tot întreba dacă cu
adevărat el murise, sau poate doar fusese o ştire falsă, poate el
scăpase şi reuşise să ajungă înapoi la Moscova. În ziar nu se
văzuse decât o poză cu un avion doborât, nu şi figurile
paraşutiştilor.
Cât despre Tudor care îi tot dădea târcoale în acele ultime
luni... Nu ştia bine dacă o deranja treaba asta, sau dacă, până
la urmă, poate chiar îi făcea plăcere atenţia lui excesivă.
Tudor era exact opusul bărbatului ideal din imaginaţia ei.
Nu era blond, ci brunet; nu avea profilul delicat şi alb cu
nasul în vânt, ci avea figură de indian, cu nasul un pic coroiat;
nu avea maniere elevate ci era cam din topor – cu toate că el
se lăuda peste tot că este un băiat de familie bună. Da, era
adevărat, nu era copil de ţăran, cum se considera ea, jenată,
dar în schimb era fiul unui comisar care murise pentru patrie.
Aşa o fi fost. Şi aşa şi-a dat seama că el spusese adevărul
despre tatăl lui atunci când într-o zi a fost invitată să vadă
actele şi pozele tatălui lui din vila acestuia de pe bulevardul
Bucovina.

95
 MERELE DIN CIŞMIGIU
Capitolul 2

Într-o zi Sanja şi-a pus în cap să se mărite. Nu ştia ce

energie o făcuse să se arunce până la urmă în relaţia cu Tudor.
Sigur că da, îl simpatiza, dar de aici până la o căsnicie, era cale
lungă. Îşi aducea aminte ca prin vis cuvintele rostite de bunica
ei despre bărbaţi, când ea era încă mică de-o şchioapă: Bărbaţii
mint mereu. Bărbaţii sunt că nişte copii. Bărbaţii se prostesc mereu aşa
că nu trebuie luaţi în serios. Bărbaţii înşală. Trebuie să ai grijă cu ei!
În după amiaza aceea a îmbrăcat cea mai frumoasă rochie,
cea lila, şi a asortat la o cămaşă roz. Avusese grijă să miroasă
frumos. Se dăduse cu nişte apă de colonie cumpărată dintr-un
magazin de pe Lipscani. Acasă, înainte să plece, se spălase
bine pe dinţi, la început cu sare, apoi, când a văzut că mătuşile
ei plecaseră din casă, a luat un degetar din apa lor de dinţi
Dentolex, şi, pentru ca efectul să fie perfect, a mestecat şi
nişte frunze de mentă în drum spre Cişmigiu.
Ieşiseră, ca de obicei, cum făceau de câteva luni în fiecare
după amiază după serviciu, în Parcul Cişmigiu din centrul
Bucureştilor. Ea a terminat munca mai devreme şi a avut timp să se
schimbe, iar eu sunt murdar, gândi el cu năduf, căci se simţea
transpirat şi bănuia că nu îi stă părul aşa de frumos ca dimi-
neaţă, când şi-l aranjase cu apă cu zahăr. Era prin toamna lui
1949. Ca întotdeauna când se vedeau în parcul Cişmigiu, Tudor
cumpăra covrigi şi o pungă cu mere pe care le împărţeau
frăţeşte. Aveau mereu câte o carte la ei. Azi aveau romanul La

96
răscruce de vânturi. Întâmplător aveau amândoi câte un exemplar.
Asta l-a amuzat teribil pe Tudor, căci a râs foarte tare, arătându-şi
dinţii albi şi puternici. Sanja doar zâmbea. Adevărul era că, de
câteva luni, viaţa lui Tudor căpătase un sens. De când fetişcana
asta îi devenise colegă la biroul de traduceri, totul îi părea mai
frumos, mai simplu, mai vesel. Era adevărat, el începuse cu
atenţiile.
Îi plăceau mult toate femeile. Fusese cu câteva fete până
atunci, dar niciuna nu era aşa ca Sanja. Sanja ştia trei limbi
străine. Sanja avea gura frumoasă şi roşie ca o căpşună. Sanja
îi spunea cuvinte calde şi îl liniştea când el se plângea că se
ceartă cu fratele lui mai mic, despre care el povestea că era un
derbedeu, un golan. Sanja îi dădea sfaturi înţelepte atunci când el
se plângea cât de tare s-a schimbat maică-sa, Trandafira, cât
de mult s-a înrăit, în ultimii ani, după moartea tatălui lor.
Sanja îl alina şi apoi îi vorbea despre locul unde se născuse,
despre acel sat ca din poveşti din Moldova: Odobeşti.
Tudor era băiat de oraş, niciodată nu fusese la ţară, aşa că
era foarte curios să vadă cum se culege via – înţelesese că
rudele Sanjei avuseseră o vie foarte mare. Era curios de altfel şi
de cum se taie porcul, fapt despre care auzise doar în poveştile
unor amici mai tuciurii de-ai lui care stăteau pe la marginea
Bucureştiului unde creşteau şi porci. Nici măcar nu văzuse vreo-
dată cum se tăie vreo găină. Văzuse găini, este adevărat, mulţi
vecini creşteau orătănii, dar nu văzuse cum se tăie vreuna. Pe
scurt, era fascinat de Sanja şi de povestea vieţii ei. Ar fi vrut să o
păstreze mereu lângă el, să îi lumineze viaţa cu a ei energie caldă.
Se gândi că era rău şi zgârcit, căci deşi avea bani puşi deo-
parte, niciodată nu o dusese la vreun teatru, la vreo cofetărie,
sau să bea împreună un pahar de şampanie în vreun local. Şi-ar

97
fi dorit să o răsfeţe pe fata asta micuţă şi dulce, cu părul lung
şi auriu ziua, dar şaten-roşcat în bătaia lunii. Dar ultimii ani de
război şi sărăcie îl afectaseră prea tare şi făcuseră din micul
băieţel răsfăţat, un chitros, un adevărat Hagi Tudose. De altfel,
singur se persifla pentru defectul acesta. Şi chiar îşi luă accent
de evreu atunci când explica colegei lui de ce a cumpărat cei
mai ieftini covrigei de la piaţă. Pentru Sanja, însă, aceste
lucruri păreau că nu contează.
Sanja trecuse prin atâtea momente de tristeţe şi de foamete,
că simplul fapt că cineva îi cumpără ceva, chiar şi foarte ieftin,
i se părea minunat.
Stăteau la poveşti şi ronţăiau mere şi covrigi pe o bancă în
parcul Cişmigiu până când se făcea noapte. El o observa
neîncetat din toate unghiurile şi sub orice lumină, mai ceva că
un regizor de film care caută cadre perfecte. El era înalt, suplu,
brunet. Se închipuia un fel de actor american celebru, un soi
de Clark Gable dar, habar nu avea că partenera sa de plimbări,
Sanja, îl asemăna în descrierile ei către verişoarele ei din
provincie, cu Raj Kapoor, celebrul actor indian. Ar fi fost poate
extrem de dezamăgit de comparaţie.
Era amorezat de domnişoara căreia îi tapeta la serviciu
biroul cu hârtiuţe pe care erau scrise: Bună Dimineaţa, Bună
ziua, Bună seara … dar în toate limbile pe care le ştia. Şi într-o
zi, plin de pasiune, i-a scris: Je t'aime, Sanja!
Trecuse o săptămâna de atunci. Stăteau pe o bancă de lângă
lac şi din când în când le aruncau bucăţi mici de covrigi raţelor.
Sanja admiră soarele care apunea peste oraşul acela intens,
Bucureşti, care se deosebea atât de mult de satul ei natal.
Apusul trimitea razele roşietice în părul castaniu al fetei, iar

98
Tudor, fermecat de profilul delicat şi senzual, a fost cât pe ce
să o cuprindă de gâtul ei rotund şi alb şi să o sărute.
Mai trase un pic cu coada ochiului la fata care vorbea
acum despre un capitol pe care el încă nu îl citise din La
răscruce de vânturi. Adevărul era că o văzuse pe ea la bibliotecă
luând acea carte şi abia apoi o ceruse şi el. Tudor, cam leneş
încă nu apucase să citească mai nimic din roman, dar se pre-
făcuse tocmai el surprins când ea îi arătase cu ce carte venise
ea în parc. Ca să înţeleg şi eu mai bine, aş vrea, dacă vrei, să îmi
explici cum ai înţeles tu povestea lor… Dacă nu te deranjează, evident!,
făcu el pe niznaiul, ca să mai tragă de timp şi ca să nu fie prins
cu minciună. Da Tudor! Chiar îmi face plăcere! Povestea este că o fată
frumoasă dintr-o familie bogată din America, s-a îndrăgostit de vecinul ei,
un bărbat frumos, cult şi blond. Un adevărat domn…
Îşi dădu seama că de peste o oră doar se uitase la ea cum
povesteşte, sau cum se apleacă ca să mai ia mere. Nu auzise
mai nimic din ce spunea fata.
Era un spectacol fascinant să o priveşti pe Sanja mâncând
mere. Ea nu muşca fructul dintr-o dată. Mai întâi se uita
frumos la el, îl mângâia cu mâna, şi apoi cu privirea şi abia
după aia începea să muşte din partea mai verde, terminând cu
partea cea mai coaptă.
Buzele ei frumoase şi dinţii albi răsuceau mărul cu o deli-
cateţe nepretenţioasă, pe care el nu o mai văzuse nicăieri.
Prietenii lui Tudor mâncau mere scuipând şi clefăind, mama
lui ronţăia mărul ca un şoarece pentru că nu mai avea decât
dinţii din faţă, alte iubite nici nu se uitau la mere, preferau
dulciurile sau vinul, dar fata asta de lângă el mânca acel fruct
de parcă într-un fel însuşi fructul se bucura de onoarea pe
care Sanja o făcea mişcându-şi buzele pe coaja lui.

99
 A simţit un frison. Nu ştia dacă era din cauza frigului care
se lăsase, căci venea noaptea, sau din cauza faptului că realiza
că este îndrăgostit până peste cap de moldoveanca de lângă el.
Crezuse că o să fie o glumă, că ei doar o să fie amici, sau
poate, cine ştie, că îi va face felul şi gata! Dar acum realizase
că jocul fusese periculos şi că totul se întorsese împotriva lui.
În timp ce ea vorbea încontinuu despre cartea aia ener-
vantă pe care el nu o citise, el se întrebă ce va face el dacă
Sanja de mâine ar pleca departe. Ar fi distrus! Nu ar mai avea
chef de viaţă, de nimic. S-ar întoarce iar la gândurile lui negre.
Da, ştia ce decizie va lua. Voia cu tot sufletul să o vadă pe fata
aia, zi de zi, lângă el. Pentru totdeauna.
- Sanja...
- Da, Tudor… ce s-a întâmplat? Vrei să mergem?
- Sanja, vrei să te măriţi cu mine?
***
Trebuia să se vadă cu Tudor într-o oră. Îşi împachetă în
grabă puţinele lucruri personale. Mătuşile nu ştiau că ei se
căsătoriseră în secret. Făcuseră rapid ceremonia. Ştia că dacă
le-ar fi invitat pe mătuşi, femeile alea rele ar fi stricat totul.
Îşi făcuse bagajele în linişte deplină. Era aproape cinci de
dimineaţă şi cineva fluiera afară o melodie de-a unui trubadur.
Fluiera, cânta şi apoi se oprea. Tot aşa. Probabil era un semnal
pentru vreo fată. Poate băiatul acela îşi căuta o iubită cu care îşi
dăduse o matinală întâlnire. Dragostea asta…, îşi spuse Sanja.
Iar cât despre Tudor; da, făcuse o treabă bună!… Şi du-mă
iar la ea… Şi plâng că mi-este dragă … Ai milă iubire şi du-mă iar la
ea! cânta cu voce cutremurătoare băiatul de pe stradă de vis-a
vis, cu ochii spre un balcon.

100
 Sanja ridica perdeaua din dantelă şi se gândi ce fericit poate
să fie acel bărbat. Ştia că o iubeşte pe o EA. Ea oare îl iubea pe
Tudor? Trebuia să plece din cuibul ăla de vipere turbate, unde
nu avea voie să facă nimic. Iar dacă acelor femei rele li se
părea că făcuse ceva inacceptabil, nu numai că o bârfeau în
tot cartierul, dar le scriau imediat părinţilor ei, care abia ar fi
aşteptat să o cheme acasă ca să culeagă via.

În timp ce se pieptăna, îşi aduse aminte de ziua aceea de

vară când nu ştia nici ea de unde făcuse rost de atâta curaj ca să
se suie cu un străin pe motocicletă, chiar dacă acel străin era
însuşi Principele României. O duruse nu faptul că Principele îi
văzuse sărăcia de la Odobeşti, cu toate că nu reacţionase deloc
negativ la asta, ba chiar îi zâmbise, înţelegător, ci că dintre toţi
membrii familiei, în acea zi, la Odobeşti acolo nu fusese decât
mama ei.
Bolnavă, cu dureri înfiorătoare de stomac, mama ei îmbă-
trânise în ultimele luni extrem de mult, – spre groaza Sanjei –,
dar se chinuise să fie politicoasă cu tânărul elegant şi parfumat,
venit pe negândite în gospodăria ei modestă. Sanja făcuse pe
gazda în timp ce mama ei stătuse mai mult pe o laviţă lângă
soba, prefăcându-se că lucrează ceva. De fapt nu mai avea
puterea să coasă nimic.
Femeia era mândră, desigur, de faptul că Principele ţării
stătea la un metru de ea, în bucătăria lor din casa de chirpici,
în care mirosea a paie, cărbuni şi găinaţ, dar ştia că nu avea să
aducă nimic bun în viaţa lor vizita asta. Şi nici în viaţa Sanjei.
Ce poate speră Sanja este deja un vis pierdut... Niciodată Principele
unei ţări nu se va însura cu o fată de ţăran, chiar dacă bunicii ei au fost
pe vremuri boieri. Nu se cade şi nu se face aşa ceva.

101
 Principele îşi dădu seama de răceala bătrânei, pe care iniţial
o crezuse bunica Sanjei. Era o poveste interesantă, dar poate
prea complicată pentru el. Îi plăceau ţăranii, erau primitori.
Fusese curios de unde a ieşit fata aceea atât de frumoasă, de
specială. Curiozitatea îi fusese satisfăcută. Şi apoi îşi aduse
aminte că are o ţară de condus şi că i se spusese că trebuie să
fie foarte atent în acele zile. Nu se atinsese de paharul cu vin
alb de pe masă, dar îi ceru Sanjei un fruct.
Sanja alergă degrabă prin grădină. Nu voia să îi dea doar
prune, prunele erau fructele săracului. Să îi ofere un măr? Un
măr verde, galben sau roşu? Sau să îi pună în mâinile lui fru-
moase un ciorchine de struguri, dar strugurii nu erau încă destul
de copţi… În timp ce se gândea îngrozită că nu avea nimic de
soi în gospodărie, la radioul suspendat în bucătărie se auzi o
frântură de cântec: Un dor bolnav mă îndreaptă tainic către tine, un
dor bolnav, cine să te înţeleagă…
- Hai să mergem, fetiţo, îi zisese Principele, întinzându-se
cât era el de lung, şi smulgând din părul din curte cea mai
coaptă pară. Mă cam grăbesc. Să nu uiţi să îţi pui casca.
Şi totul se terminase de fapt chiar atunci.
Sanja închise uşa mare de lemn în urma ei. Va începe un nou
capitol. Nu avea cum să facă altcumva. Zarurile fuseseră aruncate.

Sfârşitul primei părţi

102
PARTEA A II-A
 EPOCA DE AUR

BUTOIUL SPURCAT
Capitolul 1

Pe vremea aceea, adică acum vreo 70 de ani, prin anul

1954, în Moldova şi nu numai, apa nu era de ici de colo. Erau
puţine fântâni şi trebuia să te duci departe, pe jos, până la ele.
Fusese război şi unele puţuri rămăseseră înfundate cu scârnăvii
de tot soiul. Localnicii îşi făceau cruce şi preferau să nici nu
ştie ce zace în hruba adâncă, căci nu de puţine ori, vreun copil
a adus în hârdăul cu apă şi o mână de om umflată ca o pernă,
verzuie şi putrezită, sau vreo ţeastă cu plete din care ieşeau
lipitori maronii şi viermi scârboşi.
Aşa că, în acele vremuri, atunci când Eka nici măcar nu
împlinise cinci anişori, odobeştenii puteau să folosească doar
câteva fântâni.

De ceva timp, Tudor şi Sanja erau cantonaţi la Odobeşti,

căci niciunul dintre ei – deşi intelectuali – nu mai avea serviciu
în Capitală. Bucureştiul era întors pe dos şi doar piloşii comu-
nişti aveau loc de muncă asigurat, chit că erau sau nu cu facultăţi.
Niciodată Tudor nu s-ar fi gândit că îşi va petrece
următorii ani, – cei mai frumoşi ani ai tinereţii lui –, la ţară, la
rudele nevestei. Era scârbit şi deziluzionat de prezent şi se
întreba tot mai des dacă făcuse bine căsătorindu-se cu Sanja.

105
 La ceva timp după ce se căsătoriseră, parcă ea nu îl mai
privea cu drag şi nu îi mai zâmbea. Tudor avea senzaţia că
Sanja chiar îi evită privirea, iar făcutul dragostei pentru ea
părea doar o povară. Căci, deşi i se supunea bărbatului ei,
icnetele ei ciudate – asemănătoare unor oftaturi –, atunci când
el se afla deasupra ei, îl puneau tot mai des pe gânduri.
Degeaba mama lui îi spunea că totul va trece şi că vă veţi iubi ca în
prima zi, cândva. Ceva nu era în ordine cu relaţia lor. Dar dacă
ea niciodată nu mă iubise? Poate nici măcar în prima zi?! Nu se putea
ca Sanja să fi fost o fiinţă atât de meschină şi el să fie prost încât să o
iubească! Nu! Era exclus. Alta trebuie să fie explicaţia. Probabil
naşterea copilului o afectase...
De aceea el se uita uneori cu ochi duşmănoşi la copilul slab,
care avea o privire sperioasă, de vulpe hăituită. Apoi se îmbuna
şi se gândea că Eka este jumătate din carnea lui. Şi o chema la
el ca să îi dea bomboane, atunci când avea.
Dar Odobeştiul îl deprima pe Tudor. Mereu era ori prea
cald, ori prea frig, tot timpul îl mânca pielea de la purici; peste
tot era glod, mizerie, iar când nu ploua şi nu era noroi, era
praf şi arşiţă. Mereu, vecinele ştirbe şi curioase, cu broboade
peticite îl analizau din uliţă, atunci când se ducea să cumpere
sifon sau ţigarete de la magazinul din capul satului.
Şi cu toate astea, liniştea din provincie îi făcea bine. Prea
multele evenimente triste: războiul, moartea tatălui, foametea,
certurile cu băieţii din cartier şi scandalurile fratelui mai mic
cu gaborii, apoi concedierea Sanjei şi apoi şi a lui, îl dăduseră
peste cap.
De când se născuse Eka şi până acum, mai mult au stat pe
banii femeii sale, mai precis pe spinarea familiei ei. Nu îi con-
venea deloc situaţia asta. El nu era oricine, era un băiat de comisar

106
ucis pentru patrie! Şi, mai ales că, stând la ai ei, se simţea ca o gâză
în insectar: toţi erau cu ochii pe el, nu putea face nicio mişcare.
Dacă la Bucureşti putea să fluiere liber orice gagicuţă de
pe stradă şi toate îi întorceau bezele tânărului înalt cu mustă-
cioară frumoasă şi gropiţe în obraji, aici, la ţară, dacă se uita prea
lung după vreo fată, ori se dovedea că era rudă cu nevastă-sa,
ori, şi mai rău, respectiva le spunea tuturor că bărbatul lui Sanja
mi-a făcut ochi dulci şi, duminica, la slujba de la biserica din sat,
toată lumea îşi dădea coate şi se uita la el. Ceea ce îl enerva şi
îl mira în acelaşi timp era că orice bârfe ar fi fost, Sanja nu
dădea deloc semne de gelozie. Oare chiar nu îi păsa că el putea
să fie, dacă vrea, cu o altă femeie?! Sau aşa mare încredere
avea în el?
Pe de altă parte, gândea Tudor, stând pe spate pe un culcuş
din fân şi iarbă de sub un nuc şi ronţăind un pai, aici era mereu
câte ceva de mâncare, nu era nevoie să se gândească că trebuie să scoată
bani pentru nimic, căci ouă, lapte, carne, vin, fructe sau legume, erau chiar
lângă el, peste tot, doar să întinzi mână să îţi iei. Trecuse de ceva timp
războiul, şi cât de cât, România îşi revenea. Mai ales că pământul
din zonă era bun şi roditor, iar dacă era îngrijit de oameni gos-
podari, era o adevărată binecuvântare; iar lubeniţele, barabulele,
perjele, curechile, bostanii, pătlăgelele, harbuzii sau păpuşoii
creşteau mai mari ca niciodată. Iar animalele se înmulţeau în
neştire.
Chiar ieri, pentru că se făcuseră peste două duzini de pui
de răţuşcă, şi mişunau peste tot prin calea lui, călcase din gre-
şeală pe unul dintre ei. Sanja îl privise, nu zise nimic şi ştersese
repede pata galbenă cu puf din mijlocul curţii, înainte ca să
vină careva să o vadă. Toţi probabil au crezut că puiul s-a pierdut pe
undeva prin vie.

107
 Şi vinul, da, ăsta era cu siguranţă un motiv serios ca să tot
stai la acolo la Odobeşti. Strâmbă însă din nas când îşi aduse
aminte de prima sa experienţă ca şi băutor la Odobeşti.
Dar, dacă la început, fraţii soţiei sale l-au pus la pământ,
încet-încet, a învăţat cum este cu alcoolul. Acum ştia şmecheria!
Nu era bine să bea mult dintr-o dată. Trebuia să mănânce îna-
inte ceva. Şi să nu uite să pună sifon în vin: ăsta se numea şpriţ.
Cât despre răchii, astea erau bune, dar nu ziua în amiaza mare,
că te făceau de cap, te moleşeau şi deveneai nervos. Tăriile
trebuiesc băute înainte de masă, şi doar un pic, cât să îţi facă poftă de
mâncare, îl învăţase Radu, fratele mai mare al Sanjei. Şi mai ales
iarna, când era frig, ca să te încălzească sau şi când voia să o
răscolească pe femeia de la lângă el, cu carnea ei albă, cu părul
ei mătăsos şi lung şi cu ochii ei cu stele de chihlimbar de îl
băgau şi acum în boală, cu toate că aveau acum o fetiţă...
Aducându-şi aminte de copil, tresări şi se încruntă. Nu, nu
pot să stau fără să fac nimic, pe spatele unor necunoscuţi. Poate or fi ei
rudele Sanjei, dar pentru mine sunt totuşi nişte străini. Nişte moldoveni
care, simţea el, îl cam priveau de sus, nicidecum cu respect,
tocmai pe el, băiatul cel mare al celebrului comisar Negrovici!

Tudor venise la Odobeşti cu un costum de catifea şi cu

figuri de la oraş, iar acum, între oamenii ăştia care se trezeau
zi de zi de la 6.00 ca să muncească, se simţea strivit. Destructurat.
Umilit. Îi era ruşine de ce ajunsese, şi, din zi în zi, din ce în ce
mai mult, în loc să îi mulţumească Sanjei că făcuse totul ca să
le asigure un trai decent lui şi copilului, în vreme ce la Bucureşti
nu ar fi avut mai nimic şi ar fi trăit doar din puţinii bani pe
care i-ar fi câştigat maica-să cârpind rochii de cucoane, începea
să o urască pe femeia lui.

108
 Era adevărat, tot o admira pentru cât era de cultă şi des-
curcăreaţă; o dorea încă, pentru că Sanja era o femeie frumoasă,
dar o ura din ce în ce mai mult pentru că îl adusese să stea
lângă ţăranii ăştia cu mutre zeflemitoare, murdari mereu de noroi,
cu unghiile retezate din carne de la săpat. Unghii negre şi crăpate.
Pe el, un băiat fin de Bucureşti!
Doamne, de m-ar vedea tata! Şi totuşi, asta este! îşi spuse el,
oftând, aducându-şi aminte de o vorbă pe care tatăl lui i-o
zisese demult, atunci când el îşi lovise pumnişorul de copil de
locomotiva trenuleţului electric abia primit în dar de ziua lui.
Bărbatul frumos, înalt, smead, puternic şi cu o mustaţă impu-
nătoare, în loc să plece imediat la serviciu, deşi o limuzină
neagră de-a armatei îl aştepta afară, a mai zăbovit câteva
minute pentru a vorbi cu fiul lui. Nu îl pupase pe rană, nu îl
dădăcise, nu îi zâmbise. Se uitase la el crunt, şi totuşi zâmbind
oarecum (ştia Tudor asta pentru că tatălui său i se vedeau
gropiţele în obraji atunci când zâmbea pe sub mustaţă), dar îi
spusese răspicat: Tudor, ata ete! Totul trece! Capul sus!

Nu ştia dacă el înţelesese ata ete în loc de asta este sau tatăl
lui îi spusese aşa, că aşa se vorbea cu copiii, cert este că figura
impresionantă a bărbatului în uniformă şi modul în care a
rostit acele cuvinte, calm şi cald, dar, în acelaşi timp şi extrem
de bărbăteşte, l-au făcut să înceteze imediat cu plânsul, şi să i
se pară că dacă ar mai fi continuat, ar fi fost ca Floricica, fetiţa
de patru ani a vecinilor, care urla de fiecare dată când se lovea
de câte ceva.
Chipul masculin al tatălui îi sfredelea memoria şi Tudor îşi
strânse maxilarele. Va răbda. Va trece şi de asta şi vor fi bine.
Şi el şi Sanja şi Eka.

109
 În acel moment, o nucă ghiduşă, îi ateriză de sus, de la
înălţime, dar cu putere, pe un genunchi, dar icnetul lui de durere
fu acoperit de un urlet înfiorător care se auzi din curtea casei,
din spate.
- Mi-ai spurcat butoiul! Blestemată să fii! Copil nevrednic
ce eşti! Acum trebuie să merg să iau iar apă! Fir’ar a naibii de
viaţă!!!

Sudălmile îi erau adresate Ekăi, copilul Sanjei şi al lui Tudor,

care, în plin august fierbinte, nu găsise un alt loc mai bun de
scăldat decât în butoiul cu apă potabilă strânsă cu mare trudă
şi care se afla în mijlocul curţii. Când Tudor trecu podul din
lemn, apoi deschise poarta gardului înalt şi intră în curtea mare,
curios şi mirat în acelaşi timp, găsi rudele soţiei, – mai puţin pe
Sanja care era la strâns de porumb –, adunate în mijlocul curţii,
uitându-se dezaprobator la copila lui de cinci ani, complet goală,
care, aflată în butoi, făcea feţe-feţe, ruşinată. Şi atunci Tudor a
spus ceva de care, probabil, tatăl lui ar fi fost destul de mândru
dacă l-ar fi auzit.
- Ia mai terminaţi-vă cu prostiile! E un copil! I-a fost cald!
Mă duc eu acum să vă aduc apă… Ata ete!

110
 ISPRĂVILE EKĂI ŞI BUCUREŞTIUL POSTBELIC
Capitolul 2

Eka era o fetiţă vitează, nu foarte frumoasă, dar simpatică,

cu nişte ochi mari, căprui-cenuşii, care priveau parcă înăuntrul
lucrurilor. Se născuse la ţară, la Focşani. Luase nota 10 la naştere.
Poate şi datorită mamei ei la fel de puternice, sau poate doar
datorită ei însăşi.
Eka ştia lucruri… Eka simţea tot. De asta îi şi enerva pe
toţi, pentru că părea arogantă şi rece. Singura care o înţelegea
era bunica ei din partea tatălui, Trandafira, de care însă a trebuit
să se despartă pentru câţiva ani când ea şi cu părinţii ei s-au
mutat la Odobeşti.
Printre primele prostii făcute de Eka a fost înghiţitul unei
sticle întregi cu gaz lichid. Curioasă şi încăpăţânată, Eka nu
asculta pe nimeni şi făcea ce voia ea. Putea să moară la nici trei
anişori din cauza gazului, dar uite că până la urmă a supravieţuit.
Deja familia se mutase la Odobeşti, la „moşia” Sanjei.

Tudor vedea, îngândurat un pic, că moşia pe care el şi-o

imagina imensă în visele lui, era nu mai mult decât o adu-
nătură de coceni, buruieni, plante şi animale. Mare poate, dar
fără nicio aparentă frumuseţe. Observă că, deşi îi păruse greu
traiul din vila din buricul Capitalei, unde era dominat de mama
lui, cât şi scos mereu din sărite de obraznicul lui fratele mai
mic, aici, la ţară, în schimb, avea o sumedenie de rude care îl

111
controlau: fraţi, unchi sau verişori de-ai nevestei care se uitau
foarte de sus la el şi îi observau toate mişcările.
Mai mult, dacă la maică-să acasă măcar avea din când în
când apă călâie şi latrina în casă, aici trebuia să stea la coadă la
singura toaletă din vie, urât mirositoare, tapetată pe dinăuntru
cu ziare vechi care puţeau a pişat şi fecale. Se amuzase de
treaba asta la început, în zilele de vară când, din când în când
se mai scăpa şi în grădină sau în vie, şi era încântat că buda este
peste tot aici la ţară – cum îi scria el unui prieten din Europa –
dar cu cât gerul se punea, cu atât mersul la WC-ul din afara
casei îl scotea din sărite.
Mâncarea nu era rea, nu avea ce să comenteze în privinţa
asta, şi, este adevărat, nici în privinţa gazdelor, care, oricâte
priviri ciudate îi aruncau, niciodată nu îi spuneau nimic rău,
nici lui, nici Sanjei, şi îi lăsau să facă ce vor.
Singura dojenită mereu era fetiţa lor, Eka. Adevărul era că
Eka intra numai în belele. Numai zilele trecute a fost cât pe ce
să îşi scoată ochii uitându-se prea de aproape la găini. Iar apoi,
treaba cu mustul. Nu se ştie cum de se strecurase Eka în piv-
niţă şi băuse un butoiaş întreg de must. O găsiseră albă la faţă
şi delirând. Noroc că un vecin avea o căruţă şi cai, aşa că au
dus-o repede până la spitalul din Focşani. Diagnostic: comă
alcoolică. Ce ruşine! Copilul lui de nici cinci ani să între în comă
alcoolică?!
Şi asta nu era totul. De fapt, ultima păţanie a copilului îl
scosese din toţi ţâţânii. Au vrut şi ei să se ducă, el şi Sanja,
într-o duminică seară, la teatru. Era un teatru în oraş şi ei
trebuiau să ia rata care trecea pe la ora 18.00, ca să ajungă în
Centrul Focşaniului. Nici că s-a putut! Nebuna de fiică-sa s-a
băgat toată în hârdăul cu săpun de casă. Nimeni nu era pe

112
acolo ca să îi ajute, căci toţi duminică plecau de acasă la bise-
rică şi după aia la crâşmă. Aşa că au lăsat dracului rata şi teatrul
şi au luat copila plină de leşie verde, şi au dus-o la râu ca să o
spele, că altfel, cine ştie ce ar fi păţit. Bănuia el că fetiţa văzuse
undeva prin camera lor biletele la piesa D-ale carnavalului, şi de
aia făcuse toată scena aia, ca să îi ţină acasă şi să nu se mai ducă
la spectacol; să îi pedepsească că nu au vrut să o ia şi pe ea.
Toate astea culminau cu faptul că Sanja părea din ce în ce
mai neatentă cu el. Iar el, din zi în zi îşi făcea o groază de idei,
care de care mai sumbre. Oare planul Sanjei a fost să mă ia pe
mine de soţ ca să scape de traiul de la Odobeşti? Ce ascunde ea? De ce
m-a luat pe mine? De ce m-a acceptat aşa de repede? O fi oare fata mea,
copilul asta nebun şi obraznic sau Sanja m-a trădat?
Nu îşi dădea seama că Eka semăna izbitor cu el. Avea deja
constituţia lui atletică, culoarea feţei smeadă ca a lui, părul negru
şi un caracter puternic. Când însă Tudor se calma, realiza că el
este nebun, că greşeşte. Apoi îi sculpta copilului din lemn,
cum învăţase de la cumnatul lui, Radu, care era cel mai bun
sculptor din sat, diferite jucării. Apoi o copleşea şi pe Sanja cu
drăgălăşenii şi complimente şi cu floricele culese de pe câmp.
Sanja era însă ocupată. Nu o mai tentau îmbrăţişările şi
nici complimentele soţului. Alerga încolo şi încoace ca să facă
rost de bani, căci vedea că soţul ei intrase într-un ciudat blocaj
şi prefera să zacă zile întregi în casă, sau în grădină şi vie, cu
câte o sticlă de vin în braţe până când apunea soarele. Apoi,
seara, după ce mânca bine, Tudor se băga în pat şi sforăia
puternic, iar ea trebuia să îşi facă din hârtiuţe dopuri în urechi,
ca să poată să închidă ochii măcar câteva ore. Dar, dacă seara
se culca îmbufnat şi supărat pe ea şi pe rudele ei, dimineaţa
Tudor era numai un zâmbet. Îşi mângâia drăgăstos soţia, o

113
săruta pe ochi, îi săruta părul moale şi apoi începea cu alte
dezmierdări. De multe ori Sanja accepta acele lucruri, căci aşa
trebuia să se întâmple în căsătorie, dar deja după al cincilea
chiuretaj, începuse să fie, fără să vrea, tot mai rece cu soţul ei.
Din când în când, Sanja se întâlnea cu fostele colege de
şcoală prin centrul Focşaniului, şi era mândră într-un fel să le
spună că se măritase cu un frumos băiat de comisar. Minţea
când le spunea că le este bine şi că sunt foarte fericiţi. Nu
prea mai erau.

Nu era fericită deloc să stea în casa familiei ei şi să mun-

cească ca o sclavă pentru toţi, pentru fetiţă, pentru bărbatul ei,
care devenise un tiran sexual şi care împrumutase de la mol-
doveni mania beţiei. Şi muncea mereu dar toţi banii îi dădea
în casă. Nu numai Tudor şi Eka aveau nevoie de bani, dar
săptămână de săptămână, rudele îi cereau mereu şi mereu bani,
la început frumos, apoi tot mai insistent. Am tăiat patru găini de
când aţi venit voi! Eka a smuls toate răsadurile de roşii! Nu ştiu cine a
stricat grădina de zarzavaturi de nu mai creşte nimic, dar vecina Veta
mi-a zis că l-a văzut pe Tudor cum îşi face nevoile acolo. El sau Eka
au omorât nişte pui de găini şi de raţe! O grămadă de vin a dispărut din
beci! Toate ne costă! Nu o să mai avem ce mânca! O să murim cu toţi de
foame!

Îşi scotea din minte toate aceste lucruri neplăcute şi încerca

să pară cât mai veselă când vorbea cu vecinele. Şi reuşea să le
facă să înghită în sec de invidie pe toate, căci era o bună actriţă.
Apoi, când fetele măritate cu un morar sau cu vreun lăutar
cocoşat şi chel, dispăreau după colţ, înjurând-o printre dinţi
pentru norocul ei, Sanja se strecura până la cămătar şi mai
amaneta câte ceva.

114
 Apoi se ducea până la Biblioteca din sat şi îl întreba pe
omul de acolo dacă nu avea nevoie de un ajutor sau dacă nu
ştia pe cineva care voia să fie meditat la gramatică, literatură
sau limbi străine. Nu? Nici măcar la istorie? Da? Cine? Mitu a lui
Vasilache are un băiat care vrea să dea la Drept? Da, vreau!

Sanja şi-a găsit iar loc de muncă stabil abia prin 1956.
Aveau nevoie de o profesoară la şcoala din sat. Erau doar 100
de lei pe lună, dar erau buni şi ăia.

115
 IEPURELE-PISICĂ
Capitolul 3

Era încă sărăcie când s-au întors la Bucureşti. Dar, încet-

încet soţii Negrovici şi-au reintrat în drepturi. Fiecare dintre ei
a găsit o slujbă bunicică. Tudor lucra acum la o firmă de
Import-Export ca traducător iar Sanja îşi găsise un loc călduţ
la Biblioteca din Dorobanţi. Eka se făcuse deja măricică,
înaltă, aproape o ajunsese în înălţime pe maică-sa.

Toată ziua, după ce venea de la şcoală, Eka stătea în gră-

dina vilei lor din Bulevardul Bucovina, jucându-se cu animalele
din curte sau culegând flori.
Bunica copilei, Trandafira, era foarte fericită atunci când
Sanja avea timp şi gătea bucate gustoase moldoveneşti şi nu
mai era obligată să mănânce pâine cu salam.
Deşi erau moştenitorii unui erou de război, acum, la venirea
comuniştilor la putere, nimeni nu mai dădea doi bani pe sacri-
ficiul făcut pentru ţară de comisarul Negrovici în perioada
dominaţiei hitleriste. Pensia de urmaş i se micşorase şi soacra
Sanjei trebuia să muncească toată ziua cârpind pentru câţiva
lei tot felul de lucruşoare pentru vecinele ei mai înstărite.

Aşa că ziua în care Tudor a venit acasă triumfător cu un

iepure prins în Delta Vacaresti a fost un eveniment important
pentru toată familia din vila de la numărul 59.

116
 Sanja, Tudor, Relu şi Trandafira s-au strâns în jurul ure-
chiatului în bucătăria de la parterul vilei. Singura care nu ştia nimic
despre toată tărăşenia era Erika, ce dormea senin, visându-se
prin viile de la Odobeşti. Aşa că fetiţa de vreo 10 anişori habar
nu a avut când a fost jupuit animalul şi de către cine, cât s-au
învârtit cei de-ai casei în bucătărie ca să prepare vânatul, şi
câte legume a împrumutat Sanja de la vecine ca să poată să
pregătească şi o garnitură pentru friptura lor de iepure.
Când, după vreo trei ore de gătit, pe seară, toţi ai casei s-au
îngrămădit în faţa ceaunului aburind, frumos mirositor şi pe
scări a coborât, frecându-se la ochi, Erika, toţi au rămas un pic
debusolaţi, căci uitaseră, din cauza freneziei ce-i cuprinsese, că
mai este şi un copil în casă.
- Ce aveţi acolo? Carne?! Ce bine miroase! Vreau şi eu! a
zis Eka.

Toţi ochii se uitau spre Sanja, care trebuia să spună o min-

ciună plauzibilă, astfel încât copilul să nu poftească la mâncare,
ştiindu-se deja faptul că Eka, deşi foarte slăbuţă, mânca mereu
foarte mult.

- Draga mea, eu îţi dau, dar trebuie să ştii că aici zace Monţi,
motănelul tău preferat...

Eka făcu ochii mari, o bufni plânsul, pentru că ştia că pisoiul

lipsea de câteva zile şi chiar se întreba unde este. Dar apoi,
mirosind din nou mâncarea, oftă, luă o lingură plină şi înghiţi
cu poftă.
- Săracul Monţi! Hmm... Dar ce bun este la gust…

117
 INELUL CU SAFIR
Capitolul 4

(După nişte ani)

Sanja se aranja în vechea oglindă veneţiană a familiei co-

misarului Negrovici. Mai avea cam jumătate de oră şi trebuia
să plece la o şedinţă de partid.

Când fusese doar un copil şi adormea sub pernă cu poza

Principelui Edmond şi mai apoi, când îl cunoscuse cu ade-
vărat… fusese un lucru extraordinar, dar nu se simţise aşa de
emoţionată ca azi, în acea miercuri de vară fierbinte a anului
1974, când primise acea invitaţie.
Când s-a întâlnit cu Principele i se păruse sublim acel mo-
ment, dar ceva lipsise. Principele i se păruse aşa de simplu, de
comun. Şi nu o făcuse niciodată să râdă. Râdea numai el
câteodată. Hans o făcuse să râdă cândva şi mai apoi rusul ăla,
Sasha. Cu Alexei se simţise cel mai în largul ei, poate cea mai
fericită. Bietul Alexei… Şi când te gândeşti că îi plăcuse şi pe
Hans şi pe Sasha tocmai pentru că semănau cu prototipul vi-
sului ei despre cum trebuie să fie un bărbat: Principele Edmond
de Strassburgsser al 3-lea. Edmond... Nu o emoţionase cu
nimic atingerea lui, deşi îi cunoştea pe dinafară trăsăturile.
Poate el se aşteptase ca ea să îi cedeze şi din cauza asta nu o
mai căutase?! Dar ea, într-un fel, ştiuse că EL niciodată nu o
va alege pe ea. Tatăl lui, fostul Rege, îşi luase o fată din popor,

118
şi unde sfârşise? Îşi dăduse seama că noul Rege este un om
pragmatic, nu ca tatăl lui.
Ştiuse de la început, de când acceptase, ca o zăludă, să se
urce pe motocicleta lui, că nu va ieşi nimic bun din asta. Doar
nişte lacrimi. Da', era adevărat, colegele o invidiaseră şi ea se
simţise în al nouălea cer pentru o scurtă perioadă.
Şi primise timp de câteva săptămâni o grămadă de flori de
la el. Ce păcat că a trebuit să le împartă colegelor, fericite şi
ele că au parte de flori care au trecut prin mâna Principelui.
Nu, nu ar fi putut să aducă acasă la mătuşile atâtea flori. Ce ar
fi rezolvat? Părinţii ei ar fi fost chemaţi la Bucureşti şi ea,
probabil, trimisă acasă, pe motiv de proaste moravuri. Nu, nu
câştigase nimic de la frumosul Principe care acum era în altă
ţară, cu o altă femeie şi deja avea al doilea sau al treilea copil.

Ba da. Era totuşi ceva. Acel inel de aur cu safir, cu mon-

turi complicate pe care i-l trimisese printr-un curier la câteva
zile după ce se cunoscuseră. Îşi privi mâna albă, frumoasă, un
pic plinuţă şi piatra albastră îi zâmbi amintindu-i toţi ochii
albaştri la care ea ţinuse. Şi când îşi dădu seama că deşi îi
plăcuseră mereu bărbaţii blonzi şi cu privire de cicoare, iar ea
se alesese cu un om cu ochii ca smoala, o pufni râsul. Dar abia
acum, la 40 de ani, realiza că de fapt singurul bărbat pe care îl iubise
vreodată fusese doar Tudor Negrovici.

Dar Tudor era mereu înciudat pe acel inel. O întrebase

mereu de unde îl are, şi, ca un adevărat fiu de comisar, verifi-
case toate pistele posibile. Ea, ştiind că dacă i-ar fi mărturisit
că îl primise de la Principe, va izbucni o uriaşă şi interminală
criză de gelozie, îi spusese că îl primise de la nişte rude, fără să îi
dea vreun detaliu anume.

119
 Tudor, încă din al doilea an de căsnicie, începuse să îi
cunoască toată familia. Dar nu izbutise să afle nimic de la
niciuna dintre rude, deşi unele mătuşi de-ale Sanjei aveau biju-
terii chiar mult mai scumpe decât acel inel. Tudor simţea însă
că inelul fusese dăruit de un bărbat.
Cu toate că Sanja fusese fată mare, ar fi vrut totuşi să afle
cine a fost bărbatul care i-a dăruit acel inel scump şi frumos
din aur, pe care cu niciun chip ea nu voia să-l scoată de pe
deget. Niciuna dintre rubedeniile Sanjei nu îi răspundea clar
lui Tudor la întrebarea despre bijuterie, şi toate lăsau istoria
inelului de aur cu safir în coadă de peşte, căci toate credeau că
Sanja avusese ea ceva în cap când inventase povestea cu
bijuteria aia, şi că mai mult că sigur i-a spus zgârcitului ei soţ
că are acel inel preţios de la ele, tocmai ca el să se simtă dator,
cândva, faţă de familia ei. Probabil că aşa stă treaba, gândeau ele,
prevăzătoare.
Aşa că, după ani şi ani de mariaj, Tudor era şi mai înce-
ţoşat în teoria lui despre inelul cu safir. Dacă Sanja nu şi l-ar ţine
tot timpul pe deget… Şi într-o seară ar putea să se uite la inscripţia
din interior... Căci era cu siguranţă o inscripţie acolo, se gândea
Tudor. Dar cu cât anii treceau, mâinile femeii se îngroşau iar
inelul i se strângea tot mai tare pe deget, iar Tudor uită într-un
final de ce trebuie să stea noaptea treaz să privească mâinile
soţiei sale.

Sanja se admira acum în oglindă. Arăta respectabil. Bine

făcută. Poate un pic cam plină, dar decât o scobitoare cu boale de
plămâni, mai bine mai durdulie! Îi zâmbi imaginii din oglindă şi
obrazul ei căpătă acea rotunjime ca în copilărie. Sigur va face o
impresie bună!

120
 Trebuia să se ducă până la sediul partidului iar de acolo să
fie luată cu o maşină până la Centru. Totul datorită unei în-
tâmplări petrecute la serviciu, la bibliotecă. Devenise un soi
de Stăpâna cărţilor.

Era bibliotecară la una dintre cele mai mari biblioteci din

Bucureşti. Era înconjurată de atâtea volume noi şi vechi. O
minunăţie! Iar în acea zi îi spusese unui tip ciudat, care tot
venea la Bibliotecă, că discursul lui Nicolae Ceauşescu vizavi
de Cehoslovacia îi făcuse pielea de găină. Fusese doar o glumă;
de fapt ea îşi bătuse joc de securistul insistent care nu avea
cultură cinematografică. Căci dacă individul ar fi văzut unul
dintre cele mai bune filme din SUA, Seven years itch (Şapte ani de
căsnicie - n.r.), cu Marilyn Monroe, ar fi înţeles bătaia ei de joc.
Dar ignorantul acela probabil că nu intrase în viaţa lui la
Corso, cinematograful dintre Bulevardul Elisabeta şi Parcul
Cişmigiu, unde se proiectase acel film, şi unde ea era abonată.
Căci printre puţinele ei plăceri era aceea de a se uita la un film
bun în pauzele de la serviciu.
În orice caz, nu dăduse importanţă întrebărilor acelui
individ care venea acolo iscodind mereu, apoi împrumuta câte
o carte şi o aducea intactă, de parcă nici nu ar fi fost citită.
Tovarăşul acela, Remus Teodorescu, tot o lua la întrebări dar
ea îşi dăduse seama că el este securist. Nu avea ce să facă.
Erau peste tot. Tot mai mulţi. Ea povestea tot felul de prostii,
despre pisicile familiei, despre flori, uitându-se cu ochii mari
la el, iar el chiar credea tot ce ea zice, în timp ce o înregistra
cu o maşinărie care se afla în buzunarul larg al paltonului său
tip Columbo.

121
 Culmea culmilor, ea îşi bătuse joc, dar ăia de la partid o
crezuseră, iar acum trebuia să primească o felicitare de Sus.
Nu prea era ea azi odihnită, dar arăta bine, şi, în timp ce
îşi potrivea sutienul peste bustul generos, îşi aduse aminte de
miile de fotografii – dintre care unele în deshabille – pe care i le
făcuse Tudor, un Tudor aşa de îndrăgostit de ea în primii ani
ai căsniciei lor.
Se mutase la el la câteva zile după căsătorie. Acesta era
acum locul care de peste zece ani devenise căminul ei. O vilă
cu două etaje din Centrul Bucureştiului. Catul de jos fusese
transformat într-un fel de pensiune gestionată de Trandafira
Negrovici iar cel de sus era destinat familiei: ei doi într-o
cameră, în vestibulul de la mijloc era fratele lui Tudor, iar în
ultima cameră, cea care dădea spre scară ce ducea în curte,
stătea soacra ei, Trandafira.
Tudor avea un aparat de fotografiat Sputnik şi îşi poza
nevasta peste tot. În grădină, în casă, în parc, în centrul ora-
şului… Ea zâmbea, scotea limba atunci când nu avea chef de
poze, sau aborda un aer misterios, oarecum senzual, când
chiar avea chef să fie imortalizată.

Sanja îşi surprinse privirea în oglindă şi observă dintr-o

dată cât a îmbătrânit în ultimii ani şi câte riduri îi brăzdau fi-
gura împlinită. S-au dus 40 de ani din viaţa mea ca o clipă..., gândi
Sanja, cu tristeţe.
Trase aer în piept şi îşi continuă toaleta. Doar un pic de ruj
roz pal şi gata. Se aranjase cât de cât. Era încă frumoasă. Dar
era acum o doamnă gravă, nu mai era deloc acea copilă ino-
centă cu ochi de chihlimbar care zburda prin grădinile de la
Odobeşti în căutare de fluturi şi flori multicolore.

122
 Azi juca rolul serioasei doamne Negrovici care se ducea la
Partid, îmbrăcată cu un pulover cu anchior peste care pusese
un sacou decent, făcut la comandă. Poate va încasa o primă.
Aveau nevoie de bani pentru ca de ceva vreme Tudor nu mai
aducea aproape nimic în casă.
Simţea că soţul ei nu mai este foarte interesat de ele două,
de ea şi de fetiţă; el cheltuia majoritatea banilor doar pentru
plăcerile sale. Îşi cumpărase o trusă de pescuit, aparate de tot
felul şi colecţiona stilouri scumpe şi timbre rare. Toate astea
costau mult astfel că deseori el rămânea la chenzină fără
niciun leu şi atunci tot Sanjei îi cerea bani pentru bilete de
autobuz. De multe ori Tudor dispărea ore întregi de acasă şi
se ducea să joace remi sau table cu prietenii lui din cartier.
Dar fetiţa crescuse, era de acum o adevărată domnişoară
şi nevoile ei creşteau.

Nu, Sanja nu credea în comunism, mai bine spus, îi dis-

preţuia pe comunişti. Dar cu toate astea, ca să supravieţuiască
şi să nu fie pusă pe lista neagră, îşi făcuse carnet de partid. Şi
accepta acum, în ciuda principiilor ei, acest joc stupid, această
farsă politică. Pentru nişte bani în plus pentru familie. Îşi făcu
cruce cu vârful limbii în gură şi apoi se duse la întrunirea de
partid.

123
 DULAPUL SECRET
Capitolul 5

Sanja devenise directoarea unei Case de Cultură. Se împli-

nise încă un pic, fie pentru că acum stătea mai mult pe scaun,
ori din cauza vârstei – avea acum peste 40 de ani –, sau poate
din cauza ultimilor avorturi, făcute chiar de vărul ei care era
chirurg. Dar profesional măcar, Sanja devenise aproape tot ce
ea îşi dorise ea să ajungă când fusese mică. Lucra cu actori,
cântăreţi, pictori, scriitori, poeţi. Casa de Cultură era o adevă-
rată oază de frumuseţe în acea eră comunistă şi gri.
Zi de zi se deştepta surâzând cu gândul la noul ei serviciu,
deşi, fizic, de ceva vreme, de vreo trei ani poate, nu se simţea
deloc bine, căci o tot înţepa ceva acolo în burtă, acolo unde
fusese chiuretată de câteva ori. Nu băga de seamă durerile
ascuţite zilnice, căci se ghida după citatul acela al lui Margaret
Mitchell: şi mâine e o zi, o să mă gândesc la asta mâine.
Se trezea zilnic cam pe la ora 7.00, prepara Ekăi o fiertură
de cicoare, pe post de cacao, care deja nu se mai găsea, apoi îi
făcea lui Tudor ouă ochiuri prăjite şi cafea. Uneori, când făcea
rost de bani în plus, îi prăjea şi cârnaţi, pe care tot ea se ducea
să îi cumpere de la Rache Măcelarul de la Obor; şi apoi, după
ce îi prăjea, îi punea alături pe farfurie, lângă ochiurile galbene
aburinde.
Când primea ciocolăţi cadou de la artişti, i le dădea tot lui
Tudor la micul dejun. Eka va avea probabil vremuri şi mai bune.
Dar Tudor e bărbat şi trebuie să fie puternic.

124
 Azi însă nu mai avea ciocolată şi nici nu avusese bani de
cârnaţi sau de şuncă, pentru că toată chenzina se dusese pe o
reparaţie a casei. Îi părea rău într-un fel pentru Tudor, dar, pe
de altă parte, din ce în ce mai des se gândea la ea însăşi, şi la
faptul că ei nimeni niciodată nu îi pregătise micul dejun. Poate
că pe când fusese foarte mică mama ei i-o fi gătit de câteva ori
ceva de-ale gurii. Dar, în rest, de când deschisese ochii în
lume, a trebuit să se descurce de una singură.
În timp ce muşca dintr-un măr cam verde, încă o măsea
se duse. Analiza, curioasă, măseaua prinsă în fruct. Ptiu, drace!

Se apropie de oglindă. Plescăi nervoasă peste locul gol din

gingie. Se studie atentă. De când nu o mai făcuse! Nu îi plăcea
ceea ce vedea. Avea ochii adânciţi în orbite şi figura slăbită, cu
toate că gâtul şi corpul îi erau oarecum pline, chiar un pic prea
umflate. Buzele ei frumoase i se subţiaseră şi dintele căzut îi
turtise falca, sau poate aşa i se părea ei. Îşi privi apoi ochii.
Frumoşii şi sclipitorii ei ochi care îl fermecaseră odinioară
chiar şi pe vestitul Principe, erau azi atât de reci, goi, trişti.
Părul Sanjei, pe vremuri voluminos, nu mai avea strălu-
cirea de pe timpul când toţi băieţii întorceau capul după ea.
Era mai rar, aspru şi plin de fire albe. Chiar în mijlocul frunţii
îi atârnă o şuviţa gri. Cum de nu o observase până acum?!
Închise ochii, jenată.
Îşi propuse atunci ca la salariul următor să meargă la
coafor. Iar dinţii…Of! Tot cădeau… Ar trebui să mă duc la dentist...
Dar azi nu am timp de aşa ceva.
Printre altele, trebuia să se ducă şi la un control medical.
Azi era 17 iulie. Da, chiar azi era.

125
 I s-a făcut deodată foarte foame. Nu mai ţinea minte dacă
mâncase ceva de dimineaţă, atât de ocupată fusese cu pregă-
tirea celorlalte dejunuri. A, da, doar o înghiţitură din acel măr.
Era oricum şi obosită, cu toate că dormise ca o buturugă, dar
şi ameţită, nu ştia de ce, iar mirosul de ouă prăjite pe care i le
făcuse soţului ei, mai mult îi produceau greaţă decât poftă.
Soţul ei, Tudor... Curios. Unde era Tudor? De ieri de dimi-
neaţă, nu îl mai văzuse. Poate venise noaptea, şi, în loc să o
deranjeze, se culcase, cum făcea el de ceva vreme, în fotoliul
mare din sufrageria etajului 1, căci de ceva timp fratele lui
plecase să stea la o fată şi lăsase sufrageria liberă.
Tudor îi spunea că stă în sufragerie noaptea pentru că voia
să asculte posturile de radio din străinătate. Şi îl lăsa în pace.
Căci într-un fel era mulţumită că nu îi mai auzea aşa de
aproape de ureche sforăitul sfredelitor. Dar de ce el nu îşi
făcuse cu nimic simţită prezenţa?!
O presimţire neagră îi dădea târcoale. Chiar în acel moment,
Eka, puştoaica înaltă şi slabă de vreo 17 ani, cu părul lung
împletit în două cozi groase, negre, şi cu un nas mare, grecesc,
moştenit de la bunicii tatălui ei, o bătu pe umăr.
- Bună dimineaţa, Mutti.
Mutti întoarse capul din oglindă şi îşi privi fix copila.
Vocea fetei era foarte gravă, era diferită de alte dăţi. Se
întâmplase cu siguranţă ceva urât. Asta îi mai lipsea! Să aibă
fata probleme la liceu!
De ceva vreme, de când i se depistase miopia, Eka nu mai
era cea mai bună din clasă, spre dezamăgirea tatălui ei, care credea
că va face din ea un geniu în matematică. Dar Eka se încăpă-
ţânase să nu poarte ochelari şi notele ei scăzuseră considerabil,
tocmai acum când se apropia un examen important pentru viaţa

126
ei! Of. De când era un copil, Eka făcuse multe boacăne. Ce grozăvie să
ai un copil aşa de rebel... Ea, Sanja, fusese mereu ascultătoare.
Anul trecut, la o olimpiadă la matematică, Eka picase testul
pentru că se ceruse afară la toaletă. Şi toată familia fusese din
nou dezamăgită. Tudor ieşise pe uşă înjurând şi plecase la
prietenii lui de table din Parcul 23 August. Aşa că s-a dus
astfel pe apa sâmbetei excursia din Deltă promisă de el. Dar
oare acum ce mai era?

- Da draga mea, spune-mi ce s-a întâmplat?

- Mutti, trebuie să vezi ceva!
- Mă grăbesc copilo! Este aşa de urgent? Nu poţi să aştepţi
până diseară? Am o zi foarte grea şi mă grăbesc!
- Aş vrea să vezi acum!
Eka o privea cu o figură îndărătnică. Îşi ţinea mâinile încru-
cişate în piept, în semn de revoltă. Ce Dumnezeu se întâmplase?!

Tânăra scoase din buzunarul fustei prea largi, făcute dintr-o

fostă jachetă de-a mamei sale, un pătrăţel de hârtie şi o cheie.
Şi i le aruncă pe masa veche din sufragerie.
- Na’ mamă! Să vezi şi tu ce face tata! Le-am găsit într-un
buzunar de-al lui!

Şi apoi, oarecum ruşinată, fără să îşi mai bea cicoarea abu-

rindă din bucătărie, Eka alergă înspre uşă, coborî scările în
grabă şi se pierdu’ pe stradă, alergând cât o ţineau picioarele
înspre şcoală. Are părul frumos… mă moşteneşte şi pe mine, da' şi pe
ta'su…gândi fără să vrea, Sanja, cu mândrie, uitându-se la cele
două cozi negre şi groase ale fetei care se mai vedeau încă în
depărtare, de pe fereastra deschisă. Apoi desfăcu bileţelul, care

127
era de fapt o foicică de la firma unde lucra soţul ei, căci se
vedea antetul „Bucureşti Agro”.

„Zeiţa mea blondă, singurul sprijin al

vieţii mele triste şi monotone, îţi mulţumesc pentru superba noapte de
sâmbătă şi îmi doresc să repetăm iar şi iar, o eternitate întreagă, acele
momente fierbinţi, de dragoste profundă, pe care cu nimenea nu le-am
mai trăit! Te ador ca pe o lună, ca pe un Luceafăr, ca pe propria mea
respiraţie şi ca pe propria mea pulsaţie a inimii! Mâine ne revedem la
aceeaşi oră, frumoasa mea, tot la Capşa, la locul nostru! Sau vrei să
treci din nou pe la mine? S. nu va fi acasă. Tudorillio tuo”

Şi era şi un răspuns mâzgălit pe aceeaşi hârtie, cu litere

inegale şi aplecate spre stânga.
„Iubitule, da, ne vedem la Capşa, la
15.00, căci nu am chef să mă întâlnesc cu zgripţuroaica aia grasă şi
bătrână de nevastă-ta. Te sărut cu drag şi dor nebun, bebele meu dulce şi
scump! Samy.”

Biletul fusese mototolit, dar când se uită mai bine, Sanja

observă şi două dâre de ruj portocaliu, pe semne că respectiva
Samy îi aplicase şi o ştampilă.
Samy trebuie să fie domnişorica aceea blondă cu ochi albaştri, una
dintre colegele lui Tudor, deduse Sanja, gândind la rece. Într-o zi se
dusese la el la serviciu ca să ia cheia, pe a ei o rătăcise, şi trebuia
urgent să se ducă acasă ca să ia nişte hârtii pentru birou.
Remarcase la femeia aceea micuţă sânii mari, rujul portocaliu-
strident, dar şi vocea ea groasă, cam ciudată, atunci când îi
spusese:

128
 - Bună Sanja! Ce drăguţ că ne vizitezi la muncă! Ce sacou frumos
ai! Dar nu îţi este un pic cam mic? Dacă vrei, am eu o croitoreasă care…
- Nu mulţumesc frumos… Scuze, dar mă grăbesc… O zi bună…

Sanja analiza acum biletul ca un detectiv.

Aşadar biletul fusese dat, şi apoi returnat destinatarului... Probabil
în timp ce treceau unul pe lângă altul la serviciu. Şi rămăseseră şi buzele
alea scârboase. Ce buze mari şi ce ruj vulgar! Şi el totuşi încă îl mai
păstra! Măcar dacă Tudor ar fi avut bunul simţ să îl arunce, să îl
ardă… Of...
Abia ţinându-se pe picioare din cauza şocului, Sanja luă
de pe masă cheia pe care i-o dăduse fata ei. Fără să ştie exact
ce face, se îndreptă înspre bibliotecă ca teleghidată. De undeva,
dintr-un sertar al minţii, îşi aduse aminte ce îi şoptise cândva
vocea soacrei ei, cum că vechea bibliotecă a comisarului a ascuns
mereu multe secrete.
Sanja pipăi cu buricele degetelor, tremurând toată, marginea
bibliotecii până când unghia degetului arătător i se înfipse
într-o denivelare micuţă. Introduse cheia acolo.
Biblioteca de lemn s-a rotit cu un scrâşnet ciudat, şi ţac!, un
perete secret se deschise în faţa ochilor ei, iar cărţile pe care le
vedea ea, zilnic, de atâţia ani de când se măritase, dispărură
undeva în zid, în timp ce un raft cu băuturi scumpe, fondante,
trufe, bezele, trabucuri cubaneze şi o pereche de chiloţi roşii
de damă aruncaţi peste o sticlă de şampanie, se iviră privirilor
ei uimite. Va să zică asta face domnul Tudor Negrovici când eu muncesc
întreaga zi...

I se făcu rău şi leşină.

129
 CAPUL DE COPIL
Capitolul 6

Aşa o găsiră Trandafira şi Relu, fratele lui Tudor, peste

vreo două ore.
Relu crescuse. Era un bărbat înalt, cu ochii verzi, ca şi
Tudor. Dar era mult mai frumos decât fratele lui mai mare şi
mult mai nebun.
Dacă Tudor avea studii, apoi se angajase şi ulterior îşi
întemeiase o familie, Relu făcuse exact invers. Fusese şomer,
avusese o grămadă de aventuri cu tot felul de femei de mora-
vuri uşoare şi în urmă cu vreo 10 ani încercase să fugă din ţară
împreună cu un prieten. Intenţionau să înoate până la sârbi, şi
de acolo să ajungă cumva în Europa, cu toate că planul lor era
absurd. Aveau la ei în rucsace, haine, cutii de conserve şi nişte
dolari puşi într-o pungă de plastic cusută înăuntrul hainei.
Bineînţeles că au fost prinşi, dar pentru că amândoi erau
minori, au reuşit să scape doar cu câteva zile de închisoare.
Apoi a fost bătăia aceea cu ţiganii din Clanul Moise. Relu
juca des poker cu vecinii, dar, ori trişase în acea seară la cărţi,
ori câştigase poate prea mult, sau poate fusese vreo fată la
mijloc, cert este că venise noaptea acasă cu un cuţit înfipt în
spate, plin de sânge, şi abia târându-se pe picioare.
Dacă până atunci Relu nu o plăcuse pe Sanja, din acel
moment a început să aibă un respect imens pentru soţia
moldoveancă a fratelui mai mare. A fost singura din familie
care nu l-a certat, dar care a luat repede nişte cârpe, spirt,

130
pansamente, şi a început să îl doftoricească cum a putut ea
mai bine, astfel că după o săptămâna Relu era aproape vindecat.
Apoi Relu avusese o aventură cu o actriţă de vodevil mai în
vârstă decât el; relaţie care se terminase urât. Femeia l-a prins
că o înşela în propria casă cu o vecină iar Relu s-a trezit dat
afară de la Dora Marin şi nevoit să se întoarcă cu coada între
picioare în casa unde se născuse.
Acum nu mai putea să stea fără să facă nimic. Nu pentru
că îi era ruşine de familie, dar pentru că dacă te prindeau pe
stradă cei de la Miliţie că te plimbi fără rost prin Bucureşti şi
că nu ai loc de muncă, te băgau la răcoare. Şi deşi nu suporta
să muncească, a trebuit să se angajeze ca postaş, muncă ce îl
irita nespus.
Când însă a observat că multe dintre doamnele cărora el
le aducea scrisori şi pachete îi zâmbeau şăgalnic când el cobora
de pe bicicletă, cu părul lui negru fluturând în vânt şi cămaşa
descheiată, aducând cu frumosul Alain Delon, a început să îi
placă noul serviciu. Iar când unele dintre acele dame îl invitau
şi în casele lor impunătoare, îl serveau cu şerbeturi şi pateuri
fine, şi apoi unele se mai şi dezbrăcau şi îl invitau în paturile
lor cu baldachin, cu lenjerii din mătase, şi-a spus că noua sa
ocupaţie este perfectă.

Relu şi mama lui au ajuns în acelaşi timp acasă, deşi fiecare

venise dintr-o altă direcţie. Ea fusese la cimitirul din Colentina,
unde pusese o lumânare şi nişte flori bărbatului ei, comisarul,
iar el plecase de la o doamnă care avea un apartament la Obor,
la care se mutase de vreo trei luni. Doamna era soţie de ofiţer
de marină, şi când a primit o telegramă de la soţul ei cum că
acesta a ajuns mai devreme în ţară şi că acum se îndreaptă

131
spre Bucureşti, i-a arătat valiza puştiului brunet care se tolănea
lasciv în patul ei.

Cei doi, Relu şi Trandafira, au fost tare miraţi când au

văzut-o pe Sanja culcată pe jos, iar în faţa ochilor li se deschidea
dulapul plin de licori şi bunătăţi şi au bănuit că ceva grav se
întâmplase. Pentru că femeia nu se trezea şi aproape nu mai
respira, au chemat o ambulanţă, iar Sanja, a fost cărată în
braţe de Relu până la maşină şi dusă la spital.

„Cel mai plăcut moment este când îl vezi cu acea privire aproape
imposibil de descris, în care se adună neputinţa, sentimentul că fără tine
viaţa lui nu mai are niciun rost. Realizează abia acum că te iubeşte
enorm, dar tu nu îl mai iubeşti, că l-ai părăsit pentru totdeauna, că el
nu mai contează pentru tine. E ca şi cum l-ai castra; ba nu... E mai
rău decât atât, e ca şi cum l-ai ucide încet în timp ce tu faci dragoste cu
un altul. Dacă nu eşti puternică, privirea aceea venită din sufletul
mocirlos al bărbatului poate să te aducă înapoi la el. Şi atunci iar ai
pierdut! E ce mai trist lucru din lume să vezi un bărbat părăsit. Noi,
femeile, ne vindecăm sufleteşte mai repede. Mai mult teatrul este de noi,
de unele dintre noi.
Mă bucur când observ la un moment dat că el greşeşte pentru că
atunci îmi pregătesc lovitura. Ştiu şi când şi cum o să îl părăsesc şi
zâmbesc în timp ştiu că el se gândeşte la nu ştiu ce fufă. Stăm la masă,
el cu gândul la o distracţie vinovată, eu cu gândul că o să îl distrug în
aşa hal, încât ani şi ani el nu va mai fi bun de nimic. Cum? Metode
sunt multe. Cea mai simplă este să îl părăseşti brusc, fără alte discuţii.
Nesiguranţa şi indiferenţa dor cel mai rău. Iar dacă la scurt timp vei
împrăştia zvonul că eşti cu altul, Doamne, ce durere va fi pentru EL!

132
Va nega iubirea pentru tine, te va înjura public. Va încerca să fie şi el
cu altele. Dar va reuşi doar să se adâncească tot mai mult în mlaştina
suferinţei lui. Nisipurile mişcătoare ale neputinţei îl voi trage tot mai jos.
Unii pot să se sinucidă din dragoste. Unii pot să înnebunească. Cei mai
mulţi însă îşi continuă viaţa doar cu gândul la cea care i-a părăsit,
uitând că ei au început toată această dramă.
Da; deci exult când privesc chipul bărbatului care i-a frământat
carnea şi i-a sorbit buzele femeii şi apoi care este storcit în picioare ca un
gândac de independenţa ei, de răceală ei definitivă, de zâmbetul ei ironic.
Oh, dar cum ar distruge-o el pe nemernica aia! Pe ştoarfa aia! Pe târfa
aia ordinară!
El ar da foc inimii ei, apoi ar pârjoli şi casele prietenilor ei, care
i-au susurat vorbe otrăvitoare despre el. Dar el nu poate face asta! Ştie
că există o lege, o închisoare. Ştie că ea se poate apăra, că doar nu trăiesc
în codru. Şi atunci realizează că nu mai poate face nimic şi că niciodată
nu va mai săruta acea mătase parfumată care era pielea ei. Niciodată...”

Când s-a trezit, cu dureri puternice peste tot şi foarte

însetată, un doctor micuţ, cu ochelari rotunzi puşi pe vârful
nasului, i-a zis că trebuie să-i spună ceva foarte important.
- Unde sunt? a întrebat Sanja, apoi a cerut nişte apă.
- Poftiţi un pahar, doamnă. Sunteţi la Spitalul Colentina.
V-au adus cumnatul şi soacra dumneavoastră. Aţi fost găsită
în casă, leşinată.
- Ah, da, îmi aduc aminte, spuse ea jenată, gândindu-se că
rudele ei prin alianţă o văzuseră astfel şi că descoperit şi ce
conţine acel dulap secret. Se făcuse de râs încă o dată în faţa
lor...
- Mă bucur că vă aduceţi aminte.

133
 - Pot acum să plec?, întrebă ea, icnind de durere, căci
simţea ca nişte ace în burtă.
- Nu. Din păcate avem o problemă. Când aţi fost adusă
aici aţi fost examinată de echipa noastră. Mi s-a părut că aveţi
o paloare neobişnuită şi că aveţi abdomenul umflat. V-am
făcut câteva analize. Rezultatul este unul grav. Deosebit de
grav, aş putea spune.
- Poftim?
- Aveţi un fibrom uterin, sau aş zice, totuşi, ca să fiu şi
mai clar, un cancer la colul uterin.
- Doamne…
- Aţi făcut avorturi recent?
- Am, am… am făcut, dar nu chiar recent...
- Mda, asta trebuie să fie cauza. Un avort, sau mai multe,
prost făcute. Vă daţi seama că acest lucru nu este legal, dar
având în vedere situaţia dumneavoastră, că sunteţi directoare
şi membră PCR... Aşadar, să vă explic băbeşte ca să înţelegeţi,
reluă chirurgul. Ce a rămas înăuntrul dumneavoastră, dintr-un
fost chiuretaj, s-a infectat, a crescut şi astfel, din păcate, unica
opţiune de a vă salva viaţa este să vă operez. Din câte estimez
va fi o operaţie grea, căci tumoarea s-a dezvoltat şi este foarte
mare, mare cam cât…
- Cam cât de mare? Întreba Sanja, palidă dar foarte calmă.
- Cât un cap de copil…

134
 CUTREMURUL DIN '77
Capitolul 7

Nu numai că ţara era într-o dictatură comunistă, dar, un

cataclism avea să distrugă peste 50% din ceea ce fusese bun în
România. Astfel, în 1977 s-a produs cel mai groaznic cutremur
pe care România îl simţise până atunci. Bucureştiul a fost cel
mai devastat. Pentru unii, cutremurul din ‘77 a fost Apocalipsa.
De atunci, totul a mers din ce în ce mai rău pentru România.
După divorţ, Sanja se mutase pentru o perioadă împreună
cu Eka într-o garsonieră mică din blocul Scala aflat în buricul
târgului, pe Magheru. Eka fusese foarte supărată după despărţirea
părinţilor ei, – despărţire la care, de altfel, contribuise –, iar
Sanja a vrut să îi facă o plăcere, aceea de a sta în centru, pe
bulevardul principal, unde erau mereu expoziţii, vernisaje,
premiere de tot felul care o interesau pe fată. Dar, pe 4
ianuarie 1977, când s-a întors la serviciu din scurta vacanţă de
Anul Nou, Sanjei i s-a spus de sus, de la partid, că i s-a repartizat
în chirie un alt apartament dintr-un cartier muncitoresc şi că
trebuie imediat să se mute în Berceni. Amândouă au fost foarte
triste. Se pare că blocul Scala fusese destinat unor persoane
importante, nişte mahări, ceva.
Peste două luni, în acea zi fatidică de 4 martie 1977, când
groaznicul cutremur a distrus în întregime blocul Scala, cât şi
multe alte clădiri din Centru Bucureştiului, Sanja şi-a zis:
Dumnezeu a ştiut mai bine...

135
 Eka, fata ei, avea deja peste 20 de ani, când a auzit urlete
pe toată strada. Iar când, încercând să sune la prietenii ei care
locuiau în centru, aceştia nu i-au mai răspuns, a cuprins-o ce
mai mare panică din viaţă ei. Atunci i-a trecut prin cap să se
mărite. Să aibă şi ea pe cineva alături.

Sanja se refăcuse cu bine după acea operaţie. Doctorul era

neamţ sau austriac, cert este că în timpul operaţiei vorbise cu
ceilalţi medici în limba germană. Deşi era somnolentă, auzea
şi înţelegea tot ce spuneau ei.
- Ai mai văzut aşa ceva? Aşa o tumoare mare?
- Nu, doctore Samson, nu am mai văzut! Este incredibil cum a
rezistat până acum…
- Crezi că o să scape? Nu pare prea puternică…
- Poate că da.
Sanja spusese ca prin vis într-o germană fără cusur:
- Dar de ce să nu scap? Nu aţi zis că dacă fac operaţia mă fac bine?

Din acel moment, doctorii au tăcut şi au început să îşi

facă semne. Erau uimiţi şi ei de faptul că femeia asta care era
atât de aproape de moarte să aibă o minte aşa de ascuţită.

Se refăcuse acum. Trecuseră încă nişte ani şi deşi Sanja

rămăsese directoarea Casei de Cultură, parcă îi era tot mai greu
la serviciu. Lumea se înrăise şi o grămadă de vipere comuniste şi
securiste apăruseră în peisaj. Persoane aparent amabile, politicoase,
dar care şi-ar fi vândut propriile mame pentru o avansare.

136
 ***

Tocmai venise din oraş. Purta o fustă de catifea vişinie şi

avea o pelerină cu model cu flori vişinii cumpărată din Bulgaria,
unde fusese într-o vizită în urmă cu vreo doi ani cu serviciul.
Acum îngenunchease lângă calorifer. Lacrimi mari curgeau
peste obrajii acum buhăiţi dar coloraţi delicat cu fard. Se ruga.
Eka nu înţelegea. Mama ei să se roage… La ce foloseşte?!
Eka pufni, enervată. Nu o mai văzuse niciodată aşa pe mutti a
ei. Eka nu fusese educată să creadă în Dumnezeu.
Trecuseră deja 20 de minute de la cutremur. Aşa că se
ridicară, se îmbrăţişară şi începură să plângă, una lângă altă, în
întunericul apartamentului lor aproape gol din Berceni.
În seara aceea, Eka şi-a dorit să rămână însărcinată cât mai
repede. Voia să aibă şi ea o familie, un pui al ei.

Sanja oftă, privindu-şi fata. Realiza de fapt că nu există

nimeni altcineva pe lumea asta care să fie lângă ea şi care să o
iubească aşa de mult încât să se jertfească pentru ea. Realiza
că de acum încolo totul se terminase, nu mai avea cum să spere
la niciun prinţ pe cal negru ca de abanos. După histerectomie –
operaţie care îi salvase viaţa –, a ştiut că niciodată nu îşi va
mai găsi Făt-Frumosul pe care îl visase când era doar o fetiţă
zglobie cu ochii de chihlimbar şi cu părul auriu care se unduia
fermecător în bătaia vântului. O parte din ea, cea mai
importantă, murise definitiv.
În timp ce îi mângâia fetei pletele negre, moştenite de la
Tudor, Sanja îşi dădu seama că asta a fost viaţa ei, şi că de
acum încolo trebuie să se mulţumească cu rămăşiţele, cu
firmiturile unei existenţe aproape ratate.

137
 A avut atât de mult timp speranţe, dar a fost fericită doar
o oră, parcă. Aşa de repede trecuse timpul... Fata ei era acum
cea importantă...
Suspină. Nu, nu simţea asta, dar trebuia să îşi impună să
simtă acel sentiment maternal. Trebuia să se comporte ca o
mamă bună, nu ca o femeie descreierată ca alea de îşi părăsesc
copilul şi se duc cu primul venit. Oare Costel sau Bruker –
doi prieteni de la Casa de Cultură care o curtau pe ea –, oare
ei ar fi adoptat-o şi răsfăţat-o pe Eka? Dar oricum, ei nu erau
bărbaţii pe care şi-i imaginase ea...

- Mămico, mi-e frică, şopti, plângând fata.

- Gata, fetiţa mea… Gata. Eşti cu mine!
Şi din acel moment, Sanja şi-a jurat că va face orice să îşi
ajute copilul, până în ultima clipă. Asta fusese...

138
 BRUKER ŞI FOTOLIUL DIN ODAIE
Capitolul 8

(Peste alţi ani)

Era cam prin 1981. O zi de vară spre toamnă, într-un cartier

muncitoresc, dar oarecum elegant, al Bucureştiului. Berceni.
Oamenii aveau parte de raţii mici de adidaşi de porc, capete
de găini şi măruntaie, nechezol, pâine, lapte şi sana. Dar cafeaua,
bananele, portocalele, salamul de Sibiu, bomboanele cubaneze şi
alte astfel de delicatesuri se găseau doar la Casa de Comenzi. Un
loc secret despre care nu ştiau toţi românii. Cei care cunoşteau
secretul şi aveau şi numărul de telefon respectiv, sunau uneori
chiar şi o săptămâna, zi şi noapte, pentru a prinde o comandă,
pentru ca acolo era mereu „ocupat”. Când, în sfârşit o doamnă
cu voce ca de robot le răspundea plictisită, toată familia sărea
în sus de bucurie şi toate dorinţele erau raportate acolo: vrem
dulciuri, salamuri, banane, ness...
După câteva zile, un nene înalt şi misterios suna la uşă; i
se plătea o sumă mare de bani şi în schimbul ei, familia primea
o cutie plină cu bunătăţile mult visate de luni întregi.

În magazine se mai găsea şi compot, preferatul Lolei fiind

cel de vişine. În acea după-amiază Lola, nepoata Sanjei, ter-
minase singură un borcan întreg de compot şi acum abia
putea să mai respire pentru că avea burta plină. Bunica ei o
lăsa întotdeauna să mănânce cât avea ea poftă, nu ca Eka, care

139
îi lua mâncarea din faţă copilului după două înghiţituri: Să nu
îi vină pe gât, se isteriza Erika.

Lola era îmbrăcată cu un spilhozen alb cu pătratele roşii,

făcut de Eka la vechea maşină de cusut cu pedală Singer. Fusese
de fapt cam singurul obiect de valoare pe care Sanja îl primise
de la fostul ei soţ.
Copilul avea părul şaten închis, scurt până la umeri şi un
breton scurt a la Jeanne D’arc, ca să nu îi între părul în ochi.
Lola semăna cu un băieţel şi nu se simţea deloc confortabil
aşa, pentru că, deşi era mică, realiza că doar băieţeii aveau părul
tuns scurt, iar fetiţele celelalte aveau părul lung. Chestia asta se
pare că nu o interesa deloc pe mama ei, care ţinea în primul
rând la igiena copilului căruia nu trebuia să îi între părul în ochi şi
nici să aibă plete încâlcite ce se pot umple de păduchi.

Bruker îi amintea un pic Lolei de omul rău din Neguţătorul

din Veneţia de William Shakespeare, una din cele aproape 200 şi
ceva de poveşti pe care le asculta ea la pick-up. Căci atunci
când bunica ei avea treabă la şedinţele de partid din cartier şi
trebuia să o lase singură în casă, i se punea la pick-up câte o
placă pe care era imprimată câte o poveste sau o piesă de
teatru radiofonic.

Lola nu ştia încă nimic despre evrei, negri, rasism, comunism,

şomaj, foamete, epidemii, fascism, războaie, legionari, partide,
holocaust, dictatură, arabi, feminism, bombe, terorism...
Dar, fetiţa înţelesese că un nene gras, avar şi rău, a vrut să îi
tăie unui băiat frumos, dar care ajunsese sărac, o bucată de carne de pe
pieptul lui, pentru că băiatul frumos nu făcuse rost de bani la timp ca să
îi înapoieze avarului.

140
 Bruker era un prieten al bunicii ei, care acum se afla în su-
frageria lor cu tapet cu margarete, şi sorbea cafeaua din
ceşcuţele albastre cu bob de orez, primite în dar de la cea mai
cumsecade dintre mătuşile Sanjei, înainte că vila lor mare să
fie demolată. Bruker era un domn de vreo 55-60 de ani,
chelios, grăsuţ, nu foarte înalt, şi care avea o figură mereu
jovială şi un pic congestionată. Ce îi mai plăceau lui Bruker
vizitele în acea casa plină de cărţi şi de obiecte de artă, mai
ales atunci când Sanja se ducea la bucătărie să prepare câte o
cafea turcească.
Era gentil cu micuţa nepoţică a Sanjei, o simpatică, de
câţiva anişori, care avea cei mai mari ochi verzi din câţi văzuse el, şi,
deşi nu prea vorbea, parcă înţelegea tot.

Iar Sanja... Adevărul era că nici cafeaua Sanjei nu era tocmai

ca cea din Turcia. El, un evreu bogat cu relaţii pe timpul lui
Ceaşcă, fusese de câteva ori în Ţara Semilunei şi ştia foarte
bine ce gust are adevărata cafea turcească. Bine că măcar nu
era nechezol! Ce să mai zică de baclavalele pe care i le servea
doamna Negrovici. Vaiii! Erau de tot râsul. Se abţinuse însă,
din gentileţe, să îi critice sublimei sale gazde desertul maroniu,
absolut greţos, făcut din griş, zahăr şi făină. Nu are de unde să
ştie biata doamnă Negrovici, cum sunt baclavalele originale! Într-o zi,
poate, cândva, când nu va mai fi aşa de multă dictatură, o voi duce la
Istanbul...
Şi îi va şopti drăgăstos: Iată cum sunt baclavalele adevărate, draga
mea! Iar ea va rămâne mută de admiraţie şi poate că pentru
prima dată l-ar săruta, plină de respect şi cu neţărmurită dragoste.
Dar până atunci, se lăsa răsfăţat în atmosfera paşnică şi
drăgălaşă din apartamentul 32 de la etajul 7, din acel cartier

141
Berceni. Căci până la urmă ce contau nişte baclavale, pe lângă
faptul că o femeie care fusese pe vremuri extraordinar de
frumoasă, acum era numai a lui în acea sufragerie primitoare?!
Şi oricum el nu avea voie să mănânce prea mult zahăr.
Sanja era zâmbitoare, proaspăt coafată (căci tocmai cu o
oră înainte să vină domnul Bruker, plecase de la ea Nina,
coafeza ei) şi parfumată. Aproape aşa cum o cunoscusem când ea era
încă directoare la Casa de Cultură, gândi Bruker.
Femeia se dusese din nou la bucătărie, de data asta ca să şi
servească oaspetele cu nişte vin de Odobeşti. Fusese recent la
ţară şi primiseră de la fraţi nişte vin din cel mai bun.

Din raţiuni absconse, ca să o facă pe Sanja să mai petreacă

nişte timp în plus în bucătărie. Bruker îşi manifestase elegant
dorinţa de a mânca, motivând cu: ar merge ceva uşor de păpat,
pentru că vezi dragă mea, ulcerul asta păcătos îmi dă iar târcoale… Tu
nu ştii, scumpă prietenă, că eşti încă tânără şi frumoasă, dar eu, un biet
moş hodorogit… trebuie să ronţăi ceva lângă acest parfumat vinişor,
altfel, stomacul…
Cam din acea perioadă, Lola, care se juca pe covor – apa-
rent atentă doar la ceşcuţele ei din plastic – în faţa radioului
mare de lemn la care se auzea o melodie a Mirabelei Dauer,
şi-a strecurat în vocabular şi cuvântul a ronţăi.

Uşa de la sufragerie s-a închis încet în urma Sanjei, care,

misterioasă, a vrut să îl surprindă pe invitatul ei, stimatul domn
doctor Bruker cu nişte aperitive delicioase.
Domnului Bruker parcă îi crescuseră în vârful capului
rotund şi chel nişte antene, căci se ridică deodată de pe ca-
napea şi începu să caute prin cameră. Nepoţica Sanjei s-a oprit

142
o clipă din aranjat serviciul de ceai pentru păpuşi şi s-a uitat
cu ochii ei mari şi verzi la domnul gras din faţa ei. Bruker se
sperie iniţial, apoi îşi aminti că fetiţa abia ştie să spună câteva
cuvinte. Nu avea cum să îl dea de gol. Se relaxă şi inspectă
mai departe încăperea.
Înghiţi în sec, căci observă colecţia de stilouri din vitrină.
Dar trebuia să deschidă geamul şi ştia că geamul acela se clătina
uşor, aşa că se putea face zgomot. Totul trebuia făcut în linişte.
Nu va risca. Poate data viitoare. Însă a văzut altceva. Nişte cărţi
minuscule, vechi, cu poeziile unor autori francezi. O cărticică
era aproape cât un pachet de ţigări de mică. Erau ediţii foarte
rare.
Bruker înşfăcă trei bucăţi, apoi răvăşi un pic zona, ca să
pară că nu lipseşte nimic de acolo. Îşi îndesă cu îndemânare
cele trei cărticele în buzunarul drept de la costum. Încăpeau
foarte bine. Fetiţa încă se uita la el, curioasă. Evreul îi zâmbi.

Chiar în acel moment, din bucătărie veni Sanja, cu tava

plină. Mirosea îmbietor. Deşi nu îl mai ajutau toţi dinţii, Bruker
luă una dintre feliile aburinde şi muşcă din ea.
- Oho! Un aperitiv absolut eclatant, dacă pot să am onoarea
să vă descriu aceste minunăţii! Sunteţi o savantă în bucătărie,
doamnă Sanja! Permiteţi-mi să vă sărut mânuşiţele! Este absolut
delicios!
Sanja zâmbi. Desigur i-ar fi plăcut să aibă un cu totul alt
invitat care să îi admire creaţiile culinare, dar se mulţumea şi
cu acest curtezan bătrân şi cleptoman – cu toate că era un om
bogat. Se întreba acum, un pic nervoasă, ce oare i-a mai furat
moşul din casă?

143
 Bruker, în schimb, era foarte fericit. Şi vin de Odobeşti şi o
gustare fină şi trei cărţi de colecţie la el în buzunar! Ce seară minunată!
Se aşeză pe fotoliu, oftând de plăcere, şi din gură îi cădeau pe
jos pe mochetă, firmituri de pâine cu brânză.
Lola tăcea. Ea nu era încântată. Ar fi vrut să mai audă încă
o dată la radio cântecul acela cu fotoliul.

144
 IARNA

O ZI DE DECEMBRIE '89
Capitolul 1

Era o zi friguroasă de decembrie. Lola era în vacanţă.

Stătea în dormitor şi construia un robot din suporturi de
cuburi de gheaţă. Observase ea, de ceva vreme, de pe când
era ea foarte mică, că nimeni în casă nu folosea acele plastice
albe, nici mama, nici bunica. Se pare că nu suportau gheaţa,
astfel că recipientele căpătaseră o tentă gălbuie, din cauza
faptului că stătuseră prea mult timp în dulapul cu de toate de
lângă cuptor. Aşa că de ce să nu le folosească ea?! Apoi s-a
gândit cum să lipească capul pătrăţos şi plin de ace – în
viziunea ei, nişte antene –, pe trunchiul robotului.
Roboţelul nu era pentru vreun proiect de la şcoală, că
doar ea era în vacanţa de iarna. Dar aşa îi plăcea Lolei să îşi
petreacă câteodată timpul, în timp ce mama ei credea că ea
doarme: să construiască din mai nimic diferite jucării sau
bijuterii. Fusese cât pe ce să îşi scoată un ochii în urmă cu un
an, chiar înainte să îşi vadă pentru prima şi singura dată tatăl,
pe C. N. Popescu şi pe fratele ei mai mic, vitreg, R.

Era vară atunci când se petrecuse accidentul şi în după-

amiaza aceea ea modela nişte inele din sârme cu mărgele, iar
mânuţa i-a alunecat şi foarfeca din oţel i s-a înfipt într-un ochi.

145
Sau oricum, aproape de ochi. Dumnezeu a avut milă de ea şi
ochiul nu i-a fost atins prea grav. Dar ceva se întâmplase, totuşi,
de medicii i-au pus mai multe soluţii în ochi şi un pansament
pe jumătate din faţă.
Nu i-a fost frică, nu a plâns când a fost dusă de urgenţă la
spitalul Budimex şi când medicul oftalmolog i-a pansat ochiul
zdrelit. Nu s-a văitat nici când şi-a petrecut toată vara cu un
plasture pe ochiul drept. A încercat să vadă partea bună a lu-
crurilor: s-a simţit ca un pirat. În vacanţa aceea nu au mai
lăsat-o la Odobeşti, deci toată vara a stat în Berceni şi a citit
cărţi doar pe ascuns – căci i se interzisese să citească pentru a
nu-şi obosi „ochiul bun”.
Până şi la lumina lumânării se încăpăţâna să citească, atunci
când se închidea lumina în cartier, de pe la ora 21.00 şi de fapt
când majoritatea străzilor României se cufundau în întuneric.
„Biroul” ei de lucru – plin de ace, aţe, foarfeci, mărgele şi
bucăţele de plastic de diferite mărimi şi culori – se află lângă
geam. Cum pe vremea aia nu existau termopane, vântul rece
de sfârşit de decembrie îi intră în cameră pe sub lemnul un pic
putred şi Lola a simţit un fior ciudat. Şi chiar atunci a început
să audă de afară mai multe zgomote ciudate, ca nişte ţipete ale
unor oameni supăraţi.
Parcă şi în alţi ani cânta lumea prin cartier în preajma
venirii Moşului Gerilă şi a Anului Nou, dar acum era cu totul
altceva. În seara aceea, vocile de jos, din stradă, erau agresive
şi panicate în acelaşi timp. Jos Ceauş… scu…

Să se strige oare ce îşi imagina ea?! Păi Nicolae Ceauşescu era

cel mai mare om din ţară şi la şcoală avem chiar un portret cu el chiar
deasupra tablei... Hm...

146
 Era adevărat că bunica ei glumea mereu despre Ceauşescu.
De exemplu, îi spusese că toţi aplaudă la televizor de câte ori
Ceauşescu vorbeşte, pentru ca de fapt toţi aplaudă faptul că
Lola făcuse treaba mare.
Lola fusese la Cântarea României în echipa roşie din
drapel. Era pe atunci şoim al patriei. Şi dansase foarte bine.
Clasa ei chiar primise o medalie din partea PCR-ului.
Într-o zi de toamnă, în urmă cu doi ani, înainte să îşi bage
foarfeca în ochi, îl văzuse pe Ceauşescu la Sinaia. Se afla cu
mama ei în Parcul Sinaia şi auzise larmă mare şi observase
multe maşini negre care treceau. A întrebat-o pe Erika:
- Ce se întâmplă? Cine trece cu maşinile alea frumoase?
- Ceauşescu… Preşedintele României.

Cu toate astea, deşi era mică, ştia că lucrurile nu sunt

tocmai cum trebuie de ceva vreme prin România. Oamenii
erau mereu nervoşi, supăraţi. Ceva nu era în regulă. Bunica şi
mama ei se ascundeau mult prea des în bucătărie ca să vor-
bească ceva, în timp ce la televizor se difuza foarte tare
Cântarea României.
Mai mult: mama şi bunica ei şopteau ceva în legătură cu
telefonul. Că cică, de ceva vreme telefonul lor ar fi fost pus sub
urmărire, sau cam aşa ceva. Din cauza că tatăl ei făcuse ceva
greşit… Doar atât aflase. Ceva cu tatăl ei. Ca să afle mai multe,
trăsese cu urechea la uşa bucătăriei, dar nu auzise decât frânturi
de propoziţii: prostul de Popescu… cu scrisorile lui către Europa
Liberă… Nu îşi distruge doar el viaţa, o să o distrugă şi pe a fetiţei…,
dacă s-a vrut dizident…, m-au chemat de la conducerea Buftea…, ai
auzit şi tu declicul telefonului, Mutti? Telefonul e sub urmărire…
securiştii..., Ce mai putem face?

147
 Lola s-a oprit din montarea roboţelului ei şi s-a ridicat de
pe scăunel. Avea încă un scaun micuţ de pe vremea când era
copil mic. Acum era deja în clasa a cincea şi biroul prea mic o
deranja. Îi amorţiseră spatele şi picioarele. Se întinse.

De jos, de afară, se auzeau tot mai tare ţipete şi huiduieli.

Lola voia să ştie ce se întâmplă în cartier. Nu putea să vadă de
pe geam ce se petrece jos, pe străzi. Poate dacă ar fi deschis
fereastra, şi asta cu mare greutate, pentru că ar fi trebuit să se
urce pe calorifer, şi de acolo să deschidă geamul de sus. Dar
oricum, ştia că, fiind o iarnă geroasă, chiar dacă ar fi deschis
primul geam, ar fi trebuit să-l deschidă şi celălalt, care din
cauza îngheţului de afară desigur că era înţepenit. Apoi, toate
astea rezolvate într-un final, mai trebuia să sară pe balcon.
Dar balconul era acum plin de zăpadă şi îngheţat. Hm... Cam
greu...
Ştia că nu are voie să facă toate asta şi că va fi pedepsită
dacă mama ei o va prinde, drept pentru care nu va mai mânca
din crema aia de zahăr ars, care ştia că se pregătise încă de ieri
seară şi care acum stătea în frigider.
Şi oricum, nu era ca la Odobeşti, când sărea geamul din
ultima cameră şi apoi se strecură în grădină şi apoi în vie. Aici
erau …multe etaje… Ce s-ar mai fi dat ea pe burlan până pe
jos... Dar nu avea cum să rişte aşa ceva, deşi la un moment
dat, privind în gol înspre pomii de sub bloc plini de zăpadă,
dorind enorm o evadare, s-a gândit cum ar fi dacă… ar sări, pur
şi simplu…?! Mai bine nu.
Dar, totuşi, trebuia sa afle ce se petrece. Curiozitatea ei
era prea puternică, aşa că se îndreptă înspre uşa holului care
dădea în sufrageria de unde auzeau murmure şi voci alarmate.

148
 Întoarse încet clanţa uşii care dădea spre holul pătrăţos şi
trase cu urechea. Hmmm. Curios! Din camera mare veneau sunete
puternice şi neauzite până acum de urechea ei! Distingea voci
răstite la televizor, dar intercepta şi sunetele plângăcioase ale
unei vecine, cât şi pe cele cu tentă dramatică ale mamei ei,
care enunţa ceva de genul: Dacă nu le iese … ăştia o să ne omoa…
pe toţi! Apoi, ceva macabru, mormăit de toţi: Revoluţie…

Revoluţie?! Hm… Parcă mai auzise vorba asta pe undeva,

dar vag, şi nu îşi mai aducea exact aminte unde. La o coadă la
lapte, parcă? Da! Cineva şoptise către altă persoană cuvântul
acesta ciudat: Revoluţie…
Uitase de bietul ei robot fără cap. Se întâmpla ceva nou şi
important şi trebuia să afle despre ce este vorba. Aşa că intră
în sufragerie fără să mai bată la uşă.

- Ah, uite, a venit şi Lola! Mânca-o-ar mama de fetiţă

frumoasă! Dar, credeam că doarme la ora asta, că doar o să
vină Moşul la noapte şi copiii cuminţi dorm acum… gângăvi
vecina Leta de la etajul 1, fostă asistentă medicală, cea care îi
făcea uneori injecţii Lolei. Şi de fiecare dată, deşi primea bani
buni pentru asta, îi învineţea îngrozitor fesele copilei; pentru
că întotdeauna nimerea într-un muşchi.
- Eka, eu zic să o laşi, să vadă şi ea ce se întâmplă la tele-
vizor… zise Sanja, croşetând ceva din lână maronie.

Eka strânse din buzele subţiri, analizând cele două păreri

diametral opuse şi apoi decise că, totuşi, dacă Lola tot s-a
trezit, să se „uite” la Revoluţie.

149
 (Deja, de câteva ore, Eka, devenise o persoană mult mai
democrată.)

- Stai aici pe canapea, lângă Mutti şi lângă doamna Leta.

Eu o să mă duc pe jos să ... să iau şi nişte nisip pentru brad.
Bradul lor era încă pe balcon, priponit de un dulap sco-
rojit şi plin cu diverse. Lolei îi veni atunci ideea cum să intre şi
ea în Revoluţie.

- Mami, vin şi eu cu tine! Te ajut la strâns nisip! Ştiu eu de

unde să iei, am văzut acum câteva zile o grămadă maaare…
- Nici vorbă. Stai acolo! Nici nu mai discutăm! zise maică-sa,
cu severitate, în timp ce îşi punea paltonul cenuşiu, apoi căciula
de blană de vulpe argintie cu brun, cumpărată cu 2000 de lei de
la o colegă de la Buftea, Doina, care o primise de la amantul
ei, tovaraşu' Ionescu.

Apoi Eka s-a răzgândit. Îşi scoase căciula de blană şi îşi

puse pe cap un şal cenuşiu din lână croşetat de Sanja.

- Eka dragă, te rog să ai grijă! Mai bine nu te duce! E peri-

culos! se auzi vocea tremurătoare a Sanjei. Şi bunica Lolei lăsă
andrelele şi ghemul la o parte, melodramatic, în timp ce acum,
cu mâna dreaptă înfrumuseţată de inelul din aur – acum ciobit
– cu piatră de safir, mângâia ritmic pisica bătrână, pe Miţ.
Cu toate astea, ochii Sanjei sclipeau de curiozitate.

- Da, bine Mutti. Am grijă. Pa.

Iar Eka închise bine uşa în urma ei şi se duse singură la
Revoluţie.

150
 Cum mai ies eu acum din casă?!, se întrebă Lola, apoi se aşeză
îmbufnată pe canapea, între pisica tărcată Miţ şi tanti Leta, ca
să îl vadă mai bine pe Cornelius Roşianu, unul dintre cei mai
arătoşi prezentatori de televiziune, cum anunţa solemn că va
urmă în curând ceva important pentru ţară.

151
 JURNALUL LOLEI
Capitolul 2

(Berceni, 1995)

Într-o zi, Sanja a umblat printre caietele de şcoală ale Lolei

ca să i le pună în ordine şi a descoperit un Jurnal. Zâmbise. Şi ea
avusese un jurnal când fusese o copilă. Dar carnetul rămăsese
la Odobeşti. Ce s-o fi ales de el… O lacrimă i se prelinse pe obraz.
Cum Lola abia plecase la liceu şi avea să se întoarcă pe
seară, Sanja îşi făcu o cafea cu mult zahăr şi se aşeză pe
canapea, cu foile copilei în mână.
Sasha, motanul negru, de numai un anişor, urcă şi el încet
în pat torcând şi i se aşeză la picioare.
„Pe la 3 ani am început să încep să înţeleg ce e cu lumea asta.
Prima mea amintire a fost mersul cu trenul spre Odobeşti. Era superbă
zonă, deşi via era mai mult sălbăticită pentru că unchii mei (de fapt
unchii mamei) fratele bunicii şi soţia lui, aveau deja pe atunci vreo 80 de
ani şi nu mai aveau putere ca în tinereţe.
În afară de plimbatul prin vie, printre distracţiile mele era şi
inspectatul cimitirului evreiesc, care se învecina cu via familiei. Cât îmi
plăcea acel loc! Fiecare mormânt părea un mic castel după care mă
ascundeam, căci mă prefăceam că mă joc de-a haiducii. Şi fotografiile
oamenilor acelora... Ce frumoase erau. Ce costume minunate, ca din
filme... M-am mirat atunci că multe poze erau cu prunci sau copii...
Ciudat. Credeam că numai oamenii bătrâni mor...

152
Pot să spun că eu pe unchiu' Radu l-am iubit mult ... Cel mai mult. Ce
fals sună cuvintele când le exprimi, faţă de sentimentele adevărate pentru
cineva ce nu mai este...
În ultima cameră, cea de deasupra beciului, dormeam eu şi bunica.
Eram foarte încântată de cămăruţa aia din mai multe motive. Dădea
chiar în grădină cu flori, înspre livadă, dar şi înspre stradă, şi deşi tanti
Sofia, nevasta lui Radu, baricadase geamul ca să nu cumva să între
cineva, eu reuşeam mereu să îl deschid, şi, câteodată, după amiază –
pentru că mă forţau să dorm şi eu nu puteam –, sau dimineaţă devreme,
fugeam pe fereastră înspre grădină şi de acolo în vie, trecând peste un pod
din lemn care abia se mai ţinea.
Uneori mă duceam în livada cu pomi fructiferi şi mă urcam într-un
măr care semăna cu un fotoliu uriaş. (Toate astea mi s-au părut mult mai
mici anul ăsta, când am fost ultima dată acolo. Atunci mi se păreau
enorme.)
O altă treabă care îmi plăcea mie la camera din mijlocul casei era că
în holul ei era o scară spre pod. Mai era în hol şi un dulăpaş cu borcane
de dulceaţa care erau pentru nepoata lor, verişoara mea, nu cred că erau
pentru mine. Dar nu mă interesa nici atunci dulceaţa (ca nici acum) aşa
că preferam să inspectez locurile şi să îmi găsesc noi cotloane pentru a-mi
fabrica zecile mele de poveşti... Evident, podul era unul din locurile
magice unde mă urcam, dar cu frică de înălţime şi de şoriceii despre care
ştiam că sigur sunt acolo printre coceni. Acolo, în praful ăla cald,
uscăcios, citeam sau îmi jucam o parte din rolurile mele din cărţi (eram
ba prinţesa, ba pirat, ba haiduc, ba hangiţă).
Al treilea motiv pentru care eram încântată că ni se repartizase odaia
aceea era dulapul mare, maroniu, plin cu tot felul de chestii. Erau acolo
poşete lucioase, cu miros de naftalină şi şoricioaică, parfumuri vechi, tot
felul de jucărioare din alte timpuri şi era şi un ditamai ceaslovul, mare,
galben, cu texte cu poze: Wilhem Hauff – Poveşti. Ăla era preferatul meu.

153
 Nu ştiu cum se numeau florile alea violete din grădină, ca un mă-
nunchi de crini mignoni, fiecare din ei cât un vârf de creion, împreunate
într-o corolă lila. Miroseau minunat şi aveau un gust fin, dulce, mai ales
când roua îi stropea în dimineţile de vară.
Mă trezeam cu gândul la flori; puneam încet, ca să nu fac zgomot,
picioarele pe podeaua capitonată cu câteva cuverturi ţărăneşti. Era rece.
Jos era beciul, dar pe mine nu mă interesa vinul şi ţuica de acolo.
Aşadar, prima mea grijă în dimineţile acelea de la Odobeşti, când
aveam vreo 5-6-7 ani, era să mă trezesc cât mai devreme. Şi acum, când
aud, răzleţ, câte o găină, mi se face dor de timpurile alea... Mă trezeam
o dată cu găinile. Şi la ora aia eu eram singura stăpână la Odobeşti!
Nu era nici bunica, care dormise lângă mine în patul aspru, nu erau nici
tanti Sofia şi nici Unchiu Radu – care sforăiau şi ei în a treia cameră,
cea de lângă bucătărie –, nu era treaz nici chiar Ghiţă, porcul.

Era probabil ora 5.00 şi ceva, poate 6.00 şi eu deschideam uşor

geamul învelit în hârtie albă prinsă în ace de gămălie, şi respiram aerul
curat de ţară.
Jos, pământul din grădină de obicei era ud, de la rouă, dar mie nu
îmi păsa şi coborâm tiptil pe fereastră, până jos, şi călcând liniştită
ţărâna umedă cu tălpile mele goale. În grădină erau tufişurile acelea
pavoazate cu florile violete, floricele pe care eu câteodată le înşiram pe o
aţă: îmi făceam lungi coliere roz-lila parfumate, care nu trăiau decât o zi.
Când se mai lumina de ziuă, iar eu terminasem de scotocit şi
grădina din spatele casei, treceam podul, spre vie, spre nucul cel bătrân.
Ştiam mereu că mijlocul viei este al meu, adică de fapt al bunicii mele.
Asta mi-a zis bunica mea. Că aşa era pe foaia aia de moştenire. Dar
partea de mijloc a bunici mele era cea mai stearpă. Este drept, bunica a
plecat de acolo de mulţi ani, nu se mai ocupase cu mâinile ei de

154
pământul străbunilor ei. Dar tot al ei este locul. Şi al meu. Deci am
voie să mă plimb unde vreau eu acolo. Cât vreau eu! Cum vreau eu!
Uneori, o luam înspre cimitirul evreiesc din stânga; alteori alergam
departe în vie şi câteodată spre partea de vie a celuilalt frate al bunicii
mele, Culai. Ce aventură… Şi după câteva ore petrecute aşa, ajungeam
plină de noroi iar sub geamul camerei mele. Mă uitam pe fereastră să
văd ce se petrece. Bunica încă dormea. Bun! Apoi, făceam dreapta; din
grădina de flori, intram în curte. De multe ori, tanti Sofia se sculase deja
şi mă ocăra că uitasem portiţa deschisă... Nu era deloc bine ca găinile să
se piardă prin grădină! Din grădină intrau în vie, şi de acolo, Dumnezeu
cu mila! Cine ştie cine le putea băga în ciorbă. Da, avea dreptate şi ea...
Dar atunci nu mi se părea extraordinar acel aspect... Dar, apropo'
de găini, un al alt motiv pentru care eu mă trezeam devreme era să caut
ouă. Nu le furam... Nu le mâncam eu, dar simplul fapt că eu eram cea
care descoperea ouăle în cuibar, mă făcea să mă simt extrem de
importantă...”

155
 DOUĂ LINGURIŢE DE NESS ŞI UNA DE ZAHĂR
Capitolul 3

(Toscana, 2019)

Distanţa dintre fericire şi deznădejde este de o fracţiune

de secundă. Poate doar un singur fir de păr descoperit în
geanta iubitului tău – în timp ce acesta face duş, cântând, bine
dispus, abia venit de la un team-building –, te poate face să îţi
schimbi radical locuinţa, prietenii, ţara şi evident iubitul.
Când firul acela de păr lipit de închizătoarea genţii lui
albastre de voiaj nu este nici lung şi negru ca al tău, nici scurt
ca al lui, ci şaten ondulat, între lasciv şi obraznic, aparent fără
personalitate, dar încercând să îl rupi, îţi dai seama de rezistenţa
şi de tenacitatea – care ţie ţi se păr îngrozitor de greţoase –
fostei lui posesoare, abia atunci începe drama.
Şi atunci filmul la care te uiţi te face să plângi, pescăruşii
care zboară la fereastră sunt tovarăşi de suferinţa, chipul tău
înlăcrimat pare icoană, iar ziua de azi poate că va fi ultima...
Până atunci, stai într-o dolce far niente, în care trezitul de
dimineaţă este urmat de inevitabilul:

- Amore, fă-mi o cafea! Două linguriţe de ness şi una de

zahăr. Dar să fie ras!

Apoi, după ce tu hrăneşti pisica ce se întinde grasă, leneşă

şi pufoasă pe covor, se aude duşul. Tu freci bine nessul, că aşa

156
ai învăţat acasă de la bunica că este frumos, în loc să îl
trânteşti pur şi simplu în ceaşcă. Iar părul tău negru vopsit,
acum pleoştit, ţi se pare o jalnică amăgire a unui viitor incert
în care el te minte şi te va minţi, până când într-o zi când va
avea curajul să zboare la o altă proastă.

Nu poţi totuşi să nu te întrebi, fixând cu ochii roşii de

plâns bagajul pe care îţi vine să i-l arunci în foc: Da' ce naiba?
I-a supt-o chiar în valiză?!
Ştii că dacă vei încerca să faci o investigaţie, vor urmă
chestii supărătoare de genul: Ce ai măi, ai înnebunit iar de luni?
sau Eram cu valiza asta când am fost în vizită la mătuşa-mea
săptămâna trecută. De atunci a rămas, ce naiba ai? Eşti pe ciclu de ai
draci? Sau: Este al mamei mele! Nu îţi este ruşine?! Ea ne trimite
paste şi peşte şi zacuscă şi tu faci crize de astea? Ia, ştii ce? Nu mai vin
acasă diseară! Ciao!

Nicio femeie nu a fost instruită să simtă lucrurile astea. Că

el te înşală. Dar le simte; aşa cum vine, probabil, şi instinctul
maternal.
Unele femei chiar arată bine, se simt bine, fie grase, fie
slabe, şi au acea linişte în ochi, acea luminiţă care te duce cu
gândul, bărbat fiind, la: Ce s-a mai futut pizda asta aseară cu al ei...
Iar altele sunt chinuite de îndoieli şi nu le tihneşte nimic şi
arată ca nişte solniţe goale.

Lola Negrovici Popescu, acum Rinaldo, stabilită de câţiva

ani în Italia, la Lucca, examina efectiv cu scârbă, cu ochii
mijiţi, firul de păr lung şi creţ prins de geanta bărbatului ei, fir
de păr care nu era deloc al ei. Iniţial s-a gândit să execute un

157
aşa zis ritual primitiv, pe care şi-l amintea din adolescenţă,
când ea împreună cu trei prietene, după ce văzuseră un film
cu vrăjitoare, au ars în parcul Tineretului, – care semăna cât
de cât a pădure –, nişte bucăţele din hainele fostului iubit al
uneia dintre ele, plus câteva fire de păr de-ale lui şi de-ale noii
iubite, o blondă boccie pe nume Georgeta.
Toate erau extrem de supărate. Porcul se dăduse la ele toate.
Vraja din „pădurea” Parcului Tineretului a funcţionat, este
adevărat, dar abia după vreo opt ani, când respectivul, devenit
colonel, s-a despărţit de Georgeta pentru o fată de 20 de ani;
o fată de general care i-a turnat rapid o fetiţă grăsună, cu buze
mari ca ale lui, pe care el o adora.
Aşadar Lola abandonă ideea arsului firului de păr, mai ales
că se auzea venind de la baie domnul Rinaldo, un bărbat chipeş,
care de la spate părea de vreo 25-30 de ani, dar avea deja 47
de primăveri.

Lola amesteca ritmic cu linguriţa în cană ness-ul şi zahărul

şi se gândi că are nevoie de un pahar de ceva tare. Nu mai
băuse de ani buni... dar acum voia să îşi calmeze nervii.
Chiar atunci, telefonul zbârnâi într-un mod iritant şi lugubru.
„Mama!” – şopti ea, stresată. „Numai la ea mă sperii aşa...”

- Alo?
- Iei repede primul avion şi ajungi aici! se auzi o voce
iritantă, ţipătoare.
- Dar ce...
- Taci! Bunică-ta a făcut un atac! Infarct. Atac. De toate.
Nu ştiu exact! Vino aici!
- Să nu spui că...

158
 - Taci proasto! Este la reanimare. Vino cu primul avion!
- Dar... trebuie să vorbesc cu ...
- Să mă laşi cu jegul tău de macaronar! Eşti o vită! Ajungi
aici azi cu primul avion, altfel nu ştiu ce fac! urlă mama ei.
- Bine, dar..
- Pa!

159
 20%
Capitolul 4

- Dragi pasageri, vă informăm că am aterizat la Bucureşti.

Este ora 20.00 şi afară sunt 13 grade. Vă mulţumim pentru
alegerea companiei noastre, vă dorim o seară plăcută.

***

Era terifiant spectacolul pe care îl vedea în faţa ei. Aşa

probabil că urma să arate şi ea. Cândva…
Cum s-au scurs anii… Într-o clipită!, obişnuia să spună oftând
bunica ei, dar cu un zâmbet încă şăgalnic, în timp ce îi dădea în
cărţi Lolei despre amorezii ei din cartier, apoi despre prietenii
din liceu... Apoi despre iubiţii din timpul Facultăţii, apoi... Era
pe marginea canapelei din apartamentul lor din Berceni, în timp
ce pisoiul negru, Sasha, torcea şi îşi unduia codiţa pe lângă ele.
Ştia el de ce face aşa. Bunica avea mereu kitekat în buzunare…
Sanja acum agoniza pe patul de spital. Avea pielea ca de
ceară şi era plină de tuburi. Avea boli demne şi curate, boli de
prinţi şi de intelectuali. Avea probleme doar cu inima şi cu
creierul, căci li se spusese că în afară de problema de la inimă,
mai fusese diagnosticată şi cu Alzheimer.
Şi după un atac de cord pe care îl făcuse în scara blocului,
după o discuţie penibilă cu o vecină cu perucă roz care creştea
pudeli, inima ei nu mai mergea decât cu 20%. Aşa li se explicase
Lolei şi mamei ei.

160
 Maşinile nu au suflet şi nu ştiu ele că o să ajungă la
cimitirul de maşini, sau la RCA, schimbate pe una nouă. Sau
poate au suflet şi noi nu ştim. Dar oamenii… Cu oamenii este
mai greu. Nu ai cum să le schimbi aşa de uşor piesele... Plus
că oamenii ştiu când se duc… Şi suferă îngrozitor.
Bătrâna delira. Lola stătea lângă bunica ei. Trei generaţii
de femei, şi toate destul de fraiere, căci şi au ales numai bărbaţi
care nu le-au iubit cum trebuie. Deşi era un spital bun din
Bucureşti, asistentele încă nu se dezvăţaseră de maniera ceauşistă,
care probabil trecuse din generaţie în generaţie, de a dezuma-
niza pacientul, de a-l trata deja ca pe un mort.
Bunica ei fornăia. O deranjau tot mai rău firele din spital
de care era legată ca un fluture în insectar, şi tot mai greu avea
putere să se zbată. Îi era aşa de milă de ea.

Asistentele tot îi înţepau greşit venele bătrânei. Sanja era

plină de curcubee străvezii pe tot corpul. Femeia era din ce în
ce mai fără vlagă, vânată şi galbenă, ţintuită într-un pat de
spital, ca o albină pierdută şi cu aripile arse, care cu o ultimă
zvâcnire încercă sa-şi ia adio de la acest paradis derizoriu al
lumii...

161
 EPILOG

„Vântul îmi flutură pletele care îmi ies rebele de sub cască.... Na
na na na.... îmi răsună în cap un cântec al celor de la Guns' n Roses...
Îmi ţin iubitul strâns de mijloc. Mă rog la Dumnezeu mereu când simt
că se depăşeşte limita de viteză... Nu am cotiere, nu am mănuşi. Am
doar casca, pantofii cu toc şi o rochie roşie... Şi tatuajele mele. „I don' t
have hope and dreams... I don't have anything, since I don't have you...”
cânta AXL.
Un ţăran ne salută; nu ştiu de ce o face... Noi oricum nu putem să
îi răspundem la cam 180 de km pe oră... Se lasă seara şi îmi vine să
adorm... Dar nu pot! Ar fi fatal pentru mine... Se vede luna, sus pe cer,
aerul este atât de curat şi de parfumat; miros de flori de tei, amestecat cu
parfum de fân ars, miros de iarbă crudă, iz de bălegar .... Trag aerul în
piept. Sunt atât de fericită câteodată... Dar fericirea se strică atunci când
vrei să o prelungeşti… Eu însă încerc să îmi adun clipele de fericire
precum mărgelele într-un şirag...”
***
Se amestecau în ea miesme vechi, crepusculare, anturaje
uitate, nou veniţi pe care nu-i mai ştia bine, care se semănau
cu bucăţi care abia aşteptau să fie asamblate… Fiinţe care se
băteau, loveau, iubeau. Dezbrăcaţi până la brâu, cu plete lungi.
Iar deasupra tuturor, un soare portocaliu. Era de fapt o
sculptură din lemn de nuc la care lucra de ani de zile unchiu'
Radu şi pe care o ascundea, în cuibar, în spatele unor lopeţi,
greble şi găleţi.

163
 Fantomele trecutului au dispărut deodată. Din întuneric, o
mână caldă şi puternică o apucă. Se înfioră.

- Bună! Ai avut un accident de motor. Acum eşti bine!

- Cine sunt?! Unde sunt? Ce an?
- Ioana Popescu. Suntem în 2020. Vă amintiţi ceva?
- Ah, da... Accidentul... Pandemia... Ah, ce an! Anul şobo-
lanului! Foarte prost an. Dar tu cine eşti? Te cunosc parcă de
undeva...
- Nu, nu cred că ne ştim... Andrei Hofmann este numele
meu. Sunt medicul tău acum.
- Hofmann? Nu ai avut cumva o rudă care a stat la Odobeşti?
- Ba da... De unde şti?! Bunicul meu a...

FINAL

164
 CUPRINS

PARTEA I ..................................................................................... 7
PROLOG .................................................................................. 9
PRIMĂVARA..................................................................... 13
ÎNCEPUTUL Capitolul 1 ............................................. 13
MOŞIILE DE LA ODOBEŞTI Capitolul 2 ............. 15
FETIŢA DE PE JEGHEA Capitolul 3 ..................... 17
CALUL DE ABANOS ŞI SFATURILE
BUNICII Capitolul 4 ..................................................... 23
SUPA DE LEGUME Capitolul 5 ............................... 27
FÂNTÂNA MISTERIOASĂ Capitolul 6 .................. 31
VIERMELE DIN PEPENE Capitolul 7 ................... 34
BLESTEMUL Capitolul 8 ............................................ 38
HANS ŞI MIRUNA Capitolul 9 .................................. 41
CONSILIUL DE FAMILIE Capitolul 10 ................. 43
VÂNTUL DE LA RĂSĂRIT Capitolul 11 ................ 48
TÂNĂRUL PRINCIPE Capitolul 12 ......................... 52
STRADA FLORILOR NR. 9 Capitolul 13 ................ 56
CE SĂ FACĂ O FATĂ DE LA ŢARĂ CA
SĂ DEVINĂ DOAMNĂ Capitolul 14 ...................... 58
VARA .................................................................................. 63
CUM ÎMI PLACE DE UN BĂIAT, AFLU CĂ
E ÎNSURAT Capitolul 1 ............................................... 63
DOUĂ DOAMNE Capitolul 2 ................................... 67
DARIA Capitolul 3 ........................................................ 69
CASA DE TOLERANŢĂ Capitolul 4 ....................... 72
 GRIZETELE Capitolul 5 ............................................. 76
LA O MASTICĂ Capitolul 6 ....................................... 80
FOAMEA NEAGRĂ Capitolul 7 ............................... 85
DOI GRECI Capitolul 8 .............................................. 90
MOARTEA UNUI COMISAR Capitolul 9 .............. 92
TOAMNA ........................................................................... 94
BĂIATUL CEL MARE AL COMISARULUI
Capitolul 1 ....................................................................... 94
MERELE DIN CIŞMIGIU Capitolul 2 ..................... 96
PARTEA A II-A....................................................................... 103
EPOCA DE AUR ............................................................ 105
BUTOIUL SPURCAT Capitolul 1 ............................ 105
ISPRĂVILE EKĂI ŞI BUCUREŞTIUL
POSTBELIC Capitolul 2 ............................................ 111
IEPURELE-PISICĂ Capitolul 3 ............................... 116
INELUL CU SAFIR Capitolul 4 ............................... 118
DULAPUL SECRET Capitolul 5.............................. 124
CAPUL DE COPIL Capitolul 6 ................................ 130
CUTREMURUL DIN '77 Capitolul 7 ...................... 135
BRUKER ŞI FOTOLIUL DIN ODAIE
Capitolul 8 ..................................................................... 139
IARNA .............................................................................. 145
O ZI DE DECEMBRIE '89 Capitolul 1 .................. 145
JURNALUL LOLEI Capitolul 2 ............................... 152
DOUĂ LINGURIŢE DE NESS ŞI UNA
DE ZAHĂR Capitolul 3 ............................................. 156
20% Capitolul 4 ............................................................ 160
EPILOG ................................................................................ 163